" Apus de soare",

de Barbu Stefanescu Delavrancea

Continuand traditia inceputa de V. Alecsandri ( cu drama istorica "Despot-Voda"), urmata

de B.P.Hasdeu (cu drama "Razvan si Vidra"), de C.Negruzzi (cu nuvela "Alexandru
Lapusneanul") si de Al.Odobescu (cu nuvelele istorice "Mihnea-Voda cel Rau" si "Doamna
Chiajna"), Delavrancea a urmarit - in a sa trilogie a Moldovei - reconstituirea unei epoci istorice
indepartate.
Aceasta trebuia sa cuprinda sfarsitul domniei lui Stefan cel Mare (evocat in "Apus de
soare"), domnia lui Stefanita-voda ( in "Viforul") si cea a lui Petru Rares (in "Luceafarul").
In 1909 vede lumina rampei drama istorica in patru acte "Apus de soare", prima piesa a
trilogiei . 45633bjo84htd5i

Tema:
Drama "Apus de soare" are ca tema lupta pentru apararea fiintei nationale in perioada de
maxima ascensiune a Moldovei din timpul domniei lui Stefan cel Mare, pe care autorul il aseamana
cu un soare.

Titlul piesei este metaforic.

Metafora "soare" se refera la sistemul social heliocentric : in centrul universului social se
afla domnul, iar in jurul sau - in cercuri concentrice - se grupeaza familia, curtea, cetatea si tara.
jt633b5484httd
Apusul de soare sugereaza trecerea in nefiinta a celui care a fost supranumit "soarele
Moldovei".
In actul I ideea va fi reluata in cuvintele doamnei Maria, care sintetizeaza domnia lui
Stefan: "Stapanul meu, soarele apune trist si-n urma lui o balta de sange".

Geneza:
Sursele de informare ale scriitorului trebuie cautate in "Letopisetele Moldovei" publicate
de M.Kogalniceanu, in "Cronica romanilor si a mai multor neamuri" de Gh.Sincai, in "Arhiva
istorica a Romaniei", scoasa de B.P.Hasdeu si - mai cu seama - in cartea "Stefan cel
Mare.Documente descoperite in arhivele Venetiei", scoasa de C.Esarcu in 1874.
In aceasta din urma Delavrancea a aflat o serie de amanunte referitoare la ultimele zile ale
voievodului moldovean: boala, arderea ranii cu fierul inrosit, medicii care l-au ingrijit, inscaunarea
lui Bogdan, un complot boieresc inabusit in fasa etc.

Conflictul:
Opera are un dublu conflict.
Exista - pe de o parte - un conflict intern, psihologic, care se da in constiinta si sufletul
domnitorului intre Stefan-omul muritor, perisabil si Stefan-domnul, ca expresie a unui neam, care
doreste perpetuarea puterii domnesti, a vointei voievodului, dincolo de moarte.
Acest conflictul principal, general-uman, capata o profunda semnificatie social-istorica.
Omul batran si bolnav isi presimte sfarsitul, dar moartea, pe care a infruntat-o in atatea
razboaie, nu-l sperie.
Pe domnul - care simte ca are fata de tara o inalta datorie - il cutremura insa ideea ca
autoritatea domneasca, in care statea pe atunci forta statului feudal moldav, s-ar putea prabusi o
data cu disparitia lui fizica.
De aceea el doreste sa aseze pe tron un urmas demn, capabil sa asigure pe mai departe
neatarnarea si propasirea Moldovei.
 Alesul este fiul sau Bogdan, pe umerii caruia Stefan pune mantia domneasca, asigurand
astfel continuitatea tarii.
Discursul sau din momentul inscaunarii noului domn probeaza nestramutatul sau
patriotism.

Conflictul extern dintre Stefan si boierii complotisti il intensifica pe cel intern. Dar aceasta
confruntare ramane neconvingatoare, servind drept cadru pentru dezvoltarea conflictului principal.
Trio-ul boierilor complotisti, format din paharnicul Ulea, stolnicul Dragan si jitnicerul Stavar, se
opune domnului, urzind sa ridice in scaunul tarii pe Stefanita.
In acest timp, o rana mai veche de la piciorul domnitorului recidiveaza si singura salvare
este operatia.
Stefan o suporta cu barbatie, dar se vede obligat sa stea tintuit la pat, fiindca orice miscare
ii punea viata in pericol.
Afland de boala lui Stefan, complotistii trec la actiune si - cu mare alai - pornesc spre palat,
sa-l inscauneze pe alesul lor.
Cu toate ca stie ce-l asteapta, domnul nu ezita o clipa. Se ridica de pe patul de suferinta si
iese cu palosul in mana inaintea complotistilor.
Il ucide pe Ulea, dupa care se intoarce si cade mort in bratele doamnei, cu numele Moldovei
pe buze.
Dramatismul piesei se naste din aceasta continua incercare de a depasi marginirea unei
existente individuale, personale, de a o transforma intr-o idee care sa uneasca si sa defineasca o
colectivitate.

