Toată viaţa şi-o trăise fără să ştie ce vrea cu adevărat.

Iar cînd a rămas

fără vedere, iar eu am început să-l vizitez, de vreme ce toţi îl părăsiseră,
şi el nu mai putea umbla decît cu ajutorul cuiva,a început, mai întîi
timid,apoi cu din ce în ce mai mult zel, să-mi povestească un episod din
îndepărtata sa copilărie, care,credea el, îi schimbase destinul şi îl adusese
la ruina în care se afla acum. Despre Orb,căci aşa-i spunea toată
lumea,aflasem de la un amic de facultate. Nu mai ştiu despre ce
vorbeam,probabil despre cărţi, cînd amicul meu începu să-mi
spună,ştii,există la intersecţia străzilor principale o clădire dărăpănată ca
vai de ea. Sus,în mansardă, locuieşte tipul ăsta,lumea-i spune Orbul. De
ce i se zice aşa,l-am întrebat. Pentru că e orb,evident,mi-a răspuns
colegul meu. Aşa,cum ziceam, în mansardă locuieşte tipul ăsta despre
care se spune că a fost unul din cei mai mari anticari. Cică ar fi avut
peste două sute de mii de volume legate toate în piele. Şi ce s-a
întîmplat,am întrebat eu. A orbit,evident. Asta mi-am dat şi eu
seama,am răspuns,mă refer ce s-a întîmplat cu toate cărţile alea.
A,alea,păi le-a dat foc. Într-un acces de furie, a pus mîna pe benzină şi
chibrit şi aia e. Ar trebui să-i faci o vizită. Eu,am întrebat. Da,tu,doar nu
mama. Tu eşti cu cititul. Mai păstrează în mansardă cîteva sute de
cărţi,aşa ca să se ştie cu ce s-a ocupat,că de citit,evident,nu mai poate.
Au mai trecut cîteva săptămîni pînă să-mi reamintesc de Orb. Trebuia
să predau un eseu despre opera lui Cortazar şi aveam nevoie de una din
carţile sale. Nu izbutisem să-l găsesc nici la librării,nici la anticariate. Aşa
că mi-am zis să-ncerc la Orb.Poate-Poate.
La intersecţia străzilor principale existase,încă de cînd eram eu copil,o
masă uriaşă de oameni care se perindau de dimineaţa pînă seara,în
hainele lor fistichii,toţi cu gîndurile în altă parte,toţi încercînd să-şi dea
seama cum să facă mai mulţi bani. Cînd am zărit clădirea în care locuia
Orbul,m-a copleşit un puternic sentiment de melancolie. În crăpăturile
ca nişte riduri, în cărămizile fărmicioase ca argila, vedeam violenta
trecere a timpului. În scară mirosea înţepător a clor. De cîteva ori
fusesem cît pe ce să alunec pe scări din cauza ciobiturilor şi a formelor
şubrede ale treptelor. În fine,am ajuns la ultimul etaj care era cel mai
mizer dintre toate. Aici mirosul de clor fusese schimbat cu unul de
pămînt reavăn. Am bătut la singura uşă şi am aşteptat. După a doua sau
a treia bătaie,nu-mi mai amintesc exact,am auzit un intră,e deschis. Cînd
am apăsat clanţa şi am dat uşa în lături, m-a izbit un nor de praf stîrnit
de curentul făcut de uşă şi o fereastră deschisă undeva în apartament.
Am tuşit de cîteva ori şi am închis repede uşa. A trebuit să mă aplec de
spate pentru a nu mă lovi cu capul de tavan. Camera,căci asta era de
fapt, era foarte joasă,murdară,iar singurele lucruri care se găseau în ea
erau două scaune, o masă, un pat sub al cărui cearşaf se putea distinge o
siluetă omenească şi,de-o parte şi de alta a patului, foarte multe
cărţi,aşezate într-o ordine neobişnuită. Ia un loc,mi-a rostit o voce de sub
cearşaf,iar eu am putut să observ forma gurii prin rufăria de un alb
ponosit. M-am aşezat pe scaun. Cu ce pot să-ţi fiu de folos,m-a
chestionat vocea. Mi-am dres glasul şi am răspuns că am nevoie de o
culegere de povestiri de-a lui Cortazar, şi că un prieten m-a îndrupat
spre casa dumneavoastră,mi s-a spus că sunteţi un anticar foarte
priceput. Am fost,mai bine zis,mi-a răspuns Orbul. N-am zis nimic. În
pauza de discuţie,de sub cearşaf s-au ivit două mîini bătrîne,noduroase.
