Caracterizarea lui Ștefan cel Mare din opera

literară „Apus de soare” de Barbu Ștefănescu-

Delavrancea
Ștefan cel Mare este personajul principal din opera literară „Apus de soare” de
Barbu Ștefănescu-Delavrancea, domnitorul Moldovei și soșul Doamnei Maria.

Din caracterizarea directă făcută de autor acesta avea „mustățile și părul, aproape
albe” ceea ce accentuează vârsta acestuia și singur înțelege acest lucru sugerează replica
„sunt bătrân”. Deși este bătrân nu are de gând să piardă timpul, ci să recupereze
Pocuția, să facă noi fapte vitejești si să apare țara și oamenii ei sugerează fragmentul „Și
Ștefan n-a murit încă, trebuie să cucerim Pocuția”. Acesta își iubește soția, fiul și ține la
ei sugerează fragmentele „Beau în sănătatea doamnei ș-a fiului ei” sau „am suit pe
Bogdan pe tron”. Ștefan cel Mare în această operă e construit din 2 personaje – omul și
domnul, fiind în ambele cazuri un exemplu, un viteaz, un om corect. Deși are problemele
sale, nu uită niciodată de datoria de domnitor și o clasează pe primul loc, Maria deși îi
zice să stea acasă să fie primăvară și în sufletul lui, el nu ascultă și zice „trebuie să
stăpânim Pocuția”.

Ștefan iubea și pe popor, era simplu și blând ne dăm seama din fragmentul „Pe
crestetul tau sa cada sarutul voievodului ca ploaia peste holdele verzi”. Pe lângă asta
Domnul Ștefan chiar nu era speriat de nimic, nici de arderea ranei sale pe care o acceptă
îndată și făcea ba chiar glume sugerează fragmentul „Ardeți degrabă și fără milă, să
vedem dacă bătrânețele mele s-or aprinde de focul vostru”.

Chiar și în ultimele momente de viață a dat dovadă de patriotism și iubire față de

popor rostind cuvântul „Moldova”, o faptă măreață. Din punctul meu de vedere, Ștefan
cel Mare e un personaj magnific, pe care l-aș asemăna cu Amos Daragon din „Amos
Daragon” de Bryan Perro, deoarece ambii își iubesc ținutul și poporul, găsesc ieșire din
orice situație și nu au frică de nimic.