MOARA LUI CĂLIFAR

Povestire cu o structură narativă complexă, cu o subtilă alternare a planurilor spațio

temporale, amintind de Sărmanul Dionis al lui Mihai Eminescu, Moara lui Călifar se înscrie
tipologic într un anume gen de fantastic, miraculos sau doctrinar, practicat de scriitorii români
pe la jumătatea secolului XX, dintre aceștia remarcându se Mircea Eliade, Vasile Voiculescu,
Gala Galaction. Ca perspectivă narativă, atribuirea rolului de povestitor se face de la sine,
printr o voce colectivă, a memoriei ancestrale, reprezentată de torcătoarele ce spuneau povești
la șezători, mai ales în nopțile cu vreme rea. Denumirea lor este simbolică, trimițând moirele
din mitologie, care depănau firul timpului și al destinului, așezând în cutele temporale
întâmplări neobișnuite, ce scapă imaginației comune. La fel ca în povestirile lui Vasile
Voiculescu însă, nu atât construcția elaborată a discursului narativ interesează aici, cât
scenariul fantastic al textului, alcătuit după toate regulile genului. Spațiul acțiunii este tipic
pentru întâmplări ieșite din comun, situate la porțile irealului: „În preajma unei păduri
străvechi se privea în iaz moara lui Călifar. Se privea de când se ținea minte în bătrânii satului
din cealaltă margine a pădurii, și Călifar era «moș Călifar» din vremi uitate.“. Moara lui
Călifar devine în text un suprapersonaj, dublat de un personaj misterios și fără vârstă, „moș
Călifar“, care domină, „din vremi uitate“, timpul întâmplărilor. Personajul are o înfățișare
neschimbată de a lungul timpului, amestec de hieratic și demonic deopotrivă: „Moșnegii din
Alăutești își aminteau de înfățișarea i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios din stuful
sprâncenelor și de moara lui cu streașina de un stânjen.“. Moșul este un personaj legendar, din
vremuri îndepărtate, situarea sa temporală făcându se cu dificultate, fiind văzut cu ochii
flăcăilor „de acum optzeci de ani“. Codrul în care se află locul misterios al morii lui Călifar
este bântuit de duhuri rele, nestrăbătut, țintă de atracție a multor tineri care își pierduseră viața
în căutarea lui. Pe calea legendei se află că dincolo de moară începea „un pământ pietros,
scorburos și plin de mărăcini, în care numai necuratul trăgea brazdă cu coarnele.“.
Memoria colectivă a satului Alăutești îl receptează pe moș Călifar ca pe un personaj malefic,
despre care „torcătoarele spuneau, înviind focul“, că „își vânduse sufletul satanei pentru nu
știu câte veacuri de viață; că ucigă l-crucea întinsese, în iazul morii, sufletelor creștinești, un
laț vrăjit; și că morarul procopsea, cu bogățiile cu care diavolul ispiti pe Domnul Hristos, pe
oricine le poftea și venea ca să le ceară“. Personajul căruia i se dau aceste bogății este, de
altfel, gâdilat de norocul care pusese stăpânire pe el, „perpelindu se ca un câine încăierat de
viespi și râzând smintit în fericirea lui drăcească“, iar iazul și moara constituie „o născocire a
întunericului“. Iazul, enigmatic, cu apa încremenită ca gheața, „pentru că pe fața lui nu se
izvodea, niciodată, nici o undă“, pare a purta în el valențe diabolice, pentru că „nu era un iaz
ca orișicare“, iar stăpânul de la moară „măcina numai pentru stăpânu său Nichipercea“. Apa
se supune magiei negre a spațiului întunecat, demonic: „...atunci când Călifar ridica stăvilarul
și slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un șarpe încolțit de flacări; iar, de
sub făcău, se scurgea în spumegai de sânge“. Apa are o valență thanatică acaparatoare,
purtând în ea complexul Ofeliei, al sinuciderii prin înec, pentru că mulți îndrăzneți din sat,
„furați de minți, prostiți de naiba“, se avântaseră în mijlocul apelor, iar acum ei nu mai erau
pomeniți decât în șezătorile din Alăutești, fiind dispăruți pentru totdeauna.
Cum se întâmplă de regulă într un spațiu ce alunecă lent către fabulos și fantastic, apare și aici
eroul, personajul atras de mirajul enigmelor, al lumilor ascunse. Voinicul Stoicea, prin
portretul și istoria insolită a vieții sale, pare predestinat să descopere misterul morii lui
Călifar: „Stejar în port, oțel în braț, isteț cât vrei; însă copil din flori, biet Stoicea: nici tu tată,
nici tu mamă, nici tu stare părintească.“. Este copil cu părinți necunoscuți, găsit de părintele
Radu în tinda bisericii, devenind orfan și în această a doua paternitate, căci după nici șase ani
binefăcătorul său „își urmase soția în pământ“. Rămâne „copil din flori și de pripas“, slujbaș
la toți, cu statutul inferior al celui fără avere: „cine te vrea de ginere, când ai crescut din mila
satului și când păzești vitele celor cu fete de măritat?“. De aceea, gândurile lui se îndreaptă
spre moara lui Călifar: „Adicăte, ce ar fi să fac o încercare?... Ce am și ce o să pierd? Părinți
nu, rude nu, drag nu sunt nimănui... În lumea întreagă sunt eu de capul meu... De altă parte,
slab de înger nu mă știu; stafii și pricolici n am văzut niciodată, de atâta vreme de când pasc
eu cireada satului, pe la Saele, pe la Cimitirul Vechi, prin Câmpul Pârcălabului și pe unde
vreai…“.
Acțiunea de înaintare spre tărâmul întunericului se face chiar în plină zi, „când soarele se
învârtea și se suia, rotoghilă arsă de foc, pe dealul Alăuteștilor“. Pădurea de goruni străbătută,
magică, pare a fi neumblată de nimeni, pentru că nicăieri „nu erau poteci“, iar agurizarii
trebuie tăiați cu o armă tăioasă. Popasul se face „într un luminiș în mijlocul căruia un stejar
lăsa brațele noduroase și bătrâne peste un norod de dediței“. Eroul este cuprins de un somn
magic, prefigurând, după trezire, o invazie lentă a forțelor întunericului: „Se sculă înviorat și
se afundă iar în întunericul pădurii și printre făcliile pe care soarele le turna întoarse cu
flăcările în jos.“. După un răstimp, în fața eroului apare moara lui Călifar, al cărei iaz este
„prea luciu și prea sloi“. Și morarul are o fizionomie anormală, desprinsă parcă din bestiarele
medievale: „Pe pod, morarul freca piatra: barbă sivă, sprâncene de mușchi uscat, nasul – cioc
de cucuvaie.“. Pactul faustic se încheie repede, voinicul evocând puterea magică a bătrânului
și rugându l să l „procopsească“; drept urmare, moș Călifar execută un ritual simplu, aproape
neobservat de Stoicea: sub pretext că îl poftește la masă cu „ciorbă de știucă și o mămăligă
aproape întreagă“, moșul îl îndeamnă să se spele cu apă din iaz, pentru că a scuturat „toți
păinjinarii din pădure“.
Imaginea de aproape a lui moș Călifar i se pare banalizată, lipsită de orice aură magică, a unui
„bătrân hârbuit“, cu zilele care se pot număra în palmă, iar „iazul nu face unde“, capacitatea
aceasta miraculoasă părându i se acum „vorbe de babe“. Brusc însă, coborând spre iaz pe un
podeț plin de putreziciune și dându și pe față cu apă din iaz, se produce transgresiunea
temporală și spațială a lumii. Stoicea se trezește din nou în pădure, exact în locul în care se
culcase, în mijlocul unei ploi torențiale, întreaga secvență anterioară părând un vis: „A, ce vis
întârziat! Stoicea sare de pe ipingea și înțelege cum că l au deșteptat picăturile reci ale unei
ploi vijelioase, izvodite pe neașteptate din semnul mințitor al zilei“. Personajul intră acum într
o buclă temporală ce îl proiectează într un spațiu arhaic, asemenea lui Dionis din nuvela lui
Eminescu. Conexiunea între spațiile reale și cele onirice se realizează prin magia apei, care
marchează începutul și sfârșitul acestei peregrinări de lungă durată.
Proiecția neașteptată în spațiul fantastic duce la totala derută a personajului, pentru că
„Stoicea nu și mai găsi urmele în pădure și se rătăci. Cu cât da să se îndepărteze, cu atât se
pierdea mai mult prin niște curpeni încâlciți, prin niște viroage în care putrezeau copaci
trăsniți și printre gropnițe din care ieșeau, cum ies coastele din stârv, rădăcini nălbite și
întoarse.“. În mersul său prin furtună, dobândește o putere neobișnuită asupra jivinelor
pădurii, adunate într o întreagă faună ieșită de pe o imaginară arcă a lui Noe: „droaie de
jigănii cu patru picioare; cerbi, căprioare, vulpi, ba chiar și lupi“. Nici făpturile văzduhului nu
scapă de vijelia îngrozitoare: „Ereții fugeau și ei; hărțuiți de vijelie, se dădeau în crânciobul
aripelor câteva clipite și cădeau – săgeți. Dar iată că lighioanele încep să chelălăie și să urle
cumplit. Lupii se reped la vale nebunește, luând vulpile în picioare și amestecându le cu
pământul; iar cerbii sar în lături, desfundând cu coarnele stufișul.“.
Ajuns la un adăpost, într o ocniță ivită lângă „pieptul unui deal alb și drept ca zidul“, Stoicea
nimerește în iureșul unei vânători de tip medieval, salvând o pe fata boierului Rovin de
urmărirea unui urs întărâtat, ascunzând o într o scorbură de var și risipind cu o ușurință
nebănuită creierii animalului. Fata face parte din neamul Rovineștilor, nume reprezentând
lumea de jos, poate cea infernală, subpământeană, semnificând pactul cu diavolul încheiat de
Stoicea prin intermediul lui moș Călifar. Ceata, formată din „câinii, sosiți mai înainte“,
chelălăind din cauza bucuriei de a și găsi stăpâna în viață, și oameni, care „strânseră de mână
pe voinic“, fără a se mira „prost de risipa creierilor namilei“, îl înconjoară pe Stoicea, iar
 acesta pleacă pe moșia boierilor pământului, Rovineștii. Mai mult decât atât, „Tecla se îndrăgi
de Stoicea pe viață și pe moarte“, devenind soția eroului, iar „copiii lui Stoicea creșteau
bărbați și mândri“, ajungând stăpâni pe moșia Rovineștilor. Visul ține până în momentul când
un vătășel pătrunde în curtea lui Stoicea, din partea boierului Rovin, aducând știrea unui atac
iminent al tătarilor. Boierul Stoicea își rânduiește apărători la porțile și ușile conacului, își ia
el însuși armele, buzduganul, pistoalele și hangerul și luptă împotriva dușmanilor, încercând
să apere o ușă asediată cu topoarele. Când ușa este deschisă, deplasarea planurilor temporale
încetează, apărând brusc, ca un deus ex machina, moș Călifar, care anulează toate efectele
magice ale transgresiunii în timp: „– Bre, ce tărie de flăcău... că ce s a izbit cu un pumn de apă
în ochi, îmi căzu ca un boboc de gâscă...“. În același timp, Stoicea află că totul a fost un vis,
iar Tecla, copiii și tătarii dispăruseră, peste toate așternându se glasul de cucuvaie al lui moș
Călifar: „– Vezi bine, toate aistea s procopseala pe care mi ai cerut o.“.
Deznodământul este rapid: „Stoicea sfredelea în pământ cu ochii.“. „Diavolul“ îl purtase într o
lume virtuală, vreme de un veac, „cât își aruncase în obraz un pumn din apa fermecată“, iar în
acest răstimp se îmbogățise, dobândise rang boieresc, avusese nevastă și copii, pe care brusc,
prin suspendarea declicului temporal, le pierduse pentru totdeauna.
Întreaga desfășurare temporală, transgresând granițele realului, fusese de fapt o cursă:
„– Jivină drăcească, vreau să intru în iad legat într un tei cu tine!
– Ce pomană ți-ai face! Sunt trei sute de ani de când port în oase o viață blestemată și sunt
afurisit să nu pot să mor decât omorât.
– Ține atunci!
Creierii vrăjitorului se sleiră pe pod. Stoicea se duse pe zăgaz și, cu capul înainte, spintecă
adâncul străveziu.“
Vraja dispare și atât sursa răului, cât și flăcăul se prăbușesc în lumea infernală din care
izvorâseră forțele malefice.

Toate reacţiile:
155155
2
40
Îmi place
Comentează
Distribuie

Scrie un comentariu...







Fan activ
Voichita Veres
Mulțumesc!

 Îmi place
 Răspunde
 50săpt.

Vezi mai multe comentarii