Despre utopie: enumerări și (o înșiruire de)

definiții; (scurt demers utopic, firește)

 31 martie 2019
 Cristian Vicol

Enumerări

Originea unui concept plurivalent precum cel al utopiei este greu de semnalat și de
demonstrat având în vedere virtutea istoricistă a demersului, forma sa actuală fiind rezultatul
ideației a două milenii de gândire filosofică și politică. Prin urmare, pentru o cercetare
cantitativă, utopologul este nevoit să ia în considerare faptul că utopia nu poate fi redusă, de
dicto, la o manifestare artistică.

În 1516, Thomas Morus, influențat de un alt gânditor de seamă al Umanismului– Erasmus din
Rotterdam,  publică o lucrare în două părți pe care o numește: Libellus aureus nec minus
salutaris quam fesivus de optimo reipublicae statu deque nova inslua Utopia – „Cartea de aur
a lui Thomas Morus, pe cât de utilă pe atât de plăcută, despre cea mai bună întocmire a
statului și despre noua insulă Utopia.”, prototipul ne-locului sau a locului perfect[1],  care va
deveni ulterior modelul imitatorilor scrierilor de gen.

În ediția din limba engleză, titlul a fost prescurtat, volumul fiind intitulat Nuquama (din
latinescul nusquam – „nicăieri”). Mai târziu, în urma jocului lingvistic provocat de același
Erasmus (Economicum Moriae – moriae/moria[2]– cel din urmă înseamnă prostie, sminteală
și este derivat din numele lui Morus), englezul optează pentru construcția grecească oú
(adverb) și substantivul topos – loc, adică „țara de nicăieri”.[3] Astfel, denumirea s-a
încetățenit, devenind un substantiv comun, care a definit în scurt timp un gen literar, deși
literatura ne-locului exista în diferite forme încă din antichitate, anticipată de către Platon, iar
înainte de el de către Hippodamos din Milet– menționat de Aristotel drept părintele
„organizării orășenești”[4], care visa la o cetate de 10 000 de locuitori, bărbați, împărțiți
calitativ între meșteșugari, agricultori și războinici.

   În Republica se vor concretiza alte câteva aspecte importante ale viitorului gen literar – 
Callipolis (una dintre cele trei cetăți ideale descrise de Platon, alături de Magnesia în Legile
și Atena în Critias) va fi guvernată de un rege filosof, (apelul la înțelepciune – care îl va face
pe Popper să atribuie totalitarismul secolului XX pe seama interpretării eronate a programului
politic propus de Platon[5] – voi reveni), munca va fi divizată după necesitate, bunurile,
femeile și copiii vor fi parte a unui comunis, tinerii vor beneficia de educație similară,
populația va intra sub control demografic, iar controlul personal se va face prin practica
ostracizării – ostrakismos.

Prin urmare, Platon se află la originea cartografiei spațiului ideal, din care descind în
Antichitate și în perioada creștinismului timpuriu și alte lucrări similare – De republica lui
Cicero – prin descrierea unei Cartagine desăvârșite, dar și prin pastișarea Mitului lui Er în
Somnium Scipionis; Istoria Sacră a lui Euhemer – utopie politică ce descrie originile umane
ale zeilor; Munci și zile (Hesiod), ce propunea ca desăvârșirea morală și biologică să revină
timpurilor primitive – faimoasa Vârstă de aur de pe Insula Fericiților, care a fost descrisă și
de Lucian din Samosata în Istoria adevărată. Mai târziu, datorită exclusivismului (și
milenarismul) său, se alătură acestei liste deloc exhaustive și lucrarea Sfântului Augustin De
civitate Dei contra Paganos – Cetatea lui Dumnezeu, al cărui principiu singular și relevant
este adeziunea la credință,  similar, de exemplu, cu atributul principal al dobândirii cetățeniei
în polis – însușirea necondiționată a religiei cetății.[6]

Totuși, utopia ajunge la desăvârșire în perioada imediat următoare Renașterii și

Clasicismului, apoi a Iluminismului, începând, după cum spuneam, cu Thomas Morus,
influențat decisiv de lucrările sus-menționate.

