GENUL LIRIC

Poezia despre copilarie

George Cosbuc - Iarna pe ulita

Genul liric este opera literară în care autorul își exprimă gândurile și sentimentele în mod
direct cu ajutorul a numeroase procedeelor artistice precum figuri de stil ori simboluri artistice.
George Cosbuc aparține perioadei de la sfarsitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea, adică acele perioade dintre „bătăliile canonice”, dintre junimism și
interbelic. Este un mare poet al naturii care ne-a lăsat moștenire creații lirice cu o deosebită
valoare și frumusețe: „Nunta Zamfirei”, „La oglindă”, „Vara”, „Mama”, „Doina” printre care și
„Iarna pe uliță”.
Poezia „Iarna pe uliță” de George Cosbuc, a fost scrisă în anul 1888 și publicată pentru
prima oară în revista „Vatra” nr. 16 din 1896, București, și apoi inclusă în volumul „Fire de tort”,
București, 1896. Este o poezie în care, într-un cadru obișnuit de iarnă, într-un sat de munte,
Coșbuc a reușit să creeze un spectacol de o însuflețire și puritate copilărească emoționante; este
un spectacol într-un decor familiar, care produce o rememorare a propriei copilării, o retrăire a
unor întâmplări așezate în tainele sufletului juvenil.
„Iarna pe uliță” este foarte cunoscută și prezentă pretutindeni în manualele școlare sau
culegeri antologice, este un pastel care nu poate fi reținut fragmentar, ci doar în totalitatea
strofelor. „Iarna” apare în puține locuri în lirica lui Coșbuc, uneori în aspectele ei aspre,
nemiloase; aici, iarna apare intr-o viziune optimistă, veselă, încărcată de atributele pe care
copilaria i le-a transmis în hârjoana nevinovată a copiilor (Gavril Scridon, in George Cosbuc,
Opere alese, Bucuresti, 1972).
Poiezia naturii lui Coșbuc reflectă sentimentele și atitudinile autorului față de natura
aflată în diferite ipostaze ale anotimpurilor sau ale zilei și nopții.
Tema pastelului "Iarna pe ulita” descrie scene de iarna în mediul rural, imaginile,
personajele și atmosfera fiindu-i familiare poetului din propria sa copilarie.
Titlul poeziei indică, înca de la început, locul și momentul descrierii lirice: satul
romanesc, într-o zi de iarna.
 Elemente de versificație: poezia este structurată pe 23 de strofe, a câte 5 versuri, rima
este îmbrățișată, măsura este de 3-8 silabe, iar ritmul este trohaic.
Incipitul surpinde natura static, animată încă din a doua strofă de zgomotele micuților
”Dar năvalnic vuiet vine/ De pe drum”. Zăpada este prietena copiilor, care nu mai prididesc
bucurându-se la săniuș, în ciuda norilor care „stau grămadă peste sat”, fiind evidențiată ca figură
de stil personificarea. Veselia și fericirea acestora se observă în versurile următoare, deoarece
locul este prielnic pentru săniuș: „De pe costă vin țipând/ Și se-mping și sar râzând”; fiind
surprinse imagini vizuale și auditive. Se observă anumerația ce subliniează trăirile copiilor, de
exaltare și fericire.
Ne dăm seama că zgomotul infernal este provocat de copiii care se jucau în zăpadă și se
bucurau de venirea iernii, fiind evidențiat de epitetul personificator și comparația: „gură fac ca
roata morii”. Sentimentul este unul de veselie, de aici reiese și imaginea auditivă.
Autorul ne dă de înțeles că acei copii erau împărțiți în diferite grupuri de vârsta lor, fiind
subliniată și o imagine vizuală: „Cei mari acum, din sfadă/ Stau pe-ncăierate puși”. Apariția unui
baiețel: „Un copil, al nu stiu cui” diminuează și reține atenția celor din jur, relifând o serie de
imagini artistice care însuflețesc și conturează cadrul natural, accetuând sentimentele de bucurie,
totodată stârnesc râsu prin seriozitatea micuțului: „Haina-i măturând pământul” (imagine
viuzală), „Cade-n brânci și se ridică” (imagine motorie).
În opiniea mea, în această poezie, tema literară abordată, copilăria, transmite cele mai
frumoase și înălțătoare sentimente: fericirea, exaltarea și bucuria copiilor ne amintește de clipele
unice dn copilărie, prin modul de prezentare a imaginilor artistice și a elementelor de compoziție.
Liviu Rebreau își amintește că este una dintre poeziile care i-au încântat copilăria:
„...primele versuri care mi-au mângâiat și mie sufletul au fost cele ale lui Coșbuc. Mi le amintesc
și acum, parcă le-aș auzi mereu întâia oară...”.