Apoi,încet, un cap livid,lipsit de păr. Două buze umflate şi vinete au
pornit într-un surîs care mi-a întors stomacul pe dos. Îmi venea s-o iau la
fugă. Cît despre ochi şi restul chipului nu m-am putut
pronunţa,deoarece un batic sau un fular se încolăcea de jur împrejur
asemeni unui şarpe mort. Te-am speriat!,a spus. Sinceritatea lui mă
dezarma. Nu,doamne fereşte, staţi liniştit,am încercat eu s-o dreg
deşi,trebuie să recunosc, mă trăsesem cu scaunul cîţiva paşi mai în spate.
Stupoarea mea a fost şi mai mare cînd am văzut că Orbul s-a aplecat
într-o parte şi a-nceput să dea cărţile la o parte, să le azvîrle din stînga în
dreapta. Aha,a făcut la un moment dat şi mi-a aruncat în braţe un carte :
cea de care aveam nevoie. Am rămas fără cuvinte. Probabil te-ntrebi
cum naiba poate un boşorog orb ca mine să facă aşa ceva. Am înghiţit în
sec şi-am spus că sunt foarte uimit. Află,băiete,că după ce petreci zece
ani într-o cameră ca asta,unde singura distracţie e să deschizi şi să-nchizi
fereastra, începi să te obişnuieşti,parcă sunt parte din camera asta, aşa
cum e scaunul pe care stai,am devenit o prelungire,un braţ dacă vrei.
Am dat din cap în semn de aprobare,dar mi-am dat seama că nu avea
cum să mă vadă şi am spus înţeleg. Cînd crezi că poţi să-mi aduci
cartea,m-a întrebat. În cel mult două săptămîni am răspuns. Apoi n-a
mai spus nimic. S-a culcat din nou şi şi-a tras cearşaful peste cap. Am
înţeles că mă invita să plec. Cînd am ieşit în stradă,am ridicat privirea
spre mansardă şi m-am gîndit ce om ciudat. Mi-am zis că trebuie să mă
împrietenesc cu omul ăsta. Pe de-o parte pentru cărţile pe care le puteam
împrumuta, pe de-o parte pentru curiozitatea mea,care mă-nboldea să
aflu povestea din spatele excentricului bătrîn. Cînd am ajuns acasă şi am
deschis cartea,am înlemnit. Pe prima pagină,scris citeţ,cu cerneală
neagră, numele meu : Daniel Coentista. Am simţit că mi se face rău.
Cum era posibil aşa ceva? Primul gînd a fost că nu este nimic altceva
decît o simplă coincidenţă. Că,probabil,un alt Daniel Coentista,cine ştie
cum,primise cadou această carte care,ani mai tîrziu,avea să ajungă în
mansarda unui bătrîn anticar orb şi puţin sărit de pe fix, şi care,după
încă cîtva timp, avea să ajungă în braţele unui alt Daniel Coentista,adică
eu. Mi se părea imposibil. În acea seară n-am putut dormi. Mă
zvîrcoleam,abia aşteptam să se facă zi ca să pot merge la Orb să-i cer
nişte lămuriri. La zece şi jumătate eram la intersecţia străzilor principale.
M-am derutat puţin cînd am văzut că acum clădirea în care locuia orbul
nu mai arăta la fel. De fapt,era exact invers. Toată numai din sticlă, cu o
arhitectură futuristă,genul de clădire pe care doar firmele de prestigiu şi
le permit. Îmbătat cum eram de această nouă întorsătură,am intrat. Dar
n-am ajuns foarte departe,pentru că doi hăndrălăi îmbrăcaţi în nişte
halate albe m-am apucat fiecare de cîte un braţ şi m-au tîrît într-o
cameră. Acolo m-au aşezat forţat pe un scaun,mi-au legat mîinile şi
picioarele,apoi au ieşit. Iarăşi v-aţi lăsat îmvins de Orb,domnule
Coentista. Vocea venea din spate,dar am putut observa chipul unui tip
în vîrstă,îmbrăcat,la fel ca cei doi zbiri,într-un halat alb. Se pare că nu
există o altă cale,spuse bărbatul,postîndu-se în faţa mea. Boala
dumneavăastră a avansat atît de mult,încît mă tem că nu mai putem face
nimic,decît,cel mult, să vă prescriem o medicaţie care să vă ţină departe
de deliruri. Am vrut să vorbesc,dar nu m-a lăsat. Mi-a făcut semn să tac.
Acum,dacă nu vă supăraţi,înghiţiţi pilulele astea,o să vă simţiţi mai bine.
Mi-a dus un pahar la gură şi nu m-a slăbit din ochi pînă nu l-am dat pe
tot peste cap. În scurt timp, o moleşeală a pus stăpînire pe mine. Ochii
începeau să mi se închidă,însă,înainte de a adormi de tot,am mai prins
ca din zbor întrebarea unei asistente care intrase şi care întrebase ce
trec,ţinînd în mînă un pix şi un dosar. Schizofrenie,răspunse bărbatul în
halat. Tot ce mai ştiu este că încercam să caut înţelesul acelui cuvînt.
După care am plecat la Orb să-i returnez cartea.