Murgu Rebeca,

Master: Literatură și cultură, contexte românești – contexte europene

Anul 2

Strategii de rememorare în romanul basarabean „Vara în care mama a avut ochii verzi”

„Vara în care mama a avut ochii verzi”, primul roman al scriitoarei basarabene Tatiana
Țîbuleac, reprezintă un veritabil atlas al amintirilor. Scriitoarea construiește acțiunea textului
literar prin condeiul protagonistului căruia îi conferă dublul rol, acela de personaj principal dar și
de scriitor al romanului. Principalul scop pentru care Aleksy scrie este acela de a se vindeca de
trauma sa intimă generatoare a unei dureri de proporții colosale. Optând pentru un personaj
principal masculin cu probleme psihice, nu este de mirare faptul că evenimentele au o relatare
abruptă și par să nu parcurgă un fir roșu. Aleksy își expune amintirile haotic, povestirea vieții
sale nu este un proces cronologic, el revenind la unele aspecte în cele mai neașteptate momente,
chiar și atunci când cititorul are impresia că tot ce a trebuit să fie spus despre un eveniment a fost
epuizat. Aceste întoarceri succesive în timp sugerează perisabilitatea amintirilor și respectiv a
memoriei. Întreg romanul reprezintă o luptă a personajelor cu uitarea. Așadar, cele trei personaje
principale: Aleksy, mama și bunica folosesc diverse tehnici pentru a combate acest cusur al
memoriei, uitarea.

Încă din incipit, putem să anticipăm atmosfera copleșitoarea a romanului care va culmina
cu momentele în care suferința devine acută în preajma așteptării morții mamei. Bolnavă de
cancer, mama lui Aleksy se stinge treptat și sigur, durerea forjând întreaga conștiință a
protagonistului. Însă, paradoxal, această boală ce provoacă atâta neliniște și spaimă este, în
același timp, și factorul ce reîncheagă legătura afectivă a fiului cu mama. Astfel, destinul tragic și
subiectiv al protagonistului care resimte efectele maladive ale neiubirii și indiferenței materne
începe să se estompeze într-o vară, într-un timp idealizant în care alături de mama sa recuperează
anii în care aceasta a fost amorfă din punct de vedere emoțional. Așadar, romanul ilustrează două
mari drame ce se întrepătrund. În primul rând, este evidențiată drama personală a unei familii de
migranți polonezi stabilite în Londra în care sensul iubirii s-a pierdut îndeosebi odată cu moartea
mezinei, Mika. Acest destin tragic este înghițit de unul și mai profund, acela al unei istorii mai
mari care, deși odată cu trecerea timpului devine din ce în ce mai neclară, pare să își întindă
tentaculele până în prezent, și anume povestea tragică a Poloniei cuprinsă între gearele timpului.
Murgu Rebeca,
Master: Literatură și cultură, contexte românești – contexte europene
Anul 2

Remarcăm, așadar, o legătură ombilicală pe care personajele o întrețin cu trecutul. Așa

cum reiese din confesiunea lui Aleksy, pentru el nu contează altceva decât trecutul: „Trăiam din
trecut așa cum săracii trăiesc din posmagi” (p. 120). Observăm că, este imposibil pentru
protagonist să se debaraseze de trecutul a cărui întoarcere circulară îl bulversează. Dorind să-și
reamintească în detaliu povestea vieții sale, personajul masculin recurge la diverse strategii, cum
ar fi conservarea aproape ritualică a unor obiecte care îi amintesc de mama sa. Figura mamei
reprezintă o ancoră ce îl ține conectat la trecut și este eternizată prin păstrarea unor obiecte ce
posedă memorie. Aleksy își transformă întrega casă într-un adevărat muzeu al obiectelor: „De pe
perete, înrămat, mă privește turbanul mamei. Alături stă oglinda în formă de soare, care a început
să se înnegrească între timp, iar pe noptieră – veioza în formă de lalea. În sertarul de sus al
dulapului am toate rochiile ei – aranjate una peste alta – ca o vară comprimată. Cada de cupru și
veceul cu mutră de libelulă sunt și ele aici” (p. 108)

Un alt personaj feminin care îl ajută pe Aleksy să își limpezească trecutul este bunica.
Asemenea protagonistului, bunica nu renunță la obiectele vechi, fiind cel mai conectat personaj
din roman cu trecutul istoric: „Adunase în cele câteva camere și ani de nevedere lucruri și
povești cât pentru un sat întreg. În primele zile nu am ieșit afară mai deloc, petrecându-mi tot
timpul vorbind cu ea despre obiectele pe care le găseam prin lăzi și prin polițe. Se bucura ca un
copil” (115). Remarcăm aici și preferința autoarei basarabene pentru plasarea evenimentelor în
spațiul satului, acel loc matrice vulnerabil specific copiilor și bătrânilor ce este, în același timp, o
zonă a marginalității. Mai mult, Tatiana Țîbuleac construiește personaje copii sau personaje
feminine care sunt ca niște felinare ce iluminează diferite părți de istorie și care sunt singurele
capabile să evidențieze aceste lumi sensibile.

Bunica este cea care a trăit o durată considerabilă din viață în Polonia, acest spațiu cu o
istorie tulburătoare pe care încearcă să îl păstreze viu prin transmiterea obiceiurilor specifice, dar
și prin încercarea de a inocula credințele religioase din țara sa și generațiilor viitoare. În timp ce
nepotul său îi relatează împrejurările morții mamei sale, respectiv a fiicei ei, bătrâna pare să se
preocupe de practicile ce țin de ritualul înmormântării mai mult decât de moartea în sine a fiicei
ei. Ea se asigură că fiica sa a fost înmormântată după obiceiul religios polonez ortodox: „La
sfârșit m-a întrebat doar dacă i-am pus cruce pe mormânt și dacă am dat de pomană – așa cum se
cuvenea – covrigi și bomboane.” (p. 115) Mai mult, prin intermediul bunicii, Aleksy încearcă să
Murgu Rebeca,
Master: Literatură și cultură, contexte românești – contexte europene
Anul 2

reinverseze trecutul, să corecteze greșelile lui prin imaginarea unei altfel de existențe pe care o
meritau, de fapt, el (copilul nevindecat încă), dar și personajele feminine din roman: „O priveam
cum umblă prin casă în rochia ei înflorată ca o matrioșca, purtându-și atent burta enormă, în care
moartea nu avea nici o putere. Doar acolo, în acea burtă, ne iubeam noi cu adevărat și încă mai
trăiam cu toții – unii în alții – mama, eu și Mika. (...) Mika era vie, iar eu zâmbitor. Tata îmi era
Pavel-cel-cu-ochi-albaștri, iar mama lucra ca profesoară de biologie, așa cum scria în diplomă.
Burta de matrioșcă a bunicii era adevărata noastră viață, iar ceea ce se întâmplase cu noi în afară
nu era decât un vis urât, din care nu ne puteam trezi decât morți.” (p. 116)

Deși folosește diferite strategii de rememorare, finalul cărții ilustrează efemeritatea

amintirii. Plasând protagonistul într-un spațiu deschis, cu posibilitățile înspre viitor pe care le
sugerează orizontul, respectiv pe malul Oceanului. Acesta încearcă cu dificultate și aproape fără
scucces să își onoreze promisiunea făcută mamei sale, aceea de a nu uita. Aleksy recunoaște
inacuratețea memoriei sale și afirmă neputincios și îndoielnic: „Încerc să nu mint” (p. 121) Mai
exact, în lipsa oricărui obiect cu care să își susțină și valideze memoria, Aleksy se lasă pradă
uitării. Așadar, romanul Tatianei Țîbuleac reprezintă, în fond, un text compus din exerciții
împotriva uitării menite să eternizeze o istorie care nu trebuie să fie uitată. În concluzie, atingând
teme sensibile și actuale, cum ar fi: condiția tragică a migrantului ce încearcă să păstreze
memoria locului natal destructurat de vicisitudinile istoriei, romanul „Vara în care mama a avut
ochii verzi” reprezintă o literatură fără granițe. Acest text literar scoate scriitoarea din bula
limitată a unei literaturi regionale și o propulsează într-un context internațional, fiind un roman
deschis înspre umanitate.