Subiectul:
Cele patru acte ale dramei marcheaza compozitional mai multe momente dramatice,
scriitorul gradand cu grija conflictul.
Actiunea este plasata in Moldova lui 1504, ultimul an de carmuire a lui Stefan cel Mare,
supranumit Soarele Moldovei.

Actul I constituie expozitiunea .

Se precizeaza locul si timpul actiunii ( cetatea domneasca a Sucevei intr-o zi de toamna, in
care "vantul sufla" si "frunzele cad"), si sunt schitate personajele.
Dupa ce o jumatate de secol s-a batut cu ungurii, polonii, turcii si tatarii pentru a apara
Moldova, Stefan este nevoit sa se bata si acum, la batranete, fiindca regele Poloniei nu mai
recunoaste ca i-a cedat Pocutia, ca garantie pentru tratatul de pace incheiat dupa infrangerea de la
Codrii Cosminului.

In actul al doilea Moghila ii povesteste doamnei Maria cum au decurs ostilitatile.

Stefan si-a ascuns grosul armatei intr-o padure, sub comanda lui Bogdan, iar pe Luca
Arbore l-a lasat in fata cu o mie de ostasi.
Polonii il ataca, acesta se preface ca fuge, dar - de fapt - ii rasfira pe dusmani in fata lui
Bogdan, care-i loveste naprasnic.
Stefan ii inconjoara si "matura tot inaintea lui", transformand batalia intr-un macel al
vrajmasilor.
La intoarcere domnul este ranit la picior.
Rana nu se mai inchide si trei doctori sunt chemati sa-i arda cangrena. Stefan este tintuit la
pat, caci orice miscare ii pune viata in pericol.
Profitand de situatie, paharnicul Ulea, stolnicul Dragan si jitnicerul Stavar comploteaza sa-
i influenteze pe boieri, pentru a-l alege domn pe Stefanita.
 Acesta fiind copil, s-ar fi creat o locotenenta domneasca alcatuita din oieri. Puterea
domnului ar fi trecut in mana boierilor si ar fi inceput luptele pentru putere.
Oana, fiica nelegitima a lui Stefan, il instiinteaza pe domn de complot. Acest moment
constituie intriga piesei.
Preocupat de soarta tarii, Stefan hotaraste sa-l aleaga domn pe fiul sau Bogda, inca din
timpul vietii lui, pentru a preveni luptele pentru tron ce s-ar fi declansat dupa moartea sa.

