nuvela fantastică--,,Moara lui Călifar”de Gala

Galaction

Tema nuvelei,,Moara lui Călifar”

constituie pactul cu diavolul, act care conduce la urmări dramatice.
 Este o nuvelă fantastică de inspirație folclorică,care prezintă povestea lui Stoicea și
încercările acestuia de a-și depăși condiția socială.
 Narațiunea se deschide cu descrierea morii lui Călifar- spațiul în care un tânăr ,Stoicea,
va trăi o experiență neobișnuită.
Aflată în preajma unei ,,păduri străvechi", învecinată cu,,un pământ pietros, scorburos și
plin de mărăcini, în care numai necuratul trăgea brazda cu coarnele", moara este pusă
sub semnul maleficului,al răului, apare ca un spațiu demonizat. Spațiul credibil este
Alăutesti, localitatea natală a lui Stoicea, iar spațiul aventurii fantastice este reprezentat
de moară și de iaz, locuri cu prezența diavolească. Trecerea printre aceste două ,,lumi”
se face prin pădurea străveche.
  Moara este un simbol malefic(nenorocire,necaz,supărare), fiind arătată printr-o
metaforă personificatoare: cu o streaşină „de un stânjen”, părea de departe „un cap cu
gânduri rele sub o pălărie trasă peste ochi”. Moara și iazul par așezări din alt
tărâm,învăluite într-un mister aproape malefic,fiind elemente de poveste,elemente
simbolice.
           Moara e un loc magic: Dacă bobul de grâu poartă pe el imaginea lui Iisus Hristos,
moara    distruge bobul: striveşte sămânţa și astfel moara e un spaţiu al demoniei, al
unui dincolo care poate fi perceput sub semnul înţelegerii creştine a lumii, dar şi al
practicii magice.

