„Singur pe lume”,( cartea scriitorului francez Hector Malot), m-a impresionat

deoarece Remi,un băiat sensibil, călit de viaţă, care nu se bizuie decât pe el trece prin multe
incercări pentru a-și găsi familia pierdută cândva.
„Singur pe lume”,, este un roman despre copii, despre prietenie, disperare, regăsire,
deznădejde, pesimism, optimism, pierdere, regăsire, destin, stări trăite de un copil şi descrise
cu multă emoție. Remi este un copil care îşi doreşte o familie, în care, să găsească un
echilibru, un sens al vieţii. Chiar dacă drumul a fost lung, căutările de multe ori fără un
rezultat, sau alte ori cu final trist, întotdeauna a existat o nouă zi, o nouă încercare, un nou vis
care s-a îndeplinit.
Autorul ne câştigă atenția deoarce, urmează amintirile naratorului din momentul în
care, copil fiind, află că a fost găsit de o familie din satul francez Chavanon, până în
momentul în care îşi regăseşte familia biologică. Totodată, pe măsură ce acţiunea romanului
se desfăşoară, imaginaţia cititorului străbate diferitele locuri din Franţa, dar şi din Anglia şi
Elveţia. Cititorul este martor al unor alegeri dificile pentru personaje, al unor situaţii
neprevăzute şi pline de suspans, astfel că scriitorul are iscusinţa de a se sustrage din capcana
unei poveşti patetice despre un sărman copil orfan. Tensiunea şi suspansul, eroismul unor
decizii, eroi care refuză să se conformeze sau să se complacă şi îşi urmează calea inimii, sunt
ingredientele unei cărţi deosebite.
Un copil a fost găsit pe bulevardul parizian Breteuil, lângă poarta unei grădini, de
către un muncitor. Erau semnalmente că bebeluşul i-a fost răpit unei familii înstărite şi apoi
părăsit la întâmplare.
Cioplitorul în piatră, gândindu-se pesemne la o posibilă răsplată în bani pentru fapta sa
milostivă, se oferi să îl crească, iar comisarul de poliţie se lasă convins să nu predea copilul
unui azil de copii găsiţi.
Aşa ajunse Rémi în casa lui Jérôme Barberin şi a soţiei sale. Cei doi soţi trăiau modest
în Chavanon, un sat din centrul Franţei, pe care naratorul îl evoca în amintirile sale,
prezentându-l cu realism încă de la primele pagini ale cărţii, dar şi cu multă emoţie şi duioşie.
Odată cu împlinirea vârstei de opt ani, băiatul, este nevoit să lase în urmă ţinutul idilic al
copilăriei sale şi să dea piept de timpuriu cu vicisitudinile vieţii.
Familia lui Rémi întârzie să apară, iar Barberin a fost şi el încolţit de necazuri, aşa că nu vede
cu ochi buni viitorul copilului adăpostit în familia sa. Doar rugăminţile fierbinţi ale soţiei sale,
tuşa Barberin, o femeie cu suflet bun, îl mai înduplecă puţin, însă soarta micuţului orfan este
pecetluită.
Nu va fi plasat la orfelinat ci închiriat pentru patruzeci de franci pe an unui artist
ambulant, Vitalis. Se alătură unei trupe neobişnuite de actori, dresaţi şi coordonaţi de Vitalis:
- o maimuţă numită- Sufleţel,
- un pudel alb cu autoritate – Capitano sau Capi
–  un dulău flocos, negru – signor Zerbino
- o căţeluşă cenuşie cu o mutră blândă şi şireată – signora Dolce.
Noul stăpân al lui Rémi, un bătrân înţelept şi hoinar, ascundea o viaţă odinioară
strălucitoare, o inimă veşnic tânără şi o fire nonconformistă, altfel cum se puteau explica
spusele bătrânului care ar fi trebuit să-l consoleze pe băiat la despărţirea de casa în care a
crescut şi pe care o considera aparţinând familiei sale:
[…] dacă e deştept, va înţelege că alături de signor Vitalis va avea norocul să se
plimbe, să cutreiere Franţa şi zeci de alte ţări, să ducă o viaţă liberă, în loc să stea la coada
vacii şi să bată în fiecare zi, de dimineaţă până seara, aceleaşi brazde.
Şi într-adevăr, vâlceaua cu livezi şi arbori falnici, în care locuise până atunci Rémi,
în casa părintească, a fost lăsată în urmă, la fel şi satul copilăriei sale, iar băiatul începu o
viaţă plină de neprevăzut. Peisajul se schimbă, la fel cum sunt schimbaţi şi saboţii de lemn
specifici unui copil de ţăran cu o pereche de pantofi cu ţinte.
Rémi devine actor şi ucenic al lui Vitalis şi cunoaşte odată cu reprezentaţiile în aer
liber, alte şi alte locuri de pe teritoriul Franţei, deprinde regulamentul intern al trupei şi viaţa
de hoinar, fără un loc sigur de dormit şi o masă caldă. Nopţi prin grajduri, prin şuri sau la
margine de pădure sub lumina stelelor şi un coltuc de pâine uscată, cam aşa va arăta viaţa de
fiecare zi a lui Rémi de acum încolo, pentru nişte ani buni.
Sub îndrumarea stăpânului învaţă nu doar tainele noii meserii ci ia lecţii de citire,
scriere, muzică şi face exerciţii de calcul. Mai valoroase sunt însă lecţiile de viaţă: aparenţele
joacă uneori un rol hotărâtor,
- prietenii sunt cei la care te aştepţi mai puţin,
- talentul presupune şi foarte multă muncă,
- iar educaţia nu se face cu bătaia şi înjurătura ci cu răbdare şi blândeţe, dar în
acelaşi timp cu fermitate, pentru că spaima pune pe fugă inteligenţa chiar şi când
vine vorba de animale, iar acela care învaţă pe alţii se învaţă şi pe
sine, dezvoltând inteligenţa elevului îşi formează caracterul
-  batjocura poate fi bună ca să îndrepţi o fire nărăvită, dar când e vorba de
neştiinţa cuiva, atunci este o dovadă de prostie din partea celui care o foloseşte.
Bătrânul artist de comedie, muzicant şi dresor de animale, i-a fost mai mult decât
stăpân şi director de trupă lui Rémi. Vitalis i-a fost băiatului profesor şi tovarăş de drum,
mentor şi model de viaţă, cap de familie, iar animalele din trupă i-au devenit adevăraţi colegi,
cu care a intrat uneori în competiţie, dar de cele mai multe ori a făcut echipă bună. Din sat în
sat, de la sat la oraş, trupa dădea reprezentaţii în aer liber onoratului public, câştigându-şi
traiul de zi cu zi. Nu avea o casă anume, înnopta pe unde putea şi mânca cam ce apuca.
Înţelept şi cu multă experienţă de viaţă, Vitalis îi lasă o impresie puternică până şi
cititorului prin filozofia de viaţă după care se conduce. Aceasta îi va servi băiatului drept
călăuză când el nu va mai fi: dacă azi te găseşti pe cea mai de jos treaptă a vieţii, poţi,
dacă vrei, să te ridici cu vremea la una mai înaltă. Asta depinde puţin de împrejurări,
dar foarte mult de tine.
Paginile romanului ne descrieru ţinuturile sălbatice, dar şi populate – oraşe şi aşezări – din
Franţa. Viaţa rătăcitoare a lui Rémi alături de stăpânul său şi micuţa trupă de actori
necuvântători a acestuia îi oferă cititorului prilejul unei lecturi variate.
Amintirile din copilărie ale naratorului poartă imaginaţia cititorului precum un mijloc
de transport capricios, sensibilizându-l diferit, conform cu starea de spirit a protagonistului, cu
punctele sale de interes care se schimbă în diferitele etape de călătorie.
Ussel, primul orăşel pe care îl cunoaşte Rémi i se pare la prima vizită neinteresant,
când aştepta cu înfrigurare să-şi schimbe saboţii de lemn nepotriviţi pentru drumeţii lungi cu o
pereche de pantofi promişi de Vitalis.
[…] pantofii, pantofii făgăduiţi de Vitalis! Sosise clipa să-i încalţ. Unde era oare fericita
prăvălie de unde avea să-mi facă rost de ei? După prăvălia asta îmi fugeau ochii; toate
celelalte – arcade, coloane, turnuleţe – nu făceau pentru mine nici doi bani.
La revenirea în această urbe, după ani lungi de pribegie şi tot felul de experienţe, mai
bune sau mai rele, Ussel i se pare, de această dată, „acasă”, chiar dacă tot la pas a reintrat în
el.
Nu-i departe de la Mont-Doré la Ussel; în două zile am fost acolo. Când am ajuns,
era încă lumină. Iată-mă la mine acasă, aş putea zice: doar la Ussel jucasem întâia oară în
public „Slugă la domnul Sufleţel.” sau „Care e mai prost din doi”. Şi tot la Ussel îmi
cumpărase Vitalis întâia pereche de ghete, ghete cu ţinte, care mă făcuseră atât de fericit.
În acelaşi stil personal ni se face şi „trecerea” prin Bordeaux, Toulouse, Paris. Capitala
Franţei este descrisă din mai multe unghiuri sufleteşti.
Parisul este oraşul cu locuri sordide şi primejdioase precum strada Lourcine, unde
locuiau oameni precum Garofoli, un sinistru „signor padrone”, exploatând copii pe care nu-i
dorea nimeni. Dar este şi oraşul cu nişte cartiere periferice precum Maison-Blanche sau
Glacière, unde Rémi a petrecut momente încântătoare în familia grădinarului Acquin.
 Dacă aş fi pictor, v-aş zugrăvi şi azi perdeaua de plopi, fără să uit un singur copac –
şi sălciile bătrâne, şi agrişii spinoşi care înverzeau pe creştetele lor, cu rădăcinile înfipte în
trunchiurile lor putrezite – ca şi povârnişurile line ale fortificaţiilor pe care ne dădeam
iarna pe gheaţă, lunecând într-un picior.
Treptat Parisul îşi arată şi partea frumoasă.
[…] ajunsesem  încetul cu încetul să cunosc Parisul şi să înţeleg că, dacă nu era un
oraş de marmură şi de aur cum mi-l închipuisem eu, nu era nici un oraş plin de noroi, aşa
cum crezusem la intrarea noastră prin Charenton sau după trecerea prin mahalaua
Mouffetard.Cu timpul i-am cunoscut monumentele şi pe unele din ele chiar le-am
vizitat […] I-am văzut statuile, am căscat gura privind forfota mulţimii… Şi mi-am făcut
treptat o idee despre ceea ce este viaţa unui mare oraş.
Dar ca orice mare oraş rămâne insensibil la clocotul interior al unui băieţel care se
simte singur şi neconsolat.
Nicicând nu fusesem atât de amărât, de copleşit. În mine şi în jurul meu era numai
jale: în Parisul ăsta mare, plin de lumini, de larmă şi mişcare, mă simţeam mai singur ca
pe un câmp sau în pădure.
Întâmplările vieţii îi poartă paşii prin Franţa şi nu numai. Împreună cu bătrânul Vitalis,
Rémi trece prin mai multe încercări. Aşa ajunge să o întâlnească pe doamna Milligan,
petrecând timp de două luni clipe extraordinare într-o căsuţă plutitoare, pe o luntre uriaşă trasă
de pe uscat de cai. Vasul Lebăda aluneca pe cursul râurilor, apelor şi canalurilor Franţei,
încercând să aline suferinţele unui copil. Acela era fiul doamnei Milligan, Arthur, imobilizat
din cauza bolii la pat.
Tot la capătul unei fatale întâmplări a locuit în familia grădinarului Acquin, un suflet
nobil, care i-a salvat viaţa şi i-a oferit un adăpost alături de copiii săi: Etiennette, Alexis,
Benjamin şi Liza, care i-au fost ca nişte fraţi.
Rémi află mai întâi că nu aparţine familiei Barberin, nu pentru că nu se născuse în
această familie ci pentru că tatăl adoptiv nu nutrea niciun sentiment faţă de el. Altfel stau
lucurile în familia grădinarului Acquin, unde consimte să rămână mai ales pentru că se simţea
cu adevărat dorit şi impresionat de unirea ce o vedeam la cei din casa asta. Chiar dacă o
perioadă de timp Rémi este încredinţat că nişte nelegiuiţi sunt părinţii lui şi se străduieşte să
arate răbdare şi respect faţă de membrii acestei familii, îşi dă seama, în cele din urmă, că nu
poate rămâne lângă ei pentru că: Mai bine mort, decât condamnat ca hoţ.
Autorul nu uită nici semnificaţia prieteniei în viaţa unui om. Rémi are prieteni pe care
nu-i clinteşti cu una, cu două. Nu sunt nici dintre cei mai bogaţi, nici dintre cei mai frumoşi şi
deştepţi. Sentimentul prieteniei se naşte în fiinţe bogate şi frumoase sufleteşte, iar cartea are
atât pentru protagonist cât şi pentru cititor un parcurs tumultos, zbuciumat, menit să
maturizeze şi să atingă coarda sensibilă cu un mesaj puternic, pe care nu-l uiţi uşor.

Pe tot parcursul romanului apare gândul copilului Remi: Sunt singur pe lume! –
cutremurător deoarece în jurul lui exista tot timpul cineva cu căldură sufletească, cineva care-I
apără, care-l iubeşte, care-l învaţă, care-l pregăteşte, şi de fiecare dată această stare dispare,
acest vis se năruie, este  ceva după care aleargă şi de fiecare dată îi scapă, este fata morgana.
 Există o latură a romanului “Singur pe lume” care trebuie sesizată, prezentarea unui
sistem fragil, inconsistent, corupt, fără protecţia cetăţenilor, a copiilor în special. Vedem copii
vânduţi/închiriaţi pentru a aduce venituri unor protectori, copii exploataţi, bătuţi, subnutriţi în
cazul în care nu-şi îndeplinesc “norma” de venit din cerşit, furat sau orice altceva. Hector
Malot ne introduce şi în viaţa grea a minerilor, plină de pericole şi riscuri.