GALA GALACTION

MOARA LUI CĂLIFAR

Povestire cu o structură narativă complexă, cu o subtilă alternare a planurilor

spațio-temporale, amintind de Sărmanul Dionis al lui Mihai Eminescu, Moara lui Călifar se înscrie
tipologic într-un anume gen de fantastic, miraculos sau doctrinar, practicat de scriitorii români pe
la jumătatea secolului XX, dintre aceștia remarcându-se Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Gala
Galaction. Ca perspectivă narativă, atribuirea rolului de povestitor se face de la sine, printr-o
voce colectivă, a memoriei ancestrale, reprezentată de torcătoarele ce spuneau povești la șezători,
mai ales în nopțile cu vreme rea. Denumirea lor este simbolică, trimițând moirele din mitologie,
care depănau firul timpului și al destinului, așezând în cutele temporale întâmplări neobișnuite,
ce scapă imaginației comune. La fel ca în povestirile lui Vasile Voiculescu însă, nu atât construcția
elaborată a discursului narativ interesează aici, cât scenariul fantastic al textului, alcătuit după
toate regulile genului. Spațiul acțiunii este tipic pentru întâmplări ieșite din comun, situate la
porțile irealului: „În preajma unei păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar. Se privea de
când se ținea minte în bătrânii satului din cealaltă margine a pădurii, și Călifar era «moș Călifar»
din vremi uitate.“. Moara lui Călifar devine în text un suprapersonaj, dublat de un personaj
misterios și fără vârstă, „moș Călifar“, care domină, „din vremi uitate“, timpul întâmplărilor.
Personajul are o înfățișare neschimbată de-a lungul timpului, amestec de hieratic și demonic
deopotrivă: „Moșnegii din Alăutești își aminteau de înfățișarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau
tăios din stuful sprâncenelor și de moara lui cu streașina de-un stânjen.“. Moșul este un personaj
legendar, din vremuri îndepărtate, situarea sa temporală făcându-se cu dificultate, fiind văzut cu
ochii flăcăilor „de acum optzeci de ani“. Codrul în care se află locul misterios al morii lui Călifar
este bântuit de duhuri rele, nestrăbătut, țintă de atracție a multor tineri care își pierduseră viața în
căutarea lui. Pe calea legendei se află că dincolo de moară începea „un pământ pietros, scorburos
și plin de mărăcini, în care numai necuratul trăgea brazdă cu coarnele.“.
Memoria colectivă a satului Alăutești îl receptează pe moș Călifar ca pe un personaj
malefic, despre care „torcătoarele spuneau, înviind focul“, că „își vânduse sufletul satanei pentru
nu știu câte veacuri de viață; că ucigă-l-crucea întinsese, în iazul morii, sufletelor creștinești, un
laț vrăjit; și că morarul procopsea, cu bogățiile cu care diavolul ispiti pe Domnul Hristos, pe
oricine le poftea și venea ca să le ceară“. Personajul căruia i se dau aceste bogății este, de altfel,
gâdilat de norocul care pusese stăpânire pe el, „perpelindu-se ca un câine încăierat de viespi și
râzând smintit în fericirea lui drăcească“, iar iazul și moara constituie „o născocire a
întunericului“. Iazul, enigmatic, cu apa încremenită ca gheața, „pentru că pe fața lui nu se
izvodea, niciodată, nici o undă“, pare a purta în el valențe diabolice, pentru că „nu era un iaz ca
orișicare“, iar stăpânul de la moară „măcina numai pentru stăpânu-său Nichipercea“. Apa se
supune magiei negre a spațiului întunecat, demonic: „...atunci când Călifar ridica stăvilarul și
slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un șarpe încolțit de flacări; iar, de sub
făcău, se scurgea în spumegai de sânge“. Apa are o valență thanatică acaparatoare, purtând în ea
complexul Ofeliei, al sinuciderii prin înec, pentru că mulți îndrăzneți din sat, „furați de minți,
prostiți de naiba“, se avântaseră în mijlocul apelor, iar acum ei nu mai erau pomeniți decât în
șezătorile din Alăutești, fiind dispăruți pentru totdeauna.
Cum se întâmplă de regulă într-un spațiu ce alunecă lent către fabulos și fantastic, apare
și aici eroul, personajul atras de mirajul enigmelor, al lumilor ascunse. Voinicul Stoicea, prin
portretul și istoria insolită a vieții sale, pare predestinat să descopere misterul morii lui Călifar:
„Stejar în port, oțel în braț, isteț cât vrei; însă copil din flori, biet Stoicea: nici tu tată, nici tu mamă,
nici tu stare părintească.“. Este copil cu părinți necunoscuți, găsit de părintele Radu în tinda
bisericii, devenind orfan și în această a doua paternitate, căci după nici șase ani binefăcătorul său
„își urmase soția în pământ“. Rămâne „copil din flori și de pripas“, slujbaș la toți, cu statutul