În 1602, Tommaso Campanella scrie Civitas solis, Poetica idea reipublicae philosophicae,
Orașul Soarelui, în care un călugăr ospitalier dialoghează cu un marinar genovez despre o
colonie din India condusă de un lider-preot, cunoscut drept Metafizicianul – „el este
căpetenia tuturor în cele temporale și spirituale; toate treburile publice și procesele sînt
supuse, în ultimă instanță, hotărîrii sale.”[7], și al cărui supuși venerează Soarele.

Un alt exemplu faimos este preambulul tratatului medical Anatomia Melancoliei. O societate
sănătoasă, netulburată temperamental, spune Robert Bacon, se opune dereglării melancolice.
Ordinea lumii este repusă de „indignarea și râsul satiric”[8]

În 1627 apare postum și neterminată Sylva Sylvarum: or a Naturall Histoire. In Ten

Centuries, cunoscută și drept Noua Atlantidă,  scrisă de Francis Bacon, ce descrie o societate
fericită guvernată de un organism singular numit Casa lui Solomon (apelul la înțelepciune),
care dețin puterea juridică, religioasă și științifică. Lucrarea se află la intersecția dintre istoria
naturală, istoria literaturii (prin numeroasele referințe la literatura engleză), filosfie și știință
și este, potrivit Danei Jalobeanu: „una dintre sursele de inspirație în încercările de
fundamentare, reformare sau legitimare a noului discurs științific în a doua parte a secolului
al XVII-lea.”[9]

Fred E. Baumann consideră că scrierile cu caracter utopic (Morus, Bacon, Campanella, etc.)
prezintă un cumul comun de caracteristici: umorul se pretează unei specificități satirice,
propriu umanismului, care va întâmpina literatura începând cu perioada Renașterii; ele evită
disonanța excesivă și ascetismul și acceptă, în spiritul ludic, varietatea existenței. Utopia lui
Morus tinde să refuze interpretările singulare, fiind reflecția fidelă a spiritului umanistic.[10]

În fine, literatura secolelor XV-XVIII consemnează o mulțime de exemple (Harrington –

Oceania, Sidney – Vechea Arcadie, Morelly – Basiliada etc.), care vizează noi orânduiri
sociale, economice și politice, mai ales influențate noile descoperiri geografice, dar granița
dintre utopie și proiect utopic devine, potrivit lui Sorin Antohi, tot mai greu de trasat.[11] 

(o înșiruire de) Definiții

Dacă e să facem o repartizare sistematică a utopiei, din start un demers presărat de capcane
epistemologice, putem face o categorisire preliminară, cu caracter evident reducționist. În
linii mari, potrivit lui Sorin Antohi, există o utopie narativă și o utopie raționalist utopic.[12]
Prima se referă la genul literar, iar a doua este reprezentarea reală a unui ideal utopic redat în
societate prin legislație.
Prima, potrivit utupologului, este: „un tip-ideal weberian al genului literar utopic (format din
mulțimea ficțiunilor despre societatea ideală, având ca procedeu esențial descrierea, dar
incluzând personaje și conflict literar – chiar stereotip”, iar cea dea doua: „matricea
proiectelor de legislație ideală (puse în pagină cu ajutorul expunerii ori dialogului.”[13]

Totuși, nu trebuie pierdut din vedere că utopia se desfășoară într-o arie mult mai largă decât
segmentul discursului literar pe care l-a adoptat, care este, prin prisma numărului uriaș de
opere semnalizate de  către critică drept utopii, cel mai de succes mediu prin care s-a
exprimat. Este ceea ce Simina Rațiu numește, în termeni largi, „literatura speranței”, produsul
unor proiecții ficționale, articulate din exploatarea speranțelor și fricilor timpului în care au
fost scrise[14].

Astfel, sociologul Karl Mannheim este de părere că în timp ce ideologia legitimează puterea
și mitul ce guvernează imaginarul comunității, și este întreținută de reprezentanții puterii,
utopia susține mitul revoluționar al celor care dorisc să schimbe forma de guvernământ și
beneficiarii privilegiilor[15].  Prin urmare, dintr-o perspectivă istoricistă, utopia joacă un rol
reiterant, totodată stabilizator și destabilizator, în consolidarea sau în primenirea unei
ideologii. Orice proiect totalitar: comunism, fascism etc., se înfățișează inițial ca un proiect
utopic, nedeclarat însă ca atare. Făcând uz de distincția lui Mannheim, Sorin Antohi constată
că ideologia ar doar un caz particular al utopiei, iar cele două „reprezintă modalități
divergente de abordare a realității.”[16]

