1. ????

Indienii Arawak erau prea obosiţi să continue marşul. Erau deja la al treilea popas de când
plecaseră azi dimineaţă din tabără şi pe feţele lor se putea citi deznădejdea. Priveau descumpăniţi în râpa
ce se întindea la picioarele lor prin care alerga violent un râu de munte. Hăţişul junglei îi biruise. Copacii
se îngroşaseră peste măsură şi formau un zid care părea imposibil de trecut. Hayuya şi mai câţiva sugerau
că ar trebui să renunţe, să se întoarcă până ce desişul nu-i înghiţea cu totul.
Caqicue Sequene îşi măsura oamenii nervos. Avea un temperament vulcanic şi nu suporta
insubordonarea. Pornise hotărât să găsească ce căuta şi nu avea de gând să îl lase pe Hayuya să bage
zâzanie în grup. Nu îi păsa că era şaman, om cu putere în trib. Aici nu erau pe insulă şi dacă nu se potolea
avea să-i crape capul.
Părăsiseră tribul cu mai bine de două luni în urmă. Înfruntaseră o furtună puternică pe mare. Una
din pirogi se scufundase sub un val uriaş şi douăzeci din grupul iniţial muriseră înecați. Când au ajuns pe
ţărm un crocodil înfometat înşfăcă doi. Apoi jungla mai omorâse câţiva. Era de-ajuns să clatine încrederea
oricărui indian în forţele proprii. Sequene înţelegea, dar nu îi păsa foarte mult. Încercase la un moment dat
să desluşească forţele puse în mișcare de natură, zei, şi ursită dar renunţase aproape imediat. El era un
mediator. Atât trebuia să ştie şi să înţeleagă.
– Hayuya, tună el. Mă vei urma şi-ți vei ține fleanca sau te pun cu botul pe labe!
– Eu sunt fiul zeilor, nu mă poţi doborî. Sunt mult prea puternic. Furtuna de azi noapte ne-a arătat
că zeii nu ne vor aici.
Apoi, către restul indienilor:
– Să plecăm şi să-l lăsă pe nebun să moară sfârtecat de junglă.
Încăierarea fu scurtă. Sequene sări spre fiul şamanului cu ghioaga ridicată. Acesta nu avu timp să
se ferească şi în secunda următoare căzu la pământ cu ţeasta zdrobită.
Căpetenia indiană aruncă priviri fioroase în jur. Apoi înţelese că a făcut o greşeală. Superstiţioşii
Arawak schimbară priviri înfricoșate. Moartea omului sfânt le zdruncinase de tot nervii deja întişi la
maxim. La un semn se întoarseră cu toţii pe călcâie şi o luară la fugă abandonându-şi conducătorul.

Sequene rămase singur. Nu reuși să spună nimic pentru a-i face pe însoţitorii săi să se
răzgândească. Regreta acum că-l omorâse pe şaman. Toată călătoria, premoniţia, viitorul, totul era
pierdut. Împinse cu piciorul cadavrul îmbibat cu sânge în râpa de sub el. Corpul se rostogoli de câteva ori
în aer şi plonjă ca o păpuşă neînsufleţită în râul furios.
Încercă o vreme să spargă de unul singur zidul copacilor ecuatoriali. Avansa chinuitor de încet şi
după câteva zile se prăbuşi epuizat. Se ghemui şi încercă să adoarmă. Un sunet îl făcu să tresară. Se ridică
în capul oaselor. Soarele-i străpungea ochii. Desluşi doar o umbră ce se furişa în preajma lui. Apoi îl zări.
Era cu neputinţă. Hayuya. Trăia şi venea spre el, furios, cu ghioaga ridicată.

2. 2011
În Casa Albă era mare vânzoleală. O întâlnire fulger dăduse peste cap tot programul de vizită a
turiştilor. Elevi veniţi cu profesorii să vadă holurile pe care se plimbaseră minţile luminate ale
democraţiei fuseseră conduşi spre ieşire în grabă de vlăjgani în costume negre, înarmaţi cu pistoale
semiautomate. Studenţilor la Drept care priveau curioşi Constituţia li se spusese scurt: "Documentul e aici
de 300 de ani, nu va lipsi săptămâna viitoare. Hai, afară!". Unei doamne i se făcu, pur şi simplu, vânt pe
uşa din dos.