1
inferior al celui fără avere: „cine te vrea de ginere, când ai crescut din mila satului și când păzești
vitele celor cu fete de măritat?“. De aceea, gândurile lui se îndreaptă spre moara lui Călifar:
„Adicăte, ce ar fi să fac o încercare?... Ce-am și ce-o să pierd? Părinți nu, rude nu, drag nu sunt
nimănui... În lumea întreagă sunt eu de capul meu... De altă parte, slab de înger nu mă știu; stafii
și pricolici n-am văzut niciodată, de atâta vreme de când pasc eu cireada satului, pe la Saele, pe la
Cimitirul Vechi, prin Câmpul Pârcălabului și pe unde vreai…“.
Acțiunea de înaintare spre tărâmul întunericului se face chiar în plină zi, „când soarele
se învârtea și se suia, rotoghilă arsă de foc, pe dealul Alăuteștilor“. Pădurea de goruni străbătută,
magică, pare a fi neumblată de nimeni, pentru că nicăieri „nu erau poteci“, iar agurizarii trebuie
tăiați cu o armă tăioasă. Popasul se face „într-un luminiș în mijlocul căruia un stejar lăsa brațele
noduroase și bătrâne peste un norod de dediței“. Eroul este cuprins de un somn magic,
prefigurând, după trezire, o invazie lentă a forțelor întunericului: „Se sculă înviorat și se afundă
iar în întunericul pădurii și printre făcliile pe care soarele le turna întoarse cu flăcările în jos.“.
După un răstimp, în fața eroului apare moara lui Călifar, al cărei iaz este „prea luciu și prea sloi“.
Și morarul are o fizionomie anormală, desprinsă parcă din bestiarele medievale: „Pe pod,
morarul freca piatra: barbă sivă, sprâncene de mușchi uscat, nasul – cioc de cucuvaie.“. Pactul
faustic se încheie repede, voinicul evocând puterea magică a bătrânului și rugându-l să-l
„procopsească“; drept urmare, moș Călifar execută un ritual simplu, aproape neobservat de
Stoicea: sub pretext că îl poftește la masă cu „ciorbă de știucă și o mămăligă aproape întreagă“,
moșul îl îndeamnă să se spele cu apă din iaz, pentru că a scuturat „toți păinjinarii din pădure“.
Imaginea de aproape a lui moș Călifar i se pare banalizată, lipsită de orice aură magică,
a unui „bătrân hârbuit“, cu zilele care se pot număra în palmă, iar „iazul nu face unde“,
capacitatea aceasta miraculoasă părându-i-se acum „vorbe de babe“. Brusc însă, coborând spre
iaz pe un podeț plin de putreziciune și dându-și pe față cu apă din iaz, se produce transgresiunea
temporală și spațială a lumii. Stoicea se trezește din nou în pădure, exact în locul în care se
culcase, în mijlocul unei ploi torențiale, întreaga secvență anterioară părând un vis: „A, ce vis
întârziat! Stoicea sare de pe ipingea și înțelege cum că l-au deșteptat picăturile reci ale unei ploi
vijelioase, izvodite pe neașteptate din semnul mințitor al zilei“. Personajul intră acum într-o buclă
temporală ce îl proiectează într-un spațiu arhaic, asemenea lui Dionis din nuvela lui Eminescu.
Conexiunea între spațiile reale și cele onirice se realizează prin magia apei, care marchează
începutul și sfârșitul acestei peregrinări de lungă durată.
Proiecția neașteptată în spațiul fantastic duce la totala derută a personajului, pentru că
„Stoicea nu-și mai găsi urmele în pădure și se rătăci. Cu cât da să se îndepărteze, cu atât se
pierdea mai mult prin niște curpeni încâlciți, prin niște viroage în care putrezeau copaci trăsniți și
printre gropnițe din care ieșeau, cum ies coastele din stârv, rădăcini nălbite și întoarse.“. În
mersul său prin furtună, dobândește o putere neobișnuită asupra jivinelor pădurii, adunate într-o
întreagă faună ieșită de pe o imaginară arcă a lui Noe: „droaie de jigănii cu patru picioare; cerbi,
căprioare, vulpi, ba chiar și lupi“. Nici făpturile văzduhului nu scapă de vijelia îngrozitoare: „Ereții
fugeau și ei; hărțuiți de vijelie, se dădeau în crânciobul aripelor câteva clipite și cădeau – săgeți. Dar
iată că lighioanele încep să chelălăie și să urle cumplit. Lupii se reped la vale nebunește, luând
vulpile în picioare și amestecându-le cu pământul; iar cerbii sar în lături, desfundând cu coarnele
stufișul.“.
Ajuns la un adăpost, într-o ocniță ivită lângă „pieptul unui deal alb și drept ca zidul“,
Stoicea nimerește în iureșul unei vânători de tip medieval, salvând-o pe fata boierului Rovin de
urmărirea unui urs întărâtat, ascunzând-o într-o scorbură de var și risipind cu o ușurință
nebănuită creierii animalului. Fata face parte din neamul Rovineștilor, nume reprezentând lumea
de jos, poate cea infernală, subpământeană, semnificând pactul cu diavolul încheiat de Stoicea
prin intermediul lui moș Călifar. Ceata, formată din „câinii, sosiți mai înainte“, chelălăind din
cauza bucuriei de a-și găsi stăpâna în viață, și oameni, care „strânseră de mână pe voinic“, fără a

2
se mira „prost de risipa creierilor namilei“, îl înconjoară pe Stoicea, iar acesta pleacă pe moșia
boierilor pământului, Rovineștii. Mai mult decât atât, „Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe
moarte“, devenind soția eroului, iar „copiii lui Stoicea creșteau bărbați și mândri“, ajungând
stăpâni pe moșia Rovineștilor. Visul ține până în momentul când un vătășel pătrunde în curtea
lui Stoicea, din partea boierului Rovin, aducând știrea unui atac iminent al tătarilor. Boierul
Stoicea își rânduiește apărători la porțile și ușile conacului, își ia el însuși armele, buzduganul,
pistoalele și hangerul și luptă împotriva dușmanilor, încercând să apere o ușă asediată cu
topoarele. Când ușa este deschisă, deplasarea planurilor temporale încetează, apărând brusc, ca
un deus ex machina, moș Călifar, care anulează toate efectele magice ale transgresiunii în timp:
„– Bre, ce tărie de flăcău... că ce s-a izbit cu un pumn de apă în ochi, îmi căzu ca un boboc de
gâscă...“. În același timp, Stoicea află că totul a fost un vis, iar Tecla, copiii și tătarii dispăruseră,
peste toate așternându-se glasul de cucuvaie al lui moș Călifar: „– Vezi bine, toate aistea-s
procopseala pe care mi-ai cerut-o.“.
Deznodământul este rapid: „Stoicea sfredelea în pământ cu ochii.“. „Diavolul“ îl purtase
într-o lume virtuală, vreme de un veac, „cât își aruncase în obraz un pumn din apa fermecată“,
iar în acest răstimp se îmbogățise, dobândise rang boieresc, avusese nevastă și copii, pe care
brusc, prin suspendarea declicului temporal, le pierduse pentru totdeauna.
Întreaga desfășurare temporală, transgresând granițele realului, fusese de fapt o cursă:
„– Jivină drăcească, vreau să intru în iad legat într-un tei cu tine!
– Ce pomană ți-ai face! Sunt trei sute de ani de când port în oase o viață blestemată și
sunt afurisit să nu pot să mor decât omorât.
– Ține atunci!
Creierii vrăjitorului se sleiră pe pod. Stoicea se duse pe zăgaz și, cu capul înainte,
spintecă adâncul străveziu.“
Vraja dispare și atât sursa răului, cât și flăcăul se prăbușesc în lumea infernală din care
izvorâseră forțele malefice.