AVATARII FARAONULUI

TLA
De Mihai Eminescu
 Dintre operele lui Eminescu, ramase in
manuscris, Avatarii faraonului Tla este „cea
mai extinsa proza”, dar numai dupa Geniu
pustiu. Descifrarea acestor opere a fost destul
de dificila deoarece erau neterminate. Titlul
prozei a fost dat de George Calinescu, el fiind
si cel care a publicat-o in „Adevarul literar si
artistic” pe 25 iunie, 1932. Este o nuvela
neterminata, proiectata dupa felul in care se
desfasoara actiunile, la proportiile unui devarat
roman.
 Avatarii faraonului Tlá este considerat de G.
Calinescu „nuvela romantica cea mai imaginativa”
(Georege Calinescu – Avatarii faraonului Tlá) a lui
Eminescu. Intriga se complica atat de mult, incat devine
pana la urma aproape inteligibila si imposibil de urmarit,
prezentand multe intreruperi si sincope ale naratiunii.
Este foarte posibil, ca aceasta nuvela sa fi fost redactata
in perioada studiilor lui Eminescu la Viena si Berlin,
unde prozatorul a audiat cursuri de istorie a Egiptului
antic, printre care acela al celebrului egiptolog Karl
Lepsius, de unde provine si numele de Tlá. Intr-un
manuscris, care cuprinde o compunere memorialistica
versificata, Eminescu aminteste de o poveste de istorie
despre “Craiul Rhamses si nevasta lui Rhodope”, in altul,
trecand-ul intro lista de faraoni si pe Tlá. Nuvela incepe
cu dragostea faraonului Tlá pentru frumoasa curtezana
Rhodope.
 O anecdota spune, ca un vultur i-a furat delicata
sandala, in timp ce ea facea baie si a lasat-o la Memfis, in
poalele reglui, care la fel ca in Cenusareasa, a gasit-o dupa
marimea piciorului si a luat-o in casatorie. Avatarii
faraonului Tlá este o povestire pe tema metampsihozei, fiind
cea mai ilustrativa intre toate prozele eminesciene.
 Nuvela incepe cu descrierea amanuntita a
Egiptului antic. Faraonul Tla , bolnav si trist, invins
de durerea de a fi pierdut-o pe Rhodope, se plimba pe
o luntre pe Nil: “Luntrea se opri la mal Regele se dete
jos palid si adancit si se pierdu in umbra naltelor bolti
de frunze a gradinilor, trecu in lumina lunii si umbra
lui se zugravea pe nisipul cararilor ca un chip scris cu
carbune pe un lintoliu alb. In fruntea gradinii cei mai
nalte era palatul lui, cu cupola rotunda, cu siruri de
coloane sure, cu boli uriesesti”. Ajunse la Memfis, in
orasul de piatra, cu constructii gigantice,
monumentale. Peisajul descries este asemanatoare cu
acela din poemul Egipetul, conceput ca un fragment
din vasta si panoramica sociogonie Memento mori,
Faraonul intra intr-o sala mare si isi consulta viitorul,
dintr-o cupa cu apa de Nil, in care se pun trei picaturi
dintr-o fiola de ametist.
 Tla parcurge metamorfozele sale, adica formele pe
care le imbraca “arheul”, de la avatarurile pana la
reincarnarile successive din urmatorii 5000 de ani. In
sala alaturata, intr-o oglinda – alt procedeu al artei
divinatiei la vechii egipteni – afla de la Isis sfarsitul sau
apropiat. Zeita ii face teoria “arheilor”, a umbrei si a
tiparelor eterne, pe care le imbraca substanta viesii in
transformare ei vesnice. Ii vorbeste despre
intrepatrunderea regnurilor in spiritual lui Goethe, din
Die Metamorphose der Pflanzen. Isis, striga el, spre
oglinda Isis, apari! Tabla se-nnegri si deasupra-i aparura
scrisori albe chipuri de oameni si animale Palatul intreg
se cutremura lin - A sosit ora morii mele . Nu-mi zugravi
chipuri trecatoare care sa ma faca a crede ca suntem
numai pulbere Pulbere? raspunse un glas din oglinda cu
o rece si crunta expresie de ironie pulbere? te-nseli ce
esti tu, rege Tlà? Un nume esti o umbra! Ce numesti tu
pulbere? Pulberea e ceea ce exista intotdeuna tu nu esti
decat o forma prin care pulberea trece Ceea ce-nainte de
doi ani se numea regele Tlà este atom cu atom altceva
decat ceea ce azi se numeste tot cu acelasi nume”
Dupa consultarea oracolului faraonul coboara treptele
piramidei ajungand pe malul unui lac subteran. In mijlocul
acesteia se afla o insula, inconjurata de o dumbrava, cu flori
minunate, infatisand o natura edenica, in care pe un
piedestral erau asezate doua sicrie. Intr-una era Rhodope, “o
femeie cu chipul de ceara rozele rosii impletite in jurul
fruntii contrastau cu fata palida si moarta Ochii cei mari
inchisi, fata trasa si slabita, pleoapele-nvinetite peste ochii
infundati. Haina ei trecea din toate partile peste marginile
sicriului si ajungea la pamant Mainile reci, transparente de
albe, cu degetele lungi si subtiri inclestate peste piept Era un
cadavru de-o spaimantatoare frumuseta” Faraonul “murise
cu fruntea plecata pe pieptul ei. Flacara urieseasca mai
palpaia in aer, de facea sa joace in razele-i rosii, sa dispara
si reapara fantastic toata lumea subteranei apoi se stinse, si
un intuneric adanc, fara intindere, mut, domni peste sfarsitul
unui om. Era ca si cand toata maretia trecuse ca un vis
iluminat de-un fulger pe dinaintea ochilor si nu ramasese
decat un intuneric asemenea celuia din somnul fara de
vis, un intuneric fara spatiu si fara timp.”
Aceasta intamplare a unit prin moarte pentru eternitate cuplul,
predestinate sa refaca dupa lungi avatruri unitatea primordiala. In
urmatorul moment actiunea trece, peste cateva mii de ani, in Spania
medievala, mai exact la Sevilla, unde un batrancersetor, nebun,
canta “cucurigu” pe strada. El este batut de niste copii
neastamparati, insa este salvat de un calugar franciscan si dus pe
tinda unei cladiri. Acolo are un cosmar, in care viseaza ca s-a
nascut din nou, dar in chip de cocos, dintr-un ou(aluzie la mitul
genetic egiptean al oului primordial). “Dar intr-un par era o
cioara care tot striga: crrr! Tlà! Tlà! Tlà! crrr Sunetele astea-l
urmareau in somn pana ce simti ca nu simte nimic parea ca o tabla
neagra se-ntinde naintea ochilor lui, apoi inceta si asta apoi i se
paru lui ca e un punct negru, mic, care totuna se contrage mereu,
pana ce n-a ramas din el nimic.” Putem mentiona aici, ca batranul
cersetor nebun, Baltazar, este avatarul faraonului Tla (Eminescu a
imprumutata numele de la Th. Gautier, din opera Avatar, de la
personajul Teozof Balthazar Cherbonneau). Batranul cersetor, fiind
considerat mort, este luat si ingropat in cimitirul orasului. Moartea
este insa aparenta astfel batranul“se trezi intr-o groapa adanca -
fara sa stie cum, fara sa stie cine-i el”. Pe moment opera
seamana “cu nuvelele terifiante ale lui Edgar Allan Poe, pe tema
mortii aparente” din Amintirile d-lui August Bedloe
 Batranul intra intr-o biserica, se tuned si se barbiereste cu un foarfece ruginit, se
imbraca in haine noi de catifea si arunca o privire in oglinda, de unde ii apare
un “gentilom batran si bogat”. Acesta este punctual, unde tema metampsihozei se
complica cu motivul dublului romantic. Batranul gentlimon renunta la mana doamnei
Ana si ii face, precum un cavaler, o donatie, oferindu-i jumatate din avere. Ajunge in
pivnita unui castel, unde vroia    sa bei vin vechi dintr-o butie, dar dupa ce “el scoase
cepul de la bute Nu curgea nimic Desigur ca camasa prinsa asupra vinului era foarte
groasa. El baga spada in bute si tinu cupa Un vin ca chihlimbarul, transparent mirositor
curse din bute El o astupa, isi apropie buzele de acel lichid vechi si bau paharul intreg. I
se cutremura corpul de placere Parea ca chipurile de piatra incepeau a se legana pe
piedestalele lor balantand cu mainile, apoi el se culca pe manta la pamant ca sa
priveasca”. Privea cum cavalerii din filide se joaca in jurul lui, strigand “Sa traiasca
Almanzor!”. Tema statuilor ce prind viata este cea mai insemnata caracteristica a
literaturii fantastice. Dupa ce se trezeste, coboara intr-o subterana alaturata a castelului,
unde da peste comori, “lazi de aur gramadit licureau slab in lumina cea rosietica a facliei
de ceara.
El s-apropie Erau monete foarte vechi, din cele mai deosebite vremuri.
Unele batute de romani inca, altele de mai incoace, insa toate vechi El
merse inaintegasi mici sicrie, pe polite de fier, pline de pietre scumpe.
Diamante intruna, rubine si smaragde intr-alta si o lada plina de cele mai
frumoase margaritare Atotputernicia omeneasca era stransa-n subterana .
” Subteranele si comorile sunt idei imprumutate de la Dumas, din
Contele de Monte-Cristo, pe care Eminescu il cunostea din Halima.
Batranul ca “marchizul Alvarez de Bilbao (numele e din Diavolul
indragostit al lui Cazotte) se trezise dimineata in casa contelui, dupa ce
avuse un vis ciudat pe care, se-ntelege, nici in minte nu-i venea sa-l
realizeze.” Intriga devine tot mai inexplicabila. Marchizul Alvarez I este
provocat la duel de Alvarez II, aceste din urma fiind desigur doar chipul
sau reflectat in oglinda. Alvarez II este ucis. Astfel putem afirma, ca
suntem pusi in fata cu un “dublu al dublului”, cu un joc in oglinzi
paralele. Alvarez I, cel triumfator, isi cumpara un palat la Madrid.
Datorita bogatiei enorme este curtat de multe femei, care il parasesc,
cand afla, ca averea este in mana favoritei, a Ellei, care disparuse fara
urme.
Dupa multe nopti albe “simtea iar nebunia
cuprinzandu-i sufletul simtea iar sufletul
contragandu-i-se ca o noapte intinsa ii invaleste
simtirea si cugetarea, ca lumea inceteaza
imprejurul lui si in somnul lui mortuar parca mai
simte, ca un sunet de vioara subtire si dulce,
vorba: amor apoi nu simti nimic nimic” De fapt el
moare de scarba si dezgust fata de viata. Actiunie
continua dar cu cateva veacuri in urma, in Franta
romantica si revolutionara. Un nou avatar este
tanarul francez Angelo (nume simbolic la
Eminescu), cine vrea sa se sinucida din dragoste,
insa este salvat de doctoral Dreyfus. Suntem
martorii unui dialog, in care o femeie ii declara
dragoste lui Angelo, acesta raspunzand: “Imi pare
ades ca noi am mai trait odata si ca eu te-am iubit
c-un amor nebun si copilaresc Visez ades si in
fundul visarilor mele vad Egiptul cu toata maretia
istoriei si imi pare ca-m fost rege si c-am avut o
femeie frumoasa, ce se numea Rodope, si ca acea
femeie esti tu”. 
 Dar femeia ii confirma impresia si il paraseste, spunandu-i: 'Adio, copilul
meu!' Pe Angelo un alt medic, de Lys (numele il intalnim la Dumas-fils) il
atrage intr-o societate mistica “Amicii intunericului” insotind-ul intr-un
club subteran, la o experienta spiritista. O femeie tanara, care pare
o “gratioasa androgina”, de un sex incert. Ea este imbracata barbateste si
se numeste Cezar sau Cezara – nume preluat din Titanul lui Jean Paul.
Femeia incearca sa castige dragostea eroului, facand niste atractii
iluzioniste, executate la fel ca in Diavolul indragostit al lui Cazotte. In acest
moment apare predilectia lui Eminescu despre tipul femeii agresive,
voluntare, care preia initiativa actului erotic. Angelo se simte, in mainile
Cezarei, ca “turturica in ghiarele vulturului”, deoarece Cezara se adreseaza
eroului nostrum in acest fel “Te nimicesc, voiu sa-ti beau sufletul, sa te sorb
ca pe o picatura de roua in inima mea insetata ingere!' Dragostea atat de
posesiva a Cezarei il infricoseaza si il indeparteaza pe Angelo. Cezara se
declara “demon al amorului”, si apare in fata lui Angelo prezentand-o pe
Lilla (nume din onomastica romantica), care, in contrast cu Cezara este
intruchiparea iubirii domestice, mici-burgheze.
Fata de ipostaza a unei iubiri comune, care nu constituie altceva decat
manifestarea instinctului de procreatie, avand drept scop perpetuarea
spetei (teorie pe care Cezara i-o face lui Angelo, in termenii cei mai
schopenhauerieni), apare ipostaza amorului - pasiune, ca un mod de
opozitie la “vointa oarba”. Angelo este pus sa aleaga intre perspectiva
unei idile casnice, obisnuite si “voluptarea cea cruda a dorintei si a
durerii”, pe care i-o ofera Cezara.
Opera se sfarseste pe acest punct, deoarece se simte incertitudinea
eroului in alegerea tipului feminin. Din cauza acestui fapt celelalte
reancarnari ale faraonului Tla nu sunt relevate. Insa prototipul Cezarei
este reluata mai tarziu in nuvela Cezara, intr-o ipostaza diferita. Aici
erosul este pus in relatie directa cu “voluptatea naturistica si
cu voluptatea thanatica” , moartea fiind vazuta ca o reintegrare in
sanul naturii, conform “conceptiei euthanasice”[5] a lui Eminescu.