LITERATURA EDUCATORI DEFINITIVAT

Programa
1. CREAŢIA POPULARĂ
a) Genul liric – lirica populară
- Colinde
- Proverbe, zicători, ghicitori
- Folclorul copiilor (cântece formulă, recitative, numărători)
b) Genul epic
- Basmul popular :
Greuceanu,
Prâslea cel voinic şi merele de aur
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte,
2. CREAŢIA CULTĂ
a. Genul epic
Fabula: Jean de La Fontaine – Greierele și furnica.
Legenda:
- Călin Gruia – Povestea florii-soarelui,
- Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Ştefan cel Mare.
Basmul cult:
- Mihai Eminescu – Făt-Frumos din lacrimă;
- Ion Creangă – Povestea lui Harap-Alb;
- Basmul modern:
- Carlo Collodi – Pinocchio,
- Lyman Frank Baum – Vrăjitorul din Oz.
Povești:
- Ion Creangă - Fata babei şi fata moşneagului;
- Hans Christian Andersen – Răţuşca cea urâtă;
- Fraţii Grimm – Albă ca zăpada;
- Charles Perault – Scufiţa Roşie.
Povestirea şi schiţa:
Povestiri şi schiţe despre vieţuitoare:
- Emil Gârleanu – Căprioara/ Gândăcelul; -schiță
- Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti – Puiul; schiță
- Ion Creangă –Capra cu trei iezi; povestire
Povestiri despre copilărie:
- I.L.Caragiale – D-l. Goe/Vizită; schiță
- Octav Pancu Iaşi – Iedul cu trei capre; ar putea fi schiță
- Barbu Ştefănescu-Delavrancea – Bunicul / Bunica; povestire
- Mihail Sadoveanu – Dumbrava minunată; povestire
Povestiri şi schiţe care evocă trecutul istoric: Ion Creangă – Moş Ion Roată şi Unirea.
Romanul pentru copii şi despre copii:
Ion Creangă – Amintiri din copilărie;
Mark Twain – Aventurile lui Tom Sawyer.
b. Genul liric
- Poezia despre copilărie: George Coşbuc – Iarna pe uliţă, La oglindă;
Elena Farago – Sfatul degetelor.
- Poezia despre natură şi vieţuitoare:
- Mihai Eminescu – Revedere, Somnoroase păsărele;
- Vasile Alecsandri – Pasteluri, Miezul iernei;
- Tudor Arghezi – Zdreanţă;
- George Topârceanu –Gospodina;
- Elena Farago – Căţeluşul şchiop.

1
 I. CREATIA POPULARA
1. Genul Liric – lirica populara
1.a Colinde
Colinda este o specie folclorică de poezie cantata, uneori recitata, inspirată de obiceiurile calendaristice de
iarnă. Avem Colinde inspirate din evenimentul nașterii lui Isus, precum: Cantecele de stea si Florile dalbe.
Ea apartine celor trei genuri literare: genului liric prin caracterul de urare, celui epic prin naratiune si celui
dramatic prin concretizarea in adevarate spectacole. Funcțiile magico-ritualice, aparțin vremilor stravechi iar
cele de urare si felicitare, timpurilor contemporane. Textul cuprinde elemente creștine, incantatii magice
similare descantecului, imagini sonore ritualice.
Din punctul de vedere al compozitiei, epicul, alternează intre real si fantastic. Colinda apeleaza in
introducere si incheiere la formule stereotipe aducand in prim-plan personaje fabuloase.
Sculati, sculati, boieri mari, Ca va vin colindatori,
Florile dalbe, Florile dalbe,
Sculati voi Romani plugari, Noaptea pe la cantatori,
Florile dalbe, Florile dalbe,
Proverbe, zicatori, ghicitori.
Literatura aforistică și enigmistică este alcatuită din proverbe si ghicitori. Proverbul este o vorbă
înțeleaptă, o succesiune de cuvinte pline de înțeles profund, de obicei exprimat(e) într-o formă compactă,
chiar minimalistă, sub forma unei expresii, a unei propoziții sau chiar a unei fraze scurte, sintetice. Ele
constau in mesaje de dimensiuni reduse însă cu o informatie morală concentrată.
Proverbul („paremie”) are o expresie impersonala, de mare vechime, inzestrată cu autoritate si intelepciune.
Sunt mici opere literare incadrate in orizontul vietii, ce descoperă defectele morale ale omului: minciuna,
prostia, ingamfarea, lenea etc. El poate fi metaforic sau nemetaforic din punctul de vedere al expresiei artistice.
In orice formă, fie de enunt propriu-zis, fie metaforă expresivă, proverbul ofera o lectie de intelepciune aplicată
la contexte particulare. În limba română, cele mai multe proverbe sunt anonime, provenind din înțelepciunea
multi-milenară a poporului român. De multe ori, proverbele românești au rimă și ritm, fiind ușor de memorizat,
reprodus și transmis. Se poate remarca că intuitiv, dar și cognitiv, creatorii proverbelor românești au încorporat
în forma sintetică, elemente evidente de poezie și mnemotehnică.Ele reflecta lumea, lucrurile concrete sau
particulare, cu scopul de a dezvalui o semnificatie mai largă, o insusire sau un raport necesar intre obiectele
lumii.
Iata cateva exemple: Bine faci, bine găsești. Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!
1.c Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori)
Folclorul copiilor reprezinta o parte componenta a literaturii nationale si este un gen literar de sine
statator. Prin cantec si joc copilul ia contact cu mediul inconjurator, straduindu-se sa-l cunoasca. Creatiile din
folclorul copiilor insotesc jocurile, dorintele, bucuriile, supararile, impresiile acestora. Aceste creatii au
multiple functii: psihica, educativ-formativa si distractiva. Ele sunt creatii in proza sau in versuri, epice si
lirice si nu au o forma fixa. Aceste creatii au trasaturile specifice creatiei populare:
- au un caracter anonim; -au caracter oral; -au caracter colectiv intrucat sunt creatii ale mai multor persoane; -
au caracter popular intrucat au ca sursa de inspiratie intelepciunea populara si utilizeaza limbaj si expresii
caracteristice graiului popular – si caracter sincretic, implica simultan diferite forme de arta: muzica, poezie,
jocul mimic, dans. Aceste creatii au trasaturi specifice:
-au o nota de naivitate fireasca, optimism si vioiciune
-se caracterizeaza prin simplitate, muzicalitate si plasticitate
-sunt atractive, placute intrucat copiii prefera rimele nastrusnice, numaratorile sugubete , tot felul de poezii
naive, jocuri hazlii. In continutul lor regasim imagini din lumea animala si florala si din viata sociala si de
familie. Cu alte cuvinte regasim lumea ce inconjoara copilul sau o lume imaginara, specifica
copilariei.Versurile sunt uneori cantate sau scandate de copii.

2
 Numărătorile sunt folosite atunci când se fac echipe de loc sau când se stabileşte cine începe jocul, cine iese
primul din joc sau cine trebuie să facă o anumită sarcină. Din oceanul Pacific
JOC CU CÂNTEC Unu, doi, unu, doi, Vino să te joci cu noi! Cine intră-n joc cu noi? E de vineri până
joi. Cuminţel şi sănătos. Bate tare jos! Unu, doi, unu, doi, Nu mai sta, Hai şi joacă uite-aşa! Stai mai drept,
Scoate piept, Că doar eşti copil deştept!
Se cântă prima strofă, iar la refren, fetiţa îşi alege un băiat şi dansează împreună după care în mijloc
rămâne doar băiatul. Băieţelul din mijloc dansează în timp ce se cântă strofa a doua, iar la refren îşi alege o
fetiţă cu care dansează împreună şi tot aşa se schimbă copiii până dansează cu toţii.
FORMULE-CÂNTECE TERAPEUTICE Auraș păcuraș Scoate apa din urechi Că ti-oi da parale
vechi, Şi ţi-oi spăla cufele Şi ţi-oi bate tobele.

3
 Genul epic 2.a Basmul este o specie a genului epic de mari dimensiuni in care se nareaza intamplari
fantastice ale unor personaje imaginare . El este „o creatie literara cu o geneza speciala, o oglindire a vietii
in moduri fabuloase, un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala”.
Subiectul lui exprima o viziune straveche asupra lumii, atunci cand personaje fantastice pozitive aflate in
slujba Binelui se confrunta cu fortele Raului, pe care le infrang cu ajutorul unor fiinte sau obiecte cu insusiri
supranaturale. In naratiunea fantastica Fat-Frumos si Zmeul Zmeilor isi disputa iubirea Ilenei Cosanzene. Daca
in debutul confruntarii dintre cele doua forte morale antagonice Zmeul pare invingator, pe masura ce depaseste
obstacolele din cale, prea tanarul Fat-Frumos capata experienta, intelepciune.
Din punctul de vedere al continutului, se caracterizeaza prin fantasticul de esenta miraculoasa si
-prin stereotipii constand in formule initiale, mediane, finale. In functie de subiect, basmul popular
-se poate clasifica in: fantastic (dominat de elemente fantastice), nuvelistic (relateaza intamplari si personaje
recognoscibile istoric), animalier (are ca protagonisti animale). In basmul popular perspectiva narativa
apartine rapsodului care comunica direct cu auditoriul sau prin intermediul unor formule de adresare, specifice
vorbirii directe.
Modelul structural al basmului cuprinde o situatie initiala de echilibru, un eveniment sau o secventa de
evenimente care deregleaza acest echilibru, actiunea reparatorie marcata printr-o aventura eroica urmata de
refacerea echilibrului si rasplatirea eroului.
De obicei actiunea basmului are o desfasurare biografica, prezentand eroul de la nastere pana la punctul
culminant al existentei: casatoria si investirea ca imparat. Finalul basmului este intotdeauna fericit, celebrand
infrangerea fortelor Raului si implinirea sufleteasca si materiala a personajelor, reprezentante ale Binelui.
Conflictul basmului este exterior, fiind generat de opozitii morale.
Actiunea basmului este proiectata intr-un timp ireal, fabulos, iar spatiul derularii faptelor este dincolo de
orizontul vietii omenesti. Personajele basmului sunt tipice (parintii – imparatul, imparateasa, baba, mosul,
copiii – mezinul, copilul sarac, viteazul, fata cea cuminte si harnica) sau cu roluri bine definite (raufacatorul,
adjuvantul, persoana cautata, eroul). Ajutoarele desemneaza personaje nazdravane care se afla la dispozitia
eroului pozitiv, iar donatorii sunt personaje intalnite intamplator, ce ofera obiecte cu insusiri magice
protagonistului pentru a-si infrange dusmanii.
In basmul popular fantasticul este antropomorfizat, personajele fabuloase se comporta ca oamenii,
umanizarea lor fiind conventionala iar obiectele si numerele au valoare simbolica. De exemplu, podul
semnifica trecerea in lumea cealalta, de la un model de existenta la altul, de la imaturitate la maturitate. Pestera
este un loc al renasterii si al regenerarii. Coborarea in infern permite eroului sa experimenteze moartea
initiatica si reluarea vietii. Cele mai cunoscute teme ale basmului sunt: gemenii ucisi de mama vitrega, parintii
fara copii, dorinta neimplinita, dragostea pentru o fiinta nepotrivita s.a. Dintre motivele des intalnite
enumeram: calatoria, probele initiatice, catastrofa naturala, metamorfoza s.a.
Intre marile colectii de basme ale lumii se numara 1001 de nopti, Povestile lui Charles Perrault, cele ale
fratilor Grimm. Dintre cele 741 de subiecte tip inventariate in basmele lumii de Aarne si Thompson, in
naratiunile fantastice romanesti au fost identificate 270, 140 tipuri comune altor popoare si 130 autohtone. Cel
mai frecvent folosite sunt: lupta impotriva unui asupritor (zmeu, imparat lacom, boier carcotas), impunerea de
catre bogat ca saracul sa implineasca sarcini primejdioase pentru a-i lua un bun de pret (copii, sotie), sotia
nedreptatita, fata oropsita, modestia rasplatita.
Basmele romanesti au fost antologate si publicate incepand cu 1845, Petre Ispirescu fiind primul mare
culegator autohton de basme din jurul Bucurestilor auzite „in familie, de la parinti si de la rude apropiate” si a
carui activitate a fost elogiata de Hasdeu si de Alecsandri. In volumul Legende sau basmele adunate din
gura poporului el a strans 36 de titluri originale cel mai cunoscut este Tinerete fara batranete si viata fara de
moarte. Acest basm a fost considerat un „basm legenda”, un „mit disimulat”, „un dar nesperat al culturii
noastre folclorice adus umanitatii” (C. Noica).
Basmul este o specie a epicii populare (de regula in proza) si culte, cu o raspandire mondiala, in care se
nareaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare (feti frumosi, zane, animale nazdravane etc.) aflate
4
in lupta cu forte nefaste ale naturii sau ale societatii, simbolizate prin balauri, zmei, vrajitoare etc, pe care
ajung a le birui in cele din urma ". Completam aceasta definitie cu cele spuse de G. Calinescu in prefata la
Estetica basmului:,, Basmul este o opera de creatie literara cu o geneza speciala, o oglindire a vietii in
moduri fabuloase. Basmul e un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie
morala etc. Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci si fiinte himerice, animale ".

Greuceanu

Acest basm popular fantastic a fost cules de P. Ispirescu si publicat in 1882 in volumul Legendele sau
basmele romanilor.
Tema este comuna basmelor populare, adica lupta dintre bine si rau din care iese invingator intotdeauna
binele, dreptatea, cinstea etc, caracteristici esentiale ale optimismului uman.
Titlul este numele personajului principal. Eroului nu i se dezvaluie originea, cum se intampla in alte
basme. Se precizeaza doar ca „Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume Greuceanu". Nu este nici fiu de
imparat, nici mezinul unei familii modeste, ci un viteaz care se incumeta pe ajutorul lui Dumnezeu si pe
voinicia lui , sa-si ofere imparatului Roșu slujba pentru a elibera Soarele si Luna din captivitatea zmeilor,
„acesti impielitati vrasmasi ai omenirii".
Subiectul este simplu si reprezinta o impletire de fapte si situatii reale cu altele fantastice sau miraculoase
intre care nu exista hotare. Ca in orice basm, predominante sunt situatiile supranaturale fata de cele realiste.
Formula introductiva de la inceput „A fost odata ca niciodata" proiecteaza actiunea intr-un spatiu
nelimitat si intr-un timp nedeterminat. Imparatul Rosu era foarte mahnit ca niste zmei au furat de pe cer
Soarele si Luna. Dadu de stire ca, viteazul care le va aduce, va primi pe fata lui de sotie si jumatate din
imparatie, iar cine nu va izbuti va fi pedepsit prin taierea capului. Desi imparatul se dovedeste drept si ferm in
hotararea de a pedepsi eventuala neizbanda, Greuceanu este cu atat mai hotarat: „-Fie, marite imparate, chiar
de-as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pana nu voi duce la capat bun sarcina ce imi iau de bunavoia mea." Pe
Greuceanu insa, in primul rand, il determina sa riste dragostea fata de oameni, care, fara soare (simbol al vietii,
al luminii, al cunoasteriI) si fara luna (simbol al linistii, al pacii si al poeziei) nu puteau trai.
Insotit de fratele sau, ajunse la Faurul Pamantului, un personaj cu virtuti supranaturale. Un sfat de trei
zile si trei nopti cu acesta il pregateste sa infrunte vicleniile zmeilor. Dupa plecarea lui Greuceanu, Faurul
Pamantului face din fier chipul lui Greuceanu, apoi porunci „sa arda cusnita ziua si noaptea". La o rascruce de
drumuri, cei doi frati se despart. Un cutit infipt in pamant si cate o basma purtata de fiecare va avea menirea de
a da de stire unuia despre soarta celuilalt. Intors mai devreme, fratele Greuceanului constata ca e curat cutitul,
iar Soarele si Luna au revenit pe cer. In acest timp, Greuceanu, prefacut mai intai in porumbel si apoi in musca,
afla de la zmeoaice cand se intorc zmeii de la vanatoare din Codrul Verde. Codrul Verde apare ca un taram al
interdictiei pentru oameni, stapanit de zmei, aici aflandu-se locul tainic unde erau Soarele si Luna in
captivitate. Greuceanu se lupta cu zmeii. Dupa ce-i invinse pe zmeul cel mic si pe fratele acestuia, el se lua la
lupta cu tatal zmeilor, „un tartor catranit". Lui i se adreseaza curajos Greuceanu: ,,Vino sa ne batem, in sabii sa
ne taiem, in suliti sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam". Lupta cu tartorul zmeilor este descrisa cu mult
dinamism: Sosi zmeul si se luara la bataie: „in sabii se batura ce se batura si se rupsera sabiile; in suliti se
lovira ce se lovira si se rupsera sulitele; apoi se luara la lupta: se zguduiau unul pe altul de se cutremura
pamantul. Asa lupta nici ca s-a mai vazut!". Cu ajutorul miraculos al corbului care-i aduce lui Greuceanu un
cioc de apa dulce si acesta se inzdraveni, il vari pe zmeu pana la gat in pamant si, dupa ce afla unde se gasesc
Soarele si Luna, ii reteza capul. Cu degetul mic de la mana dreapta a zmeului - drept cheie- deschide „cula",
eliberand Soarele si Luna. Gestul eroului capata dimensiuni titanice: „Lua in mana dreapta soarele si in cea
stanga luna, le arunca pe cer si se bucura cu bucurie mare". Gestul nobil al lui Greuceanu a fost bine primit de
colectivitate: „Oamenii, cand vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara pe Dumnezeu ca a dat
atata tarie lui Greuceanu de a izbandit impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii". Si eu incalecai p-o sea, si
va povestii voua asa
5
 „Praslea cel voinic si merele de aur

