Dan Gulea

Vorpal x 2

Elena Vlădăreanu, bani. muncă. timp liber., Editura Nemira, Colecția Vorpal, 2017, 96 p.
Cosmina Moroșan, beatitudine (eseu politic), Editura Nemira, Colecția Vorpal, București, 2017, 128 p.

Combinând discursul jurnalistic cu alte câteva tipuri de discurs, în special din spațiul public, Elena
Vlădăreanu scrie cu patos despre condiția artistului în societatea de consum, obligat să trăiască mai
degrabă umil decât normal, mai degrabă modest decât decent.
În ciuda a nenumărate sentimente și încercări, gata să facă acele compromisuri necesare, gata să
renunțe deci la părți bune din identitatea sa, vocea lirică realizează că aceste cedări nu valorează
mare lucru: „Și ce pot face eu cu un compromis? / Pot să-mi umplu frigiderul cu bunăstare? / Pot să
văd un spectacol la național sau să-mi iau o pereche de pantofi? / Ce se poate face în general cu un
compromis?”
În cuvinte nervoase, însă cu o alură mai degrabă teoretică (în raport, de pildă cu discursul Medeei
Iancu, mult mai vitriolant față de zona de confort a societății), Elena Vlădăreanu face portretul unei
familii standard, așa cum este perpetuată de societate: „La grădiniță, printre altele, fiică-mea
învață: / Tata merge la birou de dimineața până seara / El face banii. / Bunica îmi citește povești și
desenează cu mine. / Ea îmi face educația. / Mama poartă șorț și stă la bucătărie. / Ea îmi face
mâncarea și îmi spală vasele. / Eu sunt o prințesă, când mă fac mare nu vreau să fiu ca mama.”
Astfel, bani. muncă. timp liber., inevitabila triadă a veacului, este o colecție de discursuri publice
despre muncă la feminin, care se reduc inevitabil la discursul misogin din lumea românească: despre
anumite meserii la care femeile nu pot accede (neurochirugia, a afirmat recent un senator român),
despre câștigurile din tenisul feminin, mai mici decât cele din masculin (controversa Halep), despre
Artist și casnica cu copii, despre timpul liber, războiul elite (care muncesc ) vs asistați sociali (care nu
muncesc) – de multă, prea multă vreme clișee ale discursului public. Un discurs care invadează
intimitatea – o arată ready-made-urile în care autoarea decupează din propriile texte funcționale cu
care s-a confruntat de-a lungul timpului: aplicații pentru burse, rezidențe, invitații la evenimente
culturale, la scrierea unor volume colective. Gestul nu e asumat până la capăt, pentru că ultima
pagină a volumului este un disclaimer, unde se poate citi: „Această este o carte de literatură. În carte
sunt situații asemănătoare unor întâmplări reale, dar scopul folosirii lor este din motive strict
literare”. Cu alte cuvinte, autoarea încearcă să ghideze lectura, să salveze, pe cât posibil,
interpretarea, să evite posibile coliziuni juridice, fapt perfect justificabil.

Cosmina Moroșan, aka Morfolina pe canalul său youtube, este un artist experimental, în felul în care
Chris Tanasescu (Margento) își interpreta, acum 10-15 ani, poemele cu muzica de la Abis sau Einueia.
„Eseul politic” beatitudine scapă însă programatic interpretărilor sau încadrărilor; este o poezie ce se
declară „umilind mantalele middle-classului”, îmbibată de experimente lexicale (cu ajutorul englezei
internaționale) și de calcuri (vărzăluiți, lumina hiperturată, superbine, ajustând codurile tuturor –
exemple dintr-un singur text, „…din adorată la curs despre Confesiuni”).
Aerul avangardei este aproape irecognoscibil; totuși, în „Hâda”, poemul din final, autoconfesiv,
autoarea se mărturisește „o Moma de la Dorohoi”, pentru a spune apoi, ironic: „Alege avangardu, /
cumințește leopardu”. Dorohoi – locul unde au apărut primele numere din revista unu (cu Sașa Pană,
Ștefan Roll, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Brauner sau Maxy) – dar și orașul natal al autoarei; sau
„leopardu”, o posibilă trimitere la „limba leopardă”, în care Virgil Teodorescu, din Grupul
suprarealist român, își desfășura experimentele sale poetice. Nu poate fi însă negat tonul ironic al
acestui distih, chiar autoironic, din moment ce ultima propoziție din „octogonul beatitudinii”, ce
încheie volumul, proclamă fără drept de apel: „Niciodată odihnă, niciodată entertaiment”.
Poemele Cosminei Moroșan scriu un text dificil, aproape hermetic, la care cititorul trebuie să
participe intens; poate fi uneori inutil, după cum spune Svetlana Cârstean (coordonatoarea colecției
în care a apărut volumul): „în era post, nu căutați sensul, mai ales nu căutați să înțelegeți”. Între
„alură unknown”, „pândesc un bigger plan și-s better”, „la gară te întâmpină low-ul”, „dialoguri între
pastilați”, „smoothnessul pervers al gândurilor”, „samples de bucătărioară”, „cel mai dark personaj”
– pentru a da câteva exemple de titluri de poeme – niște „insights de la florăreasă” joacă pe unele
dintre rolurile pe care poeta le poate avea: „Sunt infirmiera ta artistă. / Magiciana de grotă. /
Alchimista trashy.” Urmele scepticismului („Nu există viață privată, «probleme de familie», / toți
suntem oarecum conectați”) gripează din când în când poemul, parte a unui scenariu unde nimic nu
este lăsat la întâmplare.
Variantă de videodiscurs, actuala beatitudine este o alternativă și un pas sau măcar o jumătate de
pas către lumea academică, din afara youtube-ului, cu atât mai interesantă cu cât artiștii de
avangardă nu ies decât rareori din enclavele lor.