Nimeni nu văzuse vreodată moara funcţionând, moş Călifar măcina numai pentru
stăpânul său, Nichipercea, iar zăgazul (stăvilar, dig) era întărit pe dedesubt „cu oasele
celor pe care îi ispitiseră comorile satanei şi veniseră la Călifar, ca să-i pricopsească”. În
serile geroase de iarnă, oamenii povesteau, la șezători, că morarul,,își vânduse sufletul
satanei, pentru nu știu câte veacuri de viață" într-adevăr, din vremi uitate, acesta își
păstrase înfățișarea ,,sură" și privirea tăioasă pe care bătrânii de acum le cunoscuseră
pe vremea când erau tineri.
 Se mai spunea că, ciudatul morar ,în alianță cu stăpânul său, diavolul, îi îmbogățea cu
belșug pe cei care veneau la el sa le ceară, dar ulterior, smintiți de bucurie, aceștia își
găseau sfârșitul în oglinda neclintită a iazului morii. Schema epica se apropie de basm:
un virtual Făt-Frumos, orfan și al nimănui, pornește în lume în căutarea norocului.
    Un flăcău din sat, Stoicea, copil orfan, părăsit de mamă în tinda bisericii şi găsit de
văduvul părinte Radu, fusese crescut în casa parohială până la şase ani, când preotul
murise. Apoi băiatul crescuse din mila sătenilor şi devenise un voinic „stejar în port, oţel
în braţ, isteţ cât vrei”, care păzea vitele localnicilor, însă nimeni nu-l voia ca ginere.
Pentru că nu avea nimic de pierdut, Stoicea îşi face toate socotelile( sub forma unui
monolog interior), apoi se hotărăşte să se căpătuiască, apelând la moş Călifar.
Bătrânul se află sub stăpânirea totală a diavolului, pe care-l slujeşte de trei sute de ani şi
din robia căruia nu se putea elibera decât dacă ar fi fost ucis. Trecând prin pădurea fără
poteci, Stoicea adoarme „uns la inimă de aleanul florilor” şi în după-amiaza următoare
ajunge la iazul morii lui Călifar. Portretul bătrânului este fabulos şi descris direct de către
naratorul omniscient: „barbă sivă, sprâncene de muşchi uscat, nasul - cioc de cucuvaie”.
Voinicul îi cere moşului să-l îmbogățească prin puterea sa de vraci, iar acesta îl invită să
mănânce împreună, dar îl trimite, mai întâi, să se spele în iazul „care nu face unde”.
Stoicea se spală pe mâini, apoi „îşi făcu pumnii găvane, îi scufundă în iazul rece şi,
scoţându-i plini de apă şi de murmur, îi azvârli pe obraji”...Imediat cade într-un somn
greu, ceea ce ar putea semnifica trecerea într-o altă dimensiune spaţio-temporală, se
porneşte o furtună cumplită şi aude, deodată, tropote de cal şi un ţipăt de femeie.
Stoicea salvează femeia din ghearele unei ursoaice şi află că era Tecla, fiica boierului
Rovin.
În această dimensiune spaţio-temporală a lumii, Stoicea devine foarte norocos, se
căsătoreşte cu Tecla, toate îi merg din plin, copiii „creşteau bărbaţi şi mândri”, este iubit
de nevastă, pământul dă roade excepţionale, oile lui multe albeau izlazul, iar „zilele îi
treceau senine şi repezi”. Năvălirea tătarilor întrerupe brusc visul şi fericirea fermecată  a
boierului Stoicea, iar un vânt puternic îl azvârle înapoi la moara lui Călifar, flăcăul
revenind la statutul umil de orfan sărac.
Recunoscându-şi ciomagul sprijinit de scară, Stoicea reuşeşte să înţeleagă faptul că în
clipa când se spălase pe faţă cu apa fermecată a iazului, diavolul îi oferise fericirea
totală, apoi „suflase în visul lui ca într-o beşică, nimicindu-l!”. Stoicea simte cu toată fiinţa
că nefericirea este cu atât mai profundă, cu cât fusese atât de intensă fericirea pierdută.
Voinicul împlineşte blestemul, îl ucide pe Călifar, sfărâmându-i ţeasta apoi, împreună cu
acesta, se scufundă în adâncimile negre ale iadului, ca simbol al credinţei că un pact cu
diavolul nu poate duce niciodată la izbăvirea omului. Uciderea,,îndrăcitului morar” de
către ucenicul demonizat reprezintă un ritual de alungarea diavolului,prin care acesta
este salvat de povara [Link] pentru că l-a făcut sa trăiască o iluzie,ci pentru ca i-a
spulberat-o,îl omoară Stoicea pe Vră[Link] moartea acestuia Stoicea va căpăta
conștiința că bunurile lumii sunt vis. Drumul invers nu mai e posibil, întrucât nu există o
forță benefică opusă,capabilă să înfrunte forțele întunericului.
  Finalul este tragic, construit sentenţios şi moralizator, de unde se desprinde învăţătura
că oricine îşi vinde sufletul diavolului nu poate avea parte decât de bucurii trecătoare şi
iluzorii şi niciodată nu-şi va găsi pacea interioară.
                  Morala: bogățiile lumești sunt trecătoare,sufletul care se lasă ispitit de diavol
va plăti crunt pentru aceasta greșeală,mijloacele,resursele pe care le are la îndeamnă
necuratul sunt multiple și neașteptate.
  Fantasticul ține de mit și de vis: astfel, cei trei sute de ani pe care îi numără Călifar,
prezența diavolului în viața lui, oasele care întăresc zăgazul morii (care aparțin celor
veniți aici după bogății), visul lui Stoicea - toate reprezintă mărci ale fantasticului.
 Moara și iazul par așezări din alt tărâm,învăluite într-un mister aproape malefic,fiind
,,elemente de poveste,dar cu un sens mai larg,elemente simbolice. Apa indică un spațiu
aflat în puterea duhurilor acvatice , apare ca simbol al ispitei și al Diavolului.
 Stoicea și-a închipuit că,ucigând o ursoaică,scăpase de la moarte pe domnița Tecla,iar
boierul Rovin(nume sugestiv, prevenit din,,rovina"- smârc, adecvat cu Călifar, nume de
pasăre acvatică)l-a făcut apoi ginere.
 Motivul este cel al visului în vis,fapt ce asociază nuvela cu basmele din,,1001 de
nopți”,în care unul dintre personaje, introducând capul în apă,trăiește o existență în
vis,pe parcursul a zeci de ani, iar, când  se trezește, descoperă că visul era echivalent în
timp cu câteva [Link] și ieșirea din spațiul magic sunt limitate fie prin
elemente al nenorocirii,ca furtuna,potopul,fie prin năvălirea tătarilor- însemne ale unei
naturi ostile și a condiției istoriei românilor,în care omul a trebuit să înfrunte natura divină
sau umană.Intrarea într-o nouă ordine a lumii perturbă spațiul magic: ,,…ce vijelie!…
Stoicea nu-și mai găsi urmele în pădure și se rătăci…Toate aceste lighioane fugeau
ghemuindu-se și scâncind”.
  Relatarea e la persoana a III-a cu narator auctorial(se identifică cu naratorul omniscient,
dar el se sprijină pe alte voci narative auxiliare :moșnegii,torcătoarele). Vocea naratorului
se aseamănă cu a  personajului,cuvintele ambilor aparțin registrului popular al limbii:
arhaisme,regionalisme,forme populare ale cuvintelor.
  Întâmplarea lui Stoicea este povestită,pentru a se accentua caracterul malefic al morii și
al lui Călifar--Stoicea nu e decât unul dintre cei mulți care au alunecat în ispita
Călifarului.

