Jean-Francois Lyotard, Condiția postmodernă

Student: Ginghină Laurențiu Daniel

Master: Filosofie, Cultură, Comunicare
Anul: II

Datoria filosofiei a fost, în mod tradițional, înțeleasă ca o încercare de a determina

reguli care au sau ar trebui să aibă o aplicabilitate universală. Locul filosofului era în afara
sau deasupra climatului practicilor culturale obișnuite. Cu alte cuvinte, filosoful ocupa un loc
privilegiat – cel al unui spectator care descrie și construiește realitatea.
Lyotard pornește de la premisa conform căreia cu toții trăim într-o lume fragmentată
din punct de vedere cultural, fapt care nu asigură niciun punct avantajat din care să survină
judecarea întregului. Filosoful, drept urmare, și-a pierdut statutul de spectator și se vede
nevoit să recunoască faptul că nu mai poate emite judecăți care să privească sau care să ia în
considerare întregul. El este nevoit să evalueze și să judece din interiorul limbajului căruia îi
aparține.
Pentru a putea înțelege filosofia lui Lyotard cu privire la postmodernism, este necesar
să se realizeze o digresiune prin ce înseamnă modernitatea în filosofie. Gânditorii care aparțin
tradiției moderne admit faptul că subiectul s-a risipit, iar credința neștirbită în dictonul
Iluminismului, conform căruia rațiunea ocupă locul suprem, a fost puternic subminată. Cu
toate acestea, gânditorii apără revendicarea Iluministă, spunând că este încă posibil să se
realizeze judecăți nepărtinitoare, în numele unei comunități ideale.
Prin contrast, stilul lui Lyotard de a filosofa este clar postmodern în sensul că se
opune încercării Iluministe de a unifica gândirea cu etica, politica și arta. Postmodernismul
poate fi văzut ca venind, cronologic vorbind, după marea epocă narativă a Iluminismului.
Lyotard începe Condiția Postmodernă prin a sublinia faptul că domeniul cunoașterii
s-a schimbat foarte mult începând cu anii de după Cel de-al Doilea Război Mondial. Niciun
alt domeniu nu s-a dezvoltat mai mult ca cel al științei calculatoarelor și domeniile conexe.
Într-adevăr, noi științe s-au format și sunt devotate transmiterii rapide de informații. Drept
urmare, spune Lyotard, cunoașterea a ajuns să fie mult mai puțin valorificată pentru valoarea
sa autentică și mult mai apreciată pentru utilitatea sa.
Cunoașterea are o valoare de schimb. În termenii unei analize marxiste, s-ar putea
înțelege că întreaga cunoaștere a devenit o comoditate. Măsura importanței cunoașterii nu o
mai dau întrebările de tipul: Este adevărat?, ci, în schimb, întrebările ca: Care este valoarea
acestei informații? Drept urmare, cunoașterea este tratată ca o formă de avuție, ceva care
poate avea o valoare monetară, iar această abordare este una foarte cunoscută într-o lume
corporatistă, unde, este cunoscut, cunoașterea poate înlesni îmbogățirea.
Acest lucru conduce către așa-zisa perioadă postmodernă, o perioadă marcată de ceea
ce Lyotard numește ,,incredulitate”. Narativitatea care anunță adevărul pentru toată lumea, în
orice moment, nu este credibilă. Dacă știința nu are nicio valoare în sine, dacă nu este
unealta cu care indivizii se pot elibera, atunci singurul obiectiv credibil este găsirea
modalităților prin care cunoașterea va fi de folos pentru acumularea de putere și avere. Lucrul
acesta avansează către momentul care indică decăderea universităților vestice, unde scopul
universității este acela de a învăța aptitudinile necesare lucrului în industrie. Societățile
industriale au nevoie de mulți cercetători în domeniul calculatoarelor, profesori etc.
Pentru Lyotard, cercetătorii nu au mai mult acces la adevăr decât filosofii sau istoricii.
Pentru el, cercetătorii sunt povestitori. Drept urmare, descrierea rezultatului unui experiment
nu poate fi altfel realizată decât printr-o narațiune. Narațiunile pe care cercetătorii le produc,
ca istoriile, ipotezele, articolele științifice sunt mereu guvernate de protocoalele domeniului
în care activează.
Fiecare disciplină, spune Lyotard, este ca un joc. Are o terminologie specifică care
are sens numai între granițele regulilor respective. În practică, un teoretician sau un cercetător
nu este pus în fața unor posibilități infinite de explorare, ci se poate mișca numai între
limitele unui sistem de mișcări permise. Posibilitățile sunt determinate de structura particulară
a branșei științifice în care cercetătorul lucrează, fapt de altfel politic și foarte neștiințific, ca
orice altă activitate umană.
Așadar, după Lyotard, narațiunea nu este o dimensiune inferioară a științei. Adevărul
este tocmai invers: științele cuprind diferite tipuri de narațiune. Drept urmare, științele sunt
alcătuite din jocuri de limbaj care generează forme particulare de narațiune. Viziunea lui
Lyotard merge împotriva convingerii comune că științele sunt o formă superioară de
cunoaștere.
Pentru a-și menține statutul privilegiat, științele au încercat să nege orice fel de
asociere cu ideea de narativitate, denigrând-o ca fiind o formă de rezumare profund
neștiințifică.
Lyotard argumentează faptul că, undeva în jurul secolului al XVIII-lea, știința și-a
dezvoltat acea viziune despre sine ca sursă de iluminare. Anterior acesteia, religia încercase și
reușise să îmbrace titlul de autoritate și deținătoare a adevărului. Acum, construindu-și
succesele practice și teoretice ale lui Francis Bacon și alții, științele au mers mai departe și și-
au însușit convingerea că ele singure sunt sursa sigură de adevăr. Sugerau faptul că
credibilitatea apare ca urmare a științificității și a raționalității. Se credea că posedând
cunoaștere științifică, se putea merge dincolo de mistificare și superstiție. Ipotezele științei
erau următoarele:
1. Știința este progresivă, se îndreaptă către un stadiu de cunoaștere totală.
2. Știința este unificată, cu multe domenii diferite, dar împărtășind toate același țel.
3. Știința este universală, lucrând pentru binele tuturor.
4. Știința țintește către un adevăr totalizator, de pe urma căruia întreaga viață umană
va beneficia.
După aceea, știința și-a găsit justificarea prin simplul truc de a spune că știința nu are
nevoie de justificări.