Rezumat

Teza de doctorat „Ionel Teodoreanu, farmecul unei lumi” are ca punct de pornire dorința
de a pătrunde în țesătura unor opere ale scriitorului mai puțin vizitate sau chiar contestate de
critica vremii pentru a ilustra credința că efortul său creator nu poate fi definit doar de stigmate
precum abuzul metaforic sau incapacitatea de a se desprinde de axul personal, de inspirația
biografică, ci se distinge prin fibra psihologică a personajelor, prin varietatea tematică și prin
capacitatea de a crea atmosferă, mânuind într-o manieră distinctivă cuvântul.
Consider că tratarea acestei teme este necesară în contextul în care autorul se confruntă
cu o minimalizare dictată de majoritatea rațiunii critice nemulțumite de lipsa unei evoluții
marcante în planul consistenței romanelor apărute după „creația de căpătâi”, La Medeleni, al
cărei principal merit este de a fi reprodus autenticitatea coloraturii copilăriei și a adolescenței.
Unghiul de percepție cardinal îi aparține lui G. Călinescu, ce-l destituie tranșant, plasându-l
periferic: „Că d. Ionel Teodoreanu nu este un om îndeajuns de cultivat e un lucru care îmi ochi.
Lecturile pe care le tot desvălue (Proust, Cocteau, Villon etc.) nu înseamnă cultură. Conștiința
d-lui Teodoreanu e îngustă. D-sa scrie romane și atâta tot. Dar ce idei estetice are, dar ce
gândește d-sa despre clasicii noștri și despre contemporanii noștri, dacă cunoaște istoria sau
filosofia aceasta nu se știe. Un scriitor este îndatorat în afara creațiunii artistice să ia parte la
întreaga viață intelectuală. Dacă ar fi cazul să să invităm pe d. Teodoreanu să facă o edițiune a
unui autor, am sta la îndoială. Fiindcă știm că d. Teodoreanu este romancier, dar n-avem niciun
indiciu, dar absolut niciun indiciu că ar ști să facă și altă muncă intelectuală. În toată opera sa,
d. Ionel Teodoreanu apare ca o conștiință îngustă în permanență, fără probleme, fără unghiuri
de vedere, ca un continuu exaltat al caiselor și al portocalelor. Iată pentru ce d. Teodoreanu va
cotinua prin puterea inerției să impună respect celor care nu judecă prin propriile puteri, dar
pentru noi dânsul a încetat deocamdată de a mai fi o speranță, rămânând cea mai penibilă
dezamăgire a literaturii române”1. O astfel de judecată de valoare ridică semne de întrebare prin
atitudinea ofensivă, caustică, recursul la insultă umbrind intenția analitică, cu atât mai mult cu
cât nu se limitează la autor, ci se prelungește către cititorii „vinovați” pentru succesul său de
librărie. Într-un articol2, Eugen Simion remarcă atât facilitățile unei opere întinse, inegale,
adesea industrioase, cât și ușurința cu care sunt emise opinii despre aceasta, subliniind
atitudinea indecisă a exegeților.

1
Cartea Românească, Cronică literară, G.Călinescu, Secretul Anei Florentin.
2
Eugen Simion, Nicolae Ciobanu: Ionel Teodoreanu, Luceafărul, nr. 49, p. 2.