În Biroul Oval se întâlneau pentru a discuta Barack Hussein Obama, Regele Juan Carlos I al
Spaniei, José Luis Rodríguez Zapatero şi şeful CIA, Leon Edward Panetta. Restul cabinetului fusese
exclus de la întâlnire şi, oricât ar fi încercat cineva să asculte pe la uşi, nimic nu răzbătea mai departe de
câteva şoapte înfundate.
– Domnule Obama, rosti Prim Ministrul Spaniei, sunt sigur că doriţi să aflaţi de ce am invocat
motive de securitate naţională.
– Un atac terorist? întrebă el.
– Staţi liniştit, nu e vorba de un atac terorist, a fost o mică...minciună... hmm...diversiune... pentru
că nu eram sigur că ne-a-ţi fi primit în timp...ăăă...util.
– Diversiune?! se ridică ameninţător şeful CIA, Eduard Panetta. Domnule Zapatero sper că
realizaţi câţi bani am pierdut, ridicând avertizarea de atac terorist la cod galben. Milioane, milioane de
dolari...din banii contribuabililor, se grăbi să adauge. E o lipsă de respect la adresa poporului american...
Panetta se afla la vârsta a treia. Părinţii săi erau imigranţi italieni veniţi din Sicilia. Era cunoscut
ca un om cu un puternic simţ al onoarei şi datoriei, dar cam slobod la gură. Luptase în Vietnam cu gradul
de locotenent. După război intrase în politică. Fost Congressman în timpul preşedinţiei lui Nixon, se
zvonea că el ar fi pus de fapt la cale Watergate-ul şi că înainte de scandalul Monica Lewinsky îi spusese
lui Bill Clinton că e un idiot dacă o croieşte pe evreica aia ţâţoasă.
– Ed, calmează-te rosti preşedintele american. Să nu-i batem la cap pe invitaţii noştri cu probleme
de buget.
– Îi veţi primi pe toţi înapoi, cu vârf și îndesat, îl întrerupse spaniolul. Vă rog să mă ascultaţi preț
de cinci minute.
Se uită la Obama care clipea încurcat.
– Sigur, pofteşte.
– Cunoaşteţi domnilor, urmă Zapatero, legenda Fântânii Tinereţii?
 – Ai înnebunit? Şeful CIA, aproape că urla de nervi
– Vă rog, lăsați-mă să continui. Se povesteşte că undeva în Caraibe, pe o insulă, se află un râu a
cărui apă are proprietăți vitalizante. Oricine se scaldă sau bea din această apă întinereşte pe loc. Primul
care vorbește despre acest miracol este Herodot. După el, râul s-ar afla în Etiopia. Alte mărturii apar în
câteva texte din secolul trei, toate legate de Alexandru cel Mare. Legenda prinde viaţă şi în Evul Mediu.
"Călătoriile lui John Mandeville" din secolul 14 amintesc din nou de un asemenea izvor. Chiar şi Biblia
pomeneşte de o fântână a tinereţii, aflată în Bethesda. Este locul unde Isus vindecă un olog. "Căci un
înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra mai întâi, după tulburarea
apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut." Ioan, 5, 4.
Prim ministrul Zapatero se opri o secundă să observe impactul cuvintelor sale. Ed Panetta părea
să explodeze. Deschise o secundă gura, după care o închise la loc sub privirea lui Obama. Preşedintele
american părea absorbit de mica lecţie de istorie.
– În 1493 Juan Ponce de León y Figueroa, un veteran al războaielor cu Maurii se îmbarcă cu
Cristofor Columb în a doua sa călătorie către America. Se stabileşte în Puerto Rico, unde în 1505 devine
guvernator. Aici află de la localnici de legenda Fântânii tinereţii. Îşi echipează rapid un vas şi pleacă pe
mare. Câteva zile mai târziu lasă ancora în...Florida.
– Dar n-are cum să fie în Florida, chiar la noi acasă. Timp de veacuri, zeci de colonişti au întors
piatră cu piatră toată ţara. S-ar fi descoperit ceva, protestă preşedintele american.
– Aveţi dreptate domnule preşedinte, nu e în Florida...e altundeva.
