Steinhardt şi Noica: contradicţiile unei

prietenii
Adrian MUREŞAN

Aparut in Dilema veche, nr. 783, 21-27 februarie 2019

Propovăduind, atît în faptă, cît şi în scris, ideea de toleranţă, făcînd apologia concilierii şi
critica exclusivismelor de orice natură, Steinhardt s-a opus mereu elitismului şi discursului
oficial, ajungînd, la rîndul său, pe altă filieră, la un semnificativ – şi prea puţin analizat de
cercetători – divorţ de unele dintre ideile lui Noica, marele său prieten, protector şi, pentru o
vreme, suzeran ideologic. Dar unde s-a fisurat oare această relaţie de vasalitate (dacă s-a
fisurat)?

„A jucat un rol capital în viaţa mea: pot spune că, în afara părinţilor mei, nimeni nu mi-a
influenţat soarta mai hotărîtor, schimbîndu-mi-o din temelii“, afirmă, smerit, monahul de la
Rohia, în eseul „Constantin Noica – omul“, din Steaua, nr. 2/1988, ca unul care aparţine, în
fapt, aceleiaşi generaţii ’30, pe care o va cultiva intens în scrierile sale de maturitate.
Generaţia ’30 va deveni nu doar un ,,personaj colectiv“, ci chiar un „cult“ al eseisticii
steinhardtiene a anilor ’70-’80. La o privire atentă se remarcă, însă, faptul că textul din care
am citat este, în primul rînd, un necrolog, în care talentul de portretist al lui Steinhardt nu se
dezminte, ceea ce, fireşte, nu afectează în vreun fel sinceritatea mărturisirii. Totodată,
mergînd pe acelaşi fir şi corelînd informaţiile provenite şi din alte texte, interviuri sau
memorii, vom observa că este vorba despre o „gratitudine existenţială“, cum o numeşte
Steinhardt, nicidecum despre o capitulare sau despre o absorbire benevolă, consimţită, în faţa
integralităţii ideilor lui Noica. Această falie este, în mare parte, justificată de un principiu
esenţial al ţinutei, aşa cum o înţelege Stein-hardt în Jurnalul fericirii, şi aşa cum încearcă să i-
o inculce şi ucenicului său, Radu Săplăcan: „Fiţi deci tare pe avantajoasa poziţie adoptată. Nu
vă lăsaţi amăgit şi tulburat de enunţări tăioase. Obrăznicia nu-i recomandabilă în viaţa de
toate zilele. Acolo-s bune respectul, cuviinţa, amabilitatea. În domeniul ideilor nu-i aşa: aici
rostirile şi sloganele găunoase va să fie – cu hotărîre şi necruţare – înfruntate, ba, de este
trebuinţă, demascate, despicate, spintecate, ca balaurii; pulverizate…“ (N. Steinhardt, Escale
în timp şi spaţiu, Polirom, 2010).

Prima disociere fermă de ideile lui Noi-ca se face probabil după 1937, datorită simpatiei
legionare a acestuia. Legăturile vor fi reluate, însă, din 1954, fără intermitenţe, pînă la
sfîrşitul vieţii, Steinhardt intrînd definitiv în grupul prietenilor lui Noica şi urmînd a fi arestat
(ultimul din lotul Noica-Pillat) în 1960. Acelaşi Noica îi va găsi şi îi va intermedia refugiul
monahal mult dorit, unul care s-a dovedit a fi, în cele din urmă, providenţial: mănăstirea
Rohia, astfel încît formula „gratitudinii existenţiale“, citată mai sus, se impune de la sine.