Publicat in anul 1862, in doua reviste bucurestene cu orientari politice divergente, „Taranul roman” si
„Unirea”, basmul a fos intitulat mai intai Cele trei mere de aur. Actiunea lui se deruleaza in jurul a doua
motive: cel al initierii in viata adulta a feciorului unuí crai si cel al tradarii de frate.
Subiectul basmului. Actiunea se petrece intr-un loc si timp nedeterminat si este declansata de supararea
imparatului caruia i se fura merele de aur, exact in timpul coacerii. El vesteste o rasplata substantiala pentru cei
care ii vor aduce merele si il vor prinde pe hot. Intre vitejii care isi incearca norocul se afla si cei doi feciori
mai mari ai imparatului. Toti adorm in mod misterios chiar in noaptea cand merele se coc si cand un hot le
fura. Spre surpriza tuturor numai feciorul cel mic, Praslea, reuseste sa aduca tatalui merele de aur. Dupa ce afla
secretul vrajii care ii impiedica pe ceilalti viteji sa vegheze toata noaptea, el isi confectioneaza tepuse care sa
nu-l lasa sa adoarma. Plecat in urmarirea hotului impreuna cu fratii sau, el ajunge pe celalalt taram unde se
lupta cu zmeii, elibereaza trei fete surori si le transforma palatele in mere de arama, argint si aur. Dupa aceste
ispravi care ii probeaza vitejia si intelepciunea, Praslea este tradat si parasit pe taramul zmeilor de fratii sai,
invidiosi. Revenit printre oameni cu ajutorul unui zgripsor caruia ii salveaza copiii, el afla ca fratii s-au
casatorit cu fetele salvate de pe taramul zmeilor si ca cea mai mica dintre ele refuza a-si alege de barbat vreun
pretendent. Pentru a amana casatoria nedorita, tanara femeie cerea sa i se aduca trei obiecte cu valoare
simbolica: o furca cu caierul si fusul de aur, o closca cu puii de aur, un mar de aur. Praslea oferi fetei
obiectele solicitate si face astfel posibila recunoasterea sa. Fratii sunt pedepsiti, iar el se casatoreste cu fata care
l-a asteptat cu fidelitate.
Din punctul de vedere al constructiei literare naratiunea lui Petre Ispirescu impleteste doua conflicte:
prinderea si pedepsirea hotului din gradina cu mere de aur a imparatului si pedepsirea fratilor tradatori. Daca
pe zmei ii omoara Praslea, pe fratii tradatori ii pedepseste Dumnezeu, ei devenind victimele justitiei divine
nedepasind proba sagetilor inaltate in cer, ce se infig in capetele adevaratilor vinovati.
Protagonistul. Praslea este un erou justitiar, care pe parcursul naratiunii se transforma dintr-un fecior
nevarstnic intr-un om matur, capabil a intemeia o noua familie si a conduce o imparatie. Seria probelor pe care
le traverseaza protagonistul pentru a ajunge la varsta barbatiei este deschisa de mitul marului Afroditei. El este
exemplificat in probele depasite mai intai in gradina tatalui, apoi pe taramul zmeilor si, in cele din urma,
printre oameni, cand revine printre ai sai. Eroul infrunta cu istetime si curaj diversele intrupari ale raului: hoti,
fiinte fantastice, frati tradatori si invidiosi. El traverseaza doua serii de initieri: cea de fiu respectuos si loial
familiei sale si apoi pe aceea de barbat plecat in cautarea sotiei ideale. Pe taramul celalalt el infrunta zmeii si se
salveaza datorita calitatilor morale deosebite: generozitate si curaj.
Motive si simboluri literare. Basmul lui Ispirescu apeleaza la mai multe mituri, devenite motive literare,
precum: marul oferit Afroditei de Paris pentru a o desemna mai frumoasa decat Atena si Hera, mitul nuptial al
castigarii sotiei dorite si de alti barbati, mitul celor trei varste ale umanitatii (de arama, de argint, aur), mitul
fratelui tradator (al lui Cain si Abel), mitul femeii virtuoase si al petitorilor ei (dupa modelul sotiei lui Ulise,
Penelopa), mitul pasarii salvatoare (vultur, corb, zgriptor). El valorifica simboluri ritualice ce desemneaza
atributiile femeii in familie si in gospodarie: fusul, furca si closca cu puii de aur.
Realizari artistice. In afara naratiunii fantastice constand in serii de probe pe care protagonitul le depaseste
cu succes, proza lui Petre Ispirescu insereaza dialoguri revelatoare pentru conditia morala a eroilor. Cu ajutorul
lor sunt aduse in scena personajele si se declanseaza noi secvente narative. Dialogurile fiilor de imparat cu tatal
lor, ori al lui Praslea cu fetele de imparat au valoare dramatica. Iata dialogul prin intermediul caruia este adus
in prim-plan protagonistul naratiunii: „Timpul veni, merele incepura a se pargui; atunci fiul sau cel mijlociu

6
pazi si el; dara pati ca si frate-sau cel mare. Tata-sau, deznadajduit, pusese in gand sa-l taie; dar fiul sau cel
mic, Praslea, veni cu rugaciune catre tata-sau, si-i zise:
– Tata, atatia ani l-ai tinut, ai suferit atatea necazuri dupa urma acestui pom. Mai lasa-l, rogu-te, si anul acesta,
sa-mi incerc si eu norocul.
– Fugi d-aci, nesocotitule, zise imparatul. Fratii tai mai mari, atati si atati oameni voinici si deprinsi cu nevoile
n-au putut face nimic, si tocmai tu, un mucos ca tine sa izbuteasca? N-auzi tu ce prapastii spun fratii tai? Aici
trebuie sa fie ceva vraji.
– Eu nu ma incumet, zise Praslea, a prinde pe hoti, ci zic ca o incercare de voi face si eu, nu poate sa-ti aduca
nici un rau.
Imparatul se indupleca si mai lasa pomul netaiat inca un an” .
O alta trasatura stilistica proprie lui Petre Ispirescu o constituie proza ritmata, folosita pentru a conferi mai
multa expresivitate unor situatii epice, in esenta conventionale: „Si se luptara/ si se luptara,/ zi de vara/ pana
seara”, „o bucata de batoc,/ s-un picior de iepure schiop”.

Tinerete fără bătrânețe

Petre Ispirescu a arătat totdeauna un viu interes pentru folclorul românesc şi a cules cu pasiune producţiile
literaturii populare, pe care le-a publicat mai întâi în ziarele timpului, apoi le-a adunat în volum. El a fost
lucrător tipograf, apoi a devenit proprietarul tipografiei, din care cauză este cunoscut drept „culegătorul-
tipograf’. Petre Ispirescu a cules cele mai multe basme din Muntenia, numai câteva provenind din Moldova şi
Ardeal, basme pe care, deşi le-a scris aşa cum le-a auzit, fără prea multă contribuţie personală, statutul său nu
este totuşi de simplu culegător, ci de adevărat scriitor, datorită formei originale pe care a reuşit să o imprime
acestor creaţii populare.

Basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte i-a fost povestit lui Petre Ispirescu, în copilărie, de către
tatăl său. Cu titlul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, basmul apare, mai întâi, în Legende şi
basmele românilor (1872).

B.P. Hasdeu afirma în prefaţă că acest volum este „o preţioasă comoară pentru scrutătorul mitologiei naţionale
şi chiar pentru un istoric”. Cu o introducere entuziastă a lui Vasile Alecsandri, care-l felicita pe Ispirescu
pentru că a adunat „într-un şirag mulţime de pietre scumpe din averea naţională, un şirag care nu mai este
ameninţat de a se pierde. [...] Ai îndeplinit o sacră datorie către Patrie!”.

Basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un
basm popular. Împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral
(străvechi) al basmelor, însă, în această creaţie populară se manifestă idei filozofice din mitologia românească,
referitoare la condiţia omului în univers, la viziunea despre viaţă şi moarte. Basmul îmbină supranaturalul
popular (fabulosul) cu profunde concepţii filozofice şi mitologice, de unde reiese şi originalitatea unică a
acestei creaţii.

Semnificaţia titlului. „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” relevă sensuri pline de substanţă ideatică,
dubla negaţie („fără”) reliefând fermitatea dorinţei omului de a atinge idealuri superioare, anulând, astfel,
adevărul universal-valabil că nu există nici bătrâneţea fără tinereţe şi nici moartea fără de viaţă (adică nu poţi fi
bătrân dacă n-ai fost mai întâi tânăr şi nu poţi muri dacă n-ai fost viu). Subtilităţile semnificaţiei titlului se
regăsesc şi în cuvintele cu care îl întâmpină zâna, cu milă, în ţinutul vremii uitate - „Bine ai venit, Făt-Frumos”
- şi cele pe care i le spune Moartea, dându-i o palmă - „Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”.

7
Tema. Tema este atipică, lupta nu se mai dă între forţele binelui şi cele malefice, ci relevă dreptul nativ al
omului la fericire şi refuzul de a accepta o viaţă banală, mărginită între limitele umanului. Se pare că motivul
mitologic al copilului care nu acceptă să se nască nu se regăseşte în folclorul altor popoare.

Construcţia subiectului şi semnificaţiile basmului. Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este un basm
popular. Autorul anonim este un narator omniscient. Naraţiunea la persoana a III-a îmbină supranaturalul cu
planul real, armonizând eroii fabuloşi cu ideile filozofice şi mitologice. Acţiunea acestui basm nu are la bază
conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, ci acela dintre ideal şi limita umană, iar deznodământul constă în
triumful legilor universal-valabile care guvernează condiţia de muritor a omului.

Subiectul este asemănător basmelor în ceea ce priveşte eroii şi motivele populare, incipitul fiind reprezentat de
formula iniţială tipică: „A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti”. Neobişnuită este
continuarea cu elementele supranaturale ce prezintă relaţii imposibile între elementele universului, ceea ce ar
sugera faptul că aceste întâmplări nu s-au petrecut nicicând şi sunt de neconceput: „de când făcea plopşorul
pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau,
înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava
cerului de ne aducea poveşti. [...] Mai mincinos cine nu crede”. Această formulă de început are menirea de a
proiecta evenimentele narate într-un timp fabulos, într-o ordine stranie, răsturnată a lumii şi într-un spaţiu
miraculos.

Motivul împăratului fără urmaş. Basmul începe cu motivul împăratului fără urmaş, întâlnit adesea în aceste
creaţii. Un împărat şi o împărăteasă îşi doreau copii, dar degeaba au umblat pe la vraci şi filozofi, pentru că nu-
şi puteau îndeplini dorinţa. Aflând despre un unchiaş priceput, ei s-au dus să-i ceară sfatul. Vrăjitorul le dă
leacurile, dar îi avertizează că această dorinţă le va aduce întristare, că vor avea un singur copil, de care însă nu
vor avea parte.

Copilul este năzdrăvan încă înainte de a se naşte, plângând şi refuzând să vină pe lume, deşi împăratul îi
făgăduia „toate bunurile din lume”. Când îi promite Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, copilul
tace brusc şi se naşte, spre bucuria tuturor, iar petrecerea în împărăţie a ţinut o săptămână întreagă. Copilul este
isteţ şi curajos, învaţă într-o lună cât alţii într-un an, astfel că „împăratul murea şi învia de bucurie”, iar
împărăţia era mândră că o să aibă un conducător înţelept ca Solomon.

Motivul dorinţei imposibile. Când băiatul împlinea cincisprezece ani, i-a cerut tatălui să-şi respecte
promisiunea, dar împăratul recunoaşte că n-are de unde să-i dea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
şi că făgăduiala avusese drept scop împăcarea fătului. Tânărul este hotărât să plece în căutarea idealului pentru
care se născuse pe acest pământ şi toate rugăciunile şi lacrimile părinţilor sau ale curtenilor de a-l convinge să
renunţe la acest scop suprem au fost în zadar. Se manifestă în această secvenţă a basmului motivul dorinţei
imposibile.

Motivul probelor depăşite. Întâmplările următoare compun motivul probelor depăşite, fiind întâlnit în
majoritatea basmelor, cu scopul de a scoate în relief însuşirile excepţionale ale eroului, fie pentru a-şi găsi soţia
potrivită, fie pentru a face ca adevărul să triumfe etc. Făt-Frumos îşi alege din grajdurile împărăteşti calul cel
mai „răpciugos şi bubos şi slab”, pe care îl hrăneşte cu mâna sa, dându-i orz fiert în lapte.

Sfătuit de cal, voinicul cere tatălui „paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era
flăcău”, ceea ce simbolizează întoarcerea la valorile tradiţionale, ca experienţă spirituală necesară în această

8
călătorie. Toate pregătirile fiind terminate, calul se scutură şi „toate bubele şi răpciugă căzură de pe dânsul şi
rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi”.

A treia zi de dimineaţă pornesc în călătorie însoţiţi de care cu merinde, bani şi vreo două sute de ostaşi, după
cum poruncise împăratul. După ce ies din împărăţia tatălui, voinicul împarte toată avuţia soldaţilor, apoi o iau
spre răsărit şi, după trei zile şi trei nopţi, ajung într-o câmpie plină cu schelete umane. Calul îl avertizează că
intraseră pe moşia unei Gheonoaie, care era atât de rea, încât omora pe oricine cuteza să calce pe pământurile
ei, de aceea trebuia ca Făt-Frumos să aibă arcul şi săgeata pregătite, iar paloşul şi suliţa la îndemână.

Aceasta este prima probă pe care voinicul va trebui să o depăşească. Când se iveşte Gheonoaia, calul zboară
deasupra ei şi Făt-Frumos îi săgetează un picior, iar când era gata să-l lovească şi pe celălalt ea îl roagă să nu
mai tragă şi-l invită la masă. Generos, Făt-Frumos îi înapoiază piciorul şi acesta se lipeşte imediat la loc. De
bucurie, Gheonoaia îi oferă de soţie pe una dintre fetele ei, care erau „frumoase ca nişte zâne”, dar voinicul
refuză, urmărindu-şi împlinirea idealului pentru care se născuse.

După ce au mers „cale lungă şi mai lungă” (formulă mediană), au ajuns pe moşia Scorpiei, care era soră cu
Gheonoaia, dar fiind atât de rele nu puteau convieţui. Ele deveniseră „lighioi” pentru că le ajunsese blestemul
părinţilor, pe care nu-i ascultaseră. Scorpia avea trei capete şi se repede „cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi
vărsând flăcări” asupra voinicului, dar acesta trage cu arcul şi săgeata îi zboară un cap. Când să-i săgeteze şi al
doilea cap, Scorpia se roagă de Făt-Frumos să o ierte şi-l ospătează cu bucate alese, apoi îşi recapătă capul,
care se lipeşte imediat la locul său. Aceasta este a doua probă pe care voinicul reuşeşte să o treacă şi să iasă
încă o dată învingător.

Făt-Frumos pleacă mai departe, până ce ajunge într-un câmp plin de flori cu „un miros dulce”, unde un vânticel
adia uşor, dar calul îl previne că aici vor avea parte de o primejdie şi mai mare. Ei se află foarte aproape de
palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, înconjurat de o pădure deasă, unde trăiau
o mulţime de fiare sălbatice fioroase, care „ziua şi noaptea păzesc cu neadormire”.

Pentru că prin pădure era imposibil să poată trece, s-au hotărât să zboare pe deasupra pădurii, aşteptând
momentul când lighioanele primeau mâncare în curtea palatului, care strălucea atât de puternic, încât „la soare
te puteai uita, dar la dânsul ba”. Tocmai când să coboare, atinse cu piciorul vârful unui copac şi toate
dobitoacele încep să urle înfricoşător. Doamna care da „de mâncare puilor ei” îi salvează oprind dobitoacele şi
trimiţându-le la locul lor, aceasta fiind a treia probă şi ultima pe care o depăşeşte Făt-Frumos.

Motivul dorinţei împlinite. Motivul dorinţei împlinite începe cu primirea entuziastă pe care le-o face „doamna
palatului”, o zână înaltă, „supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă nevoie mare!”, pentru că „nu mai văzuse până
atunci suflet de om pe la dânsa”. Ea îl priveşte”cu milă” pe voinic, îi urează: „Bine ai venit, Făt-Frumos!” şi
confirmă faptul că acolo se găsea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Stăpâna mai avea două surori mai mari, îi face cunoştinţă cu ele şi cu animalele fioroase din pădure, ca ei să se
poată plimba în voie peste tot. Cu timpul, s-au împrietenit, iar Făt-Frumos s-a însurat cu fata cea mică. El putea
să se plimbe pe unde dorea, dar este prevenit ca numai în Valea Plângerii să nu meargă, „căci nu va fi bine de
el”. Făt-Frumos a petrecut la palat „vreme uitată”, rămăsese „tot aşa de tânăr” ca atunci când venise, trăia
fericit cu soţia şi cumnatele sale, bucurându-se din plin de viaţă.

Motivul dorului de părinţi. Într-o zi, mergând la vânătoare şi alergând după un iepure pe care nu-l putuse
nimeri cu săgeata, Făt-Frumos nu bagă de seamă şi trece în Valea Plângerii. Deodată „îl apucă un dor de tată-

9
său şi de mumă-sa”, îşi aduce aminte de lumea din care venise şi îl cuprinde o nespusă tristeţe. Revenirea
memoriei şi a dorului de părinţi sugerează reumanizarea eroului şi redobândirea condiţiei de om muritor.

În această secvenţă narativă se manifestă motivul dorului de părinţi, aşa că Făt-Frumos se hotărăşte să meargă
să-şi vadă părinţii, apoi să se întoarcă la palatul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. În zadar soţia îi
spune că trecuseră sute de ani şi că părinţii nu mai trăiau de mult, că va pieri şi el dacă va pleca, dar toate
rugăminţile fetelor nu i-au putut ostoi dorul de casă.

Motivul reîntoarcerii la condiţia umană

Motivul reîntoarcerii la condiţia umană este şi ultimul ce se distinge în acest basm popular. Calul se învoieşte
în cele din urmă să-l ducă înapoi pe Făt-Frumos, dar numai până la curtea împărătească, de unde el se va
întoarce imediat la palatul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, fără să-l mai aştepte. Meleagurile şi
oamenii sunt de nerecunoscut, în locul unde fuseseră moşiile Scorpiei şi ale Gheonoaiei se ridicau oraşe, iar
locuitorii râdeau când Făt-Frumos îi întreba de ele, ceea ce semnifică scurgerea ireversibilă a timpului. Lui i se
părea că trecuseră numai câteva zile de când trecuse pe aici şi, pe măsură ce mergea, barba îi crescuse până la
brâu, părul îi albise, iar picioarele îi tremurau.