 Împărțirea criticii în două tabere, ce oscilează între admirație, îngăduință (Perpessicius,
Mihai Ralea, Mircea Eliade, Al.Philippide, G. Ibrăileanu) și mefiență, severitate virulentă
(Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu, G. Călinescu), solicitând renunțarea la
stereotipii sau la aglomerarea stilistică este un indicator important în privința caracterului
controversat al personalității artistice a lui Ionel Teodoreanu, care nu trebuie să rămână în
conștiința colectivă drept autorul minor al unor titluri cuprinse în bibliografia școlară precum
Ulița copilăriei, În casa bunicilor sau La Medeleni doar fiindcă a întâmpinat piedicile unor
recenzii sau refuzul reeditării unor romane rămase „de nișă”, înregistrate sub beneficiu de
inventar. Bineînțeles că, asemenea oricărui scriitor, nu a generat exclusiv producții remarcabile,
dar opere precum Golia, Tudor Ceaur Alcaz, Fata din Zlataust, Secretul Anei Florentin,
Lorelei, Crăciunul de la Silvestri merită redescoperite atât pentru cultivarea plăcerii estetice,
cât și pentru aprofundarea nuanțelor unor conștiințe, ce trăiesc voluptous iluzii, obsesii, bucurii
mărunte într-un mediu complementar cu arhitectura sufletului. Ionel Teodoreanu nu și-a propus
să scrie o operă concepută după canonul unor așteptări sau pentru a vinde, așa cum s-a speculat,
ci experimentează aventura de a scrie fără a falsifica impulsuri, oscilând între idealism (nevoia
de vis) și conștiință tragică.
Dincolo de legea de gust, cărțile sale reclamă o lectură din perspectiva actualității,
pentru că distanțarea în timp facilitează obiectivarea în vederea delimitării balastului de
aspectele consistente, căci pe lângă bonomia spiritului, deseori nostalgic și legătura cu
patriarhalul, Ionel Teodoreanu deține abilitatea de a realiza incursiuni de un realism tulburător
în câmpul vieții dominate de etos: „... scriitorii epici pot fi împărțiți în două categorii: cei care
pornesc de la un anumit subiect, și cei care pornesc de la viața și semnificația unui personaj. În
scrisul celor dintâi domină cultura. Ei își construiesc inițial, un subiect schematic, extrinsec
oricăror individualități, și abia când lumea subiectului s-a precizat definitiv pleacă în căutarea
personajelor necesare concretizării subiectului. Din punctul de vedere al compoziției, aceștia
construiesc minunat. Cărțile lor au întotdeauna un început, un mijloc, un sfârșit, precum și toate
virgulele și punctele necesare. Simțul de ordine al unei anumite categorii de cititori va fi astfel
perfect satisfăcut. A doua categorie de scriitori, printre care mă număr și eu, pleacă de la un
anumit <<erou>>, scrisul acestora reprezentând o aventură în propriul lor necunoscut...
Adevăratul scriitor trăiește în modul cel mai simplu, cel mai banal. Condiția esențială a
scriitorului este un om în care să existe toate sentimentele primordiale ale vieții, un om care să
poată râde ca un copil, care să se poată îndrăgosti ca un idiot, un om, în sfârșit, care să-și trăiască
viața în mod absolut sincer... Viața se cere trăită pentru ea însăși și nu pentru literatură... Calul
troian al creațiunii este omul viu”3.
În acest sens, nu poate fi neglijată calitatea sa de „romancier psihologizant” (P. Pandrea),
relaționarea cu personajul, căruia-i operează minuțios fondul tipologic, sociologic și
psihanalitic, transformându-l în centrul de interes al procesului creator: „La începutul fiecăruia
dintre romanele mele se află un personaj premergător, în jurul căruia se adună apoi o familie al
cărei destin începe să mă obsedeze... Abia în momentul când începi să scrii, personajele se
concretizează în mod definitiv, singura lor cale de precizare fiind manuscrisul. Scrisul în sine
este foarte depărtat de gândul dintâi al unei cărți, personajele, capitol după capitol,
impunându-și personalitatea și orizontul lor. O carte se sfârșește numai atunci când vor
personajele sale”4. Accesarea constantă a existenței imaginare este o condiție obligatorie a
desăvârșirii actului de transplantare artistică : „Ca să poți scrie trebuie să fii în permanent
contact cu personajele: să le vezi, să le auzi, să le miroși, aș putea spune. Dacă nu vii în contact
global cu toate personajele, prin toate simțurile, există un deficit de plastic și de aci o lipsă de
viață. În momentul când acest contact se face perfect normal, când halucinația creației literare
operează clipă cu clipă asupra mea, atunci scriu colosal de ușor, fără nici un fel de efort, având
impresia că transcriu sub dictat sau că nu fac decât să aștern pe hârtie lucruri care se desfășoară
în acea clipă sub privirea mea”5.