Este evident impactul pe care filosoful l-a avut asupra vieţii lui Steinhardt. În relaţia dintre cei
doi, maestrul a fost Noica, Steinhardt pozînd mereu în ipostaza ucenicului relativist (şi
capricios, după cum vom vedea). Cei doi nu s-au aflat niciodată în poziţie de egalitate (poate
doar în anii în care ,,scorţosul“ Antisthius concepea, cu tinerească lejeritate, parodiile din În
genul tinerilor…).
Această relaţie specială, şi care pare atît de puternică, a fost amintită, invocată în nenumărate
situaţii, interpretată, şi poate chiar „instrumentată“ ideologic, după 1990. În contul filierei
Noica, Steinhardt a ajuns, la rîndul său, sub unghiul deformant al cîtorva analize, să
primească etichetele de ,,naţionalist“ şi de ,,legionar“. Pe aceeaşi linie, Adrian Marino, de
pildă, contesta, cu intransigenţa-i binecunoscută, pe pagini întregi din Jurnalul unui om
singur, dar şi în multe dintre textele care l-au precedat (mai cu seamă articolul „Teoriile
antieuropene: Nae Ionescu, Noica, Ţuţea“, în vol. Pentru Europa: integrarea României.
Aspecte ideologice şi culturale, Polirom, 2005), aşa-numitele ,,mituri naţionale
postdecembriste“, o zonă în care numele lui Steinhardt este aşezat de data aceasta nu doar
lîngă cel al lui Noica, ci şi lîngă acela al filozofului Petre Ţuţea, de care, în opinia noastră, îl
despart multiple experienţe ideologice şi chiar biografice (cu excepţia închisorii, fireşte),
precum şi existenţa concretă a unei opere de autor propriu-zise. Ţuţea este receptat la noi,
începînd cu anii ’90, mai degrabă ca un geniu al oralităţii (N. Manolescu, de pildă, îl numeşte
„autor fără operă“, iar diagnoza, deşi severă, nu este departe de adevăr). George Ardeleanu a
semnalat, la rîndul său, pornind de la „Catharii de la Păltiniş“, cunoscutul text polemic al lui
Steinhardt scris la adresa exclusivismului filozofic, uşurinţa cu care acest text poate fi oricînd
„instrumentat“ în dezbaterea culturală şi ideologică a contemporaneităţii.

Printre puţinii cercetători care au intuit existenţa unei fisuri între cei doi vechi prieteni s-a
numărat şi Virgil Bulat. În opinia acestui avizat biograf al lui Steinhardt (şi fost coleg de
celulă), „înţepăturile bonome“ ale filozofului de „prin ’85“, conform cărora Stein-hardt s-ar
mişca în cîmpul culturii „ca un Gavroche“, se datorează „lipsei de detaşare necesară
aprecierii unui întreg“. Argumentaţia lui Virgil Bulat se axează pe faptul că lui Noica i-ar fi
rămas necunoscute cărţile inedite sau postume ale amicului său. Acelaşi comentator consideră
că binecunoscutul eseu polemic steinhardtian ar fi o replică ulterioară la discuţiile aprinse
dintre cei doi: „Ulterior, N. Steinhardt replică, probabil după o frămîntată meditaţie, scriind
eseul «Catharii de la Păltiniş»“ (Virgil Bulat, „Lecţia Jurnalului fericirii“, în Jurnalul
fericirii, Polirom, 2008).

Nu împărtăşim acest punct de vedere, şi nu doar pentru că la mijloc este o mică eroare de
cronologie (eseul amintit, înainte de a fi inclus, în 1987, în sumarul volumului Escale în timp
şi spaţiu, vede prima oară lumina tiparului în revista orădeană Familia, în 1983), ci şi pentru
că, în opinia noastră, este vorba de o dispută veche între cei doi gînditori. Există, într-adevăr,
cel puţin deosebiri de nuanţă între cei doi intelectuali, deosebiri care au făcut posibile şi
explicabile uneori atît „recuperarea“ lui Noica, pe o filieră protocronistă, de către sintaxa
megalomană ceauşistă, dar şi irecuperabilitatea lui Steinhardt din aceeaşi perspectivă. Să
încercăm să le dezvoltăm.