                      PERSONAJE:
   Stoicea(nume bulgar-Stojca- e considerat nume protector, cu sensul „să stea”, „să
reziste”, „să rămână viu”); este caracterizat de autor în mod direct prin perspectiva
aspectului fizic,,stejar în port,oțel în braț,isteț cât vrea însă copil din flori”.Portretul său
face trimitere la Făt-Frumos din basmele populare;este caracterizat indirect prin
hotărârea de a merge la moara lui  Călifar,este un personaj dornic de a încerca,de a face
o înțelegere cu diavolul,pentru a obține un câștig imens
imediat:bogăție,faimă,tinerețe,garanția fiind chiar sufletul vândut,neavând nimic de
pierdut. Stoicea luptă pentru învingerea limitelor,încercând să-și depășească
destinul,condiția inferioară de copil al nimănui. Drumul către moara lui Călifar trece prin
pădure,iar lipsa potecilor sugerează ideea de [Link] acestui motiv constă în
faptul că nu permite decât accesul celor cunoscă[Link] drumului se realizează
către miazănoapte,zona a întunericului: ,,dacă o țineai drept spre miazănoapte…”
Ca și în basme,înaintea încercărilor,eroul necesită o recuperare a forțelor realizată prin
somn: ,,Stoicea își întinde ipingeaua și se culcă…”Prin somn Stoicea are posibilitatea de
a atenua și ameliora asprimea și cruzimea întâmplărilor zilnice și în același timp posedă
capacitatea de a activa trăirea ascunsă și comunicarea cu existențele originale. Visul lui
Stoicea rezumă simbolic nu numai experiența unei vieți de om,ci și o întreagă experiență
istorică,tinzând să demonstreze caracterul iluzoriu al averilor.
  Moș Călifar(Călifarul nume de pasăre acvatică,este un gen de pasăre de baltă,o
creatură intermediară care combină viața subacvatică cu viața terestră, emblemă a
frământărilor sufleteşti) este un personaj secundar,un pustnic,cu ,,o înfățișare sură,ochi
iscoditori”,lasă o puternică impresie asupra lui Stoicea,care-i observase înfățișarea
[Link] spunea că-și vânduse sufletul diavolului și că acesta intrase în sufletul și ființa
lui. Călifar,morarul la care voinicul merge spre, ,,a se procopsi”,este în realitate un
vrăjitor,o slugă a Diavolului.Îi impune lui Stoicea probe: mâncarea oferită reprezintă
stadiul existenței primitive,datorită ocupației-pescuitul:,,Te poftesc să mănânci cu mine…
Am ciorbă de știucă…”,iar spălarea exprimă eliberarea de condiția realului,,să mă spăl”.
Dar ceea ce îi face lui Stoicea rămâne enigmatic – este vrerea lui sau este răutatea
diavolului ce acţionează prin intermediul său. Finalul povestirii prezintă sfârşitul tragic al
unui vrăjitor: „creierii lui se sleiră pe pod”, Călifar a scăpat de acel „dat”,de mrejele
diavolești, dar a scăpat şi de... viaţă.
Nuvela este opera epică în proză, de mare întindere, cu un  singur fir narativ și cu o
acțiune mai complexă decât a schiței, la care participă un număr redus de personaje,
punându-se accentul pe caracterizarea complexă a personajului principal.
                    Trăsăturile nuvelei:
-număr mai mare de personaje
-reliefarea cadrului spațio-temporal(acțiunea se desfășoară într-un interval de timp mai
lung și în mai                 multe locuri)
-conflict exterior/interior
-caracterizarea personajelor
-întâmplările s e petrec în ordine logică și cronologică și pot fi rezumate pe momentele
subiectului.

Literatura fantastică este un tip modern de literatură narativă, caracterizat prin mister,

suspans, incertitudine. Deşi fantasticul în sens larg este prezent nu numai în artă, ci şi în
multe alte manifestări ale spiritualităţii omeneşti din cele mai vechi timpuri, literatura
fantastică este recunoscută ca o specie literară aparte abia din secolul al XlX-lea.

Proza fantastică se caracterizează prin apariţia subită a unui element misterios,

inexplicabil, care perturbă ordinea firească a realităţii. Această intruziune a unei „alte
realităţi" enigmatice în lumea obişnuită stârneşte neliniştea sau spaima personajelor,
care se străduiesc să înţeleagă ce se întâmplă de fapt, să găsească o justificare a
evenimentelor insolite în care sunt angrenate. De regulă nici o explicaţie nu se
dovedeşte până la urmă pe deplin satisfăcătoare. Prin echivocul şi prin incertitudinea pe
care le întreţine, fantasticul modern are caracter deschis, problematizant, spre deosebire
de basm, naraţiune fabuloasă tradiţională, care înfăţişează lumi închise.

                   Trăsături ale unei naraţiuni fantastice :

- existenţa celor două planuri: real-ireal; în planul lumii familiare pătrunde un eveniment
misterios, inexplicabil prin legile naturale;
-  dispariţia limitelor de timp şi de spaţiu la apariţia elementului misterios/ ireal;
- compoziţia gradată a naraţiunii întreţine tensiunea epică;
-  finalul ambiguu;
-  ezitarea eroului şi a cititorului de a opta pentru o explicaţie a evenimentului (o lege
naturală sau una supranaturală);
- prin relatarea întâmplărilor la persoana I de către cel care le-a trăit sau de către un
martor, scrierea capătă mai multă credibilitate şi facilitează identificarea cititorului cu
întâmplările şi cu neliniştea personajului;
-  pentru a face ca inexplicabilul să devină acceptabil, naratorul scrierii fantastice
propune sau sugerează diverse explicaţii pentru evenimentele relatate, explicaţii ce se
dovedesc în general incomplete şi nesatisfăcătoare.

Naratorul este persoana care povestește o anumită întâmplare, fiind inventat odată cu
textul de către autor. El este o "voce" căreia autorul îi încredințează misiunea de a
povesti faptele, de a descrie locurile și personajele.
Naratorul OMNISCIENT este acela care relatează evenimentele se face la persoana a
III-a, iar ,,vocea" pare să cunoască tot ce li se întâmplă personajelor.
Naratorul OMNIPREZENT este acela care relatează la persoana întâi, naratorul
devenind personaj în text, exprimându-și părerea cu privire la fapte, locuri sau personaje.
Acest fapt poate interveni în veridicitatea faptelor relatate, narațiunea devenind
subiectivă.
                         (Ominiscient : Care știe tot; cunoscător de tot; atotștiutor.
                          Omniprezent : Care este prezent, activ pretutindeni.)
Publicat delimbaromana 05:01