Alte laturi care se impun a fi analizate sunt vocația lirică, caracterul repetitiv al
problematicii, identificarea direcțiilor de orientare sau de încadrare literară, originalitatea
concepției, influențele și valoarea scrierilor memorialistice.
Tema nu a fost tratată din perspectiva acestor accepții, studiile apărute abordând în stil
tradițional biografia și analiza sumară a operei (Nicolae Ciobanu, Ionel Teodoreanu6; Silvia
Tomuș, Ionel Teodoreanu sau bucuria metaforei) sau cercetând elemente de modernitate
(Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir- Teodoreanu Reloaded) și concepte precum medelenismul
(Paul Cernat, Modernismul retro în romanul interbelic românesc). Autorul a stârnit chiar și
interesul unui cercetător francez, Michel Wattremez, care a scris o lucrare de doctorat intitulată
Arta romanului la Ionel Teodoreanu în La Medeleni7, apreciind estetica limbajului, pluralitatea

3
Vasile Netea: Ionel Teodoreanu, în vol. Interviuri literare, Ed. Minerva, 1970, pp. 59-59.
4
Vasile Netea: Ionel Teodoreanu, în vol. Interviuri literare, Ed. Minerva, 1970, p. 60.
5
Ioan Massoff, Ionel teodoreanu în intimitate, în vol. Despre ei și despre alții, Ed. Minerva, 1973, p.314.
6
Monografia lui Nicolae Ciobanu investighează metodic viața și opera autorului, încercând să identifice note
distinctive în stilul definit prin metaforă și lirism, prin psihologia personajelor și prin forța generatoare a
memoriei afective. Tot el realizează și o ierarhie a creațiilor lui Ionel Teodoreanu în funcție de atributele lor
valorice și de validările publicului cititor sau ale aparatului critic.
7
Analiza lui Wattremez, deși se rezumă la evaluarea unui singur roman, încearcă să evidențieze caracterulu
modern al trilogiei La Medeleni pe care o supune unei observații minuțioase, subliniindu-i contribuțiile în
domeniul psihologiei copilului și abilitatea de a folosi imaginea ca instrument de cunoaștere a lumii.
caracterelor și diversitatea tehnicilor. Teza a avut ca punct de sprijin aceste studii și monografii,
cărora li s-a alăturat lectura interviurilor, a publicațiilor, a caietelor de poezii, rămase cu statut
de manuscris și a romanelor, dintre care unele nu au cunoscut decât prima ediție.
Titlul lucrării caută să orienteze atenția către meritul scriitorului de a fi reușit să palpeze
textura sensibilă, fragilă a unei lumi complexe, multilateral explorate.