George Cosbuc - La oglinda

Genul liric este opera literară în care autorul își exprimă gândurile și sentimentele în mod
direct cu ajutorul a numeroase procedeelor artistice precum figuri de stil ori simboluri artistice.
George Cosbuc apartine perioadei de la sfarsitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea, adica acele perioade dintre „bătăliile canonice”, din junimism și interbelic.
Este un mare poet al naturii care ne-a lăsat moștenire creații lirice cu o deosebită valoare și
frumusețe: „Nunta Zamfirei”, „Iarna pe uliță”, „Vara”, „Mama”, „Doina” printre care și „La
oglindă”.
„LA OGLINDA” - Poezie de George Coșbuc a fost publicată pentru întâia oară în
„Convorbiri literare”, nr. 1 (1 aprilie) 1890, p. 43 - 46, purtând indicația „București, martie
1890". Cunoscută lirica coșbuciană a fost mai apoi inclusă în toate edițiile antume ale volumului
„Balade și idile” (1893).
Una din temele operei poetice coșbuciene este aceea a dragostei. Poezia de dragoste a
poetului ardelenesc are câteva caracteristici, adică satul este o scenă pe care se desfășoară un joc
al dragostei efectuată de cei doi protagoniști. Totodată se observă că rolul principal în a conduce
acest joc aparține fetei.
Și în poezia „La oglindă”, cea care exprimă o anume realitate încadrată temei este fata.
Acest sentiment este urmărit în măsura ce fazele dragostei se desfășoară de la momentul
înfiripării, pana la nuntă („Nunta Zamfirei”, unde se urează întâlnirea și la botez, finalizându-se
astfel, în spirit biblic: împreunarea celor doi îndragostiți). Poezia „La oglindă” prezintă primele
simptome ale ideii că fata a intrat în faza nubilității și principalele aspecte morale ce stau la
înfăptuirea cuplului îndragostiților, care trebuie să se finalizeze prin nuntă.
Poezia începe cu un vers memorabil: „Azi am să-mi crestez în grindă”. Grinda este un
fel de calendar al târănului unde sunt însemnate momente de mare importanță. Iubirea este un
sentiment și firesc în viața oamenilor.
Al doilea element este cel al reflectării realității fizice, o reflectare obiectivă prin
oglinda. Fata profită de faptul ca a rămas singură cu dorul și își ia măsurile asiguratorii de
securitate, prin inchiderea ușii cu zăvorul: „Mama-i dusă-n sat! Cu dorul/ Azi e singur puișorul,
Și-am închis ușa la tindă /Cu zăvorul”.
Urmează o prezentare a constatării, fata se grăbește, se împodobește pentru a concluziona
că e și voinica și frumoasă. Stă mereu, însă, cu teama de a nu veni mama din sat. Sentimentul
acesta se împleteste permanent cu bucuria descoperirii propriei personalități. Gândul merge mai
departe, spre măritiș. Ideea morală care dirijează acest joc se bazează pe omenia viitorului soț:
„Cui o dau voiesc sa fie/Om odata.”
Finalul se precipită după ce se aude vocea mamei întoarsă din sat. De data aceasta
asistăm la un proces invers: de despodobire. Dacă la început propozițiile sunt exclamative, inspre
final ele sunt interogative: „Ce să fac? Unde-mi stă capul?... Ce-am uitat?...” Această precipitare
este marcată de sporirea propozițiilor eliptice de predicat: „Salba, jos! Și-n cui oglinda”.
Se reface ordinea initială, dovada că încă mai este de așteptat, fiindcă altfel: „Doamne,
de-ar fi dat de mine,/ Ce bătaie!”
 Imaginile, în general, sunt cele dinamice, marcate de folosirea unui numar mare de verbe.
În ceea ce privește versificația se observă că strofa este o sixtină, având rimă împerechiată, iar
din punctul de vedere al măsurii avem 8 silabe, deși la ultimul vers intâlnim 4 silabe.
În concluzie, G. Cosbuc este un mare inovator in planul prozodiei. Din punctul de vedere
al ritmului observăm ritmul trohaic. Deși nu toate produsele sale poetice au un înalt nivel artistic,
poeziile reprezentative, inclusiv acela în care este prezentată atmosfera ludică, spijină afirmația
unor critici și istorici literari conform căruia Coșbuc ocupă un loc important în literatura română,
atât ca autor al unor poeme precum „Natura Zamfirei”, „Moartea lui fulger”, cât și ca traducător
al unor capodopere din literatura universală.

