Marișca Andreea

Engleză-Română, anul al III-lea

Simona Popescu – Exuvii

Descoperirea de sine, între fericire și spaimă.

Simona Popescu este una dintre autorii consacrați ai generației ’90, fiind o cunoscută
eseistă, prozatoare si poetă a literaturii române contemporane. Simona Popescu s-a născut
la Codlea, județul Brașov, în anul 1965.  A fost descoperită de poetul Alexandru Mușina,
în perioada în care era elevă de liceu la Brașov, acesta fiindu-i profesor de literatură
română, a citit din creația proprie la Cenaclul de Luni, patronat de Nicolae Manolescu, și a
fost membră a Cenaclului Universitas condus de Mircea Martin, cel care a continuat
Cenaclul de Luni si unde au participat majoritatea membrilor generației nouăzeciste. Este
membră a generației literare nouăzeci și alături de colegii săi din Brașov Andrei Bodiu,
Caius Dobrescu și Marius Oprea a pus bazele unui curent literar intitulat mașcrisissmul.

Debutul in literatură și-l face începând cu anul 1990 cu volumul Xilofomul și alte
poeme, debut ce vine dupa ce literatura romana începe sa se detașeze de doctrina
comunistă. Treptat, literatura îşi recuperează firescul, chiar dacă va rămâne un discurs cu
un impact social diminuat, aceasta nouă generatie cautand să îşi propună identitatea,
rupându-se în special de cea a anilor ’80, a postmoderniştilor, textualiştilor,
experimentaliştilor.  Alături de Simona Popescu, și alți autori, cum ar fi Cristian Popescu,
Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu, Mihail Gălăţanu, Iustin Panţa ș.a. ,
concep opera literară ca discurs visceral, punând accentul pe angajamentul ei existenţial,
nu pe valoarea ei de artefact cultural. În realitate, sunt multe lucruri care îi leagă de
poetica optzeciştilor, printre care biografismul (tendință de a acorda elementelor
biografice un rol exagerat în explicarea unei opere) şi scanarea cotidianului. De
exemplu, in volumul Anii romantici scris de Gabriela Adameșteanu, autoarea o numeste
pe Simona Popescu ,, o nouăzecistă, dar crescută in atmosfera optzeciștilor’’.

Exuvii, scris in anul 1997 și publicat în anul 2004, reprezinta debutul in proza al
Simonei Popescu, un debut încununat de succes, fiind tradus și în limbile poloneză,
maghiară și franceză. Titlul cărții își are rădacini încă din adolescență, așa cum spune
chiar autoarea, cînd își nota cuvinte enigmatice într-un jurnal ,,exuviile sunt pieile
lepadate, carcasele subtiri lasate in urma de fluturi atunci cand ies din pupe, invelisurile
naparlite ale vietatilor care, crescand, se transforma cu totul.’’ Cu toate acestea autoarea
nu vrea să se detașeze de aceste euri ale ei, ea adună toate vârstele ei la un loc deoarece ,,
nu suntem doar ce suntem, ci si ceea ce am fost.’’. Pentru Simona Popescu adevăratul eu
este acela alcatuit din metamorfoze ale aceleiași persoane aflată la diferite varste si
personalitatea ar avea de suferit daca s-ar renunta la "experientele" din trecut.

Cartea Exuvii este formata din 19 capitole, cu tot cu proolog si epilog, capitole ce sunt
numite dupa episoade reprezentative din viata autoarei, in special din copilarie care au
ajutat- o să devină ceea pâna la momentul redactarii acestei memorii: Cuiburi de hârtie,
Viața ca teatru, Despre dragoste, Carmen. Limbajul folosit in carte este o îmbinare de
limbaj de argou, comun, neologic cu limbajul artistic ,, Trăgand cu urechea la o
conversație între niște puștoaice sub geamul meu, am prins niște frântur- ceva despre cât
e Alin de mișto, despre faptul ca Anca se dă la el, despre cât e Mara de căzută in bot
dupa Cristi [...]. ’’ sau ,,Privesc pe un ecran un urias conglomerat, un sist. Caut
sentimente vechi. Filoane. Vechi senzatii, ale trupului si mintii. Un vast colaj. O jungla
suprarealista.  Parafraza si intertextualitatea sunt alte procedee din plin intalnite pe
parcursul cartii. La un moment dat descoperim citarea unui fragment din Upanisade:
,,Precum o omida, ajungand la varful jirului de iarba, se opinteste, inaintand mai
departe, tot astfel sinele, lepadandu-se de trup si alungand nestiinta, se opinteste,
inaintand mai departe".

Scrind aceasta proză postmodernistă, Simona Popescu face apel la amintirile din
copilarie si adolescență pentru a se redescoperi pe sine, pentru înţelegerea mai clară a
modului în care fragmente din trecut au ajuns să formeze o personalitate complexă, însa
ea nu reușește să  întrevadă cu acurateţe ţesătura complicată pe care se construieşte
identitatea sa. Întoarcerea către propriul eu genereaza o rătăcire in diferitele identități pe
care le-a încarnat de-a lungul vremii, dar toate aceste identități având același punct de
plecare- o ființă complexă a cărei dorință de autocunoaștere este asemuită cu plăcerea de a
scrie, cu pierderea intr-o lume a literaturii. Divagația in aceasta carte se face cu ajutorul
numeroaselor înfățișări pe care le-a luat eul său de-a lungul timpului, alte personaje
neexistând, referinţele la ceilalţi sunt convenţionale şi apar doar atunci când sunt cerute
strict de logica construcţiei textului. Încă din primele rânduri adresarea se face către sine,
majoritatea ,,personajelor’’ pe care le întâlnim sunt diferite variante ale Simonei Petrescu,
doar că autoarea  nu reuşeşte niciodată să găsească acel fir de legătură între acestea și apar
conflicte: ,,Cum să se înţeleagă fetiţa băieţoasă de la 4 ani cu momîia de la 6 sau cu
fetiţa bătăioasă de la 9 ani, tocilara de la 11 cu leneşa de la 16, slăbănoaga de la 15 cu
grăsana de la 17, anemica de la 19 cu vitala de la 21, urîta de la 10 cu frumuşica de la
13, visătoarea de la 16 cu proasta de la 15, eleva cu profesoara, fecioara cu femeia…?“

Simona Popescu își adreseaza sieși o întrebare care o pune într-o situatie de a alege o
variantă a eului cu care reușește să coreleze cel mai bine: Ce înseamnă a vorbi despre
tine?. La aceasta întrebare autoarea nu poate da un răspuns concret deoareace nu poate
alege doar una din formele personalității sale fără a simți că le trădează pe celelalte.
Nereușind sa dea un răspuns la aceasta întrebare o ajută să își dea seama de faptul ca eul
său nu va scăpa niciodată de povara celorlalte forme pe care, de-a lungul etapelor din
viaţă, le-au luat conştiinţa şi eul său interior:  ,,Eu sunt coprezenţe de eu, multiplu de eu“.
La vârsta de 28 de ani se simte ca un amestec din toți copiii care a fost,  „27 de fiinţe
nelămurite, semipierdute, pseudotrecute“, trezindu-i totodata un instinc matern față de
acestea, „Ai grijă ca o mamă de copilul care… ai fost’’.

Așa cum spune chiar autoarea de-a lungul cărții, scrisul devine pentru ea un refugiu
ce are ca scop reconstituirea unei lumi exterioare și penru a consacra momente din viață
care riscă să se piardă, cum ar fi chipul mamei sale pe care la 12 ani incearcă să-l
memoreze. Un loc aparte, încă de mică, il are în viața tinerei Simona si cititul, pe care il
vede ca fiind esențial, de multe ori alegând domenii din care nu înțelege nici jumatate din
ceea ce citește. Tot odata, această activitate este descrisă ca fiind una pericloasă, cărțile
reușind să o rănească, asemuind cumva cartea cu un vampir deoarece ,,M-a tăiat,
nemernica! […] Îmi suge sângele.’’ Dar acest exces de lectura din copilarie conturează in
adolescență „o lighioană culturală, o ikebana de cuvinte inutile“, așa cum se numește ea,
care reușește să o indepărteze de lume, sa o facă o antisocială.

Așa cum descopera și Simona Popescu, escoperirea sinelui poartă o dubla însușire: a te
descoperi pe tine este in același timp și o bucurie, dar și înspăimântător. La vărsta de 8 ani
aceasta se redescoperă pe sine in vis și este străbătută atat de sentimentul bucuriei, cât și al
spaimei ,,Mă aflu-n-tr-o pădure şi mă ascund sub maldăre de crengi. Stau liniştită, abia
respir. Aud paşi, lemne trosnind. O mână smulge coviltirul frunzos. Dau peste mine-
acolo, înfricoşată. O, Doamne, mă descopăr. Mi-e groază. Şi-o mare fericire“.

Concluzionând, fiecare putem învăța ceva din această carte a Simonei Popescu, însă
cel mai important este să nu ne negăm acel ,,eu’’ care am fost cu mult înainte să ajungem
ceea ce suntem azi. Ceea ce am descoperit și ceea ce am reprezentat in copilarie a ajutat la
modelarea a ceea ce suntem azi, iar a te descoperi în totalitate, a nu mai păstra nici o urmă
de îndoială asupra propriei persoane nu este nici posibil, şi nici verosimil pentru o fiinţă
care mai are încă de explorat universul din sine şi cel din afara sa.