Astfel, primul capitol, Ionel Teodoreanu – un spirit fecund, pornește de la direcțiile
informațiilor oferite de cele două monografii scrise de Nicolae Ciobanu, rectificând și adăugând
aspecte necesare prezentării mediului și procesului de formare a scriitorului, a căror evidențiere
este necesară pentru a-i înțelege înclinațiile idealizante. Sunt expuse aici treptele devenirii,
interacțiunea cu primele influențe literare, activitatea profesională prodigioasă pentru a proba
congruențele dintre planul biografic și cel artistic. De asemenea, această secțiune a lucrării
aduce în discuție dilema legată de viabilitatea unei biografii solide, întrucât s-a considerat că,
în raport cu opera, aceasta nu prezintă evenimente capitale, este săracă, superficială și poate fi
desprinsă din cărți. Aprofundarea conduce la dezbateri ce includ și alte coordonate care au o
influență capitală în configurarea profilului de autor: cariera în avocatură, activitatea de
conferențiar și ocuparea funcției de director a Teatrului Național din Iași (prilej cu care se pun
în scenă Momentele lui I. L. Caragiale la inițiativa sa). O altă componentă cu caracter formator
care fundamentează relațiile cu literatura o reprezintă lecturile scriitorului (Allain Fournier,
Rudyard Kipling, Rainer Maria Rilke, A. Gide, Marcel Proust, Jules Renard, Turgheniev,
Dostoievski). Opere precum Ulița copilăriei, În casa bunicilor sunt formule de încastrare a unui
timp feeric, a universului patriarhal alături de scrierile memorialistice Masa Umbrelor și
Întoarcerea în timp. Un loc important în această parte l-a avut cercetarea formelor de
reprezentare a metaforei percepute ca amprentă stilistică a scriitorului, un crez păstrat cu
obstinație de scriitor, în ciuda reproșurilor permanente primite chiar și din partea mentorului
său, G. Ibrăileanu. Pornind de la generozitatea materialului oferit de volumul de debut Jucării
pentru Lily, am relevat funcția exhibitorie a acestui trop,ce acționează ca un filtru de transpunere
a unei percepții suprasensibile, care traversează registrul naiv, ludic și ajunge în sferele grave,
nostalgice. Astfel, Ionel Teodoreanu mânuiește cu naturalețe metafora-ghicitoare, metafora-
aforism, metafora-incantație, metafora-narațiune, metafora-simbol, acest act de limbaj
intervenind și în cadrul romanelor, acolo unde se impune radiografierea delicată a emoțiilor, a
psihicului eroilor sau a conflictelor. Tratarea mecanismelor acestui instrument de sugestie a
condus către examinarea teoriei conform căreia adevărata chemare a scriitorului ar fi fost cea
de poet. Pe langă faptul că intervine o contradicție între stigmatul de „colorist facil” și atribuirea
de veleități lirice, Ionel Teodoreanu nu se dedică acestui gen suficient încât să combată
discontinuitatea ideatică, incongruențele, notele recurente până la redundanță, carențele de
viziune unitară, ambiguitatea sau fragmentarismul, prezente în paginile caietelor de poezii
păstrate în arhiva Bibliotecii Naționale, care nu sunt lipsite de valoare, ci reprezintă exerciții de
stil, note consemnate pe marginea multitudinii de valențe ale vieții, adâncindu-i psihologia prin
reconfirmarea atașamentului față de trecut, de natură și a temerilor generate de intuirea
destrămării paradisului. Citirea acestor versuri scoate la iveală două tendințe ale poetului
Teodoreanu: egofilia, reclamată de centrarea asupra sinelui și dualitatea, semnalată de
pluralitatea oscilațiilor între vis și agonie. Un alt volum de poezii, La porțile nopții, publicat
postum, redă asemenea unui document moral, fulgurații personale, dictate de firul unei
melancolii aproape convulsive și de presentimente de ordin tanatic. Ulterior investigării
motivelor, ideilor și curentelor lirice cu care autorul rezonează, am folosit ca punte de abordare
a problematicii transferului masiv de capital autobiografic în materia livrescă aprofundarea
principiilor de creație formulate în cadrul conferinței Cum am scris Medelenii pentru a sublinia
că principala sursă de inspirație este spiritul, iar în construcția unui personaj intervin trasături
adaptate de la mai multe modele. Ionel Teodoreanu nu-și plagiază viața, ci păstrează linia
minciunii estetice, recunoscându-se în tipologia romancierului aventurier însetat de
imprevizibilul propriei vizuni, posedat de imaginar, captiv în vâltoarea creației, admițând o
palidă contaminare cu trăsături ale membrilor familiei în cazul personajelor secundare. Plecând
de la considerațiile scriitorului, am urmărit măsura de contopire a celor două materii, analizând
asocierile dintre profilul autorului și cel al personajelor-compoziție din trei romane distincte:
La Medeleni (Dan Deleanu), Bal mascat (Andi) și Tudor Ceaur Alcaz (Coca Duduș) și am ajuns
la concluzia că „împrumutul” e tributar doar sferelor interioare.
Al doilea capitol aprofundează problema tematicii literaturii lui Ionel Teodoreanu
pentru a demonstra că aceasta nu a dus lipsă de inovație și capacitate de a diversifica, căci
scriitorul poate fi enumerat printre deschizătorii de drumuri ai reprezentărilor gotice în spațiul
nostru cu romanul său, Golia. În vederea expunerii acestui merit am urmărit inițial
semnificațiile și aria de manifestare a genului, enumerând și câteva titluri de referință ale
autorilor fondatori: Ann Radclife (Misterele din Udolpho), Clara Reeve (Bătrânul baron
englez), William Beckford (Vathek - O poveste orientală), William Goldwin (Calleb Williams),
Mary Shelley (Frankestein) Charles Brockden Brown (Wieland sau Transformarea), Nathaniel
Hawthorne (Litera stacojie şi Casa cu şapte frontoane), Herman Melville (Povestiri) , Henry
James (O coardă prea întinsă), Edith Wharton (Sămânţa de rodie, Ochii, Toate sufletele),
Ambrose Bierce (Valea bântuită) ,H.P. Lovecraft (Monstrul din prag, Dagon și alte povestiri
macabre, Demoni și miracole) și continuând cu Edgar Allan Poe, Bram Stocker, R.
L.Stevenson, Oscar Wilde, Gaston Leroux, sau E.T.A Hoffman. După prezentarea evolutivă a
creațiilor acestor exponenți, s-a trecut la evidențierea elementelor recurente ale scrierii gotice:
alegerea castelului ca topos, atmosfera dominată de mister, ipostaza femeii amenințate, trăirea
unor emoții pronunțate precum nevroza, disperarea sau panica. În literatura română, au fost
sesizate câteva apropieri de gen în paginile lui Dimitrie Bolintineanu, Costache Stamati, Mircea
Eliade, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu, Ion Minulescu, Alexandru Philippide, însă Ionel
Teodoreanu este primul scriitor român care explorează substanțial proza gotică în romanele sale
Golia, Turnul Milenei, Fata din Zlataust, Prăvale-Baba și Să vie Bazarcă, pe care le-am supus
interpretării în vederea identificării translațiilor în direcția conceptului ale cărui multiple „voci”
sondează limitele sensibilității, ale imaginației și ale conștiinței, spiritul irațional și setea de
insolit, demonstrând totodată măiestria de a jongla cu anumite categorii ale fantasticului conexe
acestuia precum: oniricul, demonicul, monstruosul, magicul și psihologicul, această ultimă
coordonată devenind obiectul secund al preocupării analitice.
Al treilea capitol aduce în discuție nevoia de a studia în ce măsură Ionel Teodoreanu a
reușit să scrie romane sentimentale, de dragoste, veritabile, respectând proporțiile statutului său
de scriitor romantic interbelic, în condițiile în care creații precum Lorelei, Crăciunul de la
Silvestri, Secretul Anei Florentin au fost considerate reprezentații naive, artificiale: „o întreagă
generație de scriitori, de la Camil Petrescu și Anton Holban la Mircea Eliade și Geo Bogza, va
contesta violent calofilia romancierului ieșean, văzând în ea o minciună evazionistă, o fugă din
fața adevăratelor drame existențiale sau sociale. Lirismul luxuriant, poetizarea metaforică și
celelalte artificii ale talentului de copil teribil au fost taxate drept podoabe inautentice și
inadecvate artei romanului, ca indicii ale feminizării scriiturii și ale unei <<prețiozități
kitsch>>, incapabile de construcție și de obiectivare matură”8.
Ceea ce intensifică farmecul scrierilor de această factură este din nou efectul psihologic,
căci temperatura cea mai înaltă a arderii sentimentale este atinsă la nivelul conștiinței, deturnând
traiectoria cuplului. Bovarismul, perspectivele maladiv-idealiste, mortificarea generate de
capcana mariajului contrastelor, orgoliul macină identitatea fragilă a Anei Florentin, în timp ce
soțul ei, Horia Orghidan este preocupat de o redefinire constantă, care să-i înăbușe fricile.
Căsnicia nu e forma împlinirii celor ce cred că se iubesc, ci un purgatoriu, o scenă de desfășurare
a suferințelor amplificate de complicațiile triunghiului amoros nelipsit în toate cele trei romane
investigate, căci, în spirit romantic, bărbatul aspiră antitetic, râvnind mai întâi la puritate,
vulnerabilitate pentru ca mai apoi să se orienteze către voluptate. Crăciunul de la Silvestri

8
Paul Cernat, Întoarcerea romantismului, studiu prezent în prefața volumului Lorelei, scris de Ionel Teodoreanu,
Editura Jurnalul Național, București, 2009, p. 11.
prezintă cruciada opțiunilor, protagonistul Nelu Antohi pendulând între aerul angelic, candid al
Manuelei Călugăru și spiritual dârz, pragmatic al femeii cu voință de fier, Anișoara Nemțeanu
într-un context în care instinctul de autoconservare îi dictează alegerea potrivită pentru a se
sustrage dramatismului caracteristic autoiluzionării. Tot tentația triunghiului amoros sabotează
fericirea cuplului Luli Novleanu-Catul Bogdan în romanul Lorelei, dictând o linie ascendentă
dramei, amplificate de incompatibilitatea vârstelor, a spiritelor (visător, în cazul ei - narcisist,
în cazul lui) și a năzuințelor. Ionel Teodoreanu mânuiește când ferm, când delicat tehnica de
încondeiere a portretelor feminine, excelând prin capacitatea de a le survola forul interior. Fie
că aduce în prim-plan adolescente, tinere căsătorite, femei compromise sau compromițătoare,
mame hipersensibile, bătrâne, forța de reprezentare psihanalitică își păstrează intensitatea, iar
romanul sentimental este contextul predilect pentru a expune provocările feminității.
Ultimul capitol privește manifestările masculine provocate de criza virilității, senectute
sau aflate sub amenințarea dandysmului, a homosexualității și a travestiului. Astfel, romanul
Hai Diridam are ca miză investigarea personalității impregnate de sensibilitate crepusculară a
avocatului Gabriel Donani, ce încearcă reabilitarea egoului prin resuscitare erotică și poetică.
Trăirea recapitulativă este o constantă a scrierilor lui Ionel Teodoreanu, raportarea la trecutul
continuu funcționând ca un antidot iluzoriu împotriva tanatofobiei. Donani vânează himera
permanenței prin setea de reconfirmare a profilului de amant, dar și de poet, versul mediind
contactul cu cel de odinioară. Astfel, el parcurge o experiență mentală și senzorială pentru a
realiza soluția crizei ontice: acceptarea. Un alt caz de „alint” este cel al lui Nini Varlam,
protagonistul romanului Fundacul Varlamului, ce practică politica trăirii hedoniste ca metodă
de rezistență împotriva auspiciilor succesiunii anilor. Procesul psihic de adaptare la o vârstă
incongruentă cu spiritul este sinuos, însă personajul combate opresiunile prin tonusul
autoconservării. În romanul La porțile nopții lupta cu bătrânețea își pierde imperativele, centrul
de interes deplasându-se asupra interacțiunii cu boala, degradarea, izolarea, anularea vigorii atât
în manieră demnă (Alexandru Milicescu, Victorița Mișliu), cât și în spirit grotesc (colonelul
Borgescu). De aici, atenția se deplasează asupra comportamentului homoerotic al lui Ilarion,
fiul Victoriței, preocuparea față de această latură a naturii umane fiind aproape inexistentă în
literatura română. Personajul este descris ca o împletire între straniu și maladiv, ce dezvoltă
instincte criminale pe fondul refulării și al aglomerării resentimentelor.
Partea concluzivă încearcă să răspundă unor întrebări fundamentale: „Ce este valabil și
ce este facil într-o operă condamnată de indecizia criticii și îmbrățișată cu o satisfacție necritică
de public?”, „Care este factorul care arestează lectorul?”, „Diversitatea?”, „Dimensiunea
gravității?”, „Psihologia comportamentului artistic creator și a trăirii pe care o suscită?”, „Este
opera doar un produs al fanteziei bogate și al ușurinței de a combina?”, „Există o conștiință a
actului literar sau e anulată de snobismul lingvistic pe care îl impune abuzul metaforic?”,
trasând totodată principalele merite ale scriitorului: polisemia operei, complexitatea afectivă,
vocația de caracterolog și originalitatea limbajului. De asemenea, acesta subliniază lipsa unei
ediții de opere complete, inexistența unei case memoriale sau a unui edificiu care să-i păstreze
amprentele, susținând importanța studierii autorului în integralitatea manifestării sale pentru
a-l sustrage condiției minoratului și a-l include în canonul modernismului interbelic.
În ceea ce privește metodele de cercetare utilizate, am recurs la analiza unor concepte
precum goticul, metafora și la comparația manifestărilor lor ca punct de sprijin pentru
interpretarea aspectelor de limbaj, viziune, tematică, construcție psihologică, iar în lipsa unui
aparat critic substanțial am folosit, probabil abuziv, citatul ca manieră de susținere a ceea ce, în
absența acestuia, ar putea părea simple speculații.
Caracterul novator al acestei cvasimonografii constă în orientarea către zone ale
universului epic mai puțin frecventate, ce expun o veritabilă concepție despre lume și viață,
pledând pentru analiza psiho-comportamentală a eroilor caleidoscopici. Ionel Teodoreanu are
în mod cert abilitatea de a desface în formule plastice o varietate de psihologii care indică fondul
organic al operei sale. Personajele sale ipostaziază și nuanțele feluritelor sentimente, cultivând
o estetică a contrastelor ce amintește de tehnica pointilismului. De exemplu, iubirea transpare
în lumini senzuale și îndrăznețe prin Dinu sau timide și interiorizate prin Ștefănel. Remarcabilă
rămâne capacitatea de a crea variații feminine, a căror fragilitate stimulează dorința de a reflecta
asupra cauzelor ce au declanșat-o, însă nici rolul masculin nu este neglijat, mai ales în sferele
universului familial, unde ocupă un loc central.
Totodată, am intenționat să evidențiez caracterul funcțional al actelor de limbaj, ce
gravitează în jurul metaforei ca particulă esențială a creației, construind atmosferă, consemnând
tribulații sufletești sau construind portrete. Studierea paginilor de poezii recuperate din
manuscrise reprezintă un alt element de noutate care mi-a facilitat accesul către adevărul
mișcărilor sufletului, al întâmplărilor interioare, cristalizând variații spirituale.
În plus, deși au fost trecute doar sub beneficiu de inventar interacțiunile scriitorului cu
amorul safic, goticul, am căutat să observ maniera de abordare a acestor direcții, care scot la
iveală o latură a scriitorului recunoscut doar pentru paginile dedicate copilăriei și adolescenței
asupra cărora nu am mai insistat, dată fiind cantitatea de cerneală care a curs pe această temă.
Concepte precum simfonie epică, tehnică cinematografică, vizionarism, logică specială
a imaginilor, nevoia de vis și de poetizare a vieții fixează punctele emblematice ale demersurilor
literare teodoreniene, întărind credința că imaginea acestui autor merită reactualizată,
reevaluată, nu neapărat canonizată.
În consecință, studiul caută să restabilească proporții, atrăgând atenția asupra unor laturi
distinctive căzute în derizoriu din pricina unei lecturi superficiale, a clișeelor de întâmpinare
sau a limitării la enunțarea așteptărilor privind dorința de obiectivare prin renunțarea la
verbalism și opulență imagistică.