POPA TANDA, de Ioan Slavici

Nuvelele lui Ioan Slavici sunt realiste, deoarece autorul a observat îndeaproape viaţa
ţăranilor ardeleni din ţinuturile natale şi fiind impresionat, ilustrează în operă traiul sărăcăcios al
acestora. Nuvelele realiste prezintă, aşadar, fapte verosimile.
Întreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibru moral, pentru chibzuinţă şi
înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni şi, mai ales, pentru păstrarea măsurii în toate, iar
orice abatere de la aceste principii este grav sancţionată de autor. Ioan Slavici construieşte o operă
literară bazată pe cunoaşterea sufletului omenesc, cu un puternic caracter moralizator, concepţia
literară fiind un argument pentru cumpătare şi păstrarea măsurii în toate.
Nuvela Popa Tanda, publicată în 1875, este o operă epică, întrucât Ioan Slavici narează fapte
şi întâmplări care au în centrul lor pe preotul Trandafir.

Perspectiva narativă
Perspectiva narativă se defineşte prin naratorul obiectiv şi omniscient, care narează faptele şi
întâmplările la persoana a III-a, viziunea auctorială fiind reprezentată de focalizarea zero (viziunea
„dindărăt”).

Perspectiva temporală
Perspectiva atemporală se defineşte printr-un timp real, acţiunea fiind plasată la sfârşitul
secolului al XIX-lea, iar perspectiva spaţială este reprezentată de un spaţiu exterior, real, satul
Sărăceni şi de un spaţiu interior, psihologic, care reflectă conflictul interior al protagonistului.

Structura şi compoziţia nuvelei

Nuvela este alcătuită din trei secvenţe epice:
• prima parte descrie satul Sărăceni şi strădaniile preotului Trandafir de a-i determina pe ţărani
să scape de sărăcia cumplită prin muncă şi hărnicie, folosind ca argumente predicile, ocara şi
batjocura;
• partea a doua ilustrează hotărârea preotului Trandafir de a se preocupa cu fermitate de
propria gospodărie şi de familia lui, pentru a ieşi din starea de mizerie sărăcăcioasă în care
se zbăteau, precum şi satisfacţiile muncii;
• a treia parte sugerează forţa exemplului personal de hărnicie al preotului Trandafir, care duce
la progresul satului Sărăceni, prin schimbarea atitudinii ţăranilor faţă de sărăcie, de care
scapă prin muncă şi strădanie.

Tema
Tema nuvelei ilustrează prefacerea satului, intitulat sugestiv Sărăceni, dintr-o comunitate
foarte sărăcăcioasă într-o colectivitate prosperă.

Titlul
Titlul îl constituie porecla pe care ţăranii din Sărăceni i-au dat-o preotului Trandafir, în urma
numeroaselor sale încercări de a-i determina să se apuce de muncă. Alăturată profesiei de „popă”,
porecla Tanda vine de la verbul „a tândăli”, care înseamnă a-şi pierde timpul, a lucra încet şi
neîndemânatic.
Sensul acestui nume este - aşadar - acela că orice sfat le-ai da oamenilor, nimic nu este
eficient dacă rămâne numai la nivelul vorbelor. Abia când preotul se apucă el însuşi de treabă şi îşi
organizează propria gospodărie, vorbele capătă sens şi toţi poporanii se conving că singura soluţie
de a scăpa de sărăcie este munca. Altfel spus, numai puterea exemplului este convingătoare pentru
oameni.