In actul al III-lea conflictul dintre domn si boierii care se impotrivesc vointei lui se
adanceste.
Sunt infatisate pregatirile lui Stefan pentru a-si impune vointa, inrautatirea sanatatii sale si
taria de caracter a domnului, care isi biruie suferintele provocate de o veche rana nevindecata.
Domnul reuseste sa-l forteze pe paharnicul Ulea, care se preface bolnav, sa asiste la
inscaunare.
Punctul culminant il constituie discursul lui Stefan, expresie a unui cald si miscator
patriotism si inscaunarea lui Bogdan.
Dramatismul momentului este sugerat si prin folosirea procedeelor specifice stilului retoric:
exclamatii, interogatii, enumerari.
Sprijinit de doamna Maria, palid si incercanat, batranul domn intra schiopatand in sala
tronului.
Pe batranii sai umeri indatoririle domnesti apasa acum prea greu.
"Mantia asta e prea grea.... - spune el - S-o poarte altcineva mai tanar....".
Discursul rostit de Stefan are ca fir calauzitor pastrarea neatarnarii tarii pentru generatiile
viitoare: "Tineti minte cuvintele lui Stefan, - spune el - care v-a fost baci pana la adanci
batranete...ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a
urmasilor vostri s-a urmasilor urmasilor vostri in veacul vecilor!"
In discursul sau domnul trece in revista cele mai importante evenimente din cei patruzeci si
sapte de ani ai domniei sale, incepand cu incoronarea "in Campul de la Direptate".
"Cum vru Moldova, asa vrusei si eu.....vointa mea s-a ei au fost pururea una" - spune
Stefan, subliniind identificarea sa cu tara, ideea ca voievodul este suprema intruchipare a
constiintei de sine a tarii.
Stefan aminteste apoi de aplecarea sa ca "domn drept" spre grijile si necazurile Moldovei.
Aparandu-i granitele, veghind la neatarnarea ei, Stefan considera ca a fost un "domn
treaz" , ce a aparat linistea unui popor atat de incercat:
"....ca vru ea un domn treaz, si-am vegheat ca sa-si odihneasca sufletul ei ostenit".
Prin politica pe care domnul a dus-o si vitejia norodului, Moldova se face cunoscuta si se
impune in lume:
".....si numele ei trecu granita, de la Caffa pana la Roma".
Domnul face o paralela intre persoana sa - sinonima cu intamplarea, cu vremelnicia - si
Moldova - simbol al permanentei:
" Eu am fost biruit la Razboieni si la Chilia, Moldova a biruit pretutindenea! Am fost
norocul, a fost taria!..."
Discursul lui Stefan pune in lumina mestesugul retoric al lui Delavrancea, fapt pentru care
piesa poate fi considerata o capodopera oratorica.
La vederea poporului care se aduna, Stefan vorbeste ca un poet-profet, lirismul tasnind in
exclamatii si metafore grandioase.
"Oh! saracii!...Saracii mei s-ai vostri....Saraci si voi si eu...Ce bogata e Moldova!...I-auz
si-i vaz, ii vaz si-i auz...O! Cum se varsa apele-n Siret, asa vin suvoaiele in Suceava la
chemarea voievodului lor!"....
 Exclamatiile si interogatiile, urmate de enumerarea numelor proprii cu sonoritati istorice ,
sunt de mare efect scenic si subliniaza cinstirea jertfei de sange a stramosilor, care si-au aparat cu
pretul vietii glia stramoseasca, pentru a o lasa neatarnata generatiilor ce le-au urmat, simbolizate
de metafora "padure tanara":
"Oh! padure tanara!...Unde sunt mosii vostri? Presarati...la Orbic, la Chilia, la
Baia,...la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Razboieni. Unde sunt parintii vostri? la Cetatea
Alba,...la Cosmin, la Lentesti....Unde sunt batranul Manuil si Goian, si Stibor, si Cande, si
Dobrul, si Iuga, si Gangur, si Gotca, si Mihail Spatarul, si Ilea Hurul comisul, si Dajbog
parcalabul...si fiara palosului...Boldur?
Ordinea acestor nume in torentul retoric potopitor al voievodului nu este intamplatoare. Ea
urmareste obtinerea unui efect maxim.
Repetarea conjunctiei "si" sugereaza navala impetuoasa, iar anume sonoritati pe metri
egali ( "si Goian, si Stibor, si Cande") duc spre un fortissimum in scara, dupa cum cate un epitet
sau o caracterizare creeaza pauza potrivita pentru risipirea ecourilor ( "si Ilea Hurul comisul, si
Dajbog parcalabul.... si fiara palosului...Boldur").
In chip firesc, dupa vijelia de intrebari, vine raspunsul scurt ("Pamant!"), urmat de o
metafora extraordinara prin retorismul ei grandios: "....Si pe oasele lor s-a asezat si sta tot
pamantul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi!".
Domnul se refera la politica sa de aliante cu poparele crestine pentru a sta "zid neclintit"
in fata pericolului otoman:
"C-am cercat sa unesc Apusul..., sa lase razboaiele de zavistie si sa se ridice impotriva
primejdiei obstesti a crestinatatii....Vazand ca ramai cu fagaduielile, am cautat sa unesc
Rasaritul....Au facut carari batand drumurile pustii oamenii mei si degeaba. ....Si praful s-a
ales de invoieli.
De aceea a fost nevoit sa incheie pacea cu turcii, dar si aceasta a fost tot "spre mantuirea
sarmanului...popor", pentru ca - ii spune el lui Bogdan - "turcii sunt mai credinciosi ca crestinii
cuvantului dat".
In fata asistentei, formata din osteni, boieri si curteni, adunati ca sa stea marturie dupa ce el
n-o mai fi, Stefan ii pune lui Bogdan mantia de domn si coroana.
Acest moment dramatic este urmarea unor acumulari conflictuale treptate: conflictul politic
dintre boierii complotisti si domn - pe de o parte - si conflictul psihologic concretizat in lupta care
se da in sufletul lui Stefan intre sanatatea sa precara si dorinta de a lasa Moldova in maini sigure.
Dramatismul momentului este sporit de concordanta dintre caracterul dramatic al faptelor
evocate, al sentimentelor domnului si dezlantuirea stihiilor naturii, care ii contrapuncteaza
discursul.
In anumite puncte de varf sau de coboras ale perioadelor, afara fulgera, ploua torential,
bubuie tunetele si - din cand in cand - cate un trasnet formidabil acopera pentru o clipa totul.
Astfel, cand Stefan il incoroneaza pe Bogdan, afara izbucneste furtuna.
Fiecare fraza ce exprima hotararea neclintita a voievodului este insotita de tunete si fulgere.
Acestea se intetesc cand domnul pune mantia domneasca pe umerii fiului sau si se linistesc
cand - istovit - se rostogoleste pe treptele tronului, in bratele doamnei Maria.

In Actul al IV-lea actiunea atinge alte doua momente dramatice, ce intregesc portretul lui
Stefan.
Il vedem pe Stefan "batran, bolnav si neputincios", ingrijindu-se de piatra sa funerara,
care va ascunde "ce a mai ramas din desertaciunea omului".
El ii spune pietrarului ca nu-si doreste "un lucru uimitor, ci cumpanit", modest.
Se intereseaza apoi ce fac Ulea, Dragan si Stavar si il indeamna pe Arbore sa vegheze ca
acestia sa nu comploteze impotriva lui Bogdan.
 Dar primul moment dramatic al acestui act il constituie arderea ranii de la picior.
Scena scoate in evidenta taria morala a omului-Stefan, care - desi trece prin torturi
crancene - isi invinge suferinta fizica si cere sa nu fie imobilizat:
"Stefan al Moldovei n-are nevoie sa fie legat" - spune el, pentru a nu-si stirbi aureola de
supraom.
Spunandu-si rugaciunea, el isi converteste strigatul de durere intr-o relatare de razboi.
In al doilea moment dramatic al ultimului act Stefan implineste cu mana sa judecata,
restabilind cu palosul ordinea pe care a harazit-o tarii pentru timpul cand el nu va mai fi.
Aflat pe patul de suferinta, el aude strigatele complotistilor care indemnau poporul sa-l
sprijine pe Stefanita.
Ignorand rugamintile doamnei si ale doctorilor, desi stie ca orice miscare ii poate fi fatala,
voievodul "se duce ca un vifor" - dupa cum spune doamna Maria - si, cu palosul in mana, intra in
sala tronului "ca un taur indarjit in mijlocul mieilor".
Ascutisul sabiei sale trece prin Ulea "ca printr-un aluat ce se dospeste".
Cu picaturi calde din sangele boierului pe sabie, Stefan se intoarce si cade mort in bratele
doamnei Maria si ale lui Bogdan, cu numele Moldovei pe buze.
Acest moment constituie deznodamantul piesei.
Scena subliniaza intransigenta domnului fata de sine si fata de cei ce s-au impotrivit vointei
lui.
Cele doua momente dramatice ale actului final starnesc sentimentul sublimului.
Spectatorul simte ca teama, frica, groaza se impletesc cu admiratia fata de inepuizabilele resurse
ale fiintei umane.

Figura lui Stefan cel Mare:

Piesa ramane in literatura romana - spune G.Calinescu - "mai ales prin realitatea
tipologica a eroului principal".
Figura marelui voievod ocupa un loc central in piesa, oarecum disproportionat fata de cel
ocupat de celelalte personaje (doamna Maria, Moghila si fiul sau Tugulea, Oana, Rares ).
Aceste personaje secundare sunt insufucient conturate. Ele sunt simple elemente de decor,
formand doar un cadru care reliefeaza chipul eroului principal.
Aceasta se explica prin nazuinta romantica a dramaturgului de a polariza intreaga atentie
asupra unui erou exceptional, chintesenta a patriotismului.
Mijloace de caracterizare:
Stefan este mereu in centrul atentiei spectatorilor.
In rarele momente cand nu se afla in scena, el este prezent prin comentariul celorlalte
personaje, create anume parca pentru a intregi figura eroului principal, ce creste monumental din
fiecare replica.
Delavrancea foloseste tehnica basoreliefului, din artele plastice, care consta in reliefarea
unei figuri fata de un fond, cu care face corp comun.
Astfel, paharnicul Ulea le spune complotistilor ca batranul bolnav de acum nu mai este nici
"soimanul", nici "vulturul" de altadata, ca "nu mai e Stefan. E umbra marelui Stefan", ca
"mare a fost.....ca de marimea lui nu mai sufla nici un boier" si ca privirea domnului il frigea,
"varsa vapai".
Celelalte personaje il numesc "slavitul" , "sfantul" , "zmeul batran" , "arhanghelul",
"leul Moldovei" , "milostivul" etc.
Ele fac acest lucru nu pentru a marca distanta fata de domnul plamadit parca din aluat
divin, ci pentru a sublinia consonanta lor sufleteasca cu el.
Pentru fetele din jurul doamnei Maria, Stefan a fost "scaldat in sange de serpoaica....si de
vultur...Sa se strecoare si sa se inalte".
 Pentru Rares, el "are noua suflete", iar Oana ii subliniaza grija fata de supusi, spunand ca
" n-are sfarsit cel ce are mila de toti".
Unul din parcalabi subliniaza prestanta de care domnul roman se bucura in fata
strainatatii: "Ungurii mai mult ar asculta de cuvantul mariei-tale ca de cuvantul craiului lor" -
spune el.
Dar "soarele Moldovei" se caracterizeaza mai ales prin fapte si prin vorbe.
In persoana lui Stefan romanticul Delavrancea zugraveste cu egala forta pe batran si pe
voievod, pe om si pe supraom.
Astfel, in timp ce doamna Maria se ingrijeste de boala sotului, voievodul este preocupat de
soarta Pocutiei, care este "mai mult moldoveneasca ca leseasca".
"Ramai, stapane - il roaga doamna - ingrijesti de Moldova ingrijind de sanatatea ta".
Dar domnul are pe buze doar numele Pocutiei.
Stefan cel Mare se suprapune ca personaj literar personajului istoric.
Astfel, omul-Stefan nu este lipsit de obisnuitele pacate.
Oana si Rares sunt copiii sai nelegitimi. Pentru ca cei doi se iubesc, tatal cauta sa previna
incestul.
Dar nu poate face acest lucru pe fata, deoarece recunoasterea pacatului ar stirbi autoritatea
"slavitului".
De aceea, pe Rares il trimite la Harlau, la mama sa, pentru a afla adevarul, iar fata de
Oana foloseste un siretlic de om batran si bolnav.
El se preface ca aiureaza, spunandu-i astfel fetei ca-i este tata.
Cu doamna si Oana, ca si cu toti cei ce-l asculta si-l iubesc, se poarta cu duiosie si grija.
Stefan este o mare energie care nu vrea sa piara, un autocrat de care a ascultat intreaga
Moldova si de teama caruia s-au cutremurat dusmanii mai multe zeci de ani in sir.
Raspunzand chemarii domnului, batranul Harman ii spune:
"Vointa mariei-tale, vointa tarii. De vrea pace, pace, de vrea razboi, razboi".
Personaj monumental, erou exceptional de proportii romantice, Stefan este imaginea
poporului roman, silit sa se bata secole de-a randul pentru supravietuire, cu valurile de tatari, turci,
poloni sau unguri si alte neamuri.
Domnul e viteaz, drept, darz si intelept.
Caracterizarea pe care i-o face clucerul Moghila aminteste de Grigore Ureche:
" Dar iata-l!..Rasare soarele si incalzeste si pe boieri si pe oase goale, fara deosebire, ca
nimeni nu s-a plans de judecatile lui in vreme de pace, ori ca-n razboaie n-a sarit unde a fost
mai greu, insufletind pe cei cu inima scazuta".
Doctorul Cesena isi aminteste de asemenea ca - in lupta - Stefan "ajuta si incuraja pe
toti".
Sub conducerea lui norodul intreg a luptat vitejeste, buruindu-i pe vrajmasi si de aceea toti
il slavesc numindu-l "slavitul", "sfantul" , "imparatul", iar putinii uneltitori, precum paharnicul
Ulea, tremura numai la gandul sabiei scurtatoare de capete, punandu-si nadejdea doar in boala
voievodului.
Vitejia lui Stefan este subliniata de Irina, care, vorbind de lupta de la Razboieni, isi
aminteste cum domnul striga, imbarbatandu-si ostenii.
De asemenea, clucerul Moghila, care descrie lupta din valea Haliciului, impotriva
cardinalului polon, ii povesteste doamnei cum -
desi batran - Stefan se arunca intinerit in valtoare:
"Si curse sange pana la turloaiele cailor....Strasnic racnea leul Moldovei, ca vuia valea
si codrii".
Moghila subliniaza si omenia domnului care - dupa lupta - isi ingroapa mortii si elibereaza
prizonierii, spunand:
"Spuneti cardinalului sa aiba pe suflet sufletele mortilor din valea Haliciului".
Dragostea de tara este trasatura definitorie a caracterului lui Stefan.
Dupa cum singur marturiseste inainte luptei din valea Haliciului, el a dorit intotdeauna "pace de
jur imprejurul tarii, ca si inlauntrul ei".
La chemarea sa voinicii raspund fara sovaire.
Cand se aprind focurile pe culmi, semn ca tara cheama plaiesii la lupta, si cand i se anunta ca se
vad osteni venind de pretutindeni, mandru de vitejia poporului sau, domnul ii intampina cu vorbele:
"I-auz si-i vaz, ii vaz si-i auz.... O! cum se varsa apele in Siret, asa vin suvoaiele in Suceava la
chemarea voievodului lor. Auziti?....<Sub poale de codru verde...> O! mai sunteti?...Sa nu mai
sece izvorul vostru!"
Stefan a aparat intotdeauna nevoile celor multi si de aceea vointei lui i se pleaca toti, iar faptele
sale sunt prilej de pretuire pentru cei care-i sunt apropiati.
Domnul este autocratul cu vointa totalitara.
Vointa lui este lege, iar sabia sa are putere de simbol, fiind un semn al autoritatii tronului, al vointei
autocratice a voievodului:
"Nu vrea sa iasa...." - zice el prevenitor, incercand sa scoata sabia si adresandu-se lui Ulea. Apoi,
dupa o pauza, cu psihologia batranului care pipaie constiinta paharnicului, adauga:
"Nu vreau sa vrea sa iasa".
Cand Bogdan refuza tronul, batranul voievod spune:
Bogdan nu vrea. Opinteli zadarnice. Io, Stefan voievod, vreau!"
Mai presus de interesele lui si ale rudelor sale, domnul pune dreptatea norodului.
Privindu-si sabia, domnul spune ca niciodata n-a scos-o "impotriva unui om cumsecade".
Cand Moghila il anunta ca varul mariei-sale, vornicul Duma, a pierdut procesul cu sapte sate
razasesti, domnul aproba.
Desi pe boieri "i-a cam scurtat", cei trei complotisti recunosc ca Stefan "a fost bun...si drept...cu
tara", ca "boier, razes, taran supus, era tot una in fata lui" si ca adesea "din supusi ii facea
razesi, din razesi boieri sadea".
Dar acest barbat incercat in multe razboaie, om de mari energii fizice si morale, traieste drama
batranetii si a sfarsitului inexorabil al vietii.
Constient ca are un destin neobisnuit, el este preocupat nu de stingerea sa biologica, ci de
prelungirea in eternitate a identificarii sale cu Moldova. De aceea, pentru a preveni luptele pentru
putere intre partidele boieresti, care ar putea slabi tara, el doreste sa-l aseze pe tron - inca din
timpul vietii sale - pe fiul sau Bogdan.
Moartea nu-l inspaimanta. Desi vede cu tristete ca "neadormitul Stefan a ajuns lauza
Moldovei", desi isi simte sfarsitul aproape, el cocheteaza cu nostalgie cu acea batrana doamna pe
care o asteapta cu modestie, cu sufletul impacat al omului ce a avut o viata implinita si acum se
pregateste pentru odihna.
Aceste pasaje sunt strabatute de un emotionant lirism nostalgic, ce complica linia principala a
conflictului.
Cititorul cunoaste acum un alt Stefan, diferit de cel intrat in legenda.
Confruntarea cu moartea umple sufletul omului Stefan de o tristete retinuta.
Dar mai puternic decat regretul despartirii de viata este convingerea ca boala si batranetea n-au
stirbit cu nimic destinul sau deosebit.
Cand doamna il intreaba ce-l doare, el raspunde ca " nimic pe domnul Moldovei....Si toate
pe....fiul lui Bogdan si nepotul lui Alexandru cel bun".
De asemenea, discutand cu clucerul Moghila despre ce inseamna "sa mori in patul tau", despre
faptul ca in pragul mortii simturile se atenueaza, Stefan spune:
".....simturile ....incep sa se intunece.....O sita coboara pe ochi, vezi tulbure,....Se vatuieste
auzul....Asta e sa mori de moarte buna. Eu auz si vaz ca la patruzeci de ani."
Faptul ca moartea vine prea devereme, lasand neconsumate neobisnuitele disponibilitati sufletesti
ale domnului, ii confera acestuia o conditie eroica.
Privite din perspectiva conditiei eroice a personajului, toate semnele sfarsitului biologic al acestuia
depasesc lirismul nostalgic, incarcandu-se de tragism.
Astfel, umbra "doamnei" care da tarcoale castelului, talgerul de grau scapat de doamna Maria,
caderea si moartea armasarului Voitis, semnele rele de care vorbesc cei trei boieri complotisti, toate
au rolul de a crea atmosfera, de a sugera ideea ca soarta este aceea care determina desfasurarea
fatala a evenimentelor spre deznodamant.
Discursul domnului, in care Moldova apare ca un taram mitic, pune in lumina patriotismul sau
tulburator .
Expresia metaforica, enumeratiile, exclamatiile, interogatiile, stilul patetic, cadenta frazelor si
fundalul de tunete si fulgere concura la impresia ca Stefan lasa prin testament tara generatiilor ce
vin.
El ii evoca pe cei ce s-au jertfit pentru patrie cu pioasa recunoastinta.
In urma luptelor purtate de strabuni de-a lungul secolelor, Moldova arata ca un imens osuar, caci -
spune Stefan - "pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi."
Aceasta metafora proiecteaza hiperbolic faptul istoric, subliniind legatura implacabila dintre
infaptuirea istorica si moarte.
In acest moment de maxima intensitate a dramei, Stefan apare statuar, desprins de grupul celorlalte
personaje, identificandu-se cu ideea de tara :
Dorinta sa de a-l inscauna pe Bogdan reprezinta de fapt intentia de a prelungi dincolo de moarte
identificarea sa cu pamantul stramosesc.
Hotararea sa in aceasta privinta este de nestramutat:
"Patruzeci si sapte de ani am dus tara cu noroc... Am s-o duc si cand voi muri, si dupa ce vor
pecetlui piatra pe deasupra mea!".
Taria de caracter a domnului "asa de bolnav si asa de tare" , cu trupul "numai crestaturi", ii
impresioneaza si pe medicii sai.
Astfel doctorul Smil vede "in viteazul asta o putere care scapa medicinii, o vointa care a voit
slobod pana la sfarsit".
"Soarele Moldovei" dovedeste o vointa supraomeneasca.
Cand afla de complotul boierilor, el isi depaseste neputinta fizica, dovedind ca nu ezita sa se
sacrifice pentru o idee.
Desi sufere dupa arderea ranii de la picior, el trece peste interdictia medicilor si - desi stie ca-si
pune viata in primejdie - paraseste patul de suferinta, pedepsindu-l pe Ulea.
Piesa nu impune un model politic. Delavrancea face din Stefan al Moldovei o figura mitica, o
imagine exemplara, pentru a crea imaginea utopica a unei lumi arhaice, stabile si ritualizate.
Framantarile sufletesti ale eroului sunt in consonanta cu decorul natural.
Cand Stefan isi impune vointa si-l incoroneaza pe Bogdan, afara izbucneste furtuna.
Fiecare fraza, care exprima hotararea neclintita a voievodului, este insotita de fulgerele si tunetele
furtunii.
In felul acesta Stefan se impune ca un conducator trimis de providenta.
Furtuna se inteteste cand Stefan pune mantia domneasca pe umerii fiului sau si se linisteste atunci
cand, istovit, acesta se rostogoleste pe treptele tronului in bratele doamnei.
Personajele secundare:
Personajele secundare pivoteaza in jurul eroului principal, conturandu-i figura si hranindu-se din
seva lui.
Astfel, doamna Maria este blanda si iubitoare, supusa vointei domnului. Ea il roaga sa nu plece
bolnav in lupta, apoi il asteapta cu dragoste sa revina din batalie, este mandra de faptele lui si are
pentru Stefan gingasii materne:
"Sa-l vad pe viteazul meu, - spune ea fetelor din jurul ei - sa-i fac patul,...Sa-l culc....Adormi,
maria-ta, n-a fost nimic".
Hatmanul Arbore este un credincios slujitor al domnului, pe care il urmeaza luptand vitejeste
contra dusmanilor.
Mos Harman e batran, dar pentru el vointa domnului e lege , desi Stefan il sfatuieste sa ramana
acasa:
"De n-as fi venit, n-as fi vrut ce vrea maria ta...Si-apoi asta nu pot".
In timpul bataliei zadarnic incearca domnul sa-l opreasca si pe el si pe batranul Stefan:
"Ca le zise milostivul - povesteste Moghila - stati, mosilor, ca nu e de voi".
Cei doi batrani cad eroic pe campul de bataie.
Moghila si fiul sau Tugulea aduc prin comportarea lor o nota de umor.
Prin glumele lui, Moghila reuseste sa descreteasca fruntea domnului.
Tugulea, baiat de paisprezece ani, este suparat ca n-a fost luat la razboi si a ramas cu fetele, care
rad de sabia lui si de aerele sale barbatesti. Inimos si mucalit ca tatal lui, Tugulea povesteste
doamnei cum fetele il necajesc.
Elemente romantice si simboliste in "Apus de soare":
Romantica prin interesul pentru istorie, in spiritul militantismului de la 1848, piesa creeaza - cu
mijloacele picturale, lirico-descriptive ale simbolismului - o lume anistorica.
De aceea curtea de la Suceava, descrisa inca din prima scena, nu are fastul unui palat voievodal.
Ea pare mai degraba o gospodarie mai cuprinzatoare, in care femeile asteapta toata viata ca
barbatii sa li se intoarca din necontenitele razboaie.
Gandul ca oricand cel asteptat poate fi ucis creeaza o senzatie de nesiguranta, care se pierde insa
in ritualul torsului si tesutului, indeletniciri casnice mostenite de la strabuni.
Curtea pare o oaza de stabilitate sugerata de nume ce se trag din vremuri imemoriale ( ca Ilinca,
Reveca, Balasa, Irina, Hera ) sau de obiecte ca fus, furca, caier, spata si altele, devenite parca
sacre.
Nu exista nici o urma de opulenta, dar ritualul care sacralizeaza orice lucru creeaza impresia de
fast.
"Inul curge din caier pe fus ca un fir de par....Destele...mulg caierul, si caierul se topeste, si
fusul zbarnaie si pluteste, parc-ar avea aripi."
Culoarea istorica nu lipseste insa. Ea este realizata nu prin limbaj, ci printr-o atmosfera
arhaizanta, sugerata de credinte mistice, semne prevestitoare de evenimente funeste si grave.
Aceste credinte pun in lumina mentalitatea oamenilor epocii.
Astfel, doamna Maria scapa din mana talgerul cu grau fiert si considera ca acesta este un semn
rau.
Jitnicerul Stavar comunica stolnicului Dragan semnele prevestitoare de nenorociri pe care le
observase in noaptea trecuta: tipatul bufnitei de pe castel, faptul ca "o vaca a sangerat in sistar",
apoi "luna s-a aratat cu un cearcan rosu; cainii au urlat, iar o femeie a nascut un copil cu
picioare de ied".
Limba si stilul operei:
Limba:
Piesa este inspirata din realitatea moldoveneasca a secolului al XVI-lea si unele cuvinte au un
colorit istoric.
Dintre acestea amintim pe "ohavnic" , (cu sens de "inalienabil"), titulatura voievodala "Io,
Stefan" , ca si denumirile de rang si atributii de tipul "hatman" , "logofat" , "postelnic" ,
"parcalab" , "clucer" , "stolnic" , "jitnicer" etc. Toate refac culoarea locala.
Ici-colo apare cate un neologism ca "ma opui" sau "involt" .
Scriitorul foloseste - aparent inadecvat - graiul popular muntenesc din jurul Bucurestiului,
concretizat in cuvinte ca "d-ai fi" , "s-am trimes" , "sa nu te auza" , "deste" , "dada" , "d-
oparte" , "acusica" , precum si in frecventa perfectului simplu ("dormii" , "vrusei" , "zisei"
etc ).
Aceasta se explica prin virtutile oratorice ale vorbirii muntenesti.
Stilul:
Din punct de vedere al mijloacelor de expresie, "Apus de soare" este o capodopera oratorica. In
asprimea fonetica a graiului muntenesc scriitorul-orator care a fost Delavrancea a descoperit
valente oratorice.
Ca particularitati de stil, trebuie remarcate procedeele stilului romantic, retorismul imbinat cu un
inflacarat lirism, cadentarile ritmice ale replicilor, repetitiile simetrice, insiruirile, exclamatiile si
interogatiile.
La vederea ostenilor ce se aduna, Stefan vorbeste ca un poet profet, lirismul tasnind in exclamatii si
metafore grandioase:
Oh! saracii!...Saracii mei s-ai vostri...Saraci si voi si eu....Ce bogata e Moldova!...I-auz si-i vaz,
ii vaz si-i auz....O! cum se varsa apele in Siret, asa vin suvoaiele in Suceava la chemarea
Voievodului lor"!
Mestesugul oratoric al scriitorului atinge sublimul in cateva din celebrele replici ale lui Stefan cel
Mare.
Exclamatiile si interogatiile, urmate de enumerarea numelor proprii vestite, cu sonoritati istorice
impresionante, au un mare efect scenic, impresionand spectatorii:
"Oh! padure tanara!...Unde sunt mosii vostri?...... ...Presarati...la Orbic, la Chitila, la Baia, la
Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Razboieni...Unde sunt parintii vostri? La Cetatea
Alba, ...la Scheia, la Cosmin, .....Unde sunt batranul Manuil si Goian, si Stibor si Cande, si
Iuga, si Gangur, si Gotca, si Mihai Spatarul......, si Oana, si Gherman, si fiara
palosului...Bolduri?....Pamant!"
Se pare ca ordinea acestor nume in torentul retoric potopitor este studiata, are ca scop obtinere
unui efect maxim.
Repetarea lui "si" sugereaza navala impetuoasa, iar anume sonoritati pe metri egali, ca in exemplul
" ...si Goian, si Stibor, si Cande" duc spre un fortissimum in scara.
Apoi, cate un epitet sau cate o caracterizare creeaza pauza potrivita pentru risipirea ecourilor (
"..si Ilea Hurul comisul, si Dajbog parcalabul....si fiara palosului Boldur").
Dupa aceea, in chip firesc, vine raspunsul scurt ( "Pamant!" ), urmat de o metafora extraordinara
prin retorismul ei grandios ( "Si pe oasele lor s-a asezat tot pamantul Moldovei, ca pe umerii
unor uriasi!" ).
Retorismul este intarit de indicatiile scenice date de autor si - in final - este contrapunctat de o
dezlantuire a stihiilor.
In anumite puncte de varf sau de coboras ale perioadelor, afara fulgera, ploua torential, bubuie
tunetele si - din cand in cand - cate un trasnet formidabil acopere pentru o clipa totul.
Stefan se impune astfel ca un conducator trimis de providenta.
Dintre figurile de stil retin atentia si cateva comparatii si metafore.
Astfel, fetele din jurul doamnei sunt "ca ierburile crude de pe batranul turn al Sucevei", iar
sarutul voievodului cade pe crestetul Oanei "ca ploaia pe holde verzi".
Langa ea, "soarele Moldovei", ajuns la asfintit, se simte ca "o pluta batrana si scorborosita langa
un bradut verde, stufos si drept".
Ici-colo apare cate o zicala populara. Astfel, auzind de complotul boierilor, Stefan constata cu
amaraciune:
"Nici n-au treierat graul din care sa-mi fiarba coliva, si mi-o si impart!".