Sanatoriu

Ca printr-o anamneză, m-am trezit lângă poarta sanatoriului din Kentucky.

Uitându-mă pe busolă, data 7 ianuarie 1962. Fără să-mi fac vreo introspecție, am
urcat scările lungi și reci, simțind gerul cum îmi cuprinde sufletul, căci trupul
nu mai avea nicio sevă. Într-o hală mare, zăream tot felul de instrumente
medicale, probabil abandonate și uitate. M-am decis să-mi petrec noaptea
aici. Privind tavanul mâncat de rugină și tubeculoză, mi-am spus că trebuie
să fi fost cumplit, să-ți petreci ultimele zile din viață, practicând terapia prin
conversație, aerul de câmpie și adâncindu-te în vreun roman. M-am trezit
plin de vitalitate, fiind convins că am visat o fată foarte melancolică,
implorându-mă să mă joc cu ea și să n-o critic, pentru că nu e un monstru.
Nu aveam nicio spaimă, mai ales că, știind precis anii mei de ucenicie pe
frontul de Vest, și fiind un mare colecționar de antichități și cărți rare, acest
itinerariu îmi va liniști, pe parcurs, fobia legată de anumite legende urbane.
Apropiindu-mă de ieșire, m-am aplecat să ridic o fotografie și un tom
îngălbenit. Era „Mașina timpului’’, iar fata din fotografie îmi ținuse de urât,
cât am dormit.

Castelul

După săpăturile arheologice, ale fostului om de litere, din 1381, soarele de

lavă s-a ascuns, sub paleta de culori întunecate, din castelul ființei cu corp
de bovină și aripi de liliac. Pe colinele de lut, din mrejele lanurilor, de lângă
săpături, anumite rozătoare și reptile din familia de specii, ce au pierit la
sfârșitul vechii epoci de cultură și spirit, lâncezeau și-și dădeau suflarea, în
bătaia fulgilor de zăpadă, fără vreo noimă. Omul de litere, era o fire
sceptică, dar experiența celor două războaie din îndepărtata cetate a
lorzilor cu coifuri albastre, l-au făcut, să-și petreacă amurgul, disecând
creaturile, fără frică de un îngheț propriu-zis ori de cangrenă și degerături.
Scormonind prin gropi, cu o lopată de bronz, omul de litere s-a speriat, de
scheletul unui mamifer larg, cu femuri și canini deosebit de ascuțiți.
Uitându-se mai de-aproape la coada lungă, fiind tăiată, probabil de stâncile
subpământene și diverse animale hibride, observă, cu spaimă, un colț de
paloș, ruginit, având pinteni negri, roșii și urâți, de ciumă. Încețoșat de
groază, scăpase colțul, pe craniu, auzind, din depărtare, un urlet, al
vechilor profeții, despre ființa-liliac, al soarelui de lavă.
 Sperietoarea

Vântul de octombrie urla, împrăștiind frunze, crengi și picuri de ploaie;

porțile de lemn se bălăngăneau, făcându-te treaz de-a binelea; la câțiva
metri depărtare, o porțiune de pământ, își arăta, cu mândrie, acei bostani
mari; văduva lui W. era singura care încă mai ținea vie, amintirea
festivalului din veacul trecut; casa ei era la marginea drumului încrucișat,
care ducea spre pădurea dezolată; făcută doar din lemn, având o sobă din
fontă, și o fereastră ovală, făcându-i lumină la parterul casei, unde avea
toate ustensilele, mâncărurile și gravurile de la W; mansarda ei era locul de
tihnă și de reflectat necontenit; văduva era singura ființă, care privea pe
geam, ore-n șir, fără să se ostenească; parcă i-a fost hărăzit, doar să se
gândească, stând la geam, fie primavără, toamnă, vară ori iarnă; în colțul
de lângă pădure, lângă fântâna de smarald verde, o sperietoare, cu pălărie
din pene de cioară, se întindea, printr-un miraj, al naturii aflată sub
presiunea norilor urâți de ploaie, domol, spre ruinele cimitirului de animale,
creionând perfect, peisajul zărit din gospodărie.

Dragon lunar cu patru evuri

La sfârșitul războiului din nord-vestul regatului vandal, interesul pentru

fantastic a-nceput să se răspândească treptat; oriunde mergeai, doar
despre acest concept se vorbea; vechile tradiții au fost înlocuite, timp de
patru ani; o fată cu armură și scut, călare pe un dragon negru, cunoscută
de vechea feudalitate, drept Lunasorrow, impresionată de tomurile din
vechea societate de magi Arcania’s Leaf, strălucea în mijlocul cercului de
crengi roșii; luându-și zborul falnic și mândru, împresurat de razele
soarelui, dragonul lunar s-a oprit pe stânca diurnă, lăsând-o pe
Lunasorrow, să radieze de vitalitate și fericire; făcuse un pătrat de pietre,
picurând ceară cu mireasmă de tei-străveziu, pentru a-și adormi dragonul,
ca ofrandă de mulțumire, pentru bogățiile culese pentru ea, de-a lungul
celor patru ani de aventuri, povești, cântece și explorări în străfundul
câmpului de jar; Lunasorrow nu știa, că dragonul negru, nu se va mai
arăta, timp de patruzecișipatru de zodii veninoase; lăsându-și scutul să-i
cadă pe pietre, o rază cu țepi de topaz-negru, venită din luna muribundă, i
se închega pe inimă sub formă de dragon, liniștind-o într-un zâmbet
nostalgic, într-un ev tomnatic.
 Halloween-ul pisicii albe

Sub cerul cenușiu al ultimelor zile de octombrie, o negustoreasă, cu tenul

abia diafan, măsliniu, se-ndreptă, cu patos spre casa victoriană, de lângă
centrul istoric, al fostei librării. Spera să-l găsească pe arhivistul din sudul
Suediei, numindu-l, cu seriozitate, ‚‚goticul voluptății mele”; negustoreasa
purta o mantie neagră, acoperindu-i cămașa alba cu carouri galbene, iar
pantofii ca de cenușă, contrastau puternic, cu lanțul de argint, în formă de
dragon lunar; era inițiată în folclorul vechii Europe, iar preocupările ei
săptămânale, țineau de studiul anumitor cărți de literatură fantastică, în
special cele din secolul șaptesprezece; fiind o fire meticuloasă din
preadolescență, având gust pentru superstiția arhaică, curiozitatea ei
mergea până-n abisul hăurilor onirice, încât, existența ei empirică, o plasau
cam în rangul celor mai fascinante personaje din întreaga societate de
‚‚feminism pur’’; lângă ușa pătrată, de lemn putrezit, de o dimensiune
insinifiantă, sub vâjăitul copacilor despuiați, o pisică albă, cu ochii galbeni,
arunca, din când în când, priviri crude și indiferente, către negustoreasă,
făcând-o, ca printr-un secret, știut doar de ele, să-nțeleagă, dispariția
misterioasă a goticului; frunzele roase, și umede, i-au sporit vitalitatea
negustoresei, făcând-o să zâmbească, și s-o liniștească totodată; era
anotimpul ei, și-atât.

Palisada suedeză

La marginea cătunului pârjolit de incendiul din 841, cei doi adolescenți,

legați printr-un jurământ sacru, sub privirea scribilor scelerați, s-au repezit
asupra unei amulete din os de lup, ea fiind cea mai superstițoasă, în
privința acelei comori. Fiind mijlocul toamnei, ploile se-mprăștiau cu
febrilitate, făcând dealurile și pădurile de la miazănoapte, scheletice și
avare după istorisiri pierdute, în negura deceniilor de fier. A cuprins-o în
brațe, și-a purtat-o în rafalele de vânt și ploaie, sărutând-o ca un trubadur
neîntâlnit, pe-acele pământuri, pline de legende cu o ușoară, valență
supranaturală. Privind accesoriul cu istovire, fata întrezărea, un fel de
templu, sau mai bine zis, o biserică neagră, cu ferestre ovale și ziduri
înalte, din lemn, subțiri, având inscripționate, într-un alfabet de natură
mistică, simboluri și cercuri întortocheate, în interiorul lor, radiind văpăi de
pesimism iernatic, cu roze de gotic.
 Schelet de lavă

Fumul toxic și dens se-mprăștia, sub aria lungă, a tavanului de smoală;

privind muribund, din centrul acestei camere, fără vreo punte de legătură,
cu cerul primordial, unde tot ce știam, s-a adunat într-o singură carcasă de
uimire, spaimă, și totuși, exaltare, ca și cum eresul în esența lui, este un
mimetism, un fel de literă fantezistă, pe care timpul și ploile, o rod și-o
anihilează; creatura scheletică, cadaverică, mă privea cu o anumită
empatie, și-mi aproba, cumva, dreptul la cunoaștere și fantezie; purta, în
mâna dreaptă, o sabie lungă, pe care-o ridica, vrând-nevrând, cu
dexteritate și oboseală, ce i se așternea, pe chipul ei, lung, de lupoaică
osândită, în vreo câmpie, din ținutul stepelor și-al legendelor eroice,
medievale, cu dragoni, dwarfi și vrăjitoare; sub tumultuosul vulcan de
calcar și cenușă, râuri de lavă curgeau, sub porțile de calamitate, făcându-
mă să-mi accept, ființa, încă necunoscută, în această lume, subterană; sub
croncănitul câtorva prădătoare, anumite sunete silențioase, completau
camera fantezistă, făcându-mi somnul etern, cu promisiunea, că sub
vulcanul de ocru, îmi voi îndeplini, misiunea ce tine de magie și explorare.

Ciuma grifonilor

Fiindu-mi teamă de a nu mă îmbolnăvi, mi-am luat doctorii, de la vrăjitoarea

din pădure. Anomalia cu dinți roșii, făcuse ravagii teribile în castelul de pe
colina râului Longbow. Cu sclipiri de șarpe în ochi, vrăjitoarea a început să
descântece, fără scrupule. Gărzile cu lănci și scuturi sub formă de trefle
argintii, din lemn străvechi, s-au îndreptat cu furie și dezgust forțat, spre
bătrâna cu leacuri, otrăvuri și pandantive de aur. Printr-o strângere
violentă, baba a fost pusă în lanțuri. Isteria provocată de acest fapt,
grotesc, în opinia oamenilor, s-a răspândit, prin zvonuri perverse, până-n
cealaltă colină, al grifonilor-sulițari, din îndepărtata cetate de nomazi; fiind
pusă pe rug, turnându-i pe creștet ulei și sânge de broască, din mlaștinile
melancolice, cu o furie diabolică, de un arcaș cu priviri turbate și gesturi de
mercenar bătrân, vrăjitoarea le-a râs în față, arătându-le răutatea născută
din grotele de dincolo de Domm, unde groaza și spaima, se-mpletesc
subiectiv; lăsând torța să cadă pe bușteni și fân, femeia râdea cu hohote
de ființă străveche, fără origini, împroșcându-l pe mercenar cu sânge negru
și puroi.