Construcţia şi momentele subiectului

Expoziţiunea
Nuvela începe prin ilustrarea chipului energicului preot Trandafir, fiul dascălului Pintilie din
Butucani, „bun sat şi mare”, cu oameni înstăriţi. De la început, este precizat spaţiul acţiunii, satul
Butucani, timpul fiind numai presupus, probabil a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Părintele
Trandafir învăţase carte multă şi cânta foarte frumos în strană, vorbea „drept şi cumpănit”.
După moartea tatălui său, el a ajuns preot în satul Butucani, dar pentru că era cam aspru,
mult prea cinstit şi prea direct în a spune lucrurilor pe nume, oamenii s-au simţit deseori jigniţi de
vorbele lui spuse „de-a dreptul, prea verde-făţiş”. Sătenii au mers la protopop şi la episcopie ca să-şi
arate nemulţumirea, aşa că părintele Trandafir a fost mutat de la Butucani la Sărăceni, pentru „buna
înţelegere între credincioşi”. Părintele avea o nevastă şi doi copii, însă o stare materială precară, de
aceea îi era atât de greu „să sară din Butucani la Sărăceni”.
Descrierea satului Sărăceni ilustrează semnificaţia numelui, fiind situat pe o vale „seacă” şi
„mai rău nu poate să sune însemnarea unui loc”. Valea Seacă este un ţinut în care nu se poate cultiva
nimic, deoarece pârâul care trecea prin mijlocul văii era sec aproape tot anul. Numai primăvara
acesta se umfla şi inunda satul în câteva ore şi „spală tot ce-i pică în cale”. Apa rămâne sub formă
de bălţi în toată valea şi în locul grânelor pe care le semănau sărăcenii, cresc numai răchite şi sălcii.
De aceea, nu e de mirare că bieţii ţărani deveniseră leneşi, întrucât cine este nebunul care să semene
grâu când ştie că nu poate secera, nu poate culege nicio recoltă: „Unde nu e nădejde de dobândă
lipseşte şi îndemnul de lucru”.
Casele erau rare, dărăpănate şi aveau acoperişuri de paie amestecate cu fân, iar oamenii erau
atât de săraci, încât nu aveau nici garduri, pentru că nu aveau ce îngrădi. În locul cel mai înalt din
sat se afla biserica, la fel de dărăpănată ca şi gospodăriile ţăranilor. Sărăcenii era un sat fără popă,
pentru că niciunul nu stătea mai mult de trei zile: „într-una vine, într-alta rămâne, iar în a treia se
duce”. Erau trimişi aici numai preoţii pedepsiţi de episcopie, pentru a-şi ispăşi păcatele săvârşite şi a
se pocăi.
Intriga
Părintele Trandafir înţelege de la început că atâta timp cât sărăcenii vor fi nevoiaşi, nici el nu
va avea ce mânca şi-şi pune în gând să facă din ei oameni harnici, pentru că numai astfel poate să
ridice satul din crunta sărăcie.
Desfăşurarea acţiunii
În prima duminică, toţi ţăranii au venit la biserică din curiozitate, „ca să vadă pe popa cel
nou” şi părintele Trandafir a ţinut o predică despre datoria omului de a iubi viaţa frumoasă şi plină
de plăcerile curate, date de Dumnezeu. Oamenii leneşi, care nu-şi dau silinţa să-şi facă un trai fericit
sunt păcătoşi, pentru că munca este „legea firii omeneşti şi cine nu lucrează, greu păcătuieşte”.
Sătenii l-au ascultat cu interes, îi sorbeau vorbele din gură şi se minunau de aşa un popă „cum n-a
mai fost în Sărăceni”.
Cu toate acestea, următoarele duminici, fie că ploua, fie că era vreme frumoasă, oamenii n-
au mai venit la biserică şi preotul rămăsese la slujbe numai cu Cozonac, clopotarul satului. Văzând
această atitudine a sătenilor, preotul, „ţină-l Dumnezeu”, se ducea el la oameni şi unde îi vedea,
acolo le ţinea predici: „La câmp dai de popă; la deal dă popa de tine; mergi la vale, te întâlneşti cu
popa; intri-n pădure, tot pe popa îl afli”. După un an de zile, toţi oamenii ştiau ce ar trebui să
întreprindă, dar nu făceau nimic concret. Atunci preotul se gândi să înceapă cu „batjocura” şi unde
găsea un om, îl făcea de râs fie că avea casa fără acoperiş, fie că n-avea cămaşa spălată, fie că-i erau
copiii murdari, până când toţi sătenii fugeau din calea lui ca de ciumă.
Mai mult decât atât, ţăranii, sătui de atâta tândăleală (pierdere de timp, lipsă de pricepere), i-
au spus Popa Tanda şi aşa i-a rămas numele. Preotul a trecut apoi la jigniri, „unde prindea omul,
acolo îl ocăra”. Oamenii au început să se revolte şi i-au spus popii că vor merge la episcopie ca să-l
scoată din Sărăceni, pentru că „nu se vor lăsa de râs şi de ocară”. Episcopului i s-a făcut milă de
bietul preot şi i-a dat dreptate că ţăranii trebuiau ocărâţi pentru lenea lor. Până aici nuvela are un aer