Calul îl lasă la „palaturile în care se născuse” şi pleacă degrabă înapoi, spre palatul Tinereţe fără bătrâneţe şi
viaţă fără de moarte. Urarea şi promisiunea făcute calului impresionează puternic, putând sugera ideea că doar
după moarte omul poate intra în veşnicie: „Du-te, sănătos, că eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând”.
Critica literară descifrează aici ipostaza de psihopomp (care conduce sufletul mortului, asemenea lui Caron,
Apolo sau Orfeu în alte mitologii) a calului, sugerând că acesta ar putea fi călăuza sufletului stăpânului său,
după ce acesta va muri.

Văzând ruinele palatului, peste care crescuseră buruienile, Făt-Frumos lăcrimează amintindu-şi de copilăria
petrecută cu părinţii. Barba îi crescuse până la genunchi, pleoapele îi căzuseră, încât trebui să le ridice cu
degetele ca să vadă ce se afla într-o „chichiţă” (lădiţă din lemn), de unde „Moartea lui” se ridică şi-i trage o
palmă, spunându-i cu „glas slăbănogit”: „- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”. Făt-Frumos
cade mort şi se preface în ţărână. Accentuarea ideii că Moartea era a lui reliefează concepţia că fiecare om are
o singură moarte: „O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi
îndată se şi făcu ţărână”.

În basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, conflictul nu se manifestă între forţele binelui şi ale
răului, între adevăr şi minciună, ci există numai lupta omului cu sine însuşi pentru a-şi împlini idealurile
superioare. Este singurul basm care nu poate avea ca formulă finală acea zicere devenită celebră, „Şi au trăit
fericiţi până la adânci bătrâneţi şi or mai trăi şi astăzi de n-or fi murit”, deoarece protagonistul simbolizează
motivul reîntoarcerii la condiţia umană de muritor. Basmul se termină cu o formulă finală tipică: „Iar eu
încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”.

Personajele basmului. Personajele sunt, ca în orice basm, pozitive şi negative, omeneşti şi fabuloase,
principale, secundare şi episodice. George Călinescu definea eroii de basm ca pe nişte „fiinţe himerice,
animale, fiinţe neomeneşti” care au „psihologia şi sociologia lor misterioasă”.

10
Făt-Frumos este personajul principal, iar numele-generic de erou al basmelor populare româneşti ilustrează
ideea că protagonistul întruchipează modelul de cinste, dreptate şi adevăr, constituind imaginea forţelor
binelui.

Făt-Frumos vine pe lume prin magie, împăratul rezolvând astfel neputinţa de a avea copii, dar plata pentru
împlinirea dorinţei este la fel de mare, pentru că nu se bucură de fiul său decât câţiva ani, apoi îl pierde pentru
totdeauna, din vina sa, deoarece nu-şi putuse ţine promisiunea de a-i oferi Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără
de moarte. Revenirea lui Făt-Frumos în lumea pământeană se face tot printr-un ceremonial magic, întrucât
vânătoarea este considerată în mitologie un ritual.

Făt-Frumos este caracterizat în mod direct de către narator: „De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi
mai îndrăzneţ”, înzestrat cu o inteligenţă ieşită din comun, el învaţă într-o lună cât alţii într-un an şi se
prevestea că va fi un împărat înţelept ca Solomon.

Făt-Frumos dovedeşte tărie de caracter în împlinirea propriilor idealuri, simbolizând modelul uman care îşi
cunoaşte menirea în această lume.. Omul se naşte cu aspiraţia de a fi fericit, dar fericirea nu vine de la sine, ci
trebuie cucerită, de aceea eroul este supus unor probe, pentru a-şi dobândi astfel starea de beatitudine. Curajos,
îi săgetează Gheonoaiei un picior şi Scorpiei un cap, apoi, generos, le vindecă şi rămâne să ospăteze împreună
cu fiecare dintre ele.

Voinicul trăieşte într-o aparentă fericire în Paradis, deoarece aceasta este provocată de amnezie şi de
încremenirea timpului, de aceea există şi dilema dacă nu cumva, de fapt, Făt-Frumos şi-a ratat viaţa reală.
Revenindu-i memoria (anamneză), flăcăul se topeşte „de-a-n picioarele de dorul părinţilor” şi se întoarce la
condiţia de om muritor, care, de altfel, nu poate intra în veşnicie decât prin moarte.

Susţinând şi dezvoltând această idee, Mircea Anghelescu afirma: „Aspiraţia omului către veşnicie, în basmul
lui Ispirescu, trebuie văzută ca aspiraţie către perfecţiune, către purificarea individului fie şi numai în sens
moral, iar neputinţa păstrării ei, după ce a fost obţinută, nu este mărturia unui eşec, ci acceptarea destinului, a
condiţiei umane, o dată ce această purificare simbolică a fost realizată”.

Limbajul artistic se remarcă prin câteva şabloane şi particularităţi stilistice:

 formulele tipice basmului: iniţială: „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti”;
mediană: „Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă”; „se duseră, se duseră şi iară
se mai duseră”; finală: „Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”.

 cifra magică trei: trei zile, trei probe, trei zâne pe tărâmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte;

 cuvinte şi expresii populare, care dau stilului oralitate: „îmbli”, „dete”, „merinde”, „puse la cale”, „îşi
luă ziua bună”, „sunt multe foarte”.

„Multe veacuri poveştile poporului român au circulat doar prin viu grai, nestânjenite, între Ţara Românească,
Moldova şi Transilvania, contribuind la păstrarea unităţii de limbă şi la unificarea aceloraşi năzuinţe spre mai
bine ale maselor populare.”

11
 II. CREATIA CULTA

1. Genul epic

1.a Fabula:
Este o specie a genului epic, in versuri (mai rar in proza), in care sunt criticate trasaturi negative de
caracter si defecte omenesti puse pe seama umor animale, urmarind indreptarea comportamentului uman. In
literatura universala au scris fabule: Esop, La Fontaine, Krâlov. Fabula a fost cultivata in literatura romana de
catre:Gr. Alexandrescu, Alecu Donici, G. Toparceanu, T. Arghezi A. Baranga
Gr. Alexandrescu apartine generatiei de scriitori de la 1848 si a scris fabule valoroase cum ar fi: „Boul si
vitelul”, „Cainele si catelul”, „Lupul moralist”, „Toporul si padurea”.
Trasaturi ale fabulei
-este o creatie epica deoarece are narator, actiune si personaje
-textul fabulei este alcatuit din 2 parti:
1. poveste alegorica
2. morala: - explicita (formulata de catre autor)
- implicita (desprinsa de catre autor)
-actiunea este scurta, concentrata, rezumandu-se la un singur aspect din viata personajelor
-cadrul spatio-temporal este vag conturat, intentia autorului fiind de a da un caracter de generalitate faptelor
prezente
-universul uman este inlocuit cu universul necuvantatoarelor, pe baza unei succesiuni de personificări care se
numeste alegorie. Alegoria este o figură de stil care constă in inlocuirea unei realităti abstracte cu o imagine
concretă pe baza unor asemanari existente intre acestea. Ea se realizeaza printr-o succesiune de epitete,
personificări, metafore, comparatii.
-in fabule sunt criticate: lacomia, lenea, minciuna, ingamfarea, aroganta, prostia, credulitatea/naivitatea,
demagogia, parvenitism (imbogatirea rapida prin mijloace necinstite, depasirea conditiei materiale pe cai
josnice), fatarnicia / ipocrizia.
-numarul de personaje este intotdeauna foarte mic, acestea fiind alese in stransa legatura cu tipurile umane pe
care le reprezinta: iepurele – omul fricos, leul – omul puternic, lupul – omul fatarnic, vulpea – omul viclean,
catelul – omul naiv
-personajele unor fabule sunt prezentate in antiteza, acest fapt fiind evident chiar din titlu
-modurile de expunere folosite sunt: naratiune, dialog, monologul adresat si descrierile (foarte rar) ocupa un
spatiu redus oferind scurte informatii ce ajuta la caracterizarea personajelor
-atitudinea naratorului fata de personajele infatisate este diferita, ironica, sarcastica la adresa celor aflate pe o
treapta sociala superioara si compatimitoare, ingaduitoare la adresa celor aflate in inferioritate
-fabulel au un caracter educativ evident prin ele realizandu-se, pe un ton glumet, amuzant, o critica virulenta la
adresa societatii omenesti.
Jean de La Fontaine – Greierele si furnica.
Fabulele lui La Fontaine sunt concepute tradițional și clasic urmărindu-se un scop moralizator. El realizează
deopotrivă o frescă veridică și o imagine hazlie a moravurilor din veacul Regelui Soare. Naratiunea e vioaie,
logică, verosimilă. Istorisită la timpul prezent, întâmplările din lumera necuvântătotoareor sunt accesibile
copiilor iar finalul acestora e perceput cu usurință. fabula Greierul si furnica, este tradusă de Arghezi în
versuri sprințare și cu vocabule inconfundabile. De pildă aflând modul in care si-a petrecut vara, furnica ii dă
replica: Ai cântata? Îmi pare bine, Acum joacă dacă-ți vine. Și calica de mătușe Trânti ivărul la ușă. La
fontaine reia un subiect initiat de parintele fabulei, Esop, si abordat de o pleiada de scriitori. Tema fabulei este
satirizarea defectelor de caracter sau frivolitatii oamenilor lipsiti de prevedere, avand inclinarea de a se lasa in
voia placerilor vietii, ignorand consecintele faptelor lor, necesitatile viitoare si chiar destinul lor personal.

12
Titlul "Greierul si furnica" este enuntiativ, constand din numirea celor doua personaje ale fabulei, dar, implicit,
si a relatiei dintre ele, avand in vedere caracteristicile definitorii ale celor doua insecte.
Principalele moduri de expunere sunt naratiunea la persoana a III-a, avand scopul de a reliefa obiectivitatea
naratorului, si dialogul, sub forma unei scenete a celor doua personaje.
Morala fabulei este subinteleasa, putand insa a fi cu usurinta deslusita din povestirea alegorica. Este vorba
despre nesocotinta oamenilor care nu isi planifica viata, ci o vad doar ca o distractie, "o desfatare", fara a se
pregati pentru vremurile vitrege ("iarna") ce ii pot astepta. Daca unii - reprezentati de furnica- muncesc din
greu pentru a-si asigura existenta si a se pune la adapost de eventuale evenimente nefaste, altii -intruchipati de
greier- nu fac decat sa huzureasca, sa traiasca de azi pe maine, fara a avea intelepciunea de a pune ceva
deoparte sau, cum se spune intr-o expresie populara, " a strange bani albi pentru zile negre". Intr-o singura
fraza, morala acestei fabule ar putea fi: "Prevederea este mama intelepciunii".
Compozitional, naratiunea este formata din doua parti: o expozitiune, in care se explica statutul personajelor si
imprejurarea ce le face sa interactioneze, si un dialog purtat intre greier si furnica.
In expozitiune se precizeaza ca greierul si-a petrecut intreaga vara cantand si distrandu-se, iar viscolul
prevestitor de iarna l-a luat prin surprindere, intrucat nu isi adunase nici un pic de mancare pentru anotimpul
rece. Pentru a scapa de spectrul foamei, el alearga la furnica, rugand-o sa ii imprumute niste bucate pana la
vara. Dialogul dintre personaje este scurt, dar revelator. Furnica îl întreabă ce a pățit astă vară. Motivsția
greierului că a cântat pt toți nu o impreaionează Replica finala a furnicii este ironica, chiar sarcastica: "Acum
joaca, daca poti,"
Prozodia fabulei "Greierul si furnica" se conformeaza acestei specii epice, nefiind foarte riguroasa in realizarea
ritmului si masurii. Versurile sunt compuse din 7-8 silabe, sau chiar 3-4 in conversatia dintre personaje. Rima
este imperecheata (existand exceptia versului fara rima "are un ponos al ei?").
Limbajul artistic se remarca prin simplitate, oralitate si stil colocvial. Figurile de stil sunt reduse, o trasatura
specifica oricarei creatii epice. Principalul procedeu artistic este personificarea, in fabula avand loc un dialog
sugestiv mai ales in dezvaluirea atitudinii si caracterului furnicii.

In concluzia argumentarii, "Greierul si furnica" este o fabula intrucat este o poezie a genului epic in versuri,
avand ca moduri de expunere naratiunea si dialogul, cuprinzand personajele greierul si furnica implicate in
actiunea de dialog cerere-refuz, si ingloband figuri de stil sarace, reprezentate mai cu seama de personificare.

Greierasul din fabula "Greierele si furnica" de Jean de La Fontaine) a ajuns, de la scrierea acestei capodopere a
genului, un simbol al lenesului, al omului neprevazator, cunoscut pretutindeni, iar partenera sa din fabula,
furnica, reprezentanta celor harnici, care isi vad de treaba, pregatindu-se prin munca pentru vremurile grele.
Fabula este un gen literar foarte indragit, fiind accesibil - desigur, la niveluri diferite de intelegere - atat
copiilor, cat si adultilor.
Fabula - care este parte a genului epic - aduce lumea animalelor in lumea oamenilor, facandu-le prin
talentul scriitorului sa ia caracteristici omenesti, naravuri, deprinderi, mentalitati, care ajung astfel satirizate,
dandu-ne posibilitatea sa ne vedem mai bine pe noi insine, cu defectele noastre.
De obicei, in cadrul fabulei interactioneaza doua personaje, unul superior si altul inferior, cel putin aparent,
aceasta situatie ducand la posibilitatea de a elibera o morala la finalul ei, o solutie neasteptata, plina de
intelepciune.
aceste inscriptii in care se spune: „Nu vorbesti despre ceea ce gasesti; dar despre ce ai pierdut zici la
Jean de La Fontaine (1621 - 1695), poet, dramaturg, romancier, membru al Academiei Franceze.
Celebru pentru fabulele sale, o parte inspirate din fabulele lui Esop. Fabula „Greierele și furnica” este
o scurtă povestire în versuri în care sunt scoase în evidență anumite forme de comportament sau
trăsături morale.

13
Creația cultă genul epic 1.b Legenda
Legenda este definită ca specie a literaturii populare, in versuri dar mai ales in proză, redusă ca
dimensiune, in care prin evenimente miraculoase sau chiar fantastice tinde să dea o explicație genetică și in
general cauzală unor fenomene, întâmplări, caracteristici ale plantelor, an imalelor omului siinsista asupra
aspectelor tragice ale conditiei umane. Originea si insusirile fizice ale unor plante si animale, actiunea
spiritelor naturii sunt subiectele preferate pentru legendele etiologice.Viata personajelor biblice, descrierea
unor sarbatori, practici si obiceiuri crestine sunt subiecte pentru legendele religioase. Cele istorice contin
adevaruri bazate pe amanunte reale sau fictive despre evenimente si oameni consemnate in documente.
Caracterul etiologic ii asigură apartenenta la genul epic. Legendele nu erau considferate fictiuni ca basmele ci
erau crezute cu adevăruri suficiente de natură cvasistiintifică pt intelegerea și explicare unor fenomene naturale
și sociale. Există 4 categ de legende: mitologice, religioase, istorice și geografice.

Calin Gruia – Povestea florii-soarelui

Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru scolari si prescolari. Legendele
pasarilor si plantelor isi au locul lor in operele unor scriitori care s-au inspirat din creatia populara: Alecsandri,
Bolintineanu, Sadoveanu, Calin Gruia, Alexandru Mitru etc. Acestia dau viata si prospetime unor adevaruri
stiintifice, adevaruri transfigurate prin modalitati artistice originale, bogate in resurse morale.
Semnificativa e legenda Povestea florii – soarelui, de Calin Gruia, cu o structura complexa,
asemanatoare basmului,in care sunt folosite modalitati artistice variate pentru a explica originea si trasaturile
plantei. Din punct de vedere ideatic, legenda transfigureaza, prin alegorie, destinul tragic al “fetei lui Stefan-
Voda”, al omului afectat de lupta fortelor opuse. Tesatura metaforica si hiperbolica a motivelor muteniei,
blestemului, predestinarii, Soarelui si Lunei, din perspective reala si supranaturala, reprezinta un pretext pentru
a nuanta, in reverberatii lirice si dramatice, trasaturi general – umane opuse: bine – rau, viata – moarte,
bunatate – rautate, lumina –intuneric.
Compozitia. Povestea florii-soarelui de Calin Gruia, este organizata in episoade narative,
intretaiate de pasaje descriptive. Actiunea e structurata pe doua planuri ce se intrepatrund: planul concret si cel
transfigurat, care pastreaza datele existentiale. Evenimentele sunt circumstantiale in “spatiul acestui pamant”,
folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui Stefan cel Mare”). Naratiunea legendei Povestea florii-soarelui
incepe firesc, aducand in prim plan imaginea “fetei lui Stefan – Voda”. Fata, desi este de o frumusete unica, e
oarbă, fapt ce provoaca o tristete coplesitoare voievodului. Acesta cauta leac, sfatuindu-se cu carturarii si vracii
cei mai vestiti ai timpului, dar fara rezultat. Intr-un tarziu, o batrana aude de necazul domnului si se prezinta in
fata acestuia cu gand sa-l ajute. De la episodul venirii batranei la domnul intristat, intriga se nuanteaza. Batrana
il povatuieste pe Stefan sa cheme Soarele la un ospat, unde odrasla sa “avea sa prinda grai, daca il va saruta pe
alesul invitat”. Acest moment determina imprevizibilul intamplarilor si al episoadelor. Sfatul batranei parea,
pentru moment, ca aduce o raza de speranta in sufletul voievodului. Dar Piaza-Rea, personaj malefic, forta a
raului, simbol al intrigii si vicleniei, prin vorbe mestesugite incurca si zadarniceste dezlegarea fetei de
“blestem”, anuntand Luna de “necredinta Soarelui”
Reactiile Lunii – zana rea – sunt surprinse in imagini intunecoase, exprimate in stil direct si indirect, cu
tonalitate de ura – bocet si imprecatie. Ea isi blestema conditia de zana, si nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai
multa fericire. Jura ca se va razbuna pe voda. Insusirile supranaturale si contrastante ale personajelor dau
pregnanta mesajului, in gradarea episoadelor, incepand cu “noaptea ospatului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub
spranceana codrului ca s-o zdrobeasca pe fata”, iar “Soarele, un Fat-Frumos de lumina, petrecea cu Voda si cu
toti curtenii”.
Punctul culminant al naratiunii se realizeaza prin suprapunerea planurilor si a fortelor conflictuale:
“Cand la sfarsit, veni la ospat si fata Domnului, ea cade in genunchi in fata Soarelui si-I cere o gura de