Deosebiri de nuanţă

a) Metafizic postmetafizic. Opoziţia se realizează, în acest caz, între discursul filosofic, de

sorginte hegeliană, exclusivist, dialectic şi totalizator, şi acela existenţialist, eseistic,
polivalent, paradoxal, contrapunctic, antielitist şi antiexclusivist, discurs care intră, fapt foarte
interesant, în tangenţă cu aria propusă de filosoful Gianni Vattimo (,,a face totul pentru a se
îndepărta de o constrîngere“) conceptului celui mai funcţional al discursului filozofic
postmodern: gîndirea slabă. Totuşi, nu este cazul să găsim afinităţi postmoderne la
Steinhardt, deşi legăturile acestuia cu optzeciştii, probabil în maniera vaselor comunicante,
sînt peremptorii. Între multe altele, o posibilă explicaţie pentru afinităţile dintre Steinhardt şi
optzecişti ar putea-o aduce ipoteza lui Eugen Negrici, conform căreia optzecismul românesc
reprezintă mai degrabă ultima fază a modernismului la noi, neasumîndu-şi cu adevărat
relativizarea absolută şi convenţiile ludice specifice postmodernismului, ceea ce ar face cu
atît mai justificabilă apropierea nostalgică pe care o resimte Steinhardt faţă de această
generaţie, faţă de angajamentul ei ontologic şi faţă de componenta realistă, autenticistă, pe
care mizează discursul cultural optzecist (Iluziile literaturii române, Cartea Românească,
2008).

Pe de altă parte, faptul că Noica ar putea reprezenta, în această dihotomie, gîndirea tare,
devine din ce în ce mai posibil: „Destinul nostru este de a desena figuri regulate“, de a gîndi
în „registre poliedrice regulate“, afirma el încă din 1934. Gîndirea tare, aşa cum o defineşte
Vattimo în Il pensiero debole (1983), se recunoaşte prin „privirea totalizatoare“ şi prin
puritatea elementelor sale constituente, pe cînd gîndirea slabă funcţionează ca o deviză
polivalentă şi cu frontierele în chip voit neconturate, (…) ca un paradox sau ca un mod de a
spune provizoriu, poate chiar contradictoriu“. Ceea ce îl apropie pe Steinhardt de o astfel de
viziune sînt: interesul constant pentru conceptul de incertitudine, cultivarea cu orice preţ a
paradoxului, precum şi caracterul polifonic, interdisciplinar şi antisistematic al producţiilor
sale eseistice. Cu toate acestea, deşi Jurnalul fericirii şi scrierile ultimului Steinhardt întreţin
o stare dialogică în raport cu postmodernismul, discursul său reprezintă un caz destul de tipic
pentru paradigma existenţialist-creştină.

b) Vocaţie filozofică vocaţie literară. Contribuţia lui Noica în domeniul filozofiei româneşti
este aproape unanim receptată ca fiind remarcabilă, deşi nu a avut parte şi de un acces la un
circuit internaţional. Există şi un consens tacit în ceea ce priveşte opera de căpătîi a
filozofului: aceasta este considerată a fi tratatul de ontologie Devenirea întru fiinţă (1981).
Filozofia lui Noica este îndatorată atît raţionalismului cartezian şi filosofiei kantiene (mai cu
seamă în tinereţe), cît şi unui idealism obiectiv, de factură platoniciană şi hegeliană (mai ales
după anii de detenţie). La Noica, vocaţia pentru filozofie se conjugă cu aceea pedagogică,
teoretizată încă din publicistica interbelică sau din vremea Jurnalului filozofic (1944).