Non vitatur, înainte de a continua, trebuie să ne referim și la definiția oferită chiar de Morus,
care își scrie opera sub veștmântul pamfletului și a alegoriei, pentru a critica societatea și
clasa politică engleză, opunând-o unei societăți ideale, discurs pentru care a fost și executat:
„Înainte de toate, mi-am dat osteneala să nu fie nimic neadevărat în cartea mea; drept care,
dacă un lucru e îndoielnic, am socotit că e mai bine să spun cu bună-credință un neadevăr,
decât să născocesc eu însumi minciuni, fiindcă vreau să fiu mai degrabă un om cinstit decât
un viclean”[17]

În L”utopie et les utopistes, Raymond Ruyer, într-o definiție oarecum frustă, ce trebuie
abordată cum grano salis, susține că utopia este: „descrierea unei lumi imaginare, situată în
afara spațiului și timpului nostru sau, în orice caz, în afara spațiului geografic și a timpului
istoric. Ea este descrierea unei lumi construite pe principii diferite de cele care funcționează
în lumea reală.”[18] Eunțul este destul de sărac, deoarece, plasând discursul utopic între
granițele stricte dintre lumea ideală și realitate, autorul neglijează categorisirea literaturilor
înrudite (robinsoniada, de exemplu), deoarece nu orice spațiu insular, aflat în strictă opoziție
prin recursul la tema alterității poate fi denumită „utopie”.

Totuși, Ruyer revine asupra problemei varietății utopiei și susține că nu există utopie, ci
utopii, care susțin un mod utopic, despre care afirmă că: „așa cum, în ciuda imensei varietăți
de comedii sau tragedii, există o esență a comicului și a tragicului, în pofida varietății
utopiilor, în ciuda diversității unui gen care îi cuprinde pe Platon, Cyrano de Bergerac,
Moriss și Haldane, există un mod utopic, care poate fi definit ca acel exercițiu experimental
asupra posibilelor laterale.”[19] Prin urmare, sugerează autorul, acest mod utopic este un
discurs care manipulează limitele realității și de îmbogățire a acesteia prin procedeele
genurilor literare.

Utopia ca gen literar este pentru Alexandru Ciorănescu: „descrierea literară individualizată a
unei societăți imaginare, organizată pe baze care implică o critică subiacentă a societății
reale”[20] Raymond Trousson aduce o completare câmpului semantic și consideră genul
literar a fi „mai vechi decât ideologiile care sunt proiectate în el”[21] fapt ce presupune că
utopiile ca expresie literară reprezintă mediumul prin care se vehiculează posibilitatea
reorganizării societății în funcție de ideile ce sunt la modă într-o anumită perioadă istorică.

Mai mult, Trousson completează această cercetare și propune acestui avatar următoarea
addendă: „utopia, în cadrul unei narațiuni, descrie o comunitate organizată după anumite
principii politice, economice, etice, redând complexitatea existenței sociale, care să fie
prezentată ca un ideal demn de realizat (utopia) sau ca previziune a unui infern (distopia),
care să fie plasată într-un spațiu real, imaginar sau într-un anumit timp, și care să fie descrisă
în termenii unei călătorii imaginare verosimile sau nu”[22]

Bogdan Crețu consideră că utopia literară se susține pe o  încărcătura ideatică și drept răsplată
aceasta își asumă un rol persuasiv.[23] Având acest caracter persuasiv și acceptând faptul că
majoritatea regimurilor, doctrinelor sau mișcărilor politice au avut un caracter programatic și
s-au fundamentat pe mentalitatea binelui universal, putem concluziona că utopia, ca mijloc
artistic, reprezintă, printre altele, manifestul reorganizărilor sociale, politice și economice.
Astfel, literatura devine cel mai bun mediu de manifestare a utopiei.

Northrop Frye, în eseul Varieties of Literary Utopias, consideră că utopia este un mit
speculativ, proiectat să conțină sau să furnizeze o viziune bine rotunjită a unei idei sociale și
nu o teoretizare a unei sume nespecificate de idei sociale.[24] Utopia este, așadar, construită
ritualic, societatea fiind descrisă cu ajutorul unui agloritm narativ de tipul dialogului socratic,
(naratorul întreabă – ghidul răspunde), ca pe urmă, prin demersul de înțelegere și asimilare a
ritualului, ghidul (și cititorul) să își însușească rațional cutuma.