Elena Farago – Sfatul degetelor

Genul liric este opera literară în care autorul își exprimă gândurile și sentimentele în mod
direct cu ajutorul a numeroase procedeelor artistice precum figuri de stil ori simboluri artistice.
Elena Farago a fost o poetă româncă ce a compus poezie pentru copii. A debutat în 1898 cu
un reportaj, pe care îl semnează „Fatma”. În 1902 publică prima poezie în ziarul „România
muncitoare”. Este laureată de către Academia Română cu Premiul „Adamachi” pentru volumele
„Şoapte din umbră” şi „Traduceri libere”, iar apoi pentru volumele „Şoaptele amurgului” şi „Din
traista lui Moş Crăciun”, apărute în 1920. Elena Farago a avut contribuţii deosebite în ceea ce
priveşte literatura pentru copii şi tineret patronând de asemenea şi revista educativă „Prietenul
Copiilor”.
Poezia ,,Sfatul degetelor de Elena Farago, face parte din colecția poeziilor scrise de
autoare pentru copii, alaturi de ,,Catelusul schiop”, ,,Cloșca”, ,,Bondarul leneș” și altele.
Poezia ilustrează două categorii umane: omul leneș și omul harnic, care muncește
temeinic pentru a putea trăi, a-și satisface nevoile și cerințele fiziologice, în special.
Tema poeziei o reprezintă astfel, cele două categorii umane. Este o temă ce apare des în
repertoriul literaturii pentru copii și în poeziile Elenei Farago.
Titlul sintetizează tema poeziei, ilustrând conversația sfătuitoare pe care o poartă
degetele, unde în esență există două sfaturi: unul este dat de degetul inelar care spune că soluția
este să rabzi ,,-Ce să facem când nu-i de unde?/ Vom răbda și noi!” , iar cel de-al doilea sfat este
cel dat de degetul cel mic ,,Hai la muncă să ne strângem!”.
La nivel compozitional, poezia este segmentată în trei secvente lirice:
1. Prima secvență - ilustrează problematica de la care pornește sfatul, contextul în care
apare discuția dintre cele cinci degete: ,,Nu mai sunt deloc bucate,/ Și de foame mor. (strofa 2,
versurile 4 si 5).
2. A doua secventă - prezintă sfatul pe care îl dă degetul inelar celorlalte degete: ,,Leneș
cată inelarul [ ] -Ce să faci când nu-i de unde?/ Vom rabda și noi!”
Ultimele versuri creionează mesajul revelator al poeziei, prin sfatul pe care degetul cel
mai mic îl dă fraților săi: ,,-Ce tot plângem și ne frângem?/ Hai la muncă să ne strângem”.
În concluzie degetul cel mic le explică faptul că cel care muncește, nu va rămâne
niciodată fără hrană.
Așadar, această poezie intitulată „Sfatul degetelor” de Elena Farago, îi învată pe copii sa
nu fie oameni leneși, să fie muncitori pentru aș-i câștiga hrana zi de zi.

