GALA GALACTION

MOARA LUI CĂLIFAR

Povestire cu o structură narativă complexă, cu o subtilă alternare a

planurilor spațio-temporale, amintind de Sărmanul Dionis al lui Mihai Eminescu,
Moara lui Călifar se înscrie tipologic într-un anume gen de fantastic, miraculos sau
doctrinar, practicat de scriitorii români pe la jumătatea secolului XX, dintre aceștia
remarcându-se Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Gala Galaction. Ca perspectivă
narativă, atribuirea rolului de povestitor se face de la sine, printr-o voce colectivă,
a memoriei ancestrale, reprezentată de torcătoarele ce spuneau povești la șezători,
mai ales în nopțile cu vreme rea. Denumirea lor este simbolică, trimițând moirele
din mitologie, care depănau firul timpului și al destinului, așezând în cutele
temporale întâmplări neobișnuite, ce scapă imaginației comune. La fel ca în
povestirile lui Vasile Voiculescu însă, nu atât construcția elaborată a discursului
narativ interesează aici, cât scenariul fantastic al textului, alcătuit după toate
regulile genului. Spațiul acțiunii este tipic pentru întâmplări ieșite din comun,
situate la porțile irealului: „În preajma unei păduri străvechi se privea în iaz moara
lui Călifar. Se privea de când se ținea minte în bătrânii satului din cealaltă margine
a pădurii, și Călifar era «moș Călifar» din vremi uitate.“. Moara lui Călifar devine
în text un suprapersonaj, dublat de un personaj misterios și fără vârstă, „moș
Călifar“, care domină, „din vremi uitate“, timpul întâmplărilor. Personajul are o
înfățișare neschimbată de-a lungul timpului, amestec de hieratic și demonic
deopotrivă: „Moșnegii din Alăutești își aminteau de înfățișarea-i sură, de ochii lui
ce iscodeau tăios din stuful sprâncenelor și de moara lui cu streașina de-un
stânjen.“. Moșul este un personaj legendar, din vremuri îndepărtate, situarea sa
temporală făcându-se cu dificultate, fiind văzut cu ochii flăcăilor „de acum optzeci
de ani“. Codrul în care se află locul misterios al morii lui Călifar este bântuit de
duhuri rele, nestrăbătut, țintă de atracție a multor tineri care își pierduseră viața în
căutarea lui. Pe calea legendei se află că dincolo de moară începea „un pământ
pietros, scorburos și plin de mărăcini, în care numai necuratul trăgea brazdă cu
coarnele.“.
Memoria colectivă a satului Alăutești îl receptează pe moș Călifar ca pe
un personaj malefic, despre care „torcătoarele spuneau, înviind focul“, că „își
vânduse sufletul satanei pentru nu știu câte veacuri de viață; că ucigă-l-crucea
întinsese, în iazul morii, sufletelor creștinești, un laț vrăjit; și că morarul procopsea,
cu bogățiile cu care diavolul ispiti pe Domnul Hristos, pe oricine le poftea și venea
ca să le ceară“. Personajul căruia i se dau aceste bogății este, de altfel, gâdilat de
norocul care pusese stăpânire pe el, „perpelindu-se ca un câine încăierat de viespi
și râzând smintit în fericirea lui drăcească“, iar iazul și moara constituie „o