14
mantuire”, dar “Luna furioasa s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de blestem, si i-a topit chipul in floarea
galbena. Voda si mesenii plang pentru povestea trista a fetei”.
Deznodamantul legendei e infatisat prin impletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, “Soarele furios
face vant Lunei, iar pe copila o ia in palma si-o sadeste in gradina”, ca s-o aiba aproape si ca sa se mai mangaie
tatal ei.
Legenda florii-soarelui respectă motivele întâlnite în Legenda ciocârliei,
fecioara îndrăgostită de soare fiind transformată de blestemul mamei soarelui într-o floare. Varianta
basarabeană aduce şi motive inedite, tipice basmelor populare: fata de împărat, după ce-şi ia rămas bun de la
părinţi, are de înfruntat multe primejdii. Se dezvăluie mintea ascuţită a ţăranului român care reuşeşte să
păcălească forţe mai puternice decât el – fata înfruntă (verbal) şi învinge vântul,relevându-se puterea uvântului,
a logosului.Dar dragostea ei pentru soare rămâne neîmplinită, căci vântul se răzbună,anunţând pe mama
soarelui de venirea pe tărâmul lor a fetei. „Soră bună şi cinstită cu moartea, cu muma pădurii. Cu talpa iadului,
cu ciuma”, mama soarelui „o preface într-un bob de sămânţă şi-o azvârle-n vânt, iar vântul o lasăpe pământ, să
crească şi să-nflorească. Floarea ei, la chip să semene cu chipulsoarelui. Din răsăritul pe zare al mândrului
fecior şi până-n asfinţit, floarea asta să-l urmărească fără curmare, să-i plângă de dor, dar de atins, niciodată să
nu-l atingă”.
În legenda Povestea florii-soarelui, Călin Gruia prezintă alegoric destinul tragic al fetei lui Ştefan cel
Mare, care, deşi frumoasă, e mută. O bătrână îl sfătuieşte pe Vodă să-l invite pe Soare la un ospăţ, unde fiica
lui „avea să prindăgrai, dacă îl va săruta pe alesul invitat”. Dar Piază-Rea, simbol al forţei răului,zădărniceşte
planurile voievodului, anunţând Luna de „necredinţa” Soarelui.Punctul culminant al naraţiunii este realizat
prin împletirea celor două planuri – planul concret, real şi cel transfigurat, artistic; când fata i-a cerut soarelui
„o gurăde mântuire”, luna s-a aruncat furioasă asupra fetei, topindu-i chipul în floarea galbenă. Deznodământul
păstrează împletirea realului cu fantasticul: Vodă şi mesenii plâng destinul tragic al fetei, „Soarele furios face
vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină”.
Finalul legendei înseamnă şi readucerea cititorului în planul concret,explicarea originii şi metamorfozei
florii-soarelui: „De-atunci floarea-soarelui,cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat
înspre strălucirea craiului zilei, cerându-i sărutarea mântuitoare”.
Să ne reamintim...
Legendele dragostei unei pământene pentru soare surprind aspiraţia omului spre infinit, statornicia
sentimentelor nobile – dragostea, încrederea în atingereaidealului, de aici şi ideea tragediei idealului în veci
neatins. Conflictul tragic dintre condiţia de nemuritor a generat marile creaţii ale omenirii, a servit ca
sursă de inspiraţie multor artişti
Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Stefan cel Mare
Este o legenda, scrisa in 1847, despre mama lui Stefan cel Mare care refuza sa primeasca noaptea la castel
pe Stefan, fiul sau, daca nu este invingator in lupta cu turcii. Respins, Stefan se intoarce, aduna oastea sa
zdrobita si lupta cu dusmanii, invingandu-i.
Dezvoltand, repetand aceste idei, Bolintineanu pune in miscare un aparat de comparatii, repetitii, alegorii
care sa sustina discursul. Discursul uzeaza de o scenografie simpla si eficace. Dovada ca poetul o foloseste in
mai toate piesele. Modelul cel mai pur il aflam in Muma lui Stefan cel Mare. Primul tablou infatiseaza
atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, pozitia astrelor. O descriptie (evocare) cu elemente luate
din recuzita romantica: castelul fixat pe o stanca neagra, pestera unui sihastru sub o rapa stearpa, o
manastire...in aceasta descriere intra si preciziuni de ordin temporal, climateric («vanturile negre, intr-a lor
turbare», «noaptea-i furtunoasa», «noaptea se intinde si din geana sa», «ca un glob de aur luna stralucea» etc.).
Luna este, de regula, sursa de lumina pentru decoruri.
Urmeaza al doilea moment (tablou), cu o mica nota de mister («Un orologiu suna noaptea jumatate /in
castel in poarta oare cine bate?»), risipit repede de un dialog sever in care apare evidenta ireductibilitatea
pozitiilor. Dialogul (un monolog fragmentat, reinnodat printr-o replica necesara demonstratiei) constituie
esenta poemului. Aici Bolintineanu, priceput in genul declamator, dezvolta dialectica lui celebra despre datorie
15
si eroism. Retorica, adesea, goala, imagini ce au facut o lunga cariera in ironie («De esti tu acela, nu-ti sunt
mama eu»), insa ceva ramane din aceasta rostogolire de silabe cantatoare: muzica exterioara, adevarul
elementar al propozitiilor...
Urmeaza partea a treia care prezinta efectele lectiei morale dinainte. Este o ilustrare a vitejiei, cu unele
momente de descriptie (urmarirea, batalia) care deviaza de la obisnuita retorica seaca. Aceasta este schema. In
interiorul ei poetul schimba, uneori, ordinea, pune evocarea la urma sau renunta pur si simplu la cadru,intrand
direct in subiect (discursul moral si patriotic). Este inutil sa cautam, in poemele acestea facute sa imbarbateze
inimile si sa seduca urechea, un peisaj, o forma de sensibilitate fata de lucruri, pentru simplul fapt ca universul
material dispare pur si simplu din poem. Stanca neagra, raul spumegos, rapa stearpa, luna ce se retrage dupa
deal constituie un nevinovat repertoriu de regie. Discursul este aproape alb, imaginile - putine - sunt stereotipe.
Imposibil de surprins o miscare mai originala a imaginatiei. Bolintineanu nu renunta, nici aici, la unele obsesii.
Dalbul il urmareste («dalbe lupte», «dalb mormand», «vorbe dalbe»), dulcele este, oricand, gata sa innobileze
o propozitie.

1.c Basmul cult

Basmul este o specie a genului epic in proza, de intindere medie, care prezinta lupta intre bine si rau,
in care binele invinge intodeauna. Particularitatile basmului cult:
-clisee compozitionale: Formule tipice (initiale, mediane, finale);
-motive narative: calatoria, lupta, victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea raufacatorului,
casatoria si rasplata eroului;
-specificul reperelor:
- temporale (timpul fabulos, mitic);
- spatiale (taramul acesta, celalalt), sunt imaginare, redate la modul cel mai general;
-stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
-cifre magice, simbolice (3, 7, 9,12);
-obiecte miraculoase;
-intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
-conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a
intamplarilor incredibile.
-personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular, dar
sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj.
-existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:
a) o situatie initiala de echilibru
b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor)
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

16
 Mihai Eminescu - Fat-Frumos din lacrima
Basmul este o specie literara a genului epic, ,,o oglindire a vietii in moduri fabuloase" (Calinescu). Este o
opera narativa, de obicei in proza, de intindere mica sau mijlocie, in care intamplarile povestite sunt fantastice,
iar personajele sunt supranaturale si poarta valori simbolice. Bogat reprezentant in creatia populara, basmul
poate sa aiba si autor cunoscut, dar sursa lui ramane tot folclorica. Publicat in 1870, in revista ,,Convorbiri
literare", basmul in discutie respecta, in linii generale, schema epica a prototipului popular.
Astfel, ,,Fãt-Frumos din lacrima" incepe cu o situatie initiala repetabila, fixata intr-un timp indepartat si
neprecizat: in vremea veche, un cuplu imparatesc isi traia zilele in durere, din pricina ca soarta refuza sa-i
daruiasca un urmas; acesta ar fi motivul imparatului fara succesor, pe care l-am intalnit si in ,,Tinerete fara
batranete si viata fara de moarte" ori in alte creatii folclorice.
Intr-o zi, in timp ce indurerata imparateasa se ruga la icoana Maicii Domnului, aceasta din urma, induiosata,
a lacrimat; lacrima fiind supta de tanara craiasa, la timpul sorocit, ea va naste un print pe care l-a numit Fãt-
Frumos din lacrima (motivul nasterii miraculoase). Conform schemei narative a basmului popular, Fãt-Frumos
creste intr-o luna cat altii intr-un an, iar cand ajunge la varsta barbatiei, pleaca in lume (motivul calatoriei
initiatice). Evenimentul care tulbura echilibrul initial este vrajba dintre tatal lui Fãt-Frumos si un imparat
vecin, conflict care dura de cincizeci de ani; acesta este cauza plecarii eroului hotarat sa se lupte cu urmasul
imparatului vrajmas.
Ajungand insa la palatul acestuia, Fãt-Frumos este primit cu bucurie si tinerii devin frati de cruce. In virtutea
acestui legamant, Fãt-Frumos il izbaveste pe imparatul vecin de Mama Padurilor (care cerea jertfa de copii si
pe care o invinge, in lupta, dupa ce inversase cele doua buti pline cu apa si, respectiv, cu putere). Se pastreaza
astfel eternul conflict dintre Bine si Rau (prezent in basme), cu victoria celui dintai. Ca rasplata a vitejiei, Fãt-
Frumos o primeste pe Ileana (fiica Mamei Padurilor) care-i va deveni, mai tarziu, mireasa.
Sirul probelor initiatice pe care trebuie sa le treaca eroul nu se incheiase inca. Rugat de tanarul imparat
vecin sa i-o aduca pe fata Genarului, Fãt-Frumos va fi supus si la alte incercari: se tocmeste sluga la o baba,
careia ii paste iepele, scapand de moartea fagaduita cu ajutorul imparatului tantarilor si al imparatului racilor
(motivul animalelor/vietuitoarelor nazdravane); la capatul timpului juruit, isi alege un cal (din cei sapte), drept
plata a muncii sale. Ca si in basmul popular, calul ales este slabanog, dar baba pusese in el sapte inimi; cu
ajutorul lui, fata Genarului este rapita si adusa la cel care o iubea. Intre timp, Ileana orbise din pricina
lacrimilor varsate de dorul lui Fãt-Frumos. Intoarcerea acestuia ii aduce insanatosirea, iar nunta va constitui
finalul compensator.
Se poate observa astfel ca multe dintre functiile basmului (cum le numeste V. Propp) sunt respectate:
situatia initiala, plecarea eroului de acasa, paguba (lipsa) adusa de un raufacator, incercarile prin care trece
personajul pozitiv, lupta lui cu raufacatorul, victoria eroului benefic, intoarcerea acasa si nunta. Fireste,
intamplarile sunt plasmuite de imaginatie, nu exista in realitate (sunt fantastice).
,,Fãt-Frumos din lacrima" prezinta insa si unele deosebiri care ii confera caracterul de basm cult:
a) Formula introductiva (,,In vremea veche, pa cand oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decat germenii
viitorului") pastreaza timpul indefinit al lui ,,A fost odata", dar ii lipseste nota de unicitate (,,ca niciodata") si
proiectia in fabulos a basmului folcloric (,,pe cand se potcoveau purecii."); in schimb, autorul ii imprima o
tenta filozofica, oamenii fiind priviti ca potentia (posibilitatea), in termenii lui Aristotel.
b) Daca in basmul popular portretele lipsesc, de data aceasta, fiecare personaj este bogat zugravit cu ajutorul
unor figuri de stil tipic eminesciene: imparatul era ,,intunecat si ganditor ca miazanoaptea", imparateasa are
fata alba ,,ca o marmura vie", Mama Padurilor este o aparitie inspaimantatoare in stil romantic: ,,Ochii ei -
doua nopti turburi, gura ei - un hãu cascat, dintii ei - siruri de pietre de mori".

17
c) Eminesciene sunt si pasajele descriptive in care luna, lacul, noaptea, bogatia coloristica si multimea florara
amintesc de lirica marelui poet.
d) Epitetele (,,marmora lucie si alba", ,,cerul cernit"), comparatiile originale (,,fata, dulce ca visele marii"),
hiperbolele care tind spre colosal, toate sunt ale Poetului etern.
e) Fãt-Frumos din acest basm porneste in lume ,,horind" si doinind din fluier, fapt care ii confera atributele lui
Orfeu (personaj mitologic des intalnit in opera eminesciana). In concluzie: ,, Fãt-Frumos din lacrima" de M.
Eminescu este un basm cult, intrucat autorul imbogateste schema narativa folclorica si o completeaza cu
elemente specifice creatiei sale.

Ion Creanga - Povestea lui Harap –Alb

Tema si viziunea despre lume
Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune desfasurata pe un singur
plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori morale si in care este prezenta lupta dintre
bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan Slavici,
I.L.Caragiale si M.Eminescu – I. Creanga este cunoscut in literatura romana atat prin „Amintiri din copilarie”,
cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane basmul „Povestea
lui Harap-Alb”. Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii
literare. O prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala, „Amu cica era
odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera” mentine
treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine
nu, sta si se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui Harap-Alb”cifra magica
fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3
ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori pe Harap-Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la
curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe.
Patru dintre elementele de constructie importante in aceasta opera sunt: tema, relatii spatiale si temporale,
actiunea, relatia dintre inceput si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta opera, Creanga
evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase probe, se va
maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila,
Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi
pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in
calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte, raul este invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre trecut: „Amu
cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus intr-un
timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este
un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila,
Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale
vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru, dereglarea
echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si revenirea la echilibrul
initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau,
Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe
tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca
porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe
parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor determina sa accepte tovarasia
Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se
18
feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul
craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a
marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca
dintr-o padure capul plin de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca
atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt
trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-
Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ al
basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este chiar de ajutor
acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb, adolescentul devine adult. Chiar
calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii
ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre inceput si final. Inceputul este reprezentat de formula
initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de a-l determina
sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si
intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest inceput coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale,
care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea
reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu
inceputul ca intr-o rima.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele sau. Astfel, se
sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin termenul „harap”, care
inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a
inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai era la varsta
adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si milostenia ii aduc
foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta, atat inainte
de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc
alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Trasatura
dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de experienta si de neascultarea
sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea
palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns
acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte
despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul.
Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa
para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa
coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in
sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui Harap-Alb,
care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar
trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca aparentele pot insela.
Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii,
atat de necesare in devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de un prieten, de un
sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire cu calul ii demonstreaza fiului
de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur
ajutorul.

19
 In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat prin
tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care eroul
este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb
nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a
sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se
maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin
crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale autorului Ion
Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga e pentru copii.
Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”
Vrajitorul din Oz – Lyman Frank Baum
Potrivit autorului, cartea de fata a fost scrisa sub semnul unei imaginatii fericite, replica la cruzimea
basmelor clasice pentru copii, ale fratilor Grimm sau ale lui Andersen.
Naratiunea este simpla, progresiva si are un dublu sens: de axa in necunoscut si inapoi. Locul ce urmeaza sa
fie parasit este ternul Kansas, unde orfana Dorothea traieste alaturi de unchiul Henry si matusa Em, intr-o lume
a nonevenimentului (tot ce se poate intampla aici este un ciclon). Eul are senzatia coplesitoare a solitudinii iar
viata abia palpaie sub un soare dogoritor si intr-un peisaj tern, cenusiu. Astfel, expeditia fetei va fi una de
cucerire a culorilor (verdele – culoarea vietii!) din tara lui Oz.
Cuplul parental se confunda cu peisajul cameleonic, lipsit de culoare si trist. Doar catelusul Toto o
impiedica pe fata sa devina si ea cenusie. El este duiosia, veselia, culoarea din viata ei. Elementul care arunca
in aer situatia terna este ciclonul. El este cauza regresiunii care o aduce pe Dorothea la inceputul vietii sale,
fetita nascandu-se inca o data. Ca in Pinocchio, disparitia ei este o moarte simbolica, una initiatica urmata de o
noua nastere (calatoria in tara miraculoasa). Revenirea in Kansas va fi a unei fiinte metamorfozata, constienta
de sine.
La celalalt taram se poate ajunge numai pe calea vazduhului, iar topografia ei e completa si polara: orasul
Oz in centru, marginit pe verticala de tarile vrajitoarelor bune iar pe orizontala de cele ale vrajitoarelor
rele.Tema vrajitoarelor este tema mamei bune si a celei rele. Vrajitoarea cea rea este anihilata prin apa
purificatoare ce are puterea unui botez ritualic.
Pe drumul sau, fata intalneste imaginile individualizate ale ei insesi: Sperietoarea, Omul de tinichea, Leul,
care cumulate, devenite un intreg, duc la reusita. Astfel, Dorothea descopera ca natura umana se compune din
inima, creier si curajul de a infrumuseta cenusiul vietii. Mai mult, Sperietoarea e umanitatea noua fara minte
(experienta), Omul de tinichea este umanitatea care a recurs la artificial iar Leul ar fi animalitatea retrogradata.
Ideea de unificare a bucatilor subzista in grupul celor patru prieteni, acestia formand un grup complementar
functional. Se va dovedi in final ca lipsa organelor este iluzorie: Sperietoarea are creier (gaseste mereu solutii
ingenioase), Omul de Tinichea are prea multa inima, fiind chiar un sentimental (lacrimile il fac sa rugineasca),
Leul are curaj (infrunta de la inceput pericolul), iar Dorothea detine de la inceput mijlocul de intoarcere in
Kansas: pantofii de argint. Ceea ce lipseste este, deci, constiinta existentei organelor aparent lipsa. Cat pentru
Dorothea, a ajunge acasa inseamna, in planul simbolic al acestui basm-alegoric, tot un traseu prin constiinta, a
ajunge la tine insuti, a deveni constient de tine, de ceea ce dispui si de ceea ce iti lipseste, de ce poti face cu
atuurile de care dispui.
Asadar, scopul calatoriei nu este achizitia, ci constientizarea a ceea ce este sadit in tine. Totusi, drumul nu
este o pierdere de vreme, ci este o descoperire si, mai ales, autodescoperire.
Prin figura vrajitorului-farseur (un simplu om, care, in loc sa dea, cere) povestea transmite un adevar: fiecare
poate gasi solutia tuturor problemelor in sine. Terapia propusa de vrajitor nu este decat o parodie cu ,,efect
placebo,,.
Drumul fetei este este drumul vietii, pentru care autorul formuleaza o reteta a succesului, a reusitei, in care
intra mai multe ingrediente: inima, incredere in sine, minte, prieteni.

