Dan Gulea, Discursul critic, azi

fragment din volumul Nouă tipuri de lectură. Cu o excursie în critica (și teoria) literară, Editura Cartea
Românească, 2018

Începutul anilor 1990 este unul efervescent în privința teoretizării metodelor critice, a rolului lor; aici
poate fi citată una dintre cele mai spectaculoase lucrări, Poetica reflectării, de Cristian Moraru (1990).
O lucrare precedată de mai multe luări de poziție, printre care una elocventă despre „sincronismul
metodologic”, care ar trebui depășit, iar criticul s-ar putea deplasa „către orizontul unei construcții
mult mai anevoioase dar și mult mai durabile, întemeiate pe o poetică a «originarului» și a
«sistematicului», ascultând de o altă «strategie» decît cea reglată la pulsul atât de larvar uneori, atât
de nesemnificativ – al falsei implicări, al falselor probleme, al falsei actualități, al pertractărilor
mărunte ce risipesc ființa criticului și nu numai a lui. E singura șansă de altfel pentru a te salva de la
parțialitate și, în genere, de la impostură, cu late cuvinte de a propune cu adevărat o deontologie
implicită. Noul critic de acum nu mai poate fi numai un corifeu al noii critici. Pe cartea sa de vizită nu
mai poate scrie doar «recenzent» sau «semiolog», «naratolog», «psihanalist» ori mai știu ce. El
trebuie de-acum înainte să fie un recuperator, un tehnician al integralității, un «atlet» al deschiderii,
conștient de faptul că ființa nu se strecoară, nu se furișează prin uși întredeschise, ci este numai în
domeniul plenarului.” (Să notăm, în treacăt, și o înțepătură stilistică: „criticul nu se strecoară prin uși
întredeschise” – o posibilă trimitere la volumul lui Nicolae Manolescu, O ușă abia întredeschisă,
apărut la începutul lui 1986).
Cu aceste premise, Poetica reflectării. Încercare de arheologie a mimezei apare într-un moment
aparte, pe care, de altminteri, îl exprimă; este vorba de o schimbare de paradigmă, „un moment
teoretic reevaluativ, postavangardist, cum pare a fi cel actual, de cântărire a epistemelor înaintea
restructurării unora noi, de asimilare mai tolerantă a punctelor de vedere până nu demult «desuete»
și de rectificare a exclusivismelor moderniste”.
O fenomenologie a reflectării operei de artă înseamnă o analiză a mitului și situației lui Narcis,
trecând prin poeticile antichității clasice; astfel, mimesisul este pentru Cristian Moraru mimeza, care
își revelează o „conștiință narcisică”. Un „decalog al autoreflectării” înregistrează, la acest nivel
filozofic la care polemicile literare ale vremii nu au acționat, o serie de trăsături ale schimbării; trei
sunt în mod special semnificative. Mai întâi, întemeierea (pe baze rousseauiste) a discernământului,
„întotdeauna presupus de actul critic”; o afirmație care respinge, printre altele, și aserțiunea potrivit
căreia valoarea estetică nu ar fi luată în considerație (sau ar fi obnubilată) în noile evaluări critice. A
discerne înseamnă, la orice nivel, a valoriza. În al doilea rând, o trăsătură a poeticii narcisice este
dezintegrarea referentului: „opera însăși, odată gândită ca «mașină textuală», acționează ca
negativitate și mecanism diseminant. Ea pulverizează sensul în toate compartimentele sale, spărgând
«speculum mundi» într-o puzderie de cioburi «semnificative» ce nu pot alcătui semnificația
«edenică», nedispersată, a lumii. De aceea, ele nu o vor mai oglindi pe aceasta, ci se vor oglindi
reciproc, ad infinitum.” În fine, referentul ca intertext conduce către literarificarea lumii: „«materia»
ficțiunii artistice este un text («cultural», «ideologic», «politic», «religios» etc.), stratul originar
suportând deja un «adstrat» ce-l structurează. Opera are la dispoziție, prin urmare, nu conținuturi
«adamice», «tranșe de viață», imaculate cultural, ci o «rețea de texte» în care «realitatea» este deja
«prefabricată»”.
Poetica reflectării este demers deconstructiv al textelor filozofice, de poetică și estetică, pentru
„stratigrafieri ale mentalului și nu ca dispunere uniplană a formelor acestuia”; pe principii derrideene
(scriitura ca diferență), literatura se înțelege ca „o continuă amânare a «copierii», o neîncetată
depărtare de obiectul mimetic”. Aparenta dispută între „autonomia” și „heteronomia” esteticului are
o veche soluție, așa cum sugerează poeticianul: „«Cunoaște-te pe tine însuți» este prin excelență
deviza unui Narcis care știe că, în apa izvorului, o dată cu propriul chip apare, cum vom vedea la
Ovidiu, și chipul alegoric al lumii.” Astfel încât criticul se poate întreba ce alege: opera „în sine” (și,
evident, propriul chip de Narcis) sau „opera și lumea” (fie și cu valoare alegorică).
Deși nu se perspectivează asupra criticii românești în mod special, este citat, în Poetica reflectării,
modelul Lovinescu pentru definițiile și ideile despre imitație, fundament al teoriei sincronismului:
„criticul și teoreticianul a fost preocupat de problema imitației, în special într-un cadru socio-cultural
mai larg, marcat de translația modelelor culturale dintr-un spațiu geopolitic într-altul.” De la simulare
la stimulare, de la asimilare la asimilant – spațiul cultural devine propriul tipar, iar „«maturizarea»
creativității culturale a unui popor apare ca un fapt de «narcisism»”.
Concluzia unei astfel de cercetări, întemeietoare în privința sensurilor literaturii, face distincția între o
transcendență filozofică și o imanență autosuficientă a literaturii, evidentă în această polemică ce
structurează ultimul sfert de veac de critică românească: „toposul lumii-ca-text, al Cărții lumii etc.,
prezent în special în cultura modernă, de la Mallarmé la Borges, are o origine mult mai îndepărtată
decât s-ar crede. Corpusul platonic se numără printre acele îndepărtate surse ale motivului dar, fapt,
notabil, el asigură acestuia o transcendență filozofică ulterior în bună parte pierdută, ba mai mult,
substituită printr-o vehementă afirmare a imanenței absolute, autosuficiente, a literaturii”.
Acest tip de abordare a literaturii este exemplificat de capitolul „Critica postmodernă” din volumul
despre critică al lui Ion Bogdan Lefter; de exemplu, se identifică, „pe teren”, o școală a
interdisciplinarității, de la Iași (Mihai Dinu Gheorghiu, Andrei Corbea, Sorin Antohi ș.a.), o școală de
analiză a prozei, de la Timișoara (cu Vasile Popovici, Corina Ciocârlie), apoi se parcurge drumul „spre
studiile culturale” cu Mircea Vasilescu și analiza „sistemului de receptare în literatura română veche”;
este explicată vocația teoretică a „prozelor eseistice” (Gheorghe Iova , Gheorghe Ene) – pentru a da
doar câteva de critică postmodernă, din cele peste 30 prezentate (Alți autori discutați: Ioan Holban,
Al. Cistelecan, Radu G.Țeposu, Mihai Dragolea, Ioana Bot, Ion Buzera, Mircea Scarlat, Dan C.
Mihăilescu, George Ardeleanu, Gheorghe Crăciun, Adriana Babeți, Ioan Petru Culianu). Toate –
volume și idei în special din anii 1990.
Un răspuns la acestă dispută dintre estetism și pluridisciplinar, între critica (neo)modernistă și cea
postmodernă, este dat de Manolescu în capitolul ultim din Istoria...sa, o poziție și o judecată „de
gust”, vorbind despre „americanizare” și decăderea pe care o conțin studiile culturale; se citește în
această replică aproape același vocabular din 1990 din replica adresată lui Lefter – cu „text”,
„context” et tutti quanti – plus inefabilul criticii: „«Americanizarea» ne-a adus un concept diferit de
critică, pornit tot din universități, numit studii culturale, care discută mai degrabă contexte decât
texte, iar când totuși are în vedere texte, face observații și analize nespecifice, privitoare la sociologia
lumii ficționale, ori la psihologia personajelor ei, la instituțiile și la ideile politice care îl preocupă pe
scriitor, la convingerile lui sexiste sau feministe. Nimic din toate aceste observații, uneori ascuțite,
inteligente, nu ține de specificul literar al operei. Accepțiunea în care trebuie luată critica estetică
este aceea a citirii operelor literare pentru frumusețea și valoarea lor literară. În acest sens, critica e o
lectură în principal estetică. Criticul nu este nici sociolog, nici politolog, nici filozof (deși poate fi câte
ceva din toate acestea). El este un om dotat cu simț estetic, așa cum altul este dotat cu ureche
muzicală sau cu ochi pentru pictură”. Temerile sunt false, consideră Ion Bogdan Lefter în monografia
pe care i-a dedicat-o lui Manolescu: „Niciun critic postmodern rezonabil nu a renunțat la judecățile
de valoare”. De altminteri, e vorba de două perspective care nu se pot concilia: cea (neo)modernistă,
a lui Manolescu, cu miză totalizantă pe estetic, respectiv cea postmodernă, a prezentului – ultima
fiind cunoscută și apreciată de autorul Istoriei critice... cel puțin prin felia sa de viață„ lunedistă”,
când a girat intrarea în scenă (în dificilele condiții ale dictaturii) a generației postmoderne.