Satul X era cunoscut ca fiind unul dintre cele mai paşnice.

Genul acela
de aşezare rurală unde toţi se cunosc între ei, se ajută, se salută cînd se
întîlnesc pe drum sau la cîmp sau la cîrciumă. Genul acela de sat în
care,negreşit, există un beţiv pe care toată lumea îl ocoleşte şi-l arată cu
degetul, un grup de babe pe care le vezi îmbrăcate doar în negru şi le
auzi discutînd doar despre Dumnezeu şi despre pedeapsa care se va
abate negreşit asupra celor ce-i ies din cuvînt Trinităţii; un bătrîn care
ştie să-ţi răspundă la orice întrebare,stînd pe un scaun din plastic, în faţa
casei sale şi scrutînd din spatele unei bărbi albe ca neaua mişcările
fiecărui trecător. Cînd am ajuns eu acolo,primul care mi-a ieşit în cale a
fost chiar beţivul. Era mult mai înalt decît mine,iar la-nceput,după felul
în care se apropia de mine,ameninţător şi bîţîit,mi-a fost teamă că mă va
ataca. Însă primul lucru pe care l-a făcut atunci cînd s-a apropiat
suficient de mult a fost să cadă în genunchi la picioarele mele şi să
plîngă. Eu,cum aveam mîinile ocupate cu valizele, m-am uitat stînga-
dreapta să văd dacă mai existau martori la această scenă penibilă,după
care m-am întors spre beţiv şi l-am întrebat,ce vrei? El atunci,cu ochii
plini de lacrimi,a ridicat privirea spre mine şi a zis,de ce vii abia acum?
noi te-am aşteptat să vii mult mai devreme. Noi am sperat să ne salvezi
mult mai devreme. Nu ştiam ce să-i răspund. L-am întrebat despre ce
naiba vorbeste,dar el s-a ridicat în picioare şi a trecut pe lîngă mine,ca şi
cum nu m-ar fi văzut niciodată,lăsîndu-mă acolo,în mijlocul drumului,
cu o stupoare nemărginită. Mi-am zis c-o fi nebun. Cînd am ajuns la casa
vărului meu,Martin,unde urma să locuiesc timp de două
săptămîni,uitasem deja de întîmplarea cu Beţivul. Martin,ştrengar cum îl
ştiam, mă aştepta în faţa portii cu o sticlă de vin în mîna dreaptă şi cu
două pahare în cea stîngă. Apoi’ ce faţă ai în tine,vărule,mi-a spus. Am
lăsat valizele jos şi l-am îmbrăţişat, de vreme ce mîna nu i-o puteam
strînge. Ce faţă am,l-am întrebat. Aşa,mi-a răspuns,zici că eşti constipat.
Am rîs amîndoi. I-am povestit despre întîmplarea cu Beţivul. Morţii
mamii lui,a strigat, să vezi ce bătaie-i dau cînd o-i da cu ochii de el. Aşa
face cu toată lumea. De ce face aşa,l-am întrebat. Cică cînd o fost mic,la
cămin, venise cineva la el în vizită şi-i spusese că în cîteva zile îl va
înfia.Numa’ că nu la-nfiat nimeni. Pizda mamii lor! Ia,mai vrei unu’?
Am întins paharul şi mi-a mai turnat din sticla plină cu lichid sîngeriu.
S-au întîmplat multe de cînd n-ai mai fost tu p-aci. Multe lucruri....cum îi
zice la cuvîntu’ ăla...binare. Bizare vrei să spui? Bizare,da,bizare. L-am
întrebat la ce se referă. Păi vezi tu,a început să povestească, lumea
vorbeşte că în sat este un nebun care seara sare gardu’ în cimitir şi
dezgroapă morţii ca să le fure dinţii. Să le fure dinţii,am întrebat eu plin
de stupoare şi scîrbă. Da,mi-a răspuns Martin,să le fure dinţii de aur.
Acu’ vro’ două zile m-au chemat la comisariat şi mi-au pus întrebări.
Bă,îmi ziceau,Martine,că tu eşti singur,că n-ai şi tu o fată,că toată ziua
stai şi bei, poate ţi-o fi venit şi ţie chefu’ să te-bogăţeşti şi n-ai găsit altă
cale decît aceea de-a le smulge răposaţilor dantura. Eu i-am trimis la
dracu’ să-i ia. Cum să fur eu dantura la sărăciile alea,mai ales că şi mama
şi tata îs îngropaţi tot acolo. Aşa le-am zis. N-au mai spus nimic şi m-au
lăsat să plec. Pizda mamii lor. I-am cerut să-mi povestească totul,de la
capăt. După ce a renunţat la pahar şi a început să bea direct din
sticlă,Martin şi-a început relatarea: domnul Calistrat,moşu’ de are grijă
de cimitir, stă toată ziua la el în gheretă. Ştii cum e, după atîţia ani în
care nu se-ntîmplă nimic,omu’ s-a învăţat şi-şi ia radioul,se-nchide-n
coşmelie acolo şi moţăie ascultînd Gică Petrescu. Numa’ că-ntr-o
sară’,cum stătea el şi se scărpina pe burtă ascultînd muzică, a văzut pe
geamul gheretei nişte umbre. La-nceput a zis că-i vederea lui care de la o
vreme se şubrezise. Numa’ că după ce-a-nchis radioul şi şi-a pus
ochelarii pe nas,umbrele care se mişcau prin cimitir tot nu dispăruseră.
Na la Calistrat : îşi pune casheta aia de popîndău pe cap,duce mîna la
bîtă şi iese afară. Care eşti acolo,ţipă el tare. Care n-ai somn,băgaţi-ai
sîrmă-n nas? Şi culmea că cineva-i răspune: Sară’ bună,nea’ Calistrate. Is
io. Care tu? Io,bre,io. Şi Calistrat se apropie de umbră,nu se ştie dacă îl
recunoaşte sau nu pe necunoscut, şi vede cum ăla sapă o groapă,cum
deschide cu o rangă capacul sicriului, şi cum deschide gura
mortului,scoţîndu-i,cu un patent,doi, trei dinţi. Apoi’ ce
faci,mă,nebunule,întreabă Calistrat. Apăi ista are dinţi de aur,şefule. Nu-
i mai trebuiesc,aşa că-i iau io. Apăi nu-i bine,mă,nebunule. Apăi,ce-i
bine pe lumea asta Calistrate? Mîine,îi răspunde moşul,să ştii că te dau
în primire la jandarm. Apăi,dă-mă,Calistrate,dă-mă. Şi după asta
necunoscutul s-a ridicat,a băgat dinţii într-un buzunar,ia zis noapte
bună lu’ Calistrat,şi dus a fost. Cum,dus a fost,întreb eu. N-a putut
paznicul să-l oprească? Apăi’ ce,zise Martin,crezi că era prost? Voia să
se-ntoarcă la el în coşmelie şi să se gîdile-n buric. Moriţii mamii lui! În
seara aceea,după toate cîte mi le povestise Martin,n-am putut să adorm.
Nu mă puteam odihni ştiind că,undeva afară, un nebun umbla prin
cimitir,smulgînd dinţii morţilor. Mi-l imaginam cu o lumînare,citind
numele de pe fiecare cruce,cîntărind care era mai probabil să aibe dinţi
de aur şi care nu,apoi dînd la iveală o lopată,săpînd,săpînd,săpînd, după
care,cu o rangă, smulgînd lemnul putret care servise drept capac.
Auzeam,în mintea mea, scîrţîitul cuielor care săreau aproape singure.
Apoi auzeam pac-poc-ul patentului care smulgea dinţii. Instinctiv,am
dus mîna la gură.