20
 Nici un loc nu este ca acasa, spune Dorothea la final, numai ca, de multe ori, indepartarea, calatoria, este
cea mai buna cale de a aprecia acest ACASA.
Dintr-un alt punct de vedere, opera lui Frank Baum a fost privita ca o alegorie a vietii social-politice
americane: omul de paie – agricultorii, omul de tinichea – muncitorii din industrie, leul – puterea politica, iar
Dorothea – imaginea americanului de rand. Maimutele zburatoare, care au fost candva ,,un popor liber ce traia
fericit in padurea mare,,, semnificativ situata undeva in Vestul salbatic, sunt amerindienii adusi in stare de
sclavie de catre colonistii albi. Insasi lumea lui Oz ar fi ,,un Eden utopic pentru o constiinta americana in
criza,,

Pinocchio – Carlo Collodi

Povestea lui Pinocchio este istoria evolutiei umanitatii de la natura la cultura, aici de la nasterea
artificiala, dintr-o bucata de lemn, la transfigurarea ce capata, la propriu, aspectul unei incarnari.
Cum se naste Pinocchio si ce fel de copil era el?
Pinocchio este prevazut de la inceput ca un copil-afacere, o marioneta docila care sa-i aduca o oarecare
bunastare tatalui sau. Numai ca papusa nu se lasa manevrata, anuntand chiar de pe masa de lucru un copil
rebel, iar dupa realizarea sa ajunge sa fie abandonat si sa-l faca pe bietul Geppetto (tatal adoptiv) sa fie arestat.
E imun la sfaturi si isi omoara binevoitorul, pe Greierasul-vorbitor, constiinta sa morala.
Conflictul cu scoala si mirajul banilor.
Gandul de a invata este abandonat in fata tentatiei de a intra in Teatrul de papusi. Isi vinde abecedarul
pentru un bilet de intrare. Provoaca un taraboi fantastic printre papusi si scapa de mania papusarului
Manancafoc la auzul povestii sale triste. Banii, primiti de la papusar pentru a-i duce tatalui sau, Pinocchio ii
pierde in incercarea de a-i spori in Tara Natarailor unde este escrocat de Cotoi si Vulpoi. Acestia isi repeta
escrocheria si jefuirea lui Pinocchio, lasandu-l pe acesta fara bani. Pinocchio ajunge chiar la inchisoare, dar
este gratiat de imparat.
Intre bine si rau. Cum poate creste o papusa de lemn?
Aventurile continua dupa modelul romanului picaresc, prin radiografierea altor medii: scapa de sarpele care
moare de ras, fura struguri si este prins si obligat sa pazeasca gaini dar este eliberat pentru fapta buna de a-i fi
dat in vileag pe hoti. Fuge din nou spre casuta zanei dar ii gaseste doar lespedea de mormant. Incercand sa-si
salveze tatal care il cauta si era in pericol pe mare, ajunge accidental pe insula Albinelor Harnice – societate
utopica a muncii la superlativ - unde o intalneste pe zana care devenise femeie. In oglinda evolutiei acesteia
ar vrea sa creasca si el, dar pentru asta ar trebui sa devina un baietel adevarat. Pentru asta hotaraste sa se
schimbe, se duce din nou la scoala, dar miracolul nu tine mult: se incaiera cu colegii si ajunge chiar sa fie
acuzat – pe nedrept – de ranirea unui politist. Ca sa scape de cainele Alidor ajunge sa se arunce in mare, este
pescuit si gata sa fie gatit dar este salvat tot de Alidor.
Magarul si copilul adevarat
Pinocchio revine la casa zanei unde, dupa o scurta penitenta, i se promite ca va deveni un baiat adevarat.
Transformat, nu rezista mult, deoarece fuge in Tara Distractiilor unde incep sa-i creasca urechile de magar si
chiar se transforma in magar. Pana la urma, aruncat in mare de un taran redevine o papusa de lemn si este
inghitit de o balena in interiorul careia isi regaseste tatal, scapa si ajung pe uscat. Pinocchio se angajeaza, este
iertat si se transforma intr-un copil adevarat.
Initierea picaroului. Umplerea unei forme goale.
Structural, basmul se inscrie in schema prozei picaresti: un erou obscur care strabate medii suspecte, satira
sociala, incalcare moralei si o structura seriala care ar putea prelungi aventura la infinit. Acest picaro de lemn
este imaginea anarhiei si a bunului plac. E o expresie a functiilor naturale, a instinctelor, numai ca acest picaro
nu este rau la suflet, nu ar vrea sa-si supere protectorii, numai ca impulsurile externe il dezechilibreaza. In
basm apar doua figuri parentale: Geppetto, tatal adoptiv, si Zana, dublu ipostaziata: ca sora si ca mama. In
fragilitatea ei trebuie sa vedem proiectia fantasmagorica a purtarii inconsecventei papusi de lemn. Momentele

21
ei de slabiciune omeneasca sunt desolidarizari fata de o pupila nemerituoasa care regreseaza pana la stadiul
rusinos de animalitate.
Pinocchio, marioneta, este ,,simbolul fiintelor lipsite de consistenta proprie care asculta de orice impulsie
exterioara,, sau al unei persoane ,,usuratice si frivole, lipsite de caracter si principii,,. Problema lui Pinocchio
este interioritatea goala, forma fara fond. Marioneta este un triumf al iluziei si al aparentei, al superficialului.
Aventura din basm are drept scop descoperirea profunzimilor si a esentelor.
Dansul intre ce sunt si ce as pute fi se incheie in momentul claustrarii in burta pestelui, simbolic un
regressus in utero care pregateste incarnarea.Ca toate basmele culte, si acesta conserva, constient sau nu,
numeroase urme culturale, evocand mituri, teme, motive care au devenit locuri comune in literatura:
- balena din Iona, din Mori si devino al lui Goethe
- tara distractiilor este teritoriul mortii, un fel de insula a lui Circe din Odiseea
- radvanul tras de doisprezece magarusi are pe capra o figura a Hadesului, un Charon, luntrasul de pe
Styx.
- Circul si teatrul sunt simulacrele vietii reale, replici caraghioase ale ei
- Somnul in timpul caruia se transforma Pinocchio aminteste de Morfeu, fratele mortii
De la iesirea din burta balenei firul epic intra in linie dreapta. In burta balenie, Pinocchio isi regaseste
simbolic constiinta de sine care fuseses omorata simbolic odata cu Greierul-vorbitor. Iar regasirea constiintei
este de fapt regasirea identitati, marea tema a cartii. Astfel, Pinocchio ajunge fiinta responsabila care se vede
pusa in situatia sa ia initiative si pentru altii, pentru cei carora prostia sa le-a provocat suferinta: tatal agonic si
zana bolnava. Basmul marcheaza momentul in care Pinocchio isi raspunde la intrebarea Cine sunt? Intr-un
mod obiectivat, prin Sunt altfel, sunt altcineva, un om, o fiinta in carne si oase. Transformarea psihica e
semnalata prin reflexul ei exterior, o transfigurare ce are valoarea unei recompense pedagogice.

22
 Povesti
Fata babei si fata mosneagului - Ion Creanga
Fata buna, oropsita de mama vitrega. Acesta este motivul pe care a fost construita povestea Fata
babei si fata mosneagului, de Ion Creanga, motiv intalnit si in basmele populare. Povestea scoate in evidenta
antagonismul dintre oamenii buni, cinstiti si harnici, care-si indeplinesc munca lor cu ravna si cu voie buna, si
cei clevetitori, rai la suflet si lenesi, care dispretuiesc munca si o fac in sila.
Subiectul este construit pe un paralelism care urmareste, prin situatii antitetice, sa puna in evaluare
invatatura morala. Fata mosneagului „era frumoasa, harnica, ascultatoare si buna la inima... era robace si
rabdatoare”. Ea duce tot greul gospodariei: „fata mosneagului la deal, fata mosneagului la vale; ea dupa gateje
prin padure, ea cu tabuietul in spate la moara, ea, in sfarsit, in toate partile dupa treaba.... In sat la sezatoare
seara, fata mosneagului nu se incurca, ci torcea intr-un ciur plin de fuse”.
In contrast cu fata mosneagului apare fata babei, care „era sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima..., cartitoare si
nemultumitoare”. Desi fata mosneagului era harnica si ducea tot greul casei, baba o privea ca pe o „piatra de
moara in casa”. Din cauza persecutiilor mamei vitrege „vazand ca baba si cu fiica sa se voiesc cu orice chip s-o
alunge, saruta mana tata-sau si, cu lacrimi in ochi, porneste in toata lumea”. Calitatile fetei mosneagului sunt
puse in evidenta pe masura ce se deapana firul povestii. Faptul ca ea este o persoana harnica si frumoasa este
remarcat de catelusa bolnava, de fantana, de cuptor si de par care ii cer sa le ingrijeasca. Toate i se adreseaza cu
aceleasi cuvinte: „Fata frumoasa si harnica”.
Buna la suflet si muncitoare, fata mosneagului ingrijeste cu drag catelusa bolnava, curata de mal fantana,
lipeste si humuieste cuptorul, curata de omizi parul, spala si hraneste lighioanele Sfintei Duminici. Fiind
modesta ea se multumeste cu cea mai mica si mai simpla recompensa. Rasplata fetei pentru insusirile ei, arata
elevilor roadele muncii sarguitoare si constiincioase. Munca face sa rodeasca mai imbelsugat pomii produsul
muncii este painea coapta si tot prin munca se asigura un trai fericit si imbelsugat, imaginat in poveste prin lada
fermecata din care izvorasc tot felul de bogatii: „deschizand lada... nenumarate herghelii de cai, cirezi de vite si
turme de oi ies din ea”.
Paralelismul este prezent pe tot parcursul povestirii, in contrast apare fata babei, care, invidioasa, pleaca sa
aduca bogatii mai multe decat adusese fata mosneagului. Lenesa, urata si rea la suflet, fata babei nici nu vrea sa
auda de rugamintile catelusei, fantanei, cuptorului si parului. Ea nu indeplineste nici una din muncile pe care le
dusese la bun sfarsit sora sa vitrega. Atunci cand este pusa de Sfanta Duminica sa-si aleaga una din lazi drept
rasplata, ea da dovada de lacomie si alege lada cea mai mare si cea mai frumoasa. Pedeapsa pe care o primeste
mama vitrega si fata ei este binemeritata.
Citind aceasta poveste, elevii inteleg ca oamenii sunt rasplatiti dupa priceperea si dragostea cu care isi
indeplinesc munca, dupa bunatatea, harnicia si modestia fiecaruia si ajung sa pretuiasca munca, sa aprecieze
rezultatele ei si sa urasca lenea, lacomia, viclenia, invidia si rautatea.

Rățușca cea urâtă (daneză: Den grimme ælling) este titlul unei povești scrise de autorul de literatură pentru
copii Hans Christian Andersen, care are drept erou un boboc de lebădă, clocit de către o rață. Mica lebădă este
considerată mai întâi urâtă de către rațe pentru neasemănarea cu bobocii lor și, cum nici ea, nici rațele nu
văzuseră vreodată lebede, mica pasăre se încrede în părerile auzite. Se va întâlni întâmplător cu un cârd de
lebede, care o primesc, recunoscând în ea un boboc din ai lor.
Povestea poate fi interpretată în mai multe moduri. Regăsirea bobocului rătăcit simbolizează faptul că există
întotdeauna speranțe pentru cineva aflat într-un mediu nepotrivit. O perspectivă mai largă reclamă acceptarea
diferențelor dintre indivizi sau grupuri. Este o poveste pentru copii mici, care poate fi de altfel și pe placul
adulților. Aceasta are ca subiect central o rățușcă, dar care, de fapt, este o lebădă în devenire. Fiind foarte urâtă,
aceasta nu era deloc acceptată în comunitatea păsărilor de gradină, fiind exclusă
23
Ratusca cea urata”este una dintre cele mai frumoase povesti pentru copii, emotionanta si educativa.

Scrisa de cunoscutul Hans Christian Andersen, povestea spune viata unui boboc de lebada care creste intr-o
familie de ratuste. Restul ratustelor o resping, pentru ca este diferita de ei. Desi la inceput, comparata cu restul
ratustelor are corpul mai mare, are o alta culoare si nu stie sa inoate, o data cu trecerea timpului, bobocul de
lebada respins de toti se transforma intr-o lebada deosebit de frumoasa care atrage privirile si admiratia tuturor.
„Ratusca cea urata” ii invata pe copii ca a fi diferit nu este intotdeauna un lucru rau, desi uneori poate parea
astfel. De asemenea, ii invata sa priveasca respingerea celor din jur ca pe un lucru caruia ii pot face fata. In plus,
povestea ii poate incuraja sa fie mai intelegatori si sa nu respinga oamenii diferiti sau pe care nu ii inteleg.
Pentru o lume mai buna si mai frumoasa, avem nevoie de acceptare si empatie.
Rățușca cea urâtă este alt basm moralizator scris de Hans Christian Andersen. Este vorba, așa cum ne putem da
seama ușor din titlu, de o rățușcă diferită de surorile ei: mai mare și mai urâtă, ea a ieșit dintr-un ou mai mare
decât celelalte. Ajunsă în curtea rațelor, toți o persecută din cauza aspectului său fizic. Într-o zi, după multe
umilințe îndurate, ea cunoaște câteva lebede. Neavând nimic de pierdut, se îndreaptă spre ele, așteptându-se să
fie bătută sau omorâtă. Însă nu mică îi este mirarea când se vede reflectată în apă: nu mai era o rățușcă urâtă, ci o
lebădă frumoasă. Nici vorbă de agresivitate din partea lebedelor, acestea acceptând-o imediat printre ele. De
fapt, rățușca era un boboc de lebădă clocit de o rață și pentru că nu semăna cu rațele, acestea o considerau urâtă.
Din poveste se pot desprinde mai multe concluzii moralizatoare:
– Să nu-i judecăm pe ceilalți în funcție de aspectul fizic sau de faptul că sunt diferiți de noi; mai ales copiii vor
învăța acest lucru, aflând că există calități mai importante decât aspectul fizic; vor învăța să nu se împiedice de
prejudecăți, să nu se oprească la aparență și să caute esența.
– De multe ori se întâmplă ca străinii să te aprecieze și să te ajute, în timp ce apropiații îți întorc spatele. Așa s-a
întâmplat și cu rățușca: în timp ce rațele au condamnat-o pentru urâțenia ei, persecutând-o, lebedele s-au dovedit
primitoare, adoptând-o.
– Să nu ne pierdem încrederea în noi, influențându-ne părerea și comportamentul celor din jur; chiar dacă nu
suntem iubiți de unele persoane, există altele capabile să ne iubească și să ne aprecieze adevărata valoare. Din
nou basmul este bun pentru copii: atunci când vor trăi primele dezamăgiri și umilințe, se vor gândi la basm și nu
se vor lăsa doborâți.
– Poate că nu ne putem adapta la un mediu anume; aceasta nu înseamnă că în altă parte nu ne vom integra fără
probleme. Așadar, nu judecați după aparențe

Alba ca zăpada
Albă ca zăpada (în engleză Snow White, franceză Blanche-Neige,) este un renumit personaj folcloric de basm
popular în multe țări europene, mai ales în versiunea culeasă de Frații Grimm în 1812: Albă ca zăpada și cei
șapte pitici Face parte dintre cele mai reprezentative basme germane.
Tema. Compoziție
Tema basmului este răutatea mamei vitrege, motiv frecvent întâlnit în basmele tuturor popoarelor.
Compozitional, basmul A ca |, se structurează după tiparele specifice. Acțiunea începe prin formula introdictivă
”A fost odată..” , într-un timp nedeterminat, intr-o iarnă in care zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului în
fulgi mari și pufoși...”
Desfășurarea narațiunii este subliniată în momentele principale printr-o formulă mediană, dialogul impărătesei
cu oglinda fermecată: oglinjoară din perete, oglinjoară
Cine e cea mai frumoasă din țară?
...IAR OGLINDA RĂSPUNDE IN FCT DE INTÂMPLĂRILE NARATE:
_ Măria ta ești cea mai frumoasă din întraga țară sau
24
_A ca Z e mult mai frumoasă”
În ,,Albă-ca-Zăpada ”:
Personajul principal este o fetiţă, Albă ca Zăpada, tiranizată de mama vitregă;
Mama Albei-ca-Zăpada de asemenea este moartă, iar tatăl său, Regele, este plecat la război şi nu poate proteja
copila de atitudinea ostilă a mamei vitrege;
Albă-ca-Zăpada este alungată de acasă, iar ea găseşte adăpost tot în pădure, în casa celor Şapte Pitici;
Este salvată de către Prinţ cu care se mărită şi povestea are un final fericit;
Personajele acestei poveşti sunt: Albă-ca-Zăpada, Regina- mama vitregă, vânătorul, cei şapte pitici,
Prinţul;
Trăsăturile personajului negativ din Albă-ca-Zăpada :
Mama Albei-ca-Zăpada o dorea moartă deoarece era invidioasă, geloasă pe frumuseţea şi tinereţea ei;
În acea societate Regina avea puterea de a decide soarta unui om, respectiv a fetiţei. Hotărăşte să o omoare,
înlăturând astfel singurul ,,obstacol” prin care frumuseţea sa ar fi fost recunoscută de către oglinda fermecată, ca
fiind unică.
Din fericire, încercările sale eşuează, iar forţa binelui învinge, acesta fiind mesajul principal al poveştii extras de
către cititor;
Trăsăturile dominante ale personajului principal, Albă ca Zăpada:
Personaj pozitiv, blândă, de o frumuseţe fizică de neegalat (după spusele oglinzii), zâmbet dulce, chip luminos,
cuminte şi bună; Capabilă doar de fapte bune; îngrijeşte de casa piticilor, vrea să ajute bătrâna (regina
deghizată);
Personajele principale, Albă-ca-Zăpada şi Regina, sunt concepute în antiteză.
În structurarea subiectului sunt întâlnite numerele miraculoase 3 şi 7:
Trei travestiri ale mamei vitrege, trei obiecte cu menirea de a-i provoca moartea Albei-ca-Zăpada (cingătoare,
pieptene, măr); piticii jelesc trei zile pe Albă-ca Zăpada, crezând-o moartă; trei vietăţi ale pădurii jelesc şi ele
lângă sicriu (o buhă, un corb, o hulubiţă).
În privinţa cifrei 7, necazurile Albei-ca-Zăpada au început când frumuseţea ei devenise vizibilă deoarece
împlinise 7 ani; piticii sunt 7; în căsuţă se găsesc obiecte în număr de câte şapte; enumerarea piticilor prin
numeralele ordinale până la şapte; succederea celor şapte interogaţii; între casa piticilor şi castel sunt şapte
munţi.
Sortită morţii pentru frumuseţea ei, Albă-ca-Zăpada nu este ucisă de vânător, aşa cum poruncise împărăteasa, ci
lăsată primejdiilor din pădure. Natura o ocroteşte şi fetiţa găseşte adăpost în căsuţa celor şapte pitici. Fata este
modestă, harnică, bună şi iubitoare. Pentru adăpostul oferit de pitici, ea le îngrijeşte gospodăria şi face acest
lucru cu multă dragoste şi tragere de inimă. Mama vitregă, deşi la început era ,,cadră de frumuseţe”, va fi urâţită
de marea-i trufie şi răutate.Dar, răutatea mamei vitrege mai pune la trei încercări pe frumoasa şi buna Albă-ca-
Zăpada. Împărăteasa, travestită, se străduieşte să o piardă pe fată cu ajutorul cingătorii de mătase, al pieptenului
şi a mărului otrăvit. Grija şi dragostea piticilor, apoi a feciorului de crai o salvează şi ea îşi găseşte fericirea.
Mama vitregă, de supărare se va urâţi şi se va pierde în întunericul pădurii.
Albă-ca-Zăpada este întruchiparea unui vis de mamă: ,,(...)ce n-aş da să am un copil alb ca zăpada, roşu ca
sângele şi cu părul negru ca abanosul.” Frumuseţea neobişnuită a fetei impresionează şi pe pitici şi pe tânărul fiu
de crai.
,, Şi aşa rămase Albă-ca-Zăpada, multă vreme, în scrinul ei de cleştar şi nimic nu-i ştirbea din negrăita
frumuseţe. Părea că-i vie şi doarme şi că era tot aşa de albă ca zăpada, de roşie ca sângele şi cu părul negru ca
abanosul.”
Finalul aduce tipica reflectie: ”și dacă n-or fi mutir, cu siguranță că mai trăiesc și în zilele noastre”

25
 Mesajul basmului este victoria dreptăţii şi a bunătăţii asupra nedreptăţii şi răutăţii, Albă-ca-Zăpada rămânând
un simbol al acestei aspiraţii.

Lizuca şi Albă-ca-Zăpada eseu

Copilăria, cu bucuriile sau tristeţile caracteristice vârstei, constituie problematica multor povestiri de neuitat
ale literaturii pentru copii. ,,Dumbrava minunată”, de Mihail Sadoveanu este o adevărată capodoperă în ceea ce
priveşte realizarea personajului copil, precum şi îmbinarea măestrită a naraţiunii faptelor cu descrierile din
natură. În caracterizarea personajului central, scriitorul foloseşte diferite procedee, spre a-i da un şi mai
pronunţat relief. Pendularea între real şi fantastic înlesneşte înţelegerea mesajului artistic, aspiraţia spre o viaţă
fericită a tuturor copiilor orfani, indiferent de categoria socială căruia aparţin. În opoziţie cu chipul luminos al
Lizucăi, în valori întunecate este prezentată mama vitregă. Lizuca este o fată orfană, care doreşte să scape de
tirania mamei sale vitrege şi se refugiază într-o dumbravă. Aici, descoperă „împărăţia minunată a dumbravei”,
alături de căţelul ei Patrocle. Fetiţa se rătăceşte în pădure, dar este găsită de bunicul ei. În final, mama vitregă şi
servitoarea acesteia primesc o pedeapsă binemeritată (fiind săgetate de albine ).
Trăsăturile dominante ale personajului principal, Lizuca, sunt: Personaj pozitiv, zglobie, inocentă, iubeşte
natura, crede în poveşti; Adoră să facă fapte bune, doreşte să nu fie distrusă dumbrava;
Personajele:
Lizuca este tipul orfanei clasice, care fuge în pădure pentru a scăpa de tirania mamei vitrege. Ea este o fetiţă
zburdalnică, mărunţică, însă voinică şi plinuţă, ţinuta ei era neglijentă, în comparaţie cu cea a doamnei Mia,
mama sa vitregă. Ea nu este un copil needucat, cum adeseori o numeşte „mămica ei”, ci mai degrabă un copil
care are nevoie de afecţiunea şi dragostea părintească. Deşi zburdalnică, ea este aproape matură, atunci când
rătăceşte drumul, ea ştie să privească spre cer şi îşi dă seama că Dumnezeu este cel care aprinde luminile. Din
poveştile spuse de bunici, sau pe care le-a ascultat de la mama ei, pe când încă aceasta trăia, ea ştie că pentru a
marca drumul trebuie să presare cenuşă, mai ştie că furnicile au o împărăteasă, de la care, cel care o ajută,
primeşte un pai; când cel care o ajută pe împărăteasă-i în primejdie, este suficient să privească paiul, că
împărăteasa vine cu toate furnicile în ajutor.
Toate dialogurile fetiţei ( cu Sora Soarelui, cu Patrocle, cu mierloiul, cu Sfâta Miercuri) denotă imaginaţia,
dorinţa de afecţiune, curajul, sensibilitatea, dar şi suferinţa pe care copila o simte până în adâncul inimii, datorită
pierderii mamei sale („Mama mea a murit, Sora Soarelui.”).
Personajele imaginate ( piticul Statu Palmă, cei şapte prichindei şi Zâna) o fac să alunece şi să pătrundă într-o
lume a basmului, unde totul este frumos şi plăcut, unde bursucul de care fetiţa se temea atât de mult devine un
dansator (asemeni unui ursuleţ de la circ), iar oamenii, departe de aceste locuri minunate, nu pot pătrunde şi
înţelege tainele dumbrăvii. Imaginea mamei sale, pe care o regăseşte în povestea spusă de bătrânică, o face pe
Lizuca să-i picure lacrimi în inimă, dar totodată să se simtă protejată, deoarece bătrânica semăna foarte mult cu
bunicuţa ei. Patrocle este prietenul care îi înţelege suferinţa, el are ochi omeneşti, anii experienţei vieţii îi
încărunţise perii din jurul botului; el este pentru fetiţă ca un părinte sau un frate mai mare care o iubeşte şi o
apără. El este cel care-i linge lacrimile sărate, iar cu Patrocle lângă dânsa, Lizuca nu se mai temea de nimic.
Patrocle este curajos şi înţelept, vrednic şi viteaz, iar Lizuca îl priveşte cu admiraţie şi îi împărtăşeşte toate
necazurile şi bucuriile.
În antiteză cu personajul principal – Lizuca, este mama sa vitregă – doamna Mia Vasiliu, care provine dintr-o
familie bogată, cu o educaţie nobilă, cu servitori în livrele, guvernantă şi cu moşie mare în Buzău. Ea este tipul
femeii viclene, care face orice pentru a-şi atinge scopurile, care ştie să leşine şi să joace teatru în faţa tuturor,
inclusiv în faţa bărbatului pe care îl struneşte. Glasul ei cristalin, fandoselile, fineţea, toaletele ultra elegante,
salonaşul grena, intră în contrast cu ţinuta modestă a Lizucăi, care era tunsă băieţeşte şi era murdară. Doamna
26
Mia o priveşte şi o tratează ca pe ceva îngrozitor, iar atunci când Lizuca îşi înfige degetele în şerbetul de
portocale( gest pe care-l fac majoritatea copiilor de vâsta ei), în loc să îi explice cum şi ce trebuie să facă atunci
când sunt musafiri, sau să o pună pe servitoare să-i dea şi fetiţei din acel şerbet, aceasta o tratează ca pe un
animal oribil, iar servitoarei îi este permis să o bată de fiecare dată. Pentru doamna Mia, acest copil este o
nenorocire, o ruşine. Deşi spune mereu că ea are o educaţie nobilă, această doamnă nu ştie nimic despre
educaţia unui copil. Vorbirea ei este destul de incultă ( unele lucruri o ,,horipilează”). Cochetăriile cu
locotenentul Lazăr, schimbul de complimente, acel zâmbet mare, pe care oricât s-ar sili, nu-l poate avea nici o
femeie din târgul acela, denotă că ea este femeia căruia nici un bărbat nu-i poate rezista, mai puţin soţul ei, Jorj
care-i satisface toate capriciile.
Deşi este o „persoană importantă”, ( avocat), Jorj Vasiliu este dus de nas chiar în propria casă, fără ca să aibă
nici cea mai vagă bănuială. În faţa acestei femei căreia nu-i poate refuza nimic, el îşi neglijează propriul copil,
căruia nu-i mai dă voie să-şi viziteze bunicii.
Bunicii fetiţei sunt oameni simpli de la ţară, care încearcă atât cât este posibil să înlocuiască absenţa mamei.
Bunicul este tipul răzeşului român, harnic şi cumpătat, cu o inteligenţă înnăscută specifică ţăranului român. El a
simţit că trebuie să o caute pe fetiţă şi a găsit-o rătăcită în pădure. Bunicuţa măruntă şi firavă, cu ochii ca două
cicori şterse, este tipul femeii de la ţară, harnică precum o albinuţă, ea o primeşte pe fetiţă în chilioara ei albă şi-
ntr-un pat curat. Totul în căsuţa ei este alb, (perdelele sunt de borangic, pereţii albi), iar mireasma de busuioc şi
icoanele simbolizează liniştea sufletească pe care fetiţa o regăseşte în căsuţa bunicilor. În acest spaţiu imaginea
mamei sale este mai vie ca oriunde, mama Lizucăi a dormit şi ea în acelaşi pătuţ. Ea va rămâne pentru fetiţă ca o
icoană vie, iar poveţele pe care doar mama ţi le poate da, vor rămâne pentru totdeauna în inima fetiţei: „Când eu
nu voi mai fi, tu să nu plângi şi să nu-ţi uiţi jocurile...”.
Descrierea naturii în „Dumbrava minunată” este o adevărată simfonie. Întreaga natură (participă) se află în
concordanţă cu stările sufleteşti ale Lizucăi. În călătoria sa, fetiţa vorbeşte cu Sora Soarelui. Aplecarea plantei
asupra căpşorului fetiţei, căderea celor două petale asemenea unor „fluturi de lumină” au însemnat pentru Lizuca
participarea plantei la dialog, aprobarea călătoriei către bunici şi confirmarea faptului că acela era drumul cel
bun. Pentru a accentua frumuseţea dumbrăvii şi lumea de basm în care Lizuca pătrunde, Mihail Sadoveanu
foloseşte o serie de metafore, epitete, comparaţii (crengile păreau nişte plete, florile îşi pleacă capetele şi dorm,
în întuneric clipesc candele de licurici în două şiraguri), apariţia lunii este un adevărat spectacol (luna dungată de
pe ţărmul celălalt iese în răsărit la marginea dumbrăvii). Lizuca ştie că sălciile sunt oameni şi dihănii înţeleniţi
din veacuri vechi de o vrajă, fetiţa caută adăpost într-o scorbură la o mătuşă răchită; aici are saltea şi pernuţă de
muşchi; apele sunt trandafirii, pletele sălciilor - argintii, apa spune un cântec cristalin etc. Trăsăturile peisajului
tind spre mirific.
„Poveştile şi simfoniile naturii sunt în operele lui Sadoveanu infinite, opera lui însăşi e o ţară pe care o
străbatem mereu uimiţi de splendoarea şi de ineditul ei”. (G. Călinescu)
Trăsăturile personajului negativ din Dumbrava minunată:
Mama Lizucăi nu voia să-şi împartă dragostea soţului cu fetiţa, dorea întreaga lui atenţie, voia să îndepărteze
fetiţa de persoanele care o iubeau cu adevărat, respectiv bunicii, era egoistă, incapabilă de sentimente de iubire
pentru copilă; Societatea acelor timpuri era una bazată pe conflicte, plină de comportamente imorale în atingerea
unor scopuri; Binele învinge, iar Lizuca rămâne în casa bunicilor săi, singurii capabili să-i ofere dragoste
necondiţionată.
Conceptual, literatura pentru copii desemnează o parte a literaturii, incluzând totalitatea creaţiilor care, prin
profunzimea mesajelor, gradul de accesibilitate şi nivelul realizării artistice se dovedeşte capabilă să intre în
relaţie afectivă cu cititorii săi. Personajele sunt simboluri ale binelui şi răului, iar universul gâzelor sau al
vieţuitoarelor mai mari sunt prezentate antropomorfizat, facilitând o înţelegere a raporturilor umane şi a
normelor de convieţuire socială.
27
 Prin intermediul literaturii pentru copii se realizează o binevenită dedublare, iar cititorul copil se va
recunoaşte în personajul cu care simpatizează, sau va refuza identificarea cu un model negativ, pe care îl
antipatizează. Lumea basmelor şi a poveştilor va fi permanent căutată de om, indiferent de vârsta pe care o are,
va rămâne spaţiul viselor spre care va aspira mereu.

Scufița roșie de Charles Perrault

Scufița Roșie este un basm din folclorul european cules de folcloristul Charles Perrault (cu denumirea
Le Petit Chaperon Rouge) și de frații Grimm (Rotkäppchen).
În această poveste, ce aparţine speciei epice, deși se respectă caracteristicile basmului clasic se constată
o delimitare în favoarea elementelor realiste.
Formula introductivă localizează acţiunea şi prezintă în acelaşi timp o parte din personajele poveştii
precum şi trăsături de caracter ale personajului principal ,, Fetiţa zglobie şi drăgălaşă’’, eroina poveştii, este o
fetiţă simplă, din popor fără puteri supranaturale aşa cum suntem obişnuiti să intâlnim în basme şi poveşti, este
harnică, ascultătoare, modestă, cinstită şi dreaptă aşa cum sunt mai toţi protagoniştii acestei specii literare.
În general tema poveştilor este lupta dintre bine şi rău cu deosebirea că fantasticul ocupă un loc
secundar sau chiar lipseşte fiind înlocuit de diferite forme ale superstiţiei. Tema poveştii în cazul nostru o
constiuie prezentarea urmărilor tragice ale naivităţii şi ale credulităţii, iar mesajul subliniază necesitatea
cunoaşterii realităţii. Naratiunea e simplă. Scufița Roșie este trimisă de mama ei la bunica.
Ca în majoritatea poveştilor valoarea educativă a poveştii ,, Scufiţa Roşie’’ constă în contribuţia pe care o aduce
la formarea unei atitudini de combatere a manifestărilor negative din comportamentul copiilor: lenea, lăcomia,
îngâmfarea, neglijenţa. Poveştile, dupa Charles Perrault, insuflă copiilor,, dorinţa de a fi asemănători cu cei buni
care ajung fericiţi şi, în acelaşi timp, se naşte în sufletul lor teama faţă de nenorocirile ce li s-ar puteaîntâmpla
dacă i-ar urma pe cei răi’’ Povestea ,, Scufiţa Roşie’’ este una dintre poveştile cele mai îndrăgite de cei mici
având onaraţiune simplă, plăcută, uşoară de înţeles pentru ei. Scufiţa Roşie este trimisă de mama ei la bunica. (e
avertizată asupra pericolelor, ScufiţaRoşie nu se fereşte de lupul întâlnit în cale şi îi spune chiar unde se duce.
acesta va ajunge înaintea ei la casa bunicii şi le va mânca pe amândouă. (naraţiunea se încheie cu o morală în
versuri, parte specifică în structura compoziţională a basmelor şi poveştilor publicate de Charles Perrault.
Scriitorul foloseşte unele mijloace pentru realizarea structurii etice a personajelor ca faptele acestora, epitete
caracterizatoare: ,, blânda bunicuţă’’, biata fetiţă’’. Personajele apar asfel ca simbolizând anumite trăsături
esenţiale. Scufiţa Roşie este ascultătoare, naivă, credulă, bună,veselă, sensibilă la frumuseţile naturii. lupul
reprezintă răutatea, viclenia, lăcomia. Mama este iubitoare, dar imprudentă, iar bunica este blândă şi bună.
Finalul tragic desprinde povestea ,, Scufiţa Roşie’’ din şirul celor încadrate într-o schemă tip, în care binele
învinge răul. Morala în versuri explică această atitudine a scriitorului prin faptul că povestea se adresează şi
vârstelor în care raţiunea trebuie să devină latura dominantă, cu menirea de a ne cenzura faptele

Povestirea si schita

Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu un
pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la intamplarile
relatate. Printre particularitatile povestirii se numara:
- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai putin pe
personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv - evenimentele sunt prezentate, dintr-o perspectiva subiectiva;

28
 - esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se
spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale
realului;
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una. Naratorul unei
povestiri lasa de obicei impresia ca „spune”, nu ca „scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul
povestii o data cu povestitorul.
- asistam in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea imprejurarilor care
declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului (atunci cand in
povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o atmosfera prielnica (spatiul
protector al hanului, in „Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie,
beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt precedate adesea de o stare de tensiune.
Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre deosebire de nuvela).
- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta
elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita) sau celor analitice privind universul
launtric al personajelor.
Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman.
Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in prezentarea unei
situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. („Hanul Ancutei” de M. Sadoveanu). In literatura romana
maestrii povestirii sunt: I. Creanga, M. Sadoveanu, V. Voiculescu.

Caprioara - Emil Garleanu

Lumea marunta a celor care nu cuvanta din opera lui Emil Garleanu nu este numai o lume pitoreasca,
de un farmec aparte sau de un umor discret, ci este si plina de neliniste si intrebari, isi are dramele ei mute,
zguduitoare uneori.
Schita este o opera epica - o naratiune – in proza, de mici dimensiuni, in care se relateaza o singura
intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea dintr-o schita se petrece intr-un interval de timp
scurt, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans.
In schita "Caprioara", Garleanu zugraveste tocmai astfel de drama, caci caprioara, impinsa de
sentimentul sau matern se jertfeste in locul iedului ei iubit.
Scrierea se deschide prin sugerarea unei atmosfere de calm, de liniste, edenice. Intr-un astfel de cadru,
"pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului" se afla caprioara si iedul ei. Intr-o scena plina de tandrete,
iedul "si-a intins capul cu botul mic, catifelat si umed pe spatele mamei lui si cu ochii inchisi se lasa
dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire culca usor blana moale, matasoasa a iedului". Acestei situatii
initiale ii urmeaza cauza actiunii, caci linistea se tulbura cand in sufletul de mama al caprioarei "incolteste un
simtamant staruitor de mila", fiindca, venind vremea intarcatului, trebuie sa se desparta de puiul ei.
Acest sentiment, acest gand si necesitatea implinirii lui constituie mobilul desfasurarii actiunii care
urmeaza. Imbarbatandu-se, caprioara porneste impreuna cu iedul spre tarcurile unde vrea sa-l lase singur,
convinsa ca "acolo, sus, e pazit si de dusmania lupului si de iscusinta vanatorului". Pana acolo mai erau insa de
strabatut locuri primejdioase si in drumul lor caprioara pune la incercare puterile iedului, care face fata tuturor
incercarilor.
In cale apare insa padurea intunecata, loc deosebit de primejdios pentru ca aici se afla lupul. Presimtirea
caprioarei devine fapt implinit si observand "ochii lupului stralucind lacomi", ea se jertfeste pentru pui. Lupul,
vazand prada mai mare, uita de ied si se repede la ea. Prabusita in sange, caprioara nu moare pana ce puiul,
inspaimantat, nu se topeste in adancul padurii. Numai atunci ea "simte durerea, iar ochii i se turbura de apa
mortii". Astfel se consuma o drama zguduitoare din lumea celor care nu cuvanta, careia ii cade victima
nevinovata caprioara. Ea apare intr-o ipostaza umanizata, in postura unei mame iubitoare, afectuoase si grijulii.
Ca orice mama, se zbuciuma ("in sufletul ei incolteste un sentiment staruitor de mila"), traieste durerea
apropiatei despartiri ("Si cum se uita, cu ochii indurerati, din pieptul caprioarei scapa ca un muget inabusit de
29
durere"), dar cand este cazul se imbarbateaza si isi duce hotararea pana la capat. Ajungand in inima padurii
intunecate "ca un iad" este prevazatoare, trecand cu grija din poiana in poiana. Instinctul matern o face sa
presimta primejdia si atunci cand nu mai exista alta solutie se sacrifica pentru a salva viata iedului. Spiritul de
sacrificiu izvoraste din profunzimea sentimentului dragostei materne, manifestat permanent, constant si duios.
Textul literar este o impletire perfecta a naratiunii cu descrierea. Legatura dintre cele doua moduri de
expunere este asa de stransa, incat nu se poate vorbi de pasaje descriptive si narative, intrucat in tesatura epica
a scrierii sunt strecurate elemente descriptive ce sunt reliefate prin intermediul comparatiilor si al epitetelor.
Aceasta caracteristica a textului se observa inca din primul fragment, cand, infatisand caprioara care isi
dezmiarda iedul, autorul foloseste epitetele "muschi gros, cald", "bot ... catifelat si umect, "blana moale,
matasoasa" si comparatia "cald ca o blana". Procedeul este folosit in tot textul, unde se mai intalnesc epitetele
fiinta frageda", "salturi indraznete" "sarituri ametitoare", "behaind vesel", "hrube adanci", "inima intunecata",
"straluceau lacomi", "zbieret adanc, sfasietor" etc. si comparatiile "se opreste ca si cum ar mirosi genunea", "se
avanta ca o sageata", "picioare subtiri ca niste lugere", "inima padurii intunecata ca un iad" s.a. prin care sunt
punctate unele elemente de cadru sau stari sufletesti ori sunt caracterizate diferite actiuni relatate prin
naratiune. Se remarca, de asemenea, lirismul covarsitor al textului, caci autorul reuseste sa-l faca partas pe
cititor la drama consumata, sa-l implice direct, mai ales afectiv, atat prin pilda de iubire si de jertfa a
caprioarei, cat si prin aducerea acestor aspecte in prim plan, reliefate prin folosirea verbelor la indicativ-
prezent: "sta", "se lasa", "linge", "culca", "deschide", "isi azvarle", "ramane", "se topeste" etc.
Astfel, "actiunea se desfasoara dinamic, intr-o succesiune rapida de situatii", iar comunicarea
sentimentului de durere se realizeaza, de data aceasta, "printr-un stil grav, sobru".
Tema scrierii. Autorul converteste un instinct din lumea animalelor intr-o puternica dragoste materna
capabila chiar de sacrificiul suprem.
Compozitia. Expresivitatea valorilor estetice. Creatia debuteaza intr-o atmosfera de pace care nu parea a
prevesti deznodamantul tragic. Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase: „pe muschiul gros,
cald, ca o blana a pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Acesta si-a intins capul, cu botul mic, catifelat si
umed pe spatele mamei lui, si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire aluneca
usor pe blana moale, matasoasa a iedului.”
Este o scena de familie plina de duiosie si gratie, elemente sugerate prin epitete duble, triple si o comparatie.
Armonia, linistea si impacarea sunt punctate pentru a scoate si mai bine in relief lupta sfasietoare din sufletul
de fugarnica al caprioarei, care de fapt nu mai pare sa fie un animal ci o mama adevarata, coplesita de mila
pentru „fiinta frageda careia i-a dat viata, pe care a hranit-o cu laptele ei, dar de care trebuie sa se desparta.”
Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama, la eterna noastra
mama.Acesta este momentul cand puiul de caprioara trebuie sa-si ia destinul pe cont propriu. „Un muget
inabusit de durere” puse capat framantarii launtrice, si, invingandu-si dragostea materna, caprioara se hotari sa-
si duca puiul la „tancurile de stanca din zari, unde va fi in afara de orice pericol. Acolo, pe muchiile
prapastiilor era imparatia caprelor, peste care stapaneau fara nici o grija, si acolo, l-ar fi stiut ca langa dansa.”
Scena moale de pana aici se dinamizeaza, drumul pana la tancuri o impune, singura ei arma de aparare o
constituie miscarea rapida, fuga „fulgeratoare”, „salturile indraznete” „prin locuri pline de primejdie” si iedul
trebuie sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul, „se tine voiniceste” si „se avanta ca o sageata” .
Amenintarea pluteste in aer, lupul sta la panda, caprioara simte „conteneste fuga, paseste incet”. Natura
salbatica, grandioasa si inspaimantatoare este descrisa admirabil, ca un drum intre viata si moarte. De la
luminozitatea poienilor – viata, se ajunge in inima intunecata ca un iad a padurii – moartea. Intr-o grandoare
impresionanta, lumina se imputineaza si spatiul se ingusteaza treptat. Iesirea la un alt luminis si continuarea
drumului este posibila numai pentru ied, caprioara se va sacrifica pentru acesta.
Momentul culminant este descris cu maiestrie, dar cu economie de mijloace stilistice pentru ca sacrificiul sa
nu devina patetic. Finalul este magistral, incheind o evocare narativa prin ochii caprioarei muribunde, in care
imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care „se topeste in adancul padurii” – simbol al
salvarii.
30
 „Prabusita in sange, la pamant, sub coltul fiarei, caprioara ramane cu capul intors spre iedul ei. Si numai
cand acesta, inspaimantat, se topeste in adancul padurii, caprioara simte durerea, iar ochii i se tulbura in apa
mortii.”
Limba folosita de Garleanu este cu totul potrivita fondului de idei, cu expresii plastice si epitete sugestive.
Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in epitete si comparatii. Schitele lui Garleanu au o
insemnata valoare instructiva si educativa. Ele constituie un mijloc de cunoastere a unor aspecte ale vietii
animalelor, pasarilor, insectelor si chiar a plantelor, redate intr-o forma literara accesibila. Lectura acestor
schite le trezeste copiilor dorinta de a observa mai atent viata din natura si mareste interesul pentru cunoasterea
vietuitoarelor, contribuind la dezvoltarea spiritului de observatie. Prin forma lor artistica, schitele lui Garleanu
contribuie si la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor.
Pentru ca lectura operei lui Garleanu sa-si atinga scopul educativ si, in special, sa contribuie la
dezvoltarea spiritului de observatie, educatorul trebuie sa-i stimuleze pe copii, pentru a observa amanuntele
redate de scriitor si a le putea reproduce.

Rezumat "Gandacelul" referat Emil Garleanu

Scriitor, publicist, traducator, Emil Gârleanu (1878-1914) a îmbogatit literatura româna cu numeroase
volume de nuvele si schite ["Batrânii", "Cea dintâi durere", "Nucul lui Odobac", "Din lumea celor care nu
cuvânta", "Trei vedenii" etc.) în care a dovedit o mare sensibilitate si duiosie, indiferent de tema abordata.
Cu un interes deosebit a fost receptat de posteritate volumul "Din lumea celor care nu cuvânta", aparut
în anul 1910, în care prozatorul "întocmeste mici monografii ale necuvântatoarelor, ale unor gâze, ale unor
animale domestice, ale unor vegetale", dovedindu-se "poet al universului mic" caci "realizeaza pagini pline de
gratie si gingasie duioasa" (D. Micu).
Din acest volum face parte si povestirea "Gândacelul" în care ni se relateaza cu duiosie, dar si cu umor,
eforturile unui biet gândacel de a se urca pe o planta, fiind atras de globul luminos de pe cer.Venind pe lume,
el s-a trezit ca dintr-un somn, gândindu-se "cum rasarise, si-al cui era". Mica vietate a carei existenta era
circumscrisa "frunzisoarei care-l adapostise", încearca sa-si mareasca universul de cunoastere, iar constatarea
este naucitoare. Afara, "în ploaia de lumina", este orbit de atâta stralucire si, îndraznind si deschizând ochii mai
mult, descopera cerul din mijlocul caruia "un bulgare de aur aprins arunca vapai".
Contemplându-se în stralucirea razelor solare, carabusul "constata", cu o naivitate dezarmanta, ca "era o
farâmita cazuta, de acolo, de sus, o farâmita de lumina închegata, ratacita pe pamânt" si de aceea hotaraste sa
se întoarca acolo de unde cazuse. Indata stabileste ca drumul cel mai sigur este lujerul unui crin pe care se va
ridica pâna "dedesubtul bulgarului de aur" si, din vârful lui, "o saritura — sau o vedea el ce face".
Urmeaza mersul trudnic plin de caderi si reveniri, de alte peripetii neprevazute, dar, cu o vointa iesita din
comun, "voinicul" ajunge pe "o frunzisoara latareala ca o prispa" unde poposeste "ud de sudoare, ca parea o
picatura de roua", abia când "bulgarele de aur scapatase de amiaza".
De aici, însa, privind în sus, cât era de hotarât si de vânjos drumetul, constata ca mai are foarte mult de urcat si
nu-si putu opri un oftat: "—Uf! Ca mult mai am de suit, Doamne!"
Resemnarea continuta de aceasta replica finala, ne smulge tuturor un zâmbet îngaduitor.
Scrierea este o îmbinare maiestrita între naratiune, descriere si monolog interior si ea cucereste pe cititorul de
orice vârsta prin fantezia scriitorului care atribuie gândacelului sentimente si cugetare, prezentându-l într-o
ipostaza umanizata, prin personijicare.
Aparând într-o astfel de ipostaza, gândacelul parcurge o traiectorie de cunoastere si autocunoastere, descopera
o lume necunoscuta si de aici izvoraste zbuciumul sau permanent exteriorizat prin interogatii retorice si
constructii exclamative pline de savoare si cuceritoare prin candoare.
"Personajul" gândeste, îsi da seama cu uimire ca el face parte, de fapt, din univers, îsi croieste planuri pe care
încearca sa le duca la îndeplinire. Urcusul releva tenacitatea, vointa si dârzenia "voinicului" hotarât si vânjos
care nu dispera în fata greutatilor, dar care îsi exprima în final îndoiala în privinta posibilitatii realizarii
idealului propus, deoarece efortul pe care trebuie sa-l faca este prea mare pentru puterile lui.
31
Voinicul gândacel se aseamana prin multe dintre însusirile sale cu un personaj din basme care trebuie sa
parcurga un drum pândit de neprevazut si ce pare ca nu se mai termina. De aceea autorul foloseste si unele
constructii specifice basmului: "sa mearga, sa mearga, sa mearga pâna în vârf", |"Si-a mers voinicul, a mers.
Mult sa fi mers.", "si umbla, si umbla, baiete; si de-abia ajunse", care sugereaza tocmai efortuJ continuu,
epuizant.
Peripetiile "voinicului", efortul sau sisific transmit cititorului un zâmbet indulgent, caci ele stârnesc hazul
tocmai prin diferenta izbitoare dintre dorinta mareata a micii vietati si fortele sale neînsemnate, asa de reduse,
încât adânciturile lujerului i se pareau a fi dealuri înalte si vai adânci.
Desi de cele mai multe ori "câte un detaliu etic sau tipologic suplineste descrierea" (Const. Ciopraga), marea
arta a scriitorului consta în poetizarea aspectelor relatate. Astfel, în înfatisarea carabusului, a gândurilor si a
eforturilor sale, se remarca prezenta a numeroase figuri de stil: epitete ("picioare fragede", "ochisori marunti",
"lumina dulce" etc), comparatii ("mic cât un fir de linte", "ochisorii... cât niste fire de colb", "un graunte de
piatra cât un munte", "parea o picatura de roua etc.) si metafore ("ploaie de lumina", "bulgare de aur aprins
arunca vapai", "farâmita de lumina închegata", "paharul lujerului de crin" etc), toate confirmând aceasta
tendinta de poetizare.
Duiosia sentimentelor scriitorului fata de "eroul" povestirii este marcata stilistic si prin folosirea din abundenta
a diminutivelor ("piciorus", "frunzisora", "ochisor", "mititel", "trupsor", "capsor" etc.) si prin lirismul accentuat
al textului evidentiat prin numeroasele constructii exclamative: "... ce adânc si ce albastru se dezvelea cerul! Si
ce minune! [...]. Dar ce departare!" etc.
Dincolo de întâmplarile gândacelului, autorul transmite cititorului si un mesaj, caci urcusul micii fapturi
simbolizeaza aspiratia tuturor vietuitoarelor, dar si a omului spre lumina, spre împlinire, spre realizarea
idealurilor.De aceea cititorul, copil, tânar sau matur, se regaseste în paginile lui Emil Gârleanu, îsi bucura
sufletul sau se întristeaza aflând despre existenta, zbuciumul sau dramele micilor vietati.

Ion Alexandru Bratescu Voinesti - Puiul

Ioan Al. Bratescu Voinesti s-a nascut la Targoviste in 1868, intr-o familie instarita cu obiceiuri patriarhale.
Va colabora, indemnat de criticul Garabet Ibraileanu, la Viata Romaneasca cu schite, nuvele si povestiri. Ele
vor forma substanta volumelor In lumea dreptatii -1907, Intuneric si lumina -1912, Nuvele si schite -1903.
A mai scris drama Sorana.
In schita Puiul tema si subiectul sunt luate din realitatea naturii. O prepelita venita din Africa isi face in
marginea unei padurici un cuib, in care depune sapte oua si scoate sapte pui. Ea creste puii cu boabele ramase
pe miriste. Puiul cel mare a fost prins de un flacau, dar acesta ii da drumul. El nu a ascultat de mama lui si este
mustrat. Puilor le cresc aripile si mama lor ii invata sa zboare. Sosirea unui vanator aduce o intamplare
dramatica in viata prepelitei. Ea izbuteste sa-l insele pe vanator zburand in apropierea cainelui, pentru ca acesta
sa nu poata trage. Puiul cel mare nu asculta de sfatul mamei si zboara din cuib. Este ranit si cade in lastaris.
Prepelita isi da seama ca el este pierdut, dar isi ascunde durerea. Finalul este anuntat subtil. Miristea este arata,
apoi este cules porumbul si cade bruma. Pasarile (cocorii, randunelele) incep sa plece. Prepelita intarzie,
fiindca nu se indura sa se desparta de puiul schilodit si disperat. Venirea crivatului o hotaraste sa plece, pentru
a-i salva pe ceilalti. Puiul ramas singur la marginea lastarisului sta zgribulit de frig. Scriitorul reda moartea
puiului imaginand-o asemeni cu a oamenilor. La inceput, din cauza frigului, are dureri mari, fiindca ingheata.
Apoi simte o piroteala si retraieste crampeie din scurta lui viata: carambul cizmei vanatorului, aripa calda a
mamei, miristea. Moare cu ghiarele impreunate schitand gestul uman al rugaciunii.
Ideea este moralizatoare, deci clasica. Copiii care nu-si asculta parintii vor trai dramatic experiente triste si
grave, care ii vor face sa inteleaga valoarea sfatului parintesc.

32
 Personajele au un caracter tipic. Prepelita reprezinta tipul mamei iubitoare, puiul cel mare tipul copilului
neascultator. Vanatorul reprezinta tipul ucigasului, raul, cel care distruge si arata raportul profund gresit dintre
om si vietuitoare.
Puiul este o alegorie, adica o povestire cu personaje din lumea animalelor, plantelor, pasarilor, carora li se
dau prin personificare calitati si trairi omenesti. Aceasta alegorie are in vedere cultivarea unor comportamente
sociale morale determinate de ascultarea parintilor. Odata cu cresterea lor, copiii trebuie sa invete normele de
conduita sociala. Ei trebuie sa stie cum sa se comporte in familie, in societate, in imprejurarile grele ale vietii.
Prepelita este asemeni unei mame grijulii preocupata sa le dea puilor tot ceea ce este mai bun. Ea ii ocroteste
sub aripile ei de soare, ploaie, frig. isi pune viata, in primejdie, cand vine vanatorul, atragandu-l spre lastaris
pentru a-si salva puii. II cearta pe puiul cel mare cand face prima greseala si din neascultare este prins de un
flacau. Cea de-a doua greseala puiul o va plati scump. Este ranit si nu va mai putea zbura. In inima prepelitei,
ca in cea a unei mame, se da o lupta sfasietoare. Sa ramana cu puiul schilod sau sa plece ca sa-i salveze pe
ceilalti de gerurile iernii. Scriitorul imagineaza intrebari si raspunsuri umane intre prepelita, si puiul ranit. El
atribuie celor doua personaje sentimente umane sau hotarari ca acea luata de prepelita cand pleaca cu puii
sanatosi. Puiul cel mare este egoistul, care cauta sa scape el, fara sa-i pese de ceilalti. Pedeapsa, pe care o ia
are un caracter moralizator. Cel care nu-si pune sufletul sau in primejdie, ca prepelita pentru ceilalti, si-1 va
pierde. Va ramane singur in gerul aspru al vietii. De aceea, personajele au un caracter general, prepelita este
iubirea parinteasca a mamei, puiul cel mare este neascultarea specifica tinerilor, care vor sa-si arate curajul,
independenta. Ei calca porunca "Sa cinstesti pe tatal si pe mama ta" si iesirea in afara legii are consecinte
tragice.
Stilul utilizat de loan Al. Bratescu Voinesti este realist. El utilizeaza termeni expresivi ca: lastaris, cu sens
de padurice, miriste, parloaga, preajma, piroteala, schilod, caramb, alica, herete, a se pitula. Pentru a ne
sensibiliza si pentru a ne sugera o analogie intre viata oamenilor si cea a pasarilor scriitorul utilizeaza alegoria,
imprumutand prepelitei, puilor, un comportament uman exprimat si prin dialoguri. De exemplu, cand vine
vanatorul prepelita le spune puilor:
,,- Eu o sa zbor, voi sa ramaneti nemiscati; care zboara e pierdut. Ati inteles?"
Acest comportament rational al prepelitei este sugerat prin felul in care zboara in apropierea cainelui
pentru ca vanatorul sa nu poata trage, dar ca sa-i indeparteze de cuib si de pui. Aceasta imbinare intre
descriere, naratiune si dialog da textului momente de intensitate ca reproducerea cuvintelor vanatorului: „Unde
fugi? Inapoi, Nero!"
Scriitorul stie sa foloseasca constructii expresive "ca sub un cort", "ochisorii ca niste margele verzi", "a
ramas impietrit", "aripa moarta", "puii au clipit din ochi", "fasaitul unui caine", "bataia pustii", "ca sticla",
"moarta de oboseala", "au intors locul", "ger aprig", "zburand in rasul pamantului", folosind comparatii,
metafore, metonimii, personificari, epitete etc.
Astfel pentru a reda imaginea iernii el utilizeaza termenul expresiv "preajma", epitetul si metafora "haina
alba si rece a iernii , comparatia si aliteratia "senin ca sticla".
Simbolizarea sugereaza intentionalitatea umana: "pica mort cu degetele ghiarei impreunate ca pentru
inchinaciune", asa cum dedicatia de la inceputul povestirii ("Sandi, sa asculti pe mamica!") arata intentia
moralizatoare a autorului. Cine nu-si asculta parintii isi pierde viata si sufletul.

Ion Creanga – Capra cu trei iezi

Principala sursa de inspiratie a lui Ion Creanga a constituit-o satul traditional romanesc. Si in povestea
Capra cu trei iezi, scriitorul povesteste un fapt foarte asemanator cu cele ce se petrec in lumea satului,
infatisand o intamplare dramatica: nelegiuire comisa din lacomie si cruzime, ca si pedeapsa binemeritata spre a

33
se razbuna pe cel nevinovat. Motivul caprei cu iezi este cunoscut si in povestile populare din alte tari, dar si in
povestea lui Creanga apar elemente specifice tarii noastre.
In Capra cu trei iezi este recunoscuta cu usurinta mama iubitoare, care, in grija ei deosebita pentru copiii
ramasi singuri acasa, le da sfaturi intelepte, spre a-i feri de nenorociri. Dupa ce lupul ii mananca pe cei trei iezi,
capra indurerata stie sa se razbune cu hotarare. Cuvintele caprei, rostite atunci cand lupul a cazut in groapa cu
foc, subliniaza pedeapsa binemeritata data lupului: „- Arzi, cumetre, mori, ca nici viu nu esti bun... Moarte
pentru moarte, cumetre, arsura pentru arsura”.
Capra e o „vaduva sarmana”, avand trasaturi de caracter specifice femeii din popor: harnicie, stapanire de
sine, darzenie, sete de dreptate si iscusinta. Razbunarea ei elimina din societatea fiintelor pasnice elementul
negativ si daunator, care tulbura bunul trai, viata si munca celor din jur. Lupul prin fapta sa nu respecta legile
coexistentei si solidaritatii intre animale. El este un „rau” al satului care trebuie starpit din radacina.
Apare prezentat de scriitor cu trasaturi caracteristice oamenilor rai: e siret, fatarnic, crud si las. Viclean, el
profita de naivitatea iezilor lipsiti de aparare si ii ataca fara mila, rapunandu-i. Apoi, cu o ticaloasa
prefacatorie, se arata indurerat de moartea iezilor si, in mod perfid, incearca sa arunce vina pe seama ursului.
Pe urma, cand cade in groapa cu jaratic, cere indurare fara a se gandi ca implora mila unei fiinte fata de care se
purtase atat de crud. Trebuia pedepsit pentru a nu mai da pilda si altora sa comita astfel de nelegiuiri.
Iezii sunt caracterizati cu trasaturile proprii copiilor. Cei doi mai mari „dau prin bat de obraznici”, sunt naivi,
incapatanati si ingamfati. Iedul cel mare, natang si neastamparat, nu vrea sa asculte povata mezinului de a nu
deschide usa. Iedul cel mic, intocmai ca si fiul cel mic din basmul popular, este cel mai istet, dar si cel mai
ascultator si cel mai cuminte. El sfatuieste pe fratii sai mai mari sa nu deschida usa, iar cand este in primejdie,
stie sa se ascunda bine.
Puterea iezilor din poveste arata copiilor urmarile nenorocite ale neascultarii si zburdalniciei fara masura. Cu
deosebita arta Creanga a umanizat personajele si a zugravit succint si convingator portretul moral al fiecaruia
atat prin atitudinile si actiunile lor, cat si prin limbaj. Dialogul cu replici scurte contribuie la conturarea
personajelor. Conciziunea naratiunii mareste dramatismul intamplarii povestite.
Povestea este foarte atragatoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea si dinamismul actiunii, dar si prin
versurile care se repeta si pe care elevii le urmeaza cu usurinta: „Trei iezi cucuieti, / Usa mamei descuieti”.
Este accesibila elevilor de varsta scolara mica, datorita naratiunii captivante, cu eroi luati din lumea animalelor
si cu un conflict usor deinteles. Elevii isi insusesc una din notiunile morale specifice varstei lor: necesitatea de
a fi ascultatori si de a respecta sfaturile si invataturile celor maiinvarsta si cu mai multa experienta decat ei.
Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar prezentand si unele
caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de lectura constituie si un mijloc de imbogatire a
cunostintelor micilor cititori.

Povestiri despre copilărie

I.L. Caragiale – Dl. Goe schita – demonstratie
I.L. Caragiale, autor de opere dramatice si nuvele, s-a impus in literatura romana si prin schitele sale
in care infatiseaza o diversitate de aspecte. Unul dintre acestea este si felul in care erau educati copiii in
familiile burgheze, ilustrat si in schita D-l Goe...
Aceasta este o opera epica de mica intindere, cu o actiune simpla, inc are autorul infatiseaza un
moment semnificativ din viata unuia sau a mai multor personaje, este deci o schita.
In primul rand, ca orice schita, D-l Goe... este o opera epica, intrucat autorul isi exprima indirect
sentimentele de dezaprobare si dispret fata de comportamentul copilului prin intermediul faptelor si al
personajelor. In al doilea rand, scrierea este de mica intindere, caci prezinta doar momentul calatoriei lui Goe
la Bucuresti, impreuna cu cele trei insotitoare ale sale, iar toate nazbatiile savarsite de Goe pe parcursul

34
drumului - pierderea palariei, blocarea in cabina de toaleta, tragerea semnalului de alarma - se subordoneaza, in
plan narativ,intamplarii principale relatate de autor, ele structurandu-se in momente ale subiectului literar.
Actiunea este simpla, lineara, ca in orice schita, existand un singur fir narativ care incepe cu
expozitiunea (asteptarea trenului), continua cu intriga (urcarea in tren) si cu desfasurarea actiunii (pierderea
palariei, discutia cu conductorul, disputa dintre mam-mare si conductor, blocarea lui Goe in cabina de toaleta,
ca apoi sa culmineze cu tragerea semnalului de alarma). Odiseea aceasta se va incheia pana la urma cu sosirea
la Bucuresti.
Fiind o schita, si in aceasta opera literara exista putine personaje, dintre care protagonistul este Goe,
personajul titular, toate celelalte - cele trei doamne, un pasager si conductorul - actioneaza in functie de
comportarea acestuia, adoptand atitudini diferite.
Ca in orice opera epica, deci si in schita, se face simtita prezenta naratorului, care relateaza
intamplarile in desfasurarea lor gradata, din momentul asteptarii trenului (expozitiunea) pana in clipa sosirii in
Bucuresti (deznodamantul). Relatarea se face obiectiv, la persoana a IlI-a, atitudinea autorului desprinzandu-se
din modul in care nareaza si pune personajele sa actioneze. Exista, asadar, cele trei elemente specifice unei
opere epice: narator, actiune, personaje. Modul de expunere predominant este naratiunea, dar se imbina cu
dialogul, care evidentiaza talentul de mare dramaturg al lui Caragiale.
Prin dialog, dar si prin naratiune, se creioneaza trasaturile personajelor, dar se degaja si un comic
savuros, izvorat din limbajul viu, colorat si natural.
Din cele prezentate mai sus se poate spune ca opera literara D-l Goe... are toate notele definitorii ale
unei schite, dar prin talentul autorului ea reprezinta in modul cel mai stralucit specia literara pe care o
ilustreaza.
I.L. Caragiale - Vizita
IONEL-caracterizarea personajului principal
I L Caragiale este maestrul comicului in literatura romana. El este considerat cel mai mare
dramaturg roman, dar el a scris si nuvele, schite si poezii care reprezinta valori inestimabile ale literaturii
poporului nostru.
Schita Vizita este construita pe contrastul intre ceea ce sunt in realitate si ceea ce doresc sa para
personajele, ca si in Dl. Goe si in atatea piese ale lui Caragiale.
Ionel Popescu este personajul principal al schitei ,,Vizita”, scrisa de catre vestitul nostru dramaturg
si prozator I.L.Caragiale. El este conturat de autor atat direct, cat si indirect. Portretul fizic al personajului este
abia schitat: Ionel Popescu este un copilas foarte dragut de vreo opt anisori”, aspectul lui exterior fiind prins
doar in cateva cuvinte: ,,l-am gasit imbracat ca maior de rosiori, in uniforma de mare tinuta”. Pe scurt este
descris si mediul in care traieste eroul: doamna Popescu ,,nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri”,
deoarece este preocupata de educarea fiului ei, iar domnul Popescu – tatal - este mare agricultor. Familia are o
servitoare, o femeie batrana ,,cu o voce ragusita”, iar sarbatoritul se joaca zgomotos in salon, unde ,,pe doua
mese, pe canapea, pe feluri si pe jos, stau gramadite fel de fel de jucarii”.
Caracterizarea eroului se face prin onomastica: Ionel este un nume des intalnit ca de altfel Popescu.
Autorul intentioneaza sa creeze prin acest nume un tip de copil rasfatat si fara educatie.
Caracterizarea indirecta a personajului se realizeaza prin nazdravaniile pe care le face, de ziua sa
onomastica, in prezenta musafirului. Limbajul personajului este si el mijloc de caracterizare indirecta. Ionel
Popescu are doar cateva replici in intreaga schita, ceea ce dovedeste ca nu prea cunoaste mijloace de expresie.
Copilul e ,,mandru” pentru ca-i ,,maior” de cavalerie, de aceea comanda: ,,Inainte mars!”; joaca are o limita,
iar cand musafirul observa ca ,,tutunul e otrava”, Ionel raspunde obraznic: ,,Da’tu de ce tragi?”.

35
 Caracterizarea facuta de catre alte personaje este si ea prezenta: mama eroului inca de la inceput ii
spune autorului care este motivul pentru care nu se mai duce la petreceri: ,,acu, de cand s-a facut baiat mare,
trebuie sa ma ocup eu de el, trebuie sa-i fac educatia.”
Paradoxal, obraznicia lui Ionel (fata de jupaneasa sau fata de oaspete) trezeste admiratia mamei:
,,Nu sti ce strengar se face …si destept…”, singurul ei repros fiind: ,,Saruta-ma sa-mi treaca si te iert.”
Ionel isi afiseaza proasta crestere in fiecare dintre momentele actiunii: terorizeaza jupaneasa, face
dezordine in casa, nu tine cont de rugamintile mamei, dandu-se om matur.
Fata de mama sa, Ionel se poarta ca un tiran si din manifestarile lui de ,,dragoste” nu lipseste o doza
de viclenie. Ionel Popescu este si va ramane un personaj semnificativ al creatiei lui Caragiale, dar si a
literaturii romane.
O P Iași Iedul cu trei capre
Poveştile şi povestirile sunt cele mai îndrăgite activităţi dirijate din grădiniţă, care satisfac nevoia de cunoaştere
şi de afectivitate a copiilor, dezvoltă stăr Poveştile şi povestirile au o tematică variată: Lumea copiilor şi viaţa
adulţilor; Poveşti şi povestiri despre vieţuitoare; Poveşti în care elementele reale se îmbină cu cele fantastice.i
şi manifestări comportamentale pozitive, le stimulează imaginaţia şi creează cadrul optim de comunicare.

Octav Pancu Iaşi este unul din puţinii scriitori români care a reuşit într-o epoca cumplită, cea a cenzurii şi
despotismului socialist să dăruiască copiilor şi părinţilor poveşti şi scenete savuroase.
Iată, "Iedul cu trei capre", o poveste inedită, scrisă de acesta, pentru copiii din toate timpurile, care departe de
mofturile şi răsfăţul părinţilor, mătuşilor şi bunicilor, trebuie să înveţe cât de bine este să te descurci singur în
viaţă, ca să nu fii niciodată păcălit sau înşelat de cei răi! Micutul iezisor era zilnic imbracat de mama-capra,
patul era facut de bunicuta-capra, iar masa ii era servita de tusa-capra. Astfel, cand iezisorul a fost nevoit sa
ramana singur acasa nu s-a putut descurca fara ajutorul celor trei capre.

Morala acestei povestiri este aceea ca daca nu ii invatam pe copii sa fie independenti, iar noi nu ne asumam
responsabilitati fata de ei vor aparea conflicte majore intre parinti-copii, parinte-parinte, parinti-bunici,

Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunicul

De-a lungul anilor, marii nostri scriitori au creat opere ramase inpatrimoniul literaturii pentru copii . Barbu
Stefanescu Delavrancea dedica lumii copilariei opere nemuritoare ca : „Palatul de clestar”, „Poveste”,
„Neghinita”, „Bunica”, „Bunicul” etc. El creeaza opere de profunda originalitate in care propune, cu o
deosebita maiestrie, modele morale de neuitat .
Din punct de vedere al speciei literare, „Bunicul” este o povestire epica, una dintre cele mai valoroase si mai
indragite de cititorii de toate varstele. Autorul isi prezinta ideile si isi exprima sentimentele prin intermediul
personajelor.
Portretele realizate de Delavrancea celor doi bunici (Tudor si Musa Albu) sunt o marturie dintre cele mai
luminoase a dragostei scriitorului fata de intreaga taranime romana. Chipurile celor doi bunici l-au urmarit
toata viata oferindu-i subiecte literare tratate cu o duiosie unica in literatura noastra. Sugestiv este portretul
bunicului din textul cu acelasi nume, care ramane peste ani aidoma unei icoane dragi la care scriitorul se va
inchina mereu. „Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe; sprancenele, mustatile, barba ...
peste toate au nins anii multi si grei. Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara: blanzi si mangaietori”.
„Bunicul” este un text despre copil si copilarie, despre inocenta, curiozitate, neastampar. Povestirea incepe
cu fixarea temporala si spatiala a actiunii. Se fac precizari asupra elementelor de timp si de spatiu. E
primavara. „Se scutura din salcami o ploaie de miresme”. „Bunicul sta pe prispa”. Asteapta cu nerabdare

36
sosirea nepotilor, intra in jocul lor si inventeaza raspunsuri pe intelesul celor doi la fiecare intrebare. Traieste
prin prezenta nepotilor si in acelasi timp se teme ca, cei mari sa nu-i indeparteze de el. Asemenea Lui Iisus
repeta catre fiica sa: „Lasati pe copii sa vie la mine!”. Nici suferinta fizica nu stirbeste dragostea bunicului
pentru nepotii sai. Are obrajii inrositi de palmele primite, dar surade linistit.
Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia insusirile bunicului. Acesta este
simbolul intelepciunii populare caracterizat mai ales prin felul de a vorbi si a se comporta. Este bland, bun,
intelegator, rabdator si credincios.
Naratiunea are un singur plan al desfasurarii faptelor: lumea reala. Trecerea din lumea reala spre cea
fantastica este reflectata de imaginatia copilului. „- Tata-mosule, as vrea sa imi creasca si mie aripi si sa zbor
sus de tot, pana in slava cerului, zise baiatul netezindu-i barba”. De asemenea, dialogul este semnificativ
pentru reliefarea candorii sufletului infantil, plin de curiozitate.
Bunicul si cei doi nepoti sunt personajele principale, iar fiica batranului apare sporadic, ca personaj
secundar. Pentru realizarea artistica, autorul foloseste:
•epitete : „plete albe si crete” