Genul epic - baladă

BALADA UNUI GREIER MIC, REFERAT, GEORGE TOPÂRCEANU

Peste dealuri zgribulite,/Peste ţarini zdrenţuite,/A venit aşa, deodată,/Toamna cea întunecată.

Lungă, slabă şi zăludă,/Botezând natura udă/C-un mănunchi de ciumafai, -/Când se scutură de

ciudă,/Împrejurul ei departe/ Risipeşte-n evantai/Ploi mărunte,/Frunze moarte,/Stropi de
tină,/Guturai…

Şi cum vine de la munte,/Blestemând/Şi lăcrimând,/Toţi ciulinii de pe vale/Se pitesc prin

văgăuni,/Iar măceşii de pe câmpuri/ O întâmpină în cale/Cu grăbite plecăciuni…

Doar pe coastă, la urcuş,/Din căsuţa lui de humă/A ieşit un greieruş,/Negru, mic, muiat în
tuş/Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

- Cri-cri-cri,/Toamnă gri,/Nu credeam c-o să mai vii/Înainte de Crăciun,/Că puteam şi eu s-

adun/O grăunţă cât de mică,/Ca să nu cer împrumut/La vecina mea furnică,/Fi’ndcă nu-mi dă
niciodată,//Şi-apoi umple lumea toată/Că m-am dus şi i-am cerut…

Dar de-acuş,/Zise el cu glas sfârşit/Ridicând un picioruş,/Dar de-acuş s-a isprăvit…/Cri-cri-

cri,/Toamnă gri,/Tare-s mic şi necăjit!

Cunoscut ca poet al anotimpurilor (mai ales în Rapsodii), al lumii gingase a florilor si

a micilor vietuitoare, George Topârceanu a înfățișat în lirica sa acest univers cu duioșie ți
umor, el fiind un sentimental care transforma "-n glume lacrimile clare".

O astfel de operă literară este și "Balada unui greier mic", publicata în săptămânalul
"Lumea bazar", în anul 1923, fiind apoi inclusa în editia urmatoare a "Baladelor vesele și
triste".

Poezia are o structura bine articulata, începând cu sosirea toamnei si încheindu-se cu

monologul greierului prin care "exprimă o mare delicatețe si duioșie". (C. Ciopraga)

Sosirea neasteptata a toamnei "celei întunecate" este prezentată expeditiv în primele

patru versuri, poetul insistând asupra rapidității acțiunii, asupra surprizei ("A venit așa,
deodată") si a dimensiunilor impresionante ale peisajului luat în stăpânire de anotimp ("Peste
dealuri zgribulite./Peste țarini zdrențuite"). Elementele cadrului natural sunt caracterizate prin
epitetele zgribulite si zdrentuite care atribuie însușiri celor doi termeni ai enumerației peste
dealuri, peste țarini, iar epitetul cea întunecată evidentiaza una din trăsăturile anotimpului —
atmosfera mohorâtă.

Topârceanu insistă apoi asupra chipului toamnei prin intermediul epitetului triplu
lungă, slabă și zăludă, cu rol personificator, ea apărând asemenea unui duh malefic care lasă
în urma sa toate relele posibile: "Ploi mărunte,/ Frunze moarte,/ Stropi de tină./ Guturai./"
Enumeratia ploi, frunze, stropi de tină, guturai între termenii căreia se intercalează epitetele
mărunte și moarte reliefeaza într-un ritm alert fenomenele specifice acestui anotimp și
transmite un sentiment de neliniște și de teamă.

Natura reacționează diferit în fața toamnei care, "vine de la munte/Blestemând și

lăcrimând": cuprinși de panică, ciulinii "se pitesc prin văgăuni", măceșii o întâmpină "cu
grăbite plecăciuni", iar greierașul își face apariția "pe coastă, la urcuș" iesind "din căsuța lui
de humă". Atât toamna, care blestema și lacrimează (sugestie a vântului și a ploii), cât si
celelalte elemente ale naturii apar personificate prin intermediul unor verbe de miscare: "se
pitesc", "întâmpină", "a ieșit". Cu o artă desăvârșită de miniaturist, de fin bijutier, scriitorul
zăbovește asupra imaginii greierului insistând asupra coloritului prin folosirea enumerației
"negru, mic, muiat în tuș..., pudrat cu brumă". Duioșia si compasiunea cu care Topârceanu
vorbește despre greier, gingășia acestuia sunt evidențiate atât de enumerația anterioară, cât și
de diminutivele "căsuță" si "greieraș".

Partea finală, care cuprinde monologul greierului, copleșește prin delicatețe și duioșie,
depășind cu mult gingășia existentă în alte creații, cum ar fi "Rapsodii de toamna". Toamna îl
găsește pe greier cu cămara goală, fapt pe care îl motivează prin credulitatea sa izvorâtă dintr-
un calcul gresit ("Nu credeam c-o să mai vii/ Înainte de Crăciun./ Că puteam și eu s-adun/ O
grăunță cât de mică/"). Drama micii vietăți este cu atât mai mare, cu cât posibilitatea
împrumutului la "vecina furnică" este exclusă atâta timp cât orice încercare este urmată de
refuz ți de bârfă: "Fi'ncă nu-mi dă niciodată,/ Și-apoi umple lumea toată/ Că m-am dus ți i-am
cerut../". De aceea, în cuvintele greierului își face loc disperarea și resemnarea ("Dar de-acuș,
[...]/ Dar de-acuș s-a isprăvit.../"), singura consolare rămânându-i autocompătimirea: "Cri-cri-
cri,/ Toamnă gri,/Tare-s mic și necăjit/".

În cuvintele greierului ca și în întregul text își face loc umorul, "folosit ca mijloc de
transmitere a duioșiei" (D. Micu), căci scriitorul privește cu îngăduință, cu înțelegere
pasivitatea, neglijența, naivitatea, ca atribute specific omenești. Un rol important în reliefarea
atitudinii poetului îl au și epitetele "toamnă gri", "glas sfârșit", diminutivul "picioruș",
repetiția "dar de-acuș", și adjectivele cu rol de nume predicativ "mic și necăjit", care
îmbogățesc registrul stilistic folosit anterior.

Prin personificarea greierului "care poate fi totodată un om șarmant, [...] un umil

funcționar, [...] un poet necunoscut, neînțeles" (D. Micu), prin atitudinea acestuia, George
Topârceanu prefigurează fabulele de mai târziu, scrise între 1930-1936, această baladă putând
fi socotită un exercițiu preliminar, chiar dacă își are nota ei de originalitate evidentă.