Pic, pic, bobiţele de apă se desprindeau de frunzele copacilor şi cădeau pe

ceafa înegrită de soare a lui Soarez, vînătorul, care în acea clipă tocmai pusese
ochii pe o frumuseţe de vulpe ce-şi rotea în aer botul mirosind parcă pericolul.
La cei patruzeci şi cinci de ani, Soarez ştia mai bine ca oricare alt vînător că
dacă voia să prindă vulpea fără prea multe străduinţe trebuia să stea nemişcat,
să-şi înfrîneze orice fel de izbucnire lăuntrică, animalică, şi să aştepte liniştit,
liniştit, liniştit. Animalul pesemne că simţea ceva în aer, simţea că undeva,
cineva, îi dorea moartea, şi de aceea-şi tot rotea în aer botul, privind parcă la
trunchiurile copacilor, la peticul de soare ce răzbea printre crengile dese, la
ciripitul păsărilor şi la mişcarea neostenită a vîntului printre ramuri. La naiba cu
toate astea, îşi spuse Soarez în gînd. Era nervos căci ştia cum sunt vulpile. Cît
de greu se lasă prinse. Cît de mult timp trebuie să treacă pînă ce teama şi
îndoiala se retrag în matca interioară a bietei vietăţi. Ştia că mai avea de aşteptat
mult şi bine, poate pînă la noapte, poate pînă a doua zi dimineaţa. Îşi aminti de
Isabel şi de zilele îndepărtate în care o curta asiduu, trimiţîndu-i bomboane şi
flori prin poştaş, strigînd-o seara la balcon şi scriindu-i, pînă noaptea tîrziu,
poeme care n-ajungeau aproape niciodată să fie citite de fata visurilor sale,
rămînînd mereu uitate pe birou, mereu citite de mama sa cînd făcea curăţenie.
Acum, ca şi atunci, trebuia să fie răbdător, trebuia să devină conştient că se află
pe un teren necunoscut, că juca un joc ale cărui reguli nu le ştia, doar le bănuia.
Picăturile de apă continuau neîncetat să-i îmbine haine, făcîndu-l să tremure
după ora prînzului, cînd temperatura începuse să scadă. Aşa îşi aminti de ziua
cînd i se născuse primul fiu, iar el, speriat şi entuziasmat în acelaşi timp, ieşise
din spital sub un cer de plumb; stătuse mai bine de o oră sub ploaie, lăsîndu-se
biciuit de apă, gîndindu-se la viaţa lui, gîndindu-se la viaţa copilului care abia se
născuse, întrebîndu-se dacă era suficient de pregătit încît să primească în viaţa
lui searbădă existenţa unei alte fiinţe. Îi veniră în minte gîndurile pe care le
nutriseră el pentru tatăl său atunci cînd fusese de-o şchioapă; cît de mult îl urîse
şi cît de tare îi dorise moartea; îl ura din tot sufletul cînd îl vedea beat, cînd îi
lovea mama cu dosul palmei, cînd se-mbolnăvea şi jura să renunţe la vicii şi să
devină un om bun, ca imediat după să revină la vechile năravuri. Se gîndea dacă
şi fiul său va gîndi la fel despre el. Nu, niciodată, îşi spuse atunci. Eu nu beau şi
nu fumez, iar pe Isabel o iubesc ca pe ochii din cap. Vulpea, între timp, îşi
zburlise blana, aproape se lipi cu burta de iarbă, încordîndu-şi picioarele şi
pregătindu-se pentru atacul care de acum devenise inevitabil. Soarez îşi lovi cu
două degete cozorocul şepcii, dînd-o mai pe spate, după care ţinti animalul cu
puşca şi apăsă pe trăgaci. Pic, pic, pic, bobiţele de ploaie se-mpreunau acum cu
cele de sînge, diluîndu-se într-o substanţă rozalie care hrănea pămîntul. Ultima
imagine este aceea a lui Soarez îndepărtîndu-se şi trăgînd după el vulpea de
coadă.