– Nu e niciunde, e doar o legendă! se stropşi şeful CIA, haideţi domnule preşedinte, doar n-o să
crede-ţi în tâmpeniile comunistului ăstuia.
Barack Obama privi neîncrezător la prim ministrul Spaniei. Zapatero făcea parte dintr-un partid
socialist, e adevărat, dar Spania era o monarhie. Îşi aminti de Regele Carlos care şedea cuminte pe un
scaun. Nu scosese nicio vorbă până acum. Se întrebă de ce.
– Unde e atunci, domnule Zapatero?
– Pe o insuliţă din Bahamas ce aparține de Commonwealthul Britanic, numită Bimini continuă
imperturbabil Zapatero.
Se făcu linişte. Eduard Panetta se lăsă pe spătarul scaunului murmurând ceva de genul "am
lucruri mai importante de făcut, mă dau bătut".
Obama întrebă calm:
– Şi cum de-aţi aflat acest lucru?
Zapatero se uită în ochii lui şi rosti calm
– Pentru că Juan Ponce de León trăieşte. Are 537 de ani şi e sănătos tun.
3. 1508
Era o zi frumoasă în Puerto Rico. Soarele urcase la zenit și lumina puternic marea. Culoarea
albastră a apei contrasta superb cu linia orizontului. Clădirile de piatră albă ale micii aşezări fortificate
spaniole, Caparra, întregeau imaginea liniştită a Caraibelor.
Juan Ponce de León contempla peisajul, instalat confortabil într-un fotoliu de răchită pe terasa
casei sale. Construcţia semăna cu un cub grosolan de granit pe al cărui acoperiş fusese instalat un tun
marinăresc de calibru mare. Casa lui nu era singura care dispunea de asemenea metode de apărare. După
ultimele raiduri ale indienilor Arawak, soldaţii spanioli construiseră un zid rudimentar care proteja
aşezarea şi mutaseră câteva piese de artilerie de pe vasul amiral al flotei în spatele fortificaţiilor.
Localnicii deveniseră tot mai violenţi în ultimele săptămâni. Lipsurile și munca forţată la
care îi supuneau oamenii lui León ajunsese de neîndurat. Într-o zi un grup se răzvrătise în număr mare,
omorând cu pietre câţiva gardieni. Apoi fugiseră în pădurea din centrul insulei. Conducătorul lor era o
căpetenie pe nume Uyayoan. Indianul reuşise prin atacuri surpriză şi tactici de gherilă să-l enerveze în aşa
măsură pe guvernatorul León încât acesta trimisese un mic contingent de soldaţi pe urmele sale. Doar
unul s-a întors, povestind îngrozit de umbre care apar de pretutindeni, omoară cu cruzime şi dispar la fel
de misterios. Iritat peste măsură, guvernatorul ordonase ca omul să fie spânzurat pentru trădare.
Acum, în timp ce privea marea se gândea cum să rezolve această problemă. Dacă indienii ar fi
încetat să lucreze pământul, proviziile li s-ar fi terminat în mai puțin de-o lună. Nu putea trimite o
scrisoare regelui Ferdinand, în Spania, pentru că ar fi fost catalogat drept incompetent şi înlocuit din
funcţia de guvernator al insulei Puerto Rico. Nici să mai trimită soldaţi în junglă nu era o idee prea bună,
după cum i-o dovedise ultima expediție. Ce era de făcut?
– Diego! Urcă te rog până la mine să ne sfătuim.
De la etajul inferior se auzi vocea unui tânăr:
– Da, sire!
Diego Salcedo era locotenent în armata spaniolă şi mâna dreaptă a guvernatorului León. Era
tânăr, viguros, arogant, afemeiat şi fanatic. Se zicea cu nu există spadă mai rapidă ca a sa în tot imperiul.
Luă poziţie de drepţi şi rosti plin de sine:
– Cu ce vă pot ajuta, domnule guvernator?
– Ce ne facem Diego? Nu reuşesc să găsesc o soluţie să ieşim din impas. Mâncarea e pe
terminate, moralul oamenilor la pământ. Am strâns îndeajuns de mult aur să trăim regeşte, dar nu ne
putem întoarce în Spania, cel puţin deocamdată. E o problemă de onoare. Regele consideră posesiunile
mai importante decât aurul.
 – Regele nu e un om foarte înţelegător, v-ar spânzura dac-ar pierde Puerto Rico, confirmă
Salcedo.
– Nu numai pe mine, pe toţi. Pe toți ne paște ștreangul atâta vreme cât coloratul ăla blestemat
zburdă prin junglă şi nu se supune Coroanei.
– E într-adevăr o problemă.
Se lăsă un moment de linişte. Salcedo omorâse zeci de indieni. Nu avea nicio remuşcare, iar
promisiunea aurului îl îmbătase. Sutele de kilograme adunate timp de doi ani de campanie în Caraibe îi
promiteau un trai lipsit de griji la Madrid. Un trai care acum părea să-i scape printre degete.
– Ar fi o soluţie, rosti viclean soldatul. Cum staţi cu onoarea, domnule Guvernator?
Juan Ponce de León se uită în ochii locotenentului. Acum câţiva ani l-ar fi condamnat la moarte
pentru o asemenea întrebare. Onoarea şi spiritul aventurier îl făcuseră unul dintre cei mai preţuiţi oameni
la curtea regală. În consecință, Coroana îl investise în funcția de guvernator al acestei insule roditoare.
Azi lucrurile stăteau altfel. Se săturase de junglă, băştinaşi, mizerie. Ar fi dat orice să se întoarcă în
Europa.
– Mă pot lipsi de ea, rosti încetişor.
– Foarte bine, atunci iată planul meu. Trimitem un vas în Spania cu o scrisoare în care scriem că
părăsim insula pentru a explora pământul la nord de noi... şi ne facem nevăzuţi, furtunile sunt dese în
partea asta a lumii. Ne scufundăm, murim, dispărem. Ei trimit un alt guvernator iar noi... înviem undeva
în Europa, unde putem să cheltuim până la adânci bătrâneţi.

4. 2011
Panetta şi Obama mijiră ochii. Primul izbucni într-un râs isteric. Se cutremura din toţi rărunchii şi
repeta spasmodic "537...537...hahaha...537". Obama zâmbi cu colţul gurii:
– Şi unde se află acest om, în momentul de faţă?
Zapatero se ridică în picioare, făcu un pas în lateral şi rosti:
– Aici cu noi în cameră, domnilor, apoi făcu un gest spre regele Spaniei care stătea liniştit pe un
scaun.
– Juan Ponce de León y Figueroa, Carlos I.
– E un pic cam bătrân, nu crezi? întrebă îngâmfat Ed Panetta.
– Aşa şi trebuie, glăsui pentru prima dată regele.
Avea o voce limpede şi caldă. Sunt în funcţie de 35 de ani.
– Era necesar să îmbătrânesc un pic pentru ca poporul să nu suspecteze nimic. Am micşorat
dozele de Apă de la un an la altul. În curând voi fi murit a douăzeci și opta oară, dar cred că a venit timpul
să discutăm problema la proporțiile cuvenite.
 – Fantastic, nu am ce zice, doi nebuni care se cred nemuritori. Vă mai miraţi de ce nu aţi reuşit să
puneţi mâna pe Guam. Domnule preşedinte, cred că a venit momentul să punem capăt întâlnirii noastre cu
stimabilii de faţă și nu cred că mai avem ce discuta în condiţiile în care amândoi sunt ţicniţi.
– Vă pot dovedi că nu suntem nebuni, rosti regele. Diego, sticluţa, te rog.
Zapatero scoase din buzunar o fiolă micuţă şi se întoarse spre preşedintele Obama.
– Domnule preşedinte, văd că aveţi o mică rană la mână.
– Câinele fetei mele... e absolut insuportabil, a încercat să mă muşte, se scuză el.
– Nicio problemă.
Îl prinse de mână.
– Se poate?
– Domnule preşedinte, nu vă lăsaţi dus de nas de aceşti doi farsori, cine ştie ce e în sticlă. Şeful
CIA dădu să îl împingă pe Zapatero, dar două braţe puternice îl prinseră într-o strânsoare de fier. Regele
Juan Carlos era mult mai puternic decât lăsa să se vadă.
Înainte ca Obama să poată reacţiona o picătură din lichidul incolor se scurse pe rană. Ca prin
minune aceasta se închise, fără cicatrice. Cei doi americani rămaseră muţi de uimire. Preşedintele se
prăbuşi în scaun.
– Cum Dumnezeu? Incredibil! Ce e în fiolă?
Zapatero mustăcea. Pe chip i se citea satisfacţia. Juan Carlos îi dădu drumul lui Ed Panetta şi se
aşeză la loc pe scaun.
– Apă din Râul Tinereţii, spuse el simplu. În 1508 aveam mari probleme ca guvernator al Puerto
Rico. Am hotărât să abandonez insula, cu aurul pe care îl strânsesem şi să îl cheltuiesc în Europa sub un
nume fals. Aşa că am anunţat Coroana că plecăm să explorăm Florida, unde veştile despre noi s-ar fi
pierdut. Am oprit în Bimini să adunăm fructe şi să reîmprospătăm rezerva de apă. Din nefericire am fost
luaţi prizonieri de localnici care ne-au torturat şi i-au omorât pe toţi conaţionalii mei, în afară de Diego
Salcido, aici de faţă şi, fireşte, de mine. Diego a reuşit să scape şi m-a salvat şi pe mine. Indienii spuneau
ceva legat de Zeii care făceau baie şi nu trebuie deranjaţi. De apa sfântă şi de tinereţea veşnică. Am crezut
pe moment că sunt închipuirile unui trib îmbătat cu propriile-i mituri.
Eram răniţi dar ne-am afundat în junglă. Disperaţi şi cu gândul la moarte, alergam fără ţintă. La
un moment dat am plonjat amândoi într-un râu de unde ca prin minune am ieşit vindecaţi şi întineriţi. De
aici povestea e scurtă. Am scăpat de pe insulă, ne-am întors cu mercenari olandezi din Antile, am pus
stăpânire pe apă şi am încărcat cât mai multă în butoaiele de vin de pe vapor. Ne-am întors în Spania după
câțiva ani, plini de glorie, de bani, şi de un secret ştiut doar de noi: tinereţe veșnică. De atunci le-am făcut
pe toate, am fost guvernator, soldat, scriitor, poet, politician. Acum sunt rege.
– Şi ce doriţi de la noi? întrebă ameţit de poveste preşedintele american.
 – Forţa armată, tancuri, tunuri, rachete, soldaţi. A început să umble vorba despre Bimini. Bine,
majoritatea cred că Apa e doar o legendă, dar câţiva oameni sunt foarte aproape de a descoperi secretul
insulei. Ştiţi, internetul şi mass media au o putere uriaşă. Trebuie să punem mâna pe această resursă
incredibilă, să ne folosim de ea. Doar un mic grup de oameni trebuie informaţi. Omeni bogaţi, oameni cu
putere. Domnilor, continuă regele, acest miracol nu e pentru oamenii de rând. Gândiţi-vă la implicaţii...

5. 2053
Barack Obama se învârtea prin camera de lucru a Casei Albe. Era într-o dispoziţie bună. Tocmai
se întorsese de la Conferinţa Anuală a Pământului Veşnic care fusese organizată, anul acesta, la Madrid.
"Un succes total" gândi preşedintele. În urechi îi răsunau cuvintele cu care încheiase un discurs ce durase
aproape două ore. "Sunt un deschizător de drumuri, un Lincoln nemuritor, visul american la proporţii
galactice". Aplauzele se întinseseră pe mai multe minute. Anul acesta participase şi William Feltdeep,
cercetătorul care dezvăluise lumii, în mod clandestin, existenţa Apei. Fusese însfârşit convins să spună că
o făcuse la îndemnul guvernului american. Problemele păreau rezolvate. Fu întrerupt din visare de un
zgomot ce venea din Piaţa Lafayette. "Ce e cu agitaţia asta?" Aruncă o privire pe fereastră şi se încruntă.
Zece gardieni imobilizau un grup de tineri care încercaseră să pătrundă cu forţa în Casa Albă. Pe
jos, în jurul lor, zăceau aruncate câteva pancarte. Una din ele era întoarsă cu scrisul spre cer iar mesajul se
distingea clar: UNCHIUL MEU ARE BANI, DAR NU ARE TESTAMENT. NEMURIREA NU E
PENTRU TOŢI. "Ce idioţi" gândi Obama," niciodată nu le ajunge nimic". Se aşeză la birou şi începu să
citească un document.

Cristi Vicol