Fehér Ágoston

Master, anul II, FCC

Prezentare: Natura lucrului și limba lucrurilor

Hans-Georg Gadamer în eseul, Natura lucrului și limba lucrurilor pornește de la două

expresii idiomatice care au același sens ("Rezidă în natura lucrului (Sache)" şi "Lucrurile
(Dinge) vorbesc de la sine") și par a fi interşanjabile. Conceptul de lucru (Sache) este marcat
prin conceptul contrar de persoană. Persoana este o ființă care trebuie respectată în propria ei
ființă, iar lucrul ca ceva de folos. Dar “natura lucrului” (Die Natur der Sache) face o trimitere
către o ființă a lucrului care îi este inerentă, deci îi prescrie un comportament adecvat
lucrului. Pentru Gadamer asta înseamnă că persoana care poate să se adapteze la ceva își
pierde întâietate față de lucru care capătă o importanță.
Cuvântul german Sache în pimul rând înseamnă causa, adică o dispută ce trebuie
judecată. Este lucrul asupra căruia mai trebuie deliberat, înre părțile adverse. Aici
obiectivitatea ar însemna contrariul părtinirii, adică abuzul de drept pentru scopuri particulare.
Deci recursul la “natura lucrului” (care este un concept juridic) aici ar însemna tocmai
adevărata dreptate chiar și împotriva legii. La fel se întâmplă și cu 'limba lucrurilor' (Sprache
der Dinge), adică nu le ascultăm în ființa lor proprie, ci le supunem calcului omului prin
raționalitatea științei. Gadamer susține că doar poeții nu văd lucrurile ca pe o unealtă care se
uzează, ci le văd ca pe ceva ce au stabilitate în sine. Prin voința omului ființa intrinsecă
(Insichsein) a lucrurilor este desconsiderată. Expresiile idiomatice tocmai că nu sunt doar
faptul neînsufleţit al unui exercițiu lingvistic devenit neautentic și dacă le înțelegem
semnificația pot să facă din nou vizibil ceea ce este comun. La prima vedere cele două
expresii spun același lucru, dar este o diferență totuși între ele, împotriva bunului-plac (adică
cum folosim noi lucrurile ca pe niște unelte).
În conceptul Natura lucrului (Die Natur der Sache) se concentreză toată problema care
a dus la disputa care a fost purtată după Kant, care nu a mai putut face nimic cu lucrul-în-sine.
Astfel, lucrul-în-sine a fost înţeles ca simplu scop director al unei sarcini nesfârşite de
continuare a determinării, şi chiar Husserl, care, spre deosebire de neokantianism, pleca nu
atât de la realitatea (Faktum) ştiinţei, cât mai degrabă de la experienţa cotidiană, a încercat să
dea doctrinei despre lucrul-în-sine o legitimare fenomenologică pornind de la faptul că
diferitele adumbriri (Abschattungen) ale lucrului perceput formează continuumul experienţei
unitare.
 Gadamer atacă idea că cunoașterea nu provoacă nici un fel de schimbare a ceea ce este
cunoscut, și că ceea ce există este indiferent față de faptul că este cunoscut susținut de Nicolai
Hartmann. Hartmann a ajuns în preajma unui nou “realism” care credea că subiectivitatea
umană poate fi înlaturată prin recunoașterea în-sine-lui (Ansichsein) ființării și a indepedenței
sale față de orice subiectivitatea umană. Pentru Gadamer asta înseamnă în realitate că aceşti
critici ai subiectivismului modern nu sunt deloc cu adevărat liberi de ceea ce critică, ci
articulează opoziția numai în direcția celeilalte părți.
Superioritatea metafizicii clasice i se pare lui Gadamer că consta în faptul că ea este de
la bun început dincolo de dualismul subiectivității şi voinţei, pe de o parte, şi al obiectului şi
al în-sine-lui, pe de altă parte, gândind corespondenţa prealabilă a amândurora. Există o
corespondență teologică între cele două, ce iese le iveală prin faptul că caracterul creatural al
amândurura este cel în care sunt unite sufletul şi lucrul. Aşa cum sufletul este creat pentru a
întâlni fiinţarea, aşa şi lucrul este creat pentru a fi adevărat, adică cognoscibil.
Filozofia modernă a abandonat întemeierea teologică, dar sarcina metafizicii continuă,