POEZIE DESPRE NATURA ȘI VIEȚUITOARE

Mihai Eminescu- „Revedere”

Genul liric este opera literară în care autorul își exprimă gândurile și sentimentele în mod
direct cu ajutorul a numeroasele procedee artistice precum figuri de stil ori simboluri artistice.
Definitie: Elegia este o specie a genului liric în care poetul își exprimă direct sentimentele
de tristețe metafizică, de nostalgie, într-o gamă ascendentă mergând de la melancolie la
nefericire.
Mihai Eminescu a fost și este cel mai mare poet și scriitor român, „ultimul mare poet
romantic”, ce a realizat o operă monumetală a tradițiilor populare și culte naționale, „depășindu-
le prin geniul și munca sa”.
De-a lungu vieții M. Eminescu a scris poezii filozofice: „Luceafărul”, „Scrisoarea I”;
poezii de insprație folcolrică sau mitologică precum: „Revedere”; poezii ce au ca tema natura:
„Dorința”, „Seara pe deal”, „ Lacul” sau tema iubirii „Floare albastră”.
 Cele mai multe lucrări ale sale au fost inspirate din natura, acesta fiind pentru Eminescu
atât un loc de relaxare cât și de inspirație. Această temă o regăsim și în poezia „Revedere”, unde
poetul pune accentul pe comunicarea omului cu natura.
Poezia „Revedere” a fost pubilcată în revista „Convorbiri literare” la 1 decembrie 1879 și
este prima poezie în metru popular trohaic a lui Eminescu.
Tema poeziei o constituie condiția tragică a omului muritor în opoziție cu natura externă.
Elementul de recurentă prin care se realizează tema este definit prin motivul poetic al codrului,
ca imagine lirică a universului, iar ca figură artistică de construcție se remarcă antiteza.
Titlul „Revedere” atestă ambigutatea poeziei și anume bucuria reîntâlnirii poetului cu un
vechi prieten de care i-a fost dor, dar evidențiază și sensul de trecere ireversibil a timpului.
Compozitional, poezia este structurată în formă dialogată și pe două planuri distincte:
unul uman și celălalt al naturii și patru secvențe lirice corespunzatoare celor două întrebări și
celor două răspunsuri, ale poetului și, respectiv, ale codrului.
Prima secvență este reprezentată de prima strofă și începe printr-o întrebare adresată
direct de către eul liric, codrului personficat, folosind diminutivele , „codruțule, „drăguțule”,
poetul vorbește codrului asemenea unei persoane apropiate. Primul vers „Multă vreme am
umblat” poetul evidențiază atât rătăcirea omului în lume cât și statornicia naturii.
A doua secvență poetică reprezintă răspunsul codrului, formulat în același stil popular,
începând cu o interjecție specifică: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii timpului fiind
sugerată aici de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/ [...] Vara doina
mi-o ascult".
A treia secvență poetică este o interogație retorică a poetului, în care conceptul filozofic
al timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea ireversibilă a
timpului însemnând pentru natura o regenerare permanentă, o continuă întinerire: "Tu din tanar
precum esti/ Tot mereu întinerești". Poezia capată aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca
simbol pentru natură, devine un simbol al intregului Univers.
Ultima secvență poetică conține răspunsul codrului în care accentele filozofice se
intensifică, versul „- Ce mi-i vremea, când de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii.
Ideea existenței trainice și perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este
argumentată prin rezistența acestuia în fața timpului, a cărui trecere ireversibilă nu-l atinge: „Ca
de-i vremea rea sau bună,/ Vântu-mi bate, frunza-mi sună;/ Și de-i vremea bună, rea,/ Mie-mi
curge Dunarea”.
Ideea poetică exprimă melancolia și tristețea poetului pentru viața trecătoare a omului și
admirația pentru veșnicia naturii.
Elementele de orginine folclorică sunt: motivul codrului ca ființă, dialogul dintre codru
și eul liric, limbajul popular, rtimul trohaic, rimă împerecheată, măsura de 7-8 silabe.
Elemente de origine cultă sunt: accentuarea și amplificarea opoziției dintre om și natura,
viziunea romantică a condiției umane.
Așadar, „Revedere” de Mihai Eminescu este o meditație folcorică asupra trecerii
timpului, care este văzută prin cele două ipostaze ale sale: umană și cosmică. Pentru om timpul
este trecător, iar pentru codru timpul este etern.

Mihai Eminescu – „Somnoroase păsărele”

Genul liric este opera literară în care autorul își exprimă gândurile și sentimentele în mod
direct cu ajutorul a numeroase procedeelor artistice precum figuri de stil ori simboluri artistice.
Mihai Eminescu a fost și este cel mai mare poet și scriitor român, „ultimul mare poet
romantic”, ce a realizat o operă monumetală a tradițiilor populare și culte naționale, „depășindu-
le prin geniul și munca sa”.
”Somnoroase păsărele” de Mihai Eminescu este o poezie scurtă, simplă, delicată ca un
cântec de leagăn. Somnoroase păsărele a apărut în 1884 în volumul „Poesii”.
Tema poeziei este natura și viețuitoarele
Titlul poeziei lirice este format din adjectivul ,,somnoroase” adormite, cuprinse de somn
și substantivul ,,păsarele” diminutiv, simboluri ale relațiilor dintre cer și pământ, mesagere
cerești. Folosirea punctelor de suspensie din titlul sugereaza o comunicare întreruptă, suspin, dor,
singuratatea celui ce ar dori ca persoana iubită să-i fie aproape în ceas de seară.
Natura surprinsă este formată din elemente personificate, care acționează opus: izvoarele
suspină, tânjind după lumina zilei, codrul negru al nopții tace, florile dorm în grădină - sunt în
deplină armonie cu păsările: lebăda - pasare imaculată, care prin albul, forța și grația sa exprimă
lumina, păsările, simbol al înălțării sufletului spre valorile absolute ale cerului, acestea se adună,
trec către adăposturi: cuiburi, trestii, locuri ale ocrotirii.
Poezia „Somnoroase pasarele…” este alcatuită din patru strofe cu rimă încrucișată, iar
măsura este de 8 silabe, cu excepția versului patru. Poezia încântă prin tabloul feeric creat prin
armonia versurilor grupate în strofe de câte patru versuri, ultimul fiind o urare, rima este
încrucișată.
Prima strofă debutează prin reluarea titlului ,,somnoroase păsărele” și pregătirile micilor
viețuitoare pentru trecerea la starea de somn, odată cu venirea nopții: ,,Pe la cuiburi se adună,/Se
ascund în rămurele” - cele două verbe exprimă pregatirea pentru momentul de taină al odihnei, al
călătoriei în lumea de dincolo.
Izvoarele, simboluri ale purității ,,suspină” personificare a sunetului discret al regretului,
în timp ce ,,codrul negru tace” epitetul accentuează nuanța atmosferei nocturne. ,,Dorm și florile-
n grădină” - personificări ale dragostei și armoniei în raiul pământesc. E liniștea care celebrează
starea de liniște atemporală dată de curgerea eternă prin univers a luminii.
În strofa a treia este urmărită ,,lebăda...între trestii să se culce” cu grație își alege un loc
discret în care să-și ascundă fragilitatea. Dorința-rugăciune: „Fie-ți îngerii aproape” este
chemarea mesagerilor divini, pentru a veghea ființa și somnul iubitei.
Frumusețea nopții este împletită cu strălucirea și farmecul lunii, astru care domnește
odată cu lasarea cortinei negre, oferind misterul și magia nopții. În priveliștea feerică de basm
,,luna” întreține fascinația naturii, dar și trăirea plină de pasiune a celui ce iubeste.
Epitetul antepus ,,mândră” accentuează lumea paradisiacă a nopții în „vis și armonie”
într-o desprindere de realitatea pământeană.
Toate cele patru strofe se încheie cu formule de alint, de iubire: „Noapte bună!...Dormi
în pace!...Somnul dulce!” într-un sentiment de liniște, pace, vrajă, alint, mângaiere.
Poezia este asemenea unei șoapte de dragoste, unui gând adresat ființei dragi aflată
departe (pronumele personal de persoana a II a singular ,,ți” din versul: ,,Fie-ți îngerii aproape”,
precum și prin urările: ,,Noapte bună!... Dormi in pace!”).
Așadar, „Somnoroase păsărele...” de Mihai Eminescu este o poezie destinată copiilor
școlari și prescolari având ca tema viețuitoarele prin intermediul căriua copiii descoperă natrura
și viețuiitoarele.
 Tudor Arghezi – Zdreanță

Genul liric este opera literară în care autorul își exprimă gândurile și sentimentele în mod
direct cu ajutorul a numeroase procedeelor artistice precum figuri de stil ori simboluri artistice.
Tudor Arghezi este un reprezentant de seamă a perioadei moderniste consacrate prin
puterea cuvântului ca dătător de viață și de moarte asupra artei sale poetice.
T. Arghezi este primul poet care a introdus în limba română ESTETICA URÂTULUI
preluată de la fr. Boudelaire din opera „Le fleur du mal” (Florile răului).
T. Arghezi este considerat un al doilea mare poet după M. Eminescu (G. Călinescu).
Tudor Arghezi a scris poezii și proză. Cele mai cunoscute poezii ale sale sunt cele în care
descrie universul micilor viețuitoare ( gâze, furnici, flori, căței, pisici gâini, rândunici, greieri și
furnici). Volumele – „Carticica de seara”, „Stihuri pentru copii”, „Hore”, „Cartea cu jucării”,
„Prisaca” sunt doar cateva dintre poeziile îndrăgite și cunoscute de aproape toți copiii.
Multe poezii au fost scrise pentru cei doi copii ai săi Mițzura și Baruțu.
Zdreanță este una dintre cele mai frumoase poezii destinate copiilor. Este o scurtă
povestire în versuri ce are o primă parte povestirea propriu-zisă și o a doua morala (furtul se
pedepsește). Încă din titlu ne este prezentat personajului principal: Zdreanță. Cuvântul "zdreanță"
ne duce cu gândul la o haină, o bucată de pânză veche, ruptă, sfâșiată, peticită. Așa ni-l
imaginăm și pe cațelul nostru: zdrențuros, flocos, cu pete.
Începutul poeziei este o întrebare și are scopul de a capta atenția copilului. „L-ați vãzut
cumva pe Zdreanță,/ Cel cu ochii de faianță?”
Datorită înfațișării cațelului versurile sunt foarte atractive pentru copii: „E un caine
zdrențuros/ De flocos, dar e frumos.”
Poezia continuă cu pozna lui Zdreanță. Cațelul hoțoman vrea să fure un ou din cotețul
găinilor. Nu este pentru prima oară, el „a-nvățat și știe” ce are de facut: stă la pândă cu răbdare,
până când vede că o găină s-a ouat, întră în coteț, fură oul și-l mănâncă.
Este însă prins de gospodina și pedepsit. Că să-l dezvețe de acest urât obicei gospodina a
pus în cuibarul găinilor un ou fiebinte, iar Zdreanță cand a vrut să-l mănânce simțind că-l arde, l-
a lepădat din gură, aratandu-și mânia, supararea printr-un lătrat. "Unde-i oul? a-ntrebat
/Gospodina. - "L-a mâncat!/ Stai nițel, că te dezvăț /Fără mătură și băț.
George Toparceanu – Balada unui greier mic

Genul liric este opera literară în care autorul își exprimă gândurile și sentimentele în mod
direct cu ajutorul a numeroase procedeelor artistice precum figuri de stil ori simboluri artistice.
În Balada unui greier mic, de George Toparceanu, subiectul de fabulă este un pretext
pentru exersarea amplelor resurse umoristice ale poetului pe o temă îndelung folosită de fabuliști
în literatura universală. Cele două personaje, greierul și furnica, sunt simbolice pentru două
ipostaze de viață: primul este tipul omului petrecăreț, fără grija zilei de mâine, ajuns în pragul
iernii lipsit de mijloace de trai, celalalt e gospodarul strângător și cumpătat, care oferă și o
morală, o normă de viață: „Ai cântat? Îmi pare bine. / Acum joacă, dacă poți, / Iar la vară fă ca
mine” (Alexandru Donici, Greierul si furnica).
E drept că, de-a lungul timpului, poeții au „ameliorat” cruzimea și atitudinea furnicii,
acordând greierului statutul firesc de artist ce își petrece vremea „cu cântare”, meritând, desigur,
o răsplată pe măsură: „Furnica [...], / Pricepe de ce e trist; / Fără un minut a pierde, / Aleargă l-al
sau artist / Împărțind pe jumatate / Provizia cer avea: / «- Am venit să-ți plătesc, frate, - / Zice-
datoria mea; // Cu cantarea ta duioasa / Vara mult m-ai dezmierdat; / Ascultandu-te, voioasa, /
Pentru doi eu am lucrat»”(George Creteanu, Greierile si furnica).
Balada lui George Toparceanu pare o parodie, cu accente de tristețe, totuși într-un stil
ironic, despre soarta greierului la începutul toamnei, anotimp de transformări dramatice în
natura, cu urmări îndeosebi asupra ființelor mici.
Într-un tablou mohorat, cu „dealuri zgribulite” și „țarini zdrențuite”, se profilează, printr-
o amplă personificare, chipul noului anotimp: „toamna cea intunecata”, cu un portret detaliat prin
epitetul triplu, „lungă, slabă si zăludă”. E un sezon al dezastrului total, mărit, în mod gradat,
printr-o amplă enumerație: „Lungă, slabă și zăludă, / Botezând natura udă / C-un manunchi de
ciumafai, - / Cand se scutură de ciudă, / Împrejurul ei departe / Răspândește-n evantai / Ploi
mărunte, / Frunze moarte, / Stropi de tină, / Guturai”.
Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, neliniște și spaima în rândul plantelor și al
viețuitoarelor mărunte, surprinse de urgia schimbării vremii: „Și cum vine de la munte, /
Blestemând / Și lăcrămând, / Toți ciulinii de pe vale / Se pitesc prin văgăuni / Iar măceșii de pe
câmpuri / O întâmpină în cale / Cu grăbite plecăciuni”.
 În acest spațiu cuprins de învălmășeala, doctul conturează, cu duioșie și compătimire,
prin epitete, „negru, mic, muiat in tuș”, „și pe-aripi pudrat cu brumă”, portretul greierului, „un
greieruș”, surprins „pe coastă, la urcuș”, în „căsuța lui de humă”.
Monologul greierului, care se adresează nemilosului anotimp, început și încheiat printr-o
imagine sonoră, prin onomatopeea „cri-cri-cri”, exprimă o dramă existențială, de fapt un subiect
de fabulă de care artistul ar fi vrut să uite: „- Cri-cri-cri / Toamnă gri, / Nu credeam c-o să mai vii
/ Înainte de Crăciun, / Că puteam și eu s-adun / O grăunță cât de mică, / Ca să nu cer împrumut /
La vecina mea furnică, / Fi’ndcă nu-mi dă niciodată, / Și-apoi umple lumea toată / Că m-am dus
și i-am cerut…”.
Finalul poeziei, învăluit de simpatia și compasiunea poetului, accentuează sentimentul de
tristețe, greierul rămânând lipsit de orice speranță: „Dar de-acuș s-a isprăvit... // Cri-cri-cri, /
Toamna gri / Tare-s mic si necăjit”. Greierul devine astfel un cântăreț al propriei sale condiții, al
imposibilității de a se adăposti la venirea anotimpului rece, care semnifiă, într-un plan mai larg,
condiția artistului în societate.