Dan Gulea

fragmente din „antologia scriitorilor căzuți” Citind Marele Război, Editura Muzeului Literaturii Române

„Războiul, singura igienă a lumii”

Imaginea momentului înregistrează tendințe divergente în scrisul celor căzuți. Un spirit al
veacului vorbește despre idealizarea războiului, „unică igienă a lumii”, despre „ideile frumoase pentru
care se moare”: patriotism, militarism și „gestul distrugător al anarhiștilor” – fraze din Manifestul
futurismului, publicat în 1909 nu doar în Le Figaro și în Poesia, ci și în craiovenele Democrația și Ramuri,
în eclectica Biblioteca modernă de la București, în sibiana Țara noastră, condusă de Octavian Goga –
reviste de tip tradiționalist (sămănătorist).
Nu întâmplător, latura conservatoare a câmpului nostru literar, sub inspirație iorghistă, difuzează
cel mai bine aceste mesaje ale futurismului, prin reviste craiovene care au și dat o serie de voluntari ai
Marelui Război. Este cazul căpitanului Nicolae Vulovici, de la Ramuri, ce idealizează, în fiecare dintre
volumele sale, războiul: Vitejești, Stihuri oțelite sunt peripluri prin istorie (multe dintre aceste versuri au
fost puse pe muzică militarăi) și prin naționalismele epocii. Marinetti, fondatorul futurismului și viitorul
apologet al fascismului, este semnalat sub pana lui Tiberiu Constantinescu, unul dintre primii scriitori-eroi
din Marele Război; administratorul de la Ramuri anunța că „primim discursul dlui F.T.Marinetti, director
al revistei Poesia din Milan” și că era vorba de „o cuvântare ținută venețienilor prin care caută să-i
convingă că viitorul Veneției ar fi în viața comercială. Nu canalurile și palatele, ci trenurile, tramvaiele și
automobilele vor forma estetica viitoristă a Veneției” ii. Manifestul cu titlul „Împotriva Veneției paseiste”,
scris de Marinetti împreună cu Boccioni, Carrà și Russolo, fusese citit și „lansat” din înaltul Turnului
Orologiului peste mulțimea care se întorcea de la Lido. Publicat în limba română în craioveana Bibliotecă
modernă (1910), manifestul „incită la distrugerea” vechii Veneții, pentru a pregăti „nașterea unei Veneții
industriale și militare” peste „molozul vechilor palate leproase”, „dând foc gondolelor, balansoare pentru
cretini” și „curbelor istovite ale arhitecturilor trecute” iii.
Astfel, strigătul lui Marinetti despe „război,unica igienă a lumii” a găsit un teren propice în
revistele craiovene; exaltarea războiului a fost auzită într-un fief al naționalismului, unde figura lui Iorga
era tutelară: în Ramuri. Reviste eclectice precum Biblioteca modernă și Democrația, sămănătorista Țara
noastră a lui Goga – toate propagă acest strigăt, în 1909-1910. Scriitorii-eroii menționați mai sus au scris
în reviste sămănătoriste, însușindu-și, firește, anumite trăsături antisemite, naționaliste și xenofobe – sau
cel puțin acceptându-le tacit în revistele la care scriau. Simbolist-expresionistul Mihail Săulescu,
dezrădăcinatul Ion Bârseanul, simboliștii Constantin T. Stoika sau Andrei Naum, călătorul Chiru-Nanov,
chiar și criticul Ion Trivale (în ipostază de traducător, de pildă, al lui Mark Twain) – pentru a da câteva
exemple, se intersectează cam în aceleași reviste – Sămănătorul, Ramuri, Flacăra, Noua Revistă Română,
Făt-Frumos, Seara – în perioada 1900-1916.
Exaltarea futuristă a războiului își găsește așadar un punct comun cu perspectiva naționalistă
asupra războiului, singura soluție pentru împlinirea unirii; elogiul morții, al distrugerii lumii vechi sunt
constante ale celor două curente, în fond paralele, dar învecinate în această chestiune a războiului.
Pentru Marinetti, alături de complexitatea automobilului, superioară Victoriei din Samotrace, aeroplanul
este un alt element investit valoric în noua ordine a lumii. Punctul 11 al primului manifest futurist spune
că „vom cânta [...] zborul alunecător al aeroplanelor, a căror elice flutură în vânt și pare că aplaudă ca o
mulțime entuziastă”. Aeroplanul este important în biografia artistului: „ne vor vedea ghemuiți alături de
aeroplanele noastre trepidante, încălzindu-ne mâinile la pâlpâirea slabă pe care o vor da cărțile noastre
azi mistuindu-se sub zborul imaginilor noastre”. O imagine complexă, a autoigniției: cărțile ce ard, pe
fondul unei lupte între generații artistice: „Ei se vor agita în jurul nostru, gâfâind de ciudă și invidie, și toți,
exasperați de orgolioasa, neobosita noastră temeritate, se vor năpusti să ne ucidă, împinși de o ură cu
atât mai neînduplecată cu cât inimile le vor fi bete de admirație și de dragoste pentru noi.”
 Aceleași ingrediente sunt activate din perspectivă naționalistă: zbor – moarte – libertate; Aurel
Vlaicu devenise un simbol național, spectacolele sale aviatice fiind urmărite cu mare interes – un interes
etnic; chiar și amintirea spectacolelor sale emoționează, așa cum se precizează într-o relatare din 1926 (la
13 ani de la dispariția aviatorului): „Clipe de înaltă mândrie sufletească au trăit românii, când aviatorul
Aurel Vlaicu, fala neamului românesc, a aranjat câteva zboruri asupra Cernăuților (1912), extaziind cele
30.000 de spectatori”iv. Mai emoționantă este o relatare a timpului: „Vlaicu a zburat la Cernăuți! Fiul de
țăran din Binținți a uimit până și publicul cosmopolit și dificil al Cernăuțiului. Era parcă hotărât ca după
zile de adâncă jale să urmeze o sărbătoare de bucurie! A zburat la un vânt mare, care l-ar fi putut costa
viața și a impus prin eleganța și prin mlădierea aparatului său. Pe când străinii au venit numai să vadă un
spectacol, nouă zborul lui Vlaicu ne-a fost un nou îndemn la luptă și ne-a dovedit că trăinicia și tăria
neamului nostru, nu poate fi în «superioritatea» unei culturi străine sau în vreo frază bombastică, ci
numai în noi, în munca noastră.
Vlaicu a petrecut mai multe săptămâni la Cernăuți și și-a câștigat pe loc simpatiile și dragostea
societății românești din capitala Bucovinei. Trecea urmărit de privirile tuturor, pierdut parcă în visuri, și
zâmbetul lui caracteristic a cucerit până și dragostea bătrânilor, care cu ochi umezi de lacrimi priveau cum
se ridică în slavă acest viteaz fiu al neamului nostru.” v
Accidentul fatal al lui Vlaicu produce multă emoție, fiind relatat în mai multe reviste și ziare;
revista Luceafărul din Sibiu dedică evenimentului un număr dublu (1 oct. 1913, an XII, nr. 18-19), unde
scriu, printre alții, Goga, Iorga, Agârbiceanu, dar și modeștii Zaharia Bârsan, Maria Cunțan. Surprinde
bogatul material iconografic, cum ar fi „În zbor deasupra Câmpului Libertății”, datată Blaj, 1911, dar și 3
fotografii cu Aurel Vlaicu pe catafalc și 2 ale convoiului de înmormântare, pe Calea Victoriei.