și nu poate să nege această corespondență. Gadamer pune întrebarea: există o întemeiere a
acestei corespondenţe, care nu se avântă către infinitatea unui spirit divin şi care, totuşi, poate
să aprecieze în mod just corespondenţa infinită a sufletului şi a fiinţei? El zice că limba atestă
această corespondență (limba ca infinit).
Gadamer spune că există un abis de natură filozofică între popoare, şi anume opoziţia
dintre extrema nominalismului anglo-saxon, pe de o parte, şi tradița metafizică a
continentului, pe de altă parte. Dar limba a devenit tema comună a tuturor, deci trebuie să ne
punem întrebarea dacă nu cumva „limba lucrurilor‟ (Sprache der Dinge) este cea în care se
legitimează corespondenţa originară a sufletului şi a fiinţei, astfel încât şi conştiinţa finită o
poate cunoaşte. Faptul că limba este mijlocul prin care conştiinţa se corelează cu fiinţarea nu
este în sine o afirmație nouă. Deja Hegel a numit limba mijlocul conştiinţei, prin care spiritul
subiectiv îşi mijloceşte ființa obiectelor. Ernst Cassirer credea că limba la fel ca religia și arta
sunt forme de reprezentare, adică prezentare a ceva spirtiual în ceva sensibil. Dar limba este
mediul susținător pentru artă, drept și religie, deci nu stă lângă ele. Căci limba atâta timp cât
este gândită ca formă simbolică, nu poate fi recunoscută în adevăratele ei dimensiuni.
Gadamer pune întrebările următoare: Oare adevărata realitate a limbii, prin care ea reprezintă
corespondenţa pe care o căutăm, nu rezidă tocmai în aceea că ea nu este o facultate şi o
aptitudine formală, ci o cuprindere prealabilă a întregii fiinţări prin posibila ei survenire la
nivelul limbii? Oare limba nu este mai puțin limba omului, cât limba lucrurilor?
 Adevărata ființă a lucrurilor devine accesibilă tocmai în apariția lor lingvistică, şi
anume în idealitatea faptului lor de a fi vizate, care se închide privirii nereflexive a
experienţei.
Lingvisticitatea (Sprachlichkeit) experienţei lumii, devine în cele din urmă ceva
secundar şi contingent, care schematizează prin convenţii lingvistice, privirea reflexivă
îndreptată spre lucruri şi o desprinde de experienţa originară a fiinţei. Prin faptul că limba are
capacitatea de a transforma totul în subiect al unor alte afirmații posibile, creeză aparența
universală a reificării (Verdinglichung). Această aparență face ca limba să fie redusă la un
mijloc de comunicare. Gadamer susține că limba are un caracter ontic. Acest caracter ontic se
revelează cel mai bine în fenomenul ritmului, care stă între ființă și suflet. De exemplu
configuraţia poeziei în care se transformă limba garantează ca un fapt finit corespondenţa
reciprocă dintre suflet şi lume. Aici fiinţa limbii îşi arată locul ei central. Faptul de a porni de
la subiectivitate, aşa cum a devenit ea firească gândirii mai recente, induce aici cu totul în
eroare, limba nu trebuie să fie gândită ca un proiect prealabil al lumii proprie subiectivităţii,
nici ca cel al unei conştiințe individuale, şi nici ca cel al unui spirit al poporului.
Ceea ce este interpretat în limbă este o experienţă mereu finită, care totuşi nu se
loveşte niciodată de o limită unde nimic nou nu se mai poate spune. Propria ei avansare nu
este niciodată limitată, şi totuşi ea nu este o apropiere progresivă de un sens vizat, ci este în
fiecare pas al ei o reprezentare permanentă a acestui sens.
A cunoaşte o limită pornind de la subiectivitatea vizării şi de la despotismul voinței
este altceva decât a gândi pornind de la antrenarea prealabilă a fiinţării în lumea deschisă prin
limbă. Pentru Gadamer experiența posibilă adecvată la finitudinea omului nu este în raport cu
natura lucrului, care se opune vizării diferite (Andersmeinen) şi impune atenție, ci este în
raport cu limba lucrurilor, care se vrea auzită aşa cum se exprimă lucrurile.