de umor, cu toată seriozitatea problematicii şi cu toate metodele total ineficiente ale preotului.
Părintele Trandafir o ducea, la rândul lui, foarte greu. Avea trei copii, iar preoteasa îl născuse
pe al patrulea şi zăcea bolnavă la pat. Zbaterea zadarnică a preotului este aşa de mare, încât firea lui
bărbătească este învinsă de un plâns „înăbuşit şi viforos”. Nu vede clar ce să facă, dar simte că
trebuie să o ia pe alt drum şi se simţi „purtat” pe o cale dreaptă, după ce înălţase o rugă către
Dumnezeu: „Puternice Doamne! ajută-mă!...”.
În partea a doua, acţiunea capătă un ritm precipitat, părintele Trandafir hotărându-se să
îngrijească el mai întâi de gospodăria şi de familia sa: „Aşa nu merge! şi începu a se face şi el om ca
lumea, a se îngriji înainte de toate de binele casei sale”. Când veni primăvara, angaja un ţigan şi
tencui casa, repară acoperişul, îşi făcu gard şi portiţă, „pe care să intre oamenii când vin la popa”.
Preoteasa a avut ideea să facă şi câteva straturi cu ceapă, morcovi, fasole, cartofi şi varză. Sătenii
treceau pe lângă casa popii, se minunau şi exclamau cu admiraţie: „Popa e omul dracului!”.
Vecinii, printre care Marcul Florii Cucului, au venit în ajutor cu un plug cam stricat, cu „doi
boi slabi şi un cal spetit” şi au arat locul din spatele casei, unde popa a pus păpuşoi (porumb). Cu ce
bani mai aveau din zestrea preotesei, popa cumpără un cal şi construieşte un grajd de nuiele. Ţăranii
erau din ce în ce mai uimiţi de noua gospodărie a preotului şi îşi ziceau mereu: „Popa e omul
dracului!”. În toată această parte se manifestă din nou o tentă de umor, care rezultă din disproporţia
dintre intensitatea sentimentelor şi evenimentele mărunte ce le provoacă. Sugestiv în acest sens este
episodul în care toată familia preotului petrece în jurul straturilor de legume din grădină, pentru a se
bucura de evenimentul încolţirii seminţelor.
Febrilitatea muncii şi satisfacţia rezultatelor aduc în viaţa familiei bucurii nesperate,
culminând cu faptul că la sfârşitul acestui capitol popa îşi sărută nevasta, pentru întâia oară în viaţa
lor, „din senin”, chiar în ziua de Rusalii. Apar şi acum lacrimile, dar nu de deznădejde, ci de
fericire. La biserică, preotul Trandafir a intrat în altar „cu lacrămile în ochi” şi oamenii spun că
niciodată n-a cântat mai frumos ca în această zi, de când a rămas vorba „Cântă ca popa la Rusalii!”.
În partea a treia, Slavici schiţează în linii repezi tabloul satului ce începe să se ridice din
mizeria sărăciei şi a lenei proverbiale. Deoarece nu aveau pământ suficient, ei se apucă de muncă
făcând comerţ prin schimburi în natură: „Ăsta duce un car cu var, celălalt un car cu poame; mai vine
apoi unul cu împletituri, altul cu un car de roate, doage ori alt lemn lucrat”. Vărăriile sunt cuprinse
de aceeaşi febrilitate şi concluzia este că şi satele nevoiaşe pot deveni înfloritoare prin muncă şi
conducerea pilduitoare a preotului.
Deznodământul
Rezultatele concrete la care ajunsese satul sunt mai mult sugerate. Ele se concretizează mai
convingător în finalul nuvelei, când este prezentat Popa Tanda, bătrân acum, dar tot „verde, vesel şi
harnic”. „Moş-tătuca” este înconjurat de dragostea familiei lui numeroase: de soţia grijulie, de
copiii deveniţi adulţi, de gineri şi nurori, de nepoţii zburdalnici şi puşi pe şotii. Scena este voit
sentimentală, iubirea şi înţelegerea dintre oameni fiind date drept pildă în final. Un sătean care
trecea pe uliţa satului urează întregii familii fericite a preotului „bună odihnă”, apoi îşi zice în gând,
cu admiraţie şi respect pentru popă: „Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!”.
Ioan Slavici este un scriitor moralizator, întreaga nuvelă pledează pentru puterea exemplului
personal, singura metodă eficientă de a convinge oamenii şi de a le schimba mentalitatea. Atâta
timp cât preotul le ţine predici, recurge la ocară şi batjocură, rezultatul este nul. Abia când el însuşi
trece la acţiuni concrete, munceşte exemplar în propria gospodărie, oamenii se conving că singura
cale de a scăpa de sărăcia cruntă în care se zbăteau este munca tenace şi susţinută.
Finalul
În finalul nuvelei, naratorul prezintă din nou, în mod direct şi printr-un epitet triplu , pe
părintele Trandafir, bătrân dar tot „verde, vesel şi harnic”, înconjurat de nepoţi, de copii şi ocrotit cu
dragoste de preoteasă. Acum, ţăranii care treceau pe drum se rugau de sănătatea preotului şi
considerau că este protejatul lui Dumnezeu: „Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui
Dumnezeu!”.
Slavici a construit acest personaj pentru a evidenţia rolul preoţilor care prin puterea
exemplului personal pot schimba mentalitatea înapoiată a unor colectivităţi pentru a ridica gradul de
civilizaţie al satelor.
Caracterizarea personajului principal Popa Tanda
Preotul Trandafir, zis Popa Tanda, este personajul principal şi eponim (care dă numele
operei) al nuvelei. Chipul preotului ardelean este construit de Slavici ca model spiritual al satului
românesc. Prin caracterizare directă, încă de la începutul nuvelei este descris preotul Trandafir, om
energic, harnic, strângător şi de ispravă: „Adună din multe şi face din nimica câte ceva; strânge,
drege şi culege ca să aibă pentru sine şi pentru ai săi”. Părintele este „drept şi cumpănit” în
manifestări, însă cam greoi şi lipsit de tact: „Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată: prea de-
a dreptul, prea verde-făţiş”.
Părintele Trandafir este „om bun”, „harnic şi grijitor”, învăţase multă carte şi ajunsese popă -
după moartea tatălui său - în satul Butucani, sat mare, cu „oameni cu stare şi cu socoteală”. Din
cauza sincerităţii şi a felului său direct de a spune ce gândeşte a fost mutat de către protopop în satul
Sărăceni. Aici preotul se conduce după câteva principii învăţate la seminar sau din cărţi, aşa că,
văzând el sărăcia cumplită în care se zbăteau sătenii, decide să ridice satul, trezind în oameni
dragostea de muncă.
Preotul este caracterizat indirect, prin propriile gânduri şi fapte. Pentru a-i convinge pe
săteni de necesitatea muncii, părintele Trandafir încearcă mai întâi cu blândeţea predicilor sau a
sfaturilor zilnice pe care le susţine în faţa ţăranilor. Rezultatele sunt însă nule, aşa că popa recurge la
ocară, apoi la batjocură. Sătenilor nu le păsa de strădaniile popii şi credeau că el se zbate în zadar,
de aceea l-au poreclit Popa Tanda, de la verbul a tândăli care înseamnă a-şi pierde timpul, a lucra
încet şi neîndemânatic.
Fiind foarte ambiţios şi hotărât, pentru că „unde pleacă, merge şi ajunge, ori moare pe
drum”, îşi ridică în cap tot satul. Iluminat de Dumnezeu, preotul înţelege, în sfârşit, că omul e dator
să se îngrijească mai întâi de sine şi de familia lui: „Aşa nu mai merge! şi începu a se face om ca
lumea, a se îngriji mai înainte de toate de binele casei sale”.
Tată şi soţ iubitor, preotul se hotărăşte să se apuce de treabă în propria gospodărie, iar
febrilitatea muncii şi satisfacţiile rezultatelor aduc primele bucurii în familia lui. Astfel, părintele
Trandafir îi face fericiţi mai întâi pe cei apropiaţi şi cei doi soţi se sărută pentru prima oară în viaţa
lor, „din senin”. El constituie apoi o pildă, un exemplu de hărnicie pentru toţi sătenii, care sunt
cuprinşi de entuziasmul muncii urmate de satisfacţii. La început, oamenii treceau pe lângă casa
popii şi nu se puteau abţine să nu zică: „Popa e omul dracului!”.
Limbajul artistic
Nuvela este realistă, deşi are o tentă de poveste. Analiza transformărilor sufleteşti ale
preotului, prezentarea raporturilor lui cu familia, zugrăvirea ţăranilor şi a satului amplifică realismul
operei. Prezenţa povestitorului se face simţită printr-o mulţime de locuţiuni şi expresii tipice, unele
preluate din graiul popular, altele create de autor după modelul acestora. Proverbele populare sunt
sugestive pentru portretul moral al preotului: „Unde nu e nădejde de dobândă, lipseşte şi îndemnul
de lucru” sau „cine e deprins cu răul, la mai bine nici nu se gândeşte”. Preluând modelul zicătorilor
populare, preotul Trandafir adaptează cu înţelepciune propriile cugetări: „Peştele-n apă, paserea-n
aer, cârtiţa în pământ şi sărăcenenii-n sărăcie!”.
Analiza sentimentelor şi a pasiunilor
Analiza sentimentelor şi a pasiunilor face din Slavici creatorul realismului psihologic. El
observă că „părintele se cam necăjea” ori că „inima îi era grea” atunci când nu întrezărea nicio
speranţă pentru viitorul familiei şi al satului. Mihai Eminescu apreciază că Ioan Slavici este „un
autor pe deplin sănătos în concepţie”, deoarece „problemele psihologice pe care le pune sunt
desenate cu toată fineţea unui cunoscător al naturii omeneşti”. Nuvelistul Slavici a izbutit să
simbolizeze prin personajele sale „fondul sufletesc al poporului”, întrucât acestea „gândesc şi simt
ca el”.