Liceul militar de la Mănăstirea Dealu (1912)

Liceul militar de la Mănăstirea Dealu a fost înființat în 1912, la inițiativa politicianului Nicolae
Filipescu (1862-1916); criticul Ion Trivale îl caracterizează convingător, prinzând, de fapt, un portret al
unei epoci: „Zgomotul apropiat al armelor pare a fi intimidat muzele plăpânde; aparițiile cărților literare
s-au rărit. Dar nu această absență a muzelor pașnice e motivul care ne face a ne îndreptat spre muza
războinică a elocvenței, ci faptul că neînfricoșata Calliope ne pare tot așa de vrednică de interes ca și
surorile ei, iar Nicolae Filipescu – cu ale cărui discursuri politice ne vom îndeletnici – unul dintre cei mai
fericiți favoriți ai ei la tribuna românească” vi.
Conceput ca o școală de elită, liceul însemna reguli stricte, descrise cu minuțiozitate în volumul
Școala nouă (1915) al locotenentului C. Panait, unul dintre pedagogii școlii, ce avea să cadă în Marele
Război. Bazat pe îndoctrinare religioasă, liceul este un exemplu pentru educația de tip naționalist, un
exemplu de epocă.
În fond, crearea viitorului extremism de dreapta se săvârșește în această perioadă; un nume
întâlnit în epocă este Zelea-Codreanu: tatăl, Ioan (1878-1941) și fiul, Corneliu (1899-1938). Profesorul de
germană Ioan a fost apropiat de A.C. Cuza și de pozițiile sale; la liceul „Anastasie Panu” din Huși,
atitudinea lui devenise notorie: România muncitoare scrie despre afacerile cu iz naționalist ale lui Ioan
Zelea-Codreanu (șantajul asupra elevilor pentru a cumpăra anumite rechizite – doar de la librăria
„Naționala”)vii. În această epocă, îl găsim în rândurile recent-înființatului Partid Naționalist-Democrat;
după 1910 (anul constituirii partidului), „nota excesiv naționalistă, antisemită și reacționară a noului
partid era conferită de opiniile politice ale unor A.C. Cuza și Ioan Zelea-Codreanu. Profesorul Iorga era – și
atunci – mult mai moderat în opinii, dar neștiind să se delimiteze limpede și hotărât de crezurile colegilor
săi din conducerea partidului. O va face mai târziu, după 1918, când gruparea sa se desparte de cea a lui
A.C. Cuza, faptul fiind însoțit de polemici răsunătoare în epocă.” viii În această companie, transformarea lui
Iorga este evidentă; conducător al Partidului Naționalist-Democrat, Iorga a fost, după 1910, „mai mult
decât un sămănătorist, în sensul că motivele ideologico-politice ale orientării sale din anii 1903-1906
fuseseră supuse unui proces de dilatare, desfigurându-se prin extremism. Vechii prieteni de la
Sămănătorul nu acceptau noua atitudine a fostului lor director, condamnând – ca pe o erezie dăunătoare
– xenofobia. Și nu era xenofobia axul ideologic și doctrinal al noii mișcări naționaliste? Iar respingerea
xenofobiei nu însemna respingerea rațiunii de a fi a viitorului partid care avea să fie condus de Nicolae
Iorga, A.C. Cuza și Ioan Zelea Codreanu?”ix. Încercarea de a desprinde sămănătorismul de componenta sa
ideologică (naționalistă, antisemită) este notabilă; este însă cert că Iorga a girat și a manifestat poziții de
acest fel, așa cum se vede în articolele din gazeta sa, Neamul românesc.
În acest mediu se identifică și unul dintre ucenicii lui Iorga; Ion Grămadă, eroul de la Cireșoaia, a
fost profesor de germană (sever, după cum se vede din situația alăturată a corijenților) la liceul militar de
la Mănăstirea Dealu, unde era elev și Corneliu Zelea-Codreanu (în prima promoție, 1915).
Elevii proveneau din lumea bună a societății; numele din prima promoție sunt cele ale copiilor
unor Gh. Giuriade, medic în Craiova, mort în 1916 x, Theodor Avram Aguletti (1872-1920), profesor de
istorie (1895-1912) şi director (1897-1912) al Gimnaziului „Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte, director în
Ministerul Învăţământului (1912), al Internatului Liceului Sf. Sava din Bucureşti (1913-1920). Un Beiu-
Palade este profesor de geografie la Liceul Național din Iași (1898-1899), iar o Maria Beiu-Palade este
conducătoarea Asociației „Dreptul mamei”, considerată „protector al Legiunii”, de Corneliu Zelea-
Codreanu (în 1937), iar generalul David Praporgescu, căzut pe valea Oltului, în 1916, a avut funcții
importante în învățământul militar. Alte nume sonore, precum Caragea, se regăsesc în „Tabloul” elevilor
din anul școlar 1914-1915xi.
Un liceu gândit ca emblematic, „de elită”, de fondatorul său, liberalul Nicolae Filipescu, după un
model occidental. Un alt absolvent: regele Mihai (promoția 1933). Ortodoxism (liceul este edificat pe
fundamentele unor chilii de la mănăstire), embleme romantice (la mănăstirea Dealu Mihai Viteazu
depune jurământul în fața trimisului lui Rudolf II), disciplină strictă (uniformă, drapel și reguli), clase
selecționate, liceu de elevi – iar nu de eleve – iată o serie de atribute ale naționalismului de atunci și
dintotdeauna, până la urmă. Un liceu al cărui local a fost distrus de cutremurul din 1940 – semn al unei
construcții înjghebate în pripă.

Note
i
Glasul Patriei, De-o fi să mor, La arme, Înainte, Cântecul tunarilor ș.a., cf. Eugen Marinescu, Cântărețul luptelor și al biruințelor
căpitanul-poet Nicolae Vulovici, Editura Militară, București, 1977, p. 97.
ii
Ramuri, 1910, p. 111.
iii
„Împotriva Veneției paseiste”, în Filippo Tommaso Marinetti, Manifestele futurismului, ediție de Emilia David Drogoreanu, Editura Art,
București, 2009, p. 91-93.
iv
Constantin Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina, 1775-1918, Cernăuți, 1926, p. 214.
v
I.T. Lais, „Viața culturală”, în Luceafărul, an XI, nr. 21, vol. I, 20 mai 1912, p. 391.
vi
Ion Trivale, „Virilitate și pseudovirilitate. Discursuri politice de Nicolae Filipescu. Către noua generație de S. Mehedinți”, în Cronici
literare, București, Socec, 1915, p. 253.
vii
Hușanu, „Din isprăvile naționaliștilor”, în România muncitoare, an VI, seria II, nr. 65, 21 oct. 1910.
viii
Z. Ornea, Sămănătorismul, ediția a III-a revăzută, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998, p. 203.
ix
Id., p. 197.
x
SJAN Dolj, Fond Serviciul Sanitar Craiova, dosar 6/1918, f. 29, ap. Mihaela Dudu (coord.), Documente privind istoria Craiovei în Primul
Război Mondial, Editura Aius, Craiova, 2016, p. 325.
xi
Colecție personală.