1
născocire a întunericului“. Iazul, enigmatic, cu apa încremenită ca gheața, „pentru
că pe fața lui nu se izvodea, niciodată, nici o undă“, pare a purta în el valențe
diabolice, pentru că „nu era un iaz ca orișicare“, iar stăpânul de la moară „măcina
numai pentru stăpânu-său Nichipercea“. Apa se supune magiei negre a spațiului
întunecat, demonic: „...atunci când Călifar ridica stăvilarul și slobozea pe scoc
cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un șarpe încolțit de flacări; iar, de sub făcău,
se scurgea în spumegai de sânge“. Apa are o valență thanatică acaparatoare,
purtând în ea complexul Ofeliei, al sinuciderii prin înec, pentru că mulți
îndrăzneți din sat, „furați de minți, prostiți de naiba“, se avântaseră în mijlocul
apelor, iar acum ei nu mai erau pomeniți decât în șezătorile din Alăutești, fiind
dispăruți pentru totdeauna.
Cum se întâmplă de regulă într-un spațiu ce alunecă lent către fabulos și
fantastic, apare și aici eroul, personajul atras de mirajul enigmelor, al lumilor
ascunse. Voinicul Stoicea, prin portretul și istoria insolită a vieții sale, pare
predestinat să descopere misterul morii lui Călifar: „Stejar în port, oțel în braț, isteț
cât vrei; însă copil din flori, biet Stoicea: nici tu tată, nici tu mamă, nici tu stare
părintească.“. Este copil cu părinți necunoscuți, găsit de părintele Radu în tinda
bisericii, devenind orfan și în această a doua paternitate, căci după nici șase ani
binefăcătorul său „își urmase soția în pământ“. Rămâne „copil din flori și de
pripas“, slujbaș la toți, cu statutul inferior al celui fără avere: „cine te vrea de
ginere, când ai crescut din mila satului și când păzești vitele celor cu fete de
măritat?“. De aceea, gândurile lui se îndreaptă spre moara lui Călifar: „Adicăte, ce
ar fi să fac o încercare?... Ce-am și ce-o să pierd? Părinți nu, rude nu, drag nu sunt
nimănui... În lumea întreagă sunt eu de capul meu... De altă parte, slab de înger nu
mă știu; stafii și pricolici n-am văzut niciodată, de atâta vreme de când pasc eu
cireada satului, pe la Saele, pe la Cimitirul Vechi, prin Câmpul Pârcălabului și pe
unde vreai…“.
Acțiunea de înaintare spre tărâmul întunericului se face chiar în plină zi,
„când soarele se învârtea și se suia, rotoghilă arsă de foc, pe dealul Alăuteștilor“.
Pădurea de goruni străbătută, magică, pare a fi neumblată de nimeni, pentru că
nicăieri „nu erau poteci“, iar agurizarii trebuie tăiați cu o armă tăioasă. Popasul se
face „într-un luminiș în mijlocul căruia un stejar lăsa brațele noduroase și bătrâne
peste un norod de dediței“. Eroul este cuprins de un somn magic, prefigurând,
după trezire, o invazie lentă a forțelor întunericului: „Se sculă înviorat și se afundă
iar în întunericul pădurii și printre făcliile pe care soarele le turna întoarse cu
flăcările în jos.“. După un răstimp, în fața eroului apare moara lui Călifar, al cărei
iaz este „prea luciu și prea sloi“. Și morarul are o fizionomie anormală, desprinsă
parcă din bestiarele medievale: „Pe pod, morarul freca piatra: barbă sivă,
sprâncene de mușchi uscat, nasul – cioc de cucuvaie.“. Pactul faustic se încheie

2
repede, voinicul evocând puterea magică a bătrânului și rugându-l să-l
„procopsească“; drept urmare, moș Călifar execută un ritual simplu, aproape
neobservat de Stoicea: sub pretext că îl poftește la masă cu „ciorbă de știucă și o
mămăligă aproape întreagă“, moșul îl îndeamnă să se spele cu apă din iaz, pentru
că a scuturat „toți păinjinarii din pădure“.
Imaginea de aproape a lui moș Călifar i se pare banalizată, lipsită de orice
aură magică, a unui „bătrân hârbuit“, cu zilele care se pot număra în palmă, iar
„iazul nu face unde“, capacitatea aceasta miraculoasă părându-i-se acum „vorbe de
babe“. Brusc însă, coborând spre iaz pe un podeț plin de putreziciune și dându-și
pe față cu apă din iaz, se produce transgresiunea temporală și spațială a lumii.
Stoicea se trezește din nou în pădure, exact în locul în care se culcase, în mijlocul
unei ploi torențiale, întreaga secvență anterioară părând un vis: „A, ce vis întârziat!
Stoicea sare de pe ipingea și înțelege cum că l-au deșteptat picăturile reci ale unei
ploi vijelioase, izvodite pe neașteptate din semnul mințitor al zilei“. Personajul
intră acum într-o buclă temporală ce îl proiectează într-un spațiu arhaic, asemenea
lui Dionis din nuvela lui Eminescu. Conexiunea între spațiile reale și cele onirice se
realizează prin magia apei, care marchează începutul și sfârșitul acestei peregrinări
de lungă durată.
Proiecția neașteptată în spațiul fantastic duce la totala derută a
personajului, pentru că „Stoicea nu-și mai găsi urmele în pădure și se rătăci. Cu cât
da să se îndepărteze, cu atât se pierdea mai mult prin niște curpeni încâlciți, prin
niște viroage în care putrezeau copaci trăsniți și printre gropnițe din care ieșeau,
cum ies coastele din stârv, rădăcini nălbite și întoarse.“. În mersul său prin furtună,
dobândește o putere neobișnuită asupra jivinelor pădurii, adunate într-o întreagă
faună ieșită de pe o imaginară arcă a lui Noe: „droaie de jigănii cu patru picioare;
cerbi, căprioare, vulpi, ba chiar și lupi“. Nici făpturile văzduhului nu scapă de vijelia
îngrozitoare: „Ereții fugeau și ei; hărțuiți de vijelie, se dădeau în crânciobul aripelor
câteva clipite și cădeau – săgeți. Dar iată că lighioanele încep să chelălăie și să urle
cumplit. Lupii se reped la vale nebunește, luând vulpile în picioare și
amestecându-le cu pământul; iar cerbii sar în lături, desfundând cu coarnele
stufișul.“.
Ajuns la un adăpost, într-o ocniță ivită lângă „pieptul unui deal alb și
drept ca zidul“, Stoicea nimerește în iureșul unei vânători de tip medieval,
salvând-o pe fata boierului Rovin de urmărirea unui urs întărâtat, ascunzând-o
într-o scorbură de var și risipind cu o ușurință nebănuită creierii animalului. Fata
face parte din neamul Rovineștilor, nume reprezentând lumea de jos, poate cea
infernală, subpământeană, semnificând pactul cu diavolul încheiat de Stoicea prin
intermediul lui moș Călifar. Ceata, formată din „câinii, sosiți mai înainte“,
chelălăind din cauza bucuriei de a-și găsi stăpâna în viață, și oameni, care

3
„strânseră de mână pe voinic“, fără a se mira „prost de risipa creierilor namilei“, îl
înconjoară pe Stoicea, iar acesta pleacă pe moșia boierilor pământului, Rovineștii.
Mai mult decât atât, „Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte“, devenind
soția eroului, iar „copiii lui Stoicea creșteau bărbați și mândri“, ajungând stăpâni
pe moșia Rovineștilor. Visul ține până în momentul când un vătășel pătrunde în
curtea lui Stoicea, din partea boierului Rovin, aducând știrea unui atac iminent al
tătarilor. Boierul Stoicea își rânduiește apărători la porțile și ușile conacului, își ia el
însuși armele, buzduganul, pistoalele și hangerul și luptă împotriva dușmanilor,
încercând să apere o ușă asediată cu topoarele. Când ușa este deschisă, deplasarea
planurilor temporale încetează, apărând brusc, ca un deus ex machina, moș
Călifar, care anulează toate efectele magice ale transgresiunii în timp: „– Bre, ce
tărie de flăcău... că ce s-a izbit cu un pumn de apă în ochi, îmi căzu ca un boboc de
gâscă...“. În același timp, Stoicea află că totul a fost un vis, iar Tecla, copiii și tătarii
dispăruseră, peste toate așternându-se glasul de cucuvaie al lui moș Călifar: „–
Vezi bine, toate aistea-s procopseala pe care mi-ai cerut-o.“.
Deznodământul este rapid: „Stoicea sfredelea în pământ cu ochii.“.
„Diavolul“ îl purtase într-o lume virtuală, vreme de un veac, „cât își aruncase în
obraz un pumn din apa fermecată“, iar în acest răstimp se îmbogățise, dobândise
rang boieresc, avusese nevastă și copii, pe care brusc, prin suspendarea declicului
temporal, le pierduse pentru totdeauna.
Întreaga desfășurare temporală, transgresând granițele realului, fusese de
fapt o cursă:
„– Jivină drăcească, vreau să intru în iad legat într-un tei cu tine!
– Ce pomană ți-ai face! Sunt trei sute de ani de când port în oase o viață
blestemată și sunt afurisit să nu pot să mor decât omorât.
– Ține atunci!
Creierii vrăjitorului se sleiră pe pod. Stoicea se duse pe zăgaz și, cu capul
înainte, spintecă adâncul străveziu.“
Vraja dispare și atât sursa răului, cât și flăcăul se prăbușesc în lumea
infernală din care izvorâseră forțele malefice.