O altă însușire importantă a utopiei este caracterul spațiului absolutizant. În lucrările anterior
menționate, naturii sălbatice i se opune geometria riguroasă, abstractă și rațională. La Burton,
de exemplu: „fiecare provincie va avea o metropolă, ce va fi plasată aproape ca un centru
într-o circumferință”[25], iar forma lor va fi „regulată, rotundă, pătrată sau dreptunghiulară,
cu frumoase străzi largi și drepte, case uniforme construite din cărămidă sau piatră”[26]

La Campanella, Cetatea Soarelui este „despărțită în șapte mari inele concentrice, numite după
cele șapte planete, intrându-se dintr-unul într-altul prin patru străzi pavate și prin patru porți
care pivesc spre cele patru unghiuri ale lumii.”[27]

Amaurotonul este: „încins de un zid înalt și gros, pe care se ridică, dese, tunurile și
întăriturile. Meterezele, pe trei laturi sunt înconjurate  de un șanț adânc și lat, dar fără apă,
sădit cu mărăcini și tufișuri; pe latura a patra, râul însuși slujește drept șanț.”[28]

Astfel, utopia nu propune o reîntoarcere la origini, ci o depășire a condiției umane, naturale și

sălbatice, prin intermediul unui mediului controlat și antropic, conform cu regulilor rațiunii.
Prin urmare, vârsta de aur a utopiei a fost Raționalismul. Prin intermediul raționaliștilor, care
au adoptat și rafinat temele utopiei, spațiul utopic s-a extins et nihilo până la ultimele limite
ale gândirii.

Începând cu Sir Francis Bacon (a cărui Noua Atlantidă va specula determinismul

productivității tehnologice asupra factorului social și va anticipa marxismul[29] – Engles îl
consideră părintele materialismului), și mai târziu cu Sébastien Mercier[30], care publică în
1772 un roman cu un succes răsunător – Anul două mii patru sute patruzeci, utopiștii au
oferit o alternativă demersurilor strict juridice inițiate de Morus (și Platon) – și anume ceea ce
mai târziu a fost denumită literatura de anticipație sau literatura science fiction. Spațiul
insular pierde tot mai mult teren în fața statului-mondial ideal – utopia directă – Looking
Backward (Edward Bellamy), News from Nowhere (William Morris), A modern Utopia
(H.G.Wells); ori în fața societății totalitare sau anarhice – utopia satirică – Noi (Evgheni
Zamiatin), Minunata lume nouă (Aldous Huxley), 1984 (George Orwell).[31]

Astfel, între „utopia raționalistă” și „utopia narativă”, frontiera s-a estompat și a sfârșit prin a
dispărea. Raționaliștii își doreau controlul absolut al istoriei, fără de care, în viziunea lor,
omenirea își risca viitorul.  Istoria, înțeleasă rațional, urma să renunțe la ocolișurile și
incertitudinile sale, pentru a deveni domestică și matematică. Ea trebuia să se manifeste în
urma unor legi la fel de precise și de exacte ca legile naturii. Potrivit politologului Oliver
Ney, fundamental pentru raționaliști sunt trei principii esențiale: nevoia de a sprijini
cunoașterea pe observație – cercetare empirică; refuzul de a considera chestiunile morale o
condiție prealabilă a cunoașterii; expunerea logică și riguroasă a dovezilor.[32]

De exemplu, Raymon Williams consideră că diferența dintre Utopia și Noua Atlantidă o

reprezintă trecerea de la transformare voluntară, individuală și inegală, la o evoluție comună, 
tehnologică și, prin urmare, specializată.[33] Astfel, cele două utopii se plasează la poli opuși
– Utopia este o societate a consumului neîngrădit, iar Noua Atlantidă devine un centru al
producției libere; prima este profund umanistă – o republică egalitară, unde nu mai există
nicio acumulare a averilor, sunt anulate proprietatea și comerțul pe bani, Morus exprimându-
și indignarea față de muncitorimea oprimată, dar și față de proprietarii de pământ care
monopolizează resursele; a doua consideră că revoluția științifică și empirismul devin cele
mai importante elemente ale cerceterii și dezvoltări societății. Evoluția societății nu reprezintă
o formă extra vires a individului, ci reprezintă o proiecție agresivă, autocratică și imperialistă
a unei oligarhii tehnologice. Pentru o mai bună înțelegere a acestei abordări, Bacone susține
în Novum Organum (1620) că „numai un demers riguros al spiritului poate permite eliberarea
de idoili”[34] și prezintă o clasificare a științelor în trei categorii: istoria, poezia și rațiunea,
pe care le asociază memoriei, imaginației și rațiunii.

Prin urmare, utopia depinde inexorabil de manifestarea istorică, iar apariția ei este
determinată de dizovlarea structurilor tradiționale și de procesele de îmbogățire, diversificare
și destructurare.

Un alt bun exemplu este Schiță a unui tablou istoric al progreselor spiritului uman, publicată
în 1795 în care Marchizul de Condorcet clasifica istoria în zece gradații. Nouă aparțineau
trecutului, iar a zecea începea odată cu Revoluția Franceză. Acest ultim act se caracteriza
prin: 1. Dispariția inegalității între națiuni; 2. Progresul egalității la fiecare popor; 3.
Perfecționarea omului; 4. Abolirea războiului și fraternitatea națiunilor; 5. Uzul unei limbi
universale; 6. Eradicarea bolilor și prelungirea nedefinită a speranței de viață; 7. Ridicarea
intelectuală și morală a omului.[35]

Milenarismul ține tot de utopie, dar adaugă caracteristici escatologice. Milenariștii aspiră să
restaurareze lumii puritatea sa originală și doresc o reactualizare a Edenului – armonia
începuturilor. Caracteristic pentru acest curent este abolirea proprietății, spiritul comunitar și
îndemnul revoluționar. Milenarismul reprezintă o adăugare de forță și o suplimentare a
Vârstei de aur, deoarece își propune să distrugă lumea și să anihileze istoria: toate structurile
de constrângere urmau să dispară – statul, proprietatea, religia și chiar și familia. Omul
alienat, dezrădăcinat și neadaptat va deveni liber, va fi propriul său stăpân.[36] (exempli
gratia:Thomas Müntzer și rebeliunea din Münster).

Fiind apanajul unei construcții narative rigide, cu încărcătură ideologic, utopia ca gen literar
suferă la compoziție și originalitate, deoarece sacrifică din ingeniozitatea și literalitatea
romanului, fiind preocupată exclusiv cu descrierea. Potrivit lui Sorin Antohi: „Acțiunea își
găsește cu greu loc în schema constructivă a utopiilor. În absența unui conflict veritabil, nici
personajele nu “trăiesc”, nu au consistență, nu evoluează – starea civilă este concurată cu
armele statisticii și ale geometriei: eroii sunt în general simple funcții edificate rațional, fără
identitate, asemeni celor din alegorii. Între generalitatea serbădă a purei teorii și stereotipa
virtualitate exemplară a utopiei, distanțele sunt uneori insesizabile.”[37]

Bibliografie selectivă

ANTOHI, Sorin, Metoda și descursul. Note asupra utopiei narative, în vol. Exercițiul
distanței. Discursuri, societăți metode., ediția a II-a, neschimbată, Editura Nemira, București,
1998;

ANTOHI, Sorin, Utopica. Studii asupra imaginarului social, Editura Științifică, București,
1991;

ARISTOTEL, Politics, Batoche Books, Kitchener, 1999;

BAUMANN, Fred E., Visions of Utopia: Philosophy and the perfect society, Recorded
books, 2008;

BOIA, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, 2000, București;

CAMPANELLA, Tommaso, Cetatea Soarelui, Editura Științifică, București, 1959;

CIORĂNESCU, Alexandru, Viitorul trecutului, Utopie și literatură, Editura Cartea

Românească, București, 1996;

CREȚU, Bogdan, Utopia negativă în literatura română,  București, Editura Cartea

Românească, 2008;

KELLY, Catriona, (editor), Utopias, Penguin Books, London, 1999;

MANHEIM, Kark, Ideology and Utopia. An introduction to the Sociology of Knowledge,

Routledge, London, 1979;

NAY, Oliver, Istoria Ideilor politice, Editura Polirom, Iași, 2008;