În cazul lui Steinhardt, putem vorbi de o certă vocaţie literară, sprijinită atît pe o cultură
literară enciclopedică şi, deci, pe o bulimie a lecturilor şi a conexiunilor culturale, cît şi pe
temperamentul său lingvistic, trădînd o uşoară slăbiciune pentru teatralizare, mereu aflat în
căutarea nuanţelor şi stăpînit de o curiozitate de nestăvilit. Steinhardt, scriitorul, este excelent
reprezentat, la nivelul întinsei sale opere, de trei categorii aparte de specii ale discursului
literar: parodiile din În genul tinerilor… (interesul pentru mască, exerciţiul sublim al
ipostazierii, întreprins de către acest „demon jucăuş“, cum îl numeşte G. Pruteanu);
încercările de roman, proza subiectivă, autenticistă, cuprinse, şi acestea, mai cu seamă în
proiectele de tinereţe (Călătoria unui fiu risipitor, Eseu romanţat asupra neizbînzii), dar
relevante şi prin intermediul a numeroase pasaje din Jurnalul fericirii; nu în cele din urmă,
memorialistica, discurs literar de graniţă, în mare parte reprezentată de amintitul Jurnal, dar
şi de către unele dintre eseurile postbelice. Majoritatea cercetătorilor sînt de părere că, în
perimetrul memorialisticii de detenţie româneşti, unde aportul estetic se verifică în foarte
puţine cazuri, prin destinul său special, prin arhitectura „savantă, cu adevărat literară“ (Sanda
Cordoş), prin scrierea „mozaicat-barocă“ (Ruxandra Cesereanu) şi prin fineţea abordării unei
tematici de rezonanţă europeană, Jurnalul fericirii este o capodoperă a genului, fiind plasată
pe primul loc în această privinţă.
c) Model cultural german model cultural francez. Este cunoscută, încă din Epistolarul
editat de Gabriel Liiceanu, conform mărturiei lui Alexandru Paleologu, poziţia pe care ar fi
avut-o Noica faţă de cultura franceză: „Opinia lui despre cultura franceză nu a dat-o niciodată
în vileag aşa cum e ea în realitate, adică 99% negativă (şi întemeiată pe ignorare deliberată,
iar în rest pe neînţelegere)“ (Epistolar, Humanitas, 1996). De cealaltă parte, Steinhardt,
asemenea lui Paleologu, este, încă din tinereţe, un consumator avid de texte literare sau
ideologice franceze. De la doctrinarii francezi citiţi în interbelic pînă la noua critică franceză,
Barthes, structuralismul, le Nouveau Roman, Steinhardt nu ratează nimic din datele de
referinţă specifice acestui model al influenţei formative. „Canonul“ său literar este inoperabil
în absenţa binomului Gide – Proust, la care face o sumedenie de trimiteri şi de la care însăşi
scriitura sa îşi reclamă identitatea.

d) Supravieţuire prin cultură rezistenţă prin cultură. Dacă în discursul lui Steinhardt sînt
evidente satanizarea duşmanului de moarte – comunismul – şi necesitatea definirii prin faptă,
la timpul prezent şi pentru concret, Noica îmbrăţişează fără menajamente modelul
abstractului antiistoricist. Pentru filosof, şansa României nu se află în făptuirea prezentului, ci
în făptuirea atemporalului. Cultivînd gîndirea lui Platon (spre deosebire de Steinhardt, care se
declară aristotelician, tocmai din raţiuni antitotalitare, Primejdia mărturisirii, Dacia, 2002),
Noica întoarce spatele istoriei reale, evenimenţiale, socotită drept simplă „meteorologie“, şi îi
desconsideră pe disidenţi ca victime ale unei iluzii, „prinse într-o încleştare neesenţială“. În
Jurnalul de la Păltiniş, G. Liiceanu recunoaşte făţiş: modelul cultural reprezentat de Noica
„inhiba orice pornire nemijlocit contestatară, (…) din şcoala lui nu a ieşit nici un Havel şi nici
un elev al lui nu a devenit sfătuitorul unui Walesa român“. Discursul lui Steinhardt este unul
net diferit, angajat, îndatorat gîndirii unor Karl R. Popper, Camus, Simone Weil etc. Acesta
şi-a asumat cu o „demnitate tragică“, spune Alex. Ştefănescu, dictonul pe care aveau să îl
scandeze mai tîrziu demonstranţii din Piaţa Universităţii: „Mai bine mort decît securist!“.

Aristotelicul şi platonicianul

Nici una dintre aceste disocieri nu a afectat cu adevărat, însă, prietenia dintre aristotelicul
Steinhardt şi platonicianul Noica. Legătura lor profundă a supravieţuit, scriindu-se, odată cu
ea, încă o pagină luminoasă a solidarităţii scriitorilor într-un mediu politic represiv,
responsabil de nenumărate traume, atît particulare, cît şi colective. Privită livresc, la firul
ierbii, legătura dintre cei doi gînditori pare o meditaţie asupra prieteniei înseşi. Asupra
prieteniei ca exerciţiu al autenticităţii. „Am eu o răfuială cu Noica…“, spune pe undeva
monahul Steinhardt. „Prietenia absolută are sens numai cu fiinţe ca el…“, scrie altundeva
filosoful, răspunzîndu-i parcă într-un ecou. Ironia, autoironia, pastişa, parodia, înţepăturile
bonome, toate par a face parte din culisele amiciţiilor autentice: este şi unul dintre mesajele
acestei poveşti. În definitiv, să nu uităm că cea mai bună parodiere a lui Noica, valabilă pînă
astăzi, deşi textul datează din 1934, o furnizează tot vechiul şi rebelul său amic burghez, în
volumul În genul tinerilor:

„Ajută-mă, Unicule, să ajung un triunghi echilateral! Fă-mă, Unicule, un trapez a cărui bază
mare să fie exact de două ori cît baza lui mică. Ajută pe copiii mei să ajungă nişte
triunghiulaşe regulate de toată frumuseţea, iar pe bătrîna mea bunică să o mai văd mulţi ani-
lumină de azi înainte sub forma unei prisme octogonale de toată venerabilitatea! (…) De ce
să trăim în istorie, în viaţa clipei oarbe? De ce să ne istoricizăm? (…) De ce să mîncăm?
Fiecare bucată e o posibilitate exclusă. Mai bine este să gîndeşti la toate posibilităţile… Şi eu
nu sufăr de foame pentru că n-am mîncat azi nimic, nici pentru că, probabil, nici de azi încolo
nu voi mînca nimic, ci de foamea tuturor posibilităţilor de a nu fi mîncat. Însutit, înmiit, la
puterea n (…) De ce să spui «bună dimineaţa» sau «bună seara»? Zile trecătoare. Mai bine să
anunţi cu bucurie la sculare: Omule, două fracţii se înmulţesc înmulţind numărătorii între ei şi
numitorii între ei. Iar la apusul soarelui: Ascultaţi, fiilor, suprafaţa pătratului e egală cu latura
la pătrat. De ce sugacii să sugă laptele mamei lor lumeşti? Mai bine să sugă seva ideală ce
curge din principiul lui Arhimede şi din rădăcinile cubice ale numerelor zecimale. Ce vii, ce
înţelepţi, ce superior umani ar fi acei copii! Ei vor fi înţărcaţi la propoziţiunea a 20-a a
geometriei euclidiene. Vor împlini 7 ani la sistemul cosmic al lui Ptolemeu. Vor fi puberi la
concepţia astronomică a lui Galilei. Vor fi majori la neoeuclidianismul lui Lobacevski. Vor
vota pentru Senat la teoriile lui Einstein. Aceasta va fi adevărata viaţă… pură…“ (şi N. Stein-
hardt, Despre Eliade, Cioran, Ionescu şi Noica, ediţie de Florian Roatiş, Polirom, 2017).

La aproape un veac de la publicarea acestui text, este remarcabilă delimitarea clară, în urma
unei lecturi stilistice, a acelor linii de forţă şi de interes care au făcut mai tîrziu celebru
discursul lui Steinhardt. Între acestea, se remarcă vocaţia distopiei şi plăcerea teatralizării, a
schimbării registrelor, a punerilor în scenă, a măştilor. Stein-hardt, „bufonul“, iar Noica,
„Dottore“-le unei commedia dell’arte, iată un portret suprarealist, nu şi imposibil, însă,
într un veac în care răsturnările de situaţie şi ironiile destinului s-au ţinut lanţ. 

Adrian Mureşan este eseist şi critic literar, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti.