Sunteți pe pagina 1din 3

Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-1918) este autorul trilogiei dramatice inspirate din

istoria Moldovei, "apus de soare" (1909), "Viforul" (1910) si "Luceafarul" (1910).


Scriitorul debuteaza in proza cu "Sultanica" (1885), scrie in continuare "Trubadurul"
(1887), "Parazitii" (1892), "intre vis si viata" (1893), "Hagi-Tudose" (1903).
Delavrancea a dramatizat doua dintre scrierile sale,, "Irinel" (1912) si "Hagi-Tudose"
(1913), fara succes insa. a scris si drama psihologica "a doua constiinta" (aparuta in
1932). Descrieri excelente ale anotimpului hibernal sunt in "Sultanica", sau ale
imprejmuirilor triste ale
Gradinei Icoanei, in "Milogul" si "Iancu Moroi". La alegerea in academie, in 1912, a
rostit discursul "Din estetica poeziei populare", adevarat manual de experimentare a
simtului inefabilului. Preocuparile pentru folclor se traduc si prin scrierea catorva basme:
"Neghinita", "Norocul dracului", "Departe, departe", "Stapanea odata...",
"Palatul de clestar".
Caracteristic pentru Delavrancea este modul in care isi prezinta personajele, interiorizate,
intr-o maniera aproape experimentala generata de romanele naturaliste ale lui Zola sau
ale fratilor Goncourt. Lumea prezentata in nuvelele lui este adesea grotesca, lipsita de
farmec, de orice mister, disecata parca de bisturiul unui straniu pictor, exponent al
durerilor lumii. Hagi-Tudose este un prototip al zgarceniei, un om care intruchipeaza,
avant la lettre, absurdul existential al romanelor lui Kafka. Lumea marginala, a
"dezmostenitilor", este sondata in operele sale, care anunta aparitia lui Liviu Rebreanu. in
teatru, Delavrancea afirma ca "lirismul dus la extrem devine banal... Un stil inflorit peste
masura, un stil numai figuri este un stil urat in drama". Barbu Stefanescu Delavrancea
este un scriitor cu o evolutie care cuprinde intregul tablou literar al epocii: revoltat
impotriva romantismului, el se
indreapta catre descrierile de tip naturalist, vadite mai ales in nuvela "Hagi-Tudose",
pastrand insa accente de clasicism. Personajul principal al nuvelei e obsedat de bani, pe
care ii acumuleaza si ii pastreaza cu o grija iesita din comun. Hagi-Tudose este similar cu
Harpagon al lui Moli6re, Shylock al lui Shakespeare sau Gobseck al lui Balzac. Tipul
avarului este universal; intr-o ecranizare mai noua, Harpagon se refugiaza in mijlocul
desertului, purtand si aici cu el sipetul cu bani, atmosfera ce ilustreaza simbolic pornirile
avarului, sufletul sau pustiu, banii fiind inutili in aceste imprejurari simbolice.

Palatul de clestar
Basmul "Palatul de clestar" pare scris sub influenta romanticilor negurosi germani si
americani, E. T. a. Hoffmann sau E. a. Poe, semanand in oarecare masura cu
"Prabusirea casei din Usher" a lui Poe . Timpul povestirii este fantastic, prin dilatarea
formulei de inceput si folosirea imperfectului, creator de spatiu ireal: "Cam pe la
inceputul vremilor, pana unde prastia mintii nu azvarlea, se povesteste, asa, ca din
scormoneala, ca omul era croit din alte foarfeci si cioplit din alta barda". aceasta
mentiune perpetueaza legenda dupa care au existat mai multe generatii de oameni: de aur,
de argint, de bronz, a eroilor si a oamenilor denudati de orice apanaj al fantasticului.
Deosebirea este calitativa, tinand de esenta materiei, pentru ca fenomenele fizice apartin
unui alt registru temporal: "Tot cu maini si cu picioare era si p-atunci, tot cu ochi si cu
urechi, tot cu nasul deasupra gurii si cu calcaiele la spate, dar de invartea copacul smuls
din radacini si mi-ti izbea la mir leii pustiilor, dihaniile cadeau tumba, cu labele in sus,
marghiolindu-se a moarte.
apele curgeau la vale si muntii se ridicau in sus. Nu se pomeneau flori pe cer si stele pe
pamant - ca pe la pardalnicii nostri de stihari - dar multe nu erau asa dupa cum sunt."
Proiectia mitica a timpului rezida tocmai din fluidizarea extrema a naturii, muntii parand
surprinsi intr-o perpetua inaltare, parca desprinsi dintr-un punct de maxima incremenire.
intr-un astfel de timp-hetimp, intr-o locuinta magica, parca similara cu a zeilor din
cosmologia asiro-babiloniana, "ar fi vacuit" un imparat "cu stema rupta din soare".
Semnul stemei este un alt simbol mitic, pentru ca imparatul foloseste energia solara,
lumina zilei, pentru a carmui. Situarea eroului in "cel mai frumos palat de clestar",
domnind peste "cel mai intelept si mai viteaz norod", creeaza deja un spatiu narativ
extraordinar, fantastic, pentru ca astfel de semintii legendare au fost cunoscute
dintotdeauna: a hiperboreenilor, a arimaspeenilor sau a lemurienilor.
Semnele degradarii, generatoare, ca in orice basm, de intriga narativa, se fac simtite
dintr-o data, printr-un fapt perturbator mai putin obisnuit in basmul traditional,
apropiindu-1 de science-fiction-ul modern, aparitia unei gravitatii extreme: "intr-o sfanta
vineri, cam pe la chindii, numai ce i se paru ca stema din cununa imparateasca se umfla si
creste, ba cat oul de gasca, ba cat un bosar, si-i indoi grumajii, si-1 pleca la pamant.
infricosat, imparatul se lupta ce se lupta cu namila de diamant, iar la urma urmii cazu cu
fata in jos, podidindu-1 un plans de foc."
Nimeni nu poate curma necazul imparatului, nici macar "odrasla lui de trei fete, ca trei
zane, surori si nepoate, care mai de care chipese si mai dragalase". Destinul imparatului
tine seama de zeitele ursitoare, de gune, cum marturiseste el insusi: "- Surioara, surioara,
lipeste urechea de inima mea, si ce-i auzi auzit sa ramaie... Pe mine m-a ajuns grea
batranete, ca uneori stema din frunte creste, creste, se-ntuneca, si de ce se intuneca, e mai
grea, pana ce ma culca la pamant. Vezi, pare-mi-se ca in aceasta aratare e caderea mea s-
a neamului meu din scaunul domniei, ca din cele trei imparatese ce mi-au slujit de sotii,
n-am avut parte barbateasca. Ca faceau cate-o fata s-a doua oara, cum faceau baiat,
mureau si coconul, si muma coconului." intunericul, apasarea extrema, radiatia neagra
sunt semne ale taramului demonic, ale preschimbarii lumii solare in stare primordiala, in
haos. Stema, din acest punct de vedere, poate fi considerata simbol, instrument
nazdravan de pastrare a formei stabile a lumii, intr-un anumit moment, care intra intr-un
vartej destabilizator.
Tatal imparatului, stapan al stemei fantastice, il prevenise asupra acestui punct de maxim
al lumii cotidiene: "Tine aste patru chei, si sa nu cobori in cele patru incuieri de sub talpa
palatului decat atunci cand ti-o pieri o raza din frunte si marirea ti-o indoi grumajii."
Dincolo de simbolistica numarului trei, al fetelor imparatului, intalnim si numarul patru,
egal cu cel al stihiilor lumii: cadastrul enorm al universului este echilibrat tocmai de
aceste variabile ale realului. Se pare insa ca sistemul nu fusese bine reglat, iar intregul
esafodaj material ameninta sa se naruie. Tema este intalnita in cele mai vechi legende ale
lumii, a celor Patru Mesteri Zidari, care ar putea corespunde, in fizica moderna, celor
patru forte fundamentale: slaba, tare, electromagnetica si gravitationala. Cheile
corespunzatoare sunt "una de arama, alta de argint, una de aur si alta de diamant". Sora
cea mare a imparatului se transpune in postura ucenicului vrajitor, care nu poate stapani
foarte bine fortele pe care le dezlantuie. astfel, la deschiderea beciului "de la rasarit", "o
vijelie ii amuti auzul, apoi locul pe care sta i se afunda pana la glezne, pana la brau, pana
la gat, iar de-i trecu dincolo de crestet, o vapaie, ce lumina fara sa arza, ii invalui obrajii."
Revelatia universului ascuns are loc treptat: "La o cutremurare strasnica, doua porti,
tipand in cdpilele groase, se deschisera, la dreapta si la stanga, si sora imparatului se
pomeni intr-o camera cu totul si cu totul de arama. Si cand trecu prin alte doua incaperi,
una de argint si alta de aur, sora imparatului vazu minunea minunilor, stoluri de pasari
care cantau ca din tilinci de argint si zburau in toate partile, si unele i se pusera pe umeri
si-si rasfirara aripile luminoase, zornaindu-le ca pe niste banuti de aur vanturati din mana
in mana."
Declansarea fortelor ascunse ale naturii are efecte imprevizibile pentru osatura imparatiei:
"Vanturile pornira bataie oarba, facand una cu pamantul copacii neclintiti de veacuri
intregi. Un potop de ploaie se sparse din culmea intunecimii si imprastie, care pe unde
innemerea, multimea norodului. imparatul si adunarea inmarmurira; palatul de clestar se
clati pe temelie; cutremurul zgudui pamantul; mesele, jeturile si policandrele cazura
zdrobite pe pardoseala; oamenii nu se mai cumpanira pe picioare." La sfarsit, ca dintr-o
uriasa cutie a Pandorei, apar arhanghelii sau agentii destructivi, raspunzatori de acest
dezastru, "Mania, Furia si Nebunia, si dupa ele altele, pleca vartej in patru parti ale lumii
acesteia. Iar la urma urmelor, tocmai la coada, Prostia, rumena si voinica, se tara
multumita, d-an boulea... dar ce-i pasa?".
in sens clasic, naratiunea este antiistorica, reiterand un mit, irationala si misterioasa,
deschisa catre simbol si fantastic, cu sugestii multiple, de cea mai recenta modernitate.