SCHENKEL, Guido, Alternate History – Alternate Memory: Counterfactual Literature in the

context of German Normalization, M.A., Freiei Universität, Berlin, 2006;
SCHNEIDE-MAYERSON, Matthey, What Almost Was: The Politics of the Contemporary
Alternate History Novel;

STAROBINSKI, Jean, Melancolie, nostalgie, ironie, Editura Meridiane, București, 1993;

[1] Fred E. Baumann, Visions of Utopia: Philosophy and the perfect society, Recorded books,
2008, p.22

[2] Ion Acsan în prefața la Utopia, Thomas Morus, Editura Mondero, București, 2003, p.1

[3] ibidem

[4] Aristotel, Politics, Batoche Books, Kitchener, 1999, p.37

[5] Karl. R. Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, Editura Humanitas, 2017, pp.103-136

[6] Fustel de Coulanges, Cetatea antică, Editura Meridiane, București, 1984, pp. 5-12

[7] Tommaso Campanella, Cetatea Soarelui, Editura Științifică, București, 1959, p.52

[8] Jean Starobinski, Melancolie, nostalgie, ironie, Editura Meridiane, București, 1993, p.35

[9] Dana Jalobeanu în Francis Bacon, Noua Atlantidă, Editura Nemira, 2007,București, p.11

[10] Fred E. Baumann, op.cit, pp.22-23

[11] Sorin Antohi, Utopica, Studii asupra imaginarului social, editura Idea, 2005, cluj, p.15.

[12] Sorin Antohi, Metoda și descursul. Note asupra utopiei narative, în vol. Exercițiul
distanței. Discursuri, societăți metode., ediția a II-a, neschimbată, Editura Nemira, București,
1998, pag.50

[13] Ibidem

[14] Simina Rațiu în Morfologia lumilor posibile, coord. Corin Braga, Editura Tracus Arte,
București, 2015, p.93.

[15] Kark Manheim, Ideology and Utopia. An introduction to the Sociology of Knowledge,
Routledge, London, 1979

[16] Sorin Antohi, Civitas imaginalis, istorie și utopie în cultura română, Editura Polirom,
Iași, 1999, pp. 20-21

[17] Tomas Morus, Utopia, Editura Mondero, București, 2003, p.9

[18] Raymond Ruyer în Bogdan Crețu, Utopia negativă în literatura română, Editura Cartea
Românească, Iași 2008, p. 16.
[19] Idem, p. 16-17

[20] Alexandru Ciorănescu, Lʼavenir du passè. Utopie et littèrature, Paris, 1972 în Sorin
Antohi, Utopica. Studii asupra imaginarului social, Editura Științifică, București, 1991

[21] Trousson, Raymond, Voyages aux pays de nulle part, Bruxelles, 1975 apud Sorin
Antohi, Utopica. Studii asupra imaginarului social, București, Editura Științifică, 1991

[22] Raymond Trousson în Bogdan Crețu, op. cit. p. 18.

[23]Bogdan Crețu, Utopia negativă în literatura română,  București, Editura Cartea

Românească, 2008, pag.14

[24] Northrop Frye în Varieties of Literary Utopias, https://www.jstor.org/stable/20026912

[25] Robert Burton, Anatomy of melancholy, Published by the Ex-classics Project, 2009,
https://www.exclassics.com/anatomy/anatomy1.pdf, p.88

[26] Ibidem, p.89

[27] Tommaso Campanella, ibidem, p. 48

[28] Thomas Morus, Utopia, Editura Mondero, București, 2003, p.68

[29] Northrop Frye, https://www.jstor.org/stable/20026912

[30] Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, 2000, București, p.146

[31] Northrop Frye, https://www.jstor.org/stable/20026912

[32] Oliver Nay, Istoria Ideilor politice, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 283-284.

[33] Raymond Williams, Utopia and Science Fiction,

https://www.depauw.edu/sfs/backissues/16/williams16art.htm

[34] Oliver Nay, ibidem, p.284

[35] Nicolas Condorcet, Sketch for an Historical Picture of the Advances of the Human
Mind, https://www.earlymoderntexts.com/assets/pdfs/condorcet1795_3.pdf

[36] Lucian Boia, ibidem, pp.148-153

[37] Sorin Antohi, ibidem, op.cit, p.21