Sugestii analitice și didactice

1. Analizați structura narativă a 2. Prezentați incipitul povestirii,

povestirii, delimitând secvențele ce urmărind:
aparțin planului real de cele • descrierea locurilor în care se află
aparținând celui fantastic. moara lui Călifar;
• portretul intrat în legendă al
morarului;

4
• aspectul neobișnuit al iazului în
care se oglindea, de veacuri,
moara;
• semnificațiile enunțului: „Zăgazul
ce se înălța în coasta morii era –
spuneau creștinii înfiorați – întărit
pe dedesubt cu oasele acelora pe
care îi ispitiseră comorile satanei și
veniseră la Călifar ca să-i
procopsească.“;
• afirmația: „Iazul și moara lui
Călifar era o născocire a intruziunea în spațiul fantastic;
întunericului.“;
• caracterizarea morarului ca
personaj aparținând forțelor
negative.
3. Caracterizați-l pe Stoicea, flăcăul
aflat în căutarea fericirii lumești.
4. Descrieți imaginea tenebroasă a
pădurii vrăjite și rolul ei în
apariția spațiului fantastic.
5. Stabiliți limita exactă dintre real și
fantastic cu prilejul somnului din
pădure al lui Stoicea.
6. Identificați treptele imersiunii în
spațiul fantastic pe care le parcurge
personajul, explicând rolul visului
în proiecția acestuia.
7. Explicați ce rol îndeplinește
morarul în stimularea magică a
realității, care îi asigură lui Stoicea
o fericire virtuală.
8. Comentați înfățișarea ieșită din
comun a morarului. Cum se
explică urâțenia lui?
5
9. Fixați momentul în care flăcăul își
spală fața cu apa iazului,
corelându-l cu momentul
întoarcerii sale din călătoria în
spațiul virtual al pădurii.
10.Reconstituiți scenariul narativ al
întâmplărilor din visul lui Stoicea,
având în vedere:
• momentul trecerii în altă falie
spațio-temporală;
• imaginea naturii tulburate de
• aspectul miraculos al întâmplărilor;
• dilatarea subiectivă a timpului în
care se întemeiază viața de familie a
personajului;
• starea de fericire trăită în spațiul
imaginar;
• întoarcerea bruscă la moara lui
Călifar.
11.Ce fel de tărâm întâlnește Stoicea în
această alveolă de spațiu-timp?
12.Dați o explicație întreruperii
neașteptate a visului:
• morarul oferă minuni înșelătoare,
la fel ca stăpânul răului;
• totul a fost o închipuire a
personajului principal;
• Stoicea nu mai poate face distincția
între iluzie și realitate;
• este singura soluție de salvare în
fața primejdiei.
13.Căutați explicații finalului
povestirii, adoptând una sau mai
multe variante:
• moartea morarului este o izbăvire
de forțele malefice;
• este un gest de înlăturare a răului
din lume;
• fusese prevăzută de el însuși.

15. Argumentați de ce întâmplările din

povestirea lui Gala Galaction pot fi
încadrate în tipul fantasticului
miraculos.

6
 Teme

 1. Redactați o compunere liberă în care să povestiți o întâmplare fantastică.

 2. Pe baza întrebărilor de mai sus, a discuțiilor din clasă și prelucrând informația
suplimentară, comentați semnificațiile întâmplărilor fantastice din povestirea Moara lui Călifar, de
Gala Galaction.

15 aprilie 2020

Profesor doctor Hadrian SOARE,

Colegiul Național Zinca Golescu, Pitești