Se spune că, pe când era copil, Mântuitorul Iisus era tare bun cu toate vietăţile,

fie ele cât de mărunte.

Într-o zi, pe când avea numai câţiva anişori, stătea pe malul unei ape şi se
juca cu mâlul moale, modelând din el mici păsărele, pe care le aşeza apoi să
se usuce la soare.

Trecând pe acolo un fariseu rău la suflet şi vrând să râdă de copilul ce se juca

atât de cuminte, a vrut să lovească păsarile de lut cu piciorul.

Văzând ce vrea să facă, într-o clipă Iisus a lovit pământul cu palma lui mică şi,
dintr-o dată, păsările au prins viaţă şi si-au luat zborul, ciripind vesele şi
jucăuşe.

Fariseul a rămas uimit, nemaiştiind ce să creadă!…

Aşa au apărut rândunelele, dar la început ele nu aveau penele negre.

Treizeci de ani mai târziu, când Mântuitorul se afla răstignit pe Cruce, micile
păsari nu l-au uitat pe cel ce le-a dat viaţă şi, venind şi aşezându-se pe
braţele crucii şi pe capul şi pe umerii lui Iisus, încercau să smulgă cu
cioculeţele lor mici ghimpii din cununa de spini a Mântuitorului, măcar cu atât
să-i îndulcească chinul celui ce nu greşise niciodată nimănui.

În clipa în care Iisus a murit, de durere, rândunelele au îmbrăcat mantia lor

neagră, de doliu, şi aşa au rămas până în zilele noastre păsări binecuvântate
de Dumnezeu şi iubite de oameni.

Legende creştine pe înţelesul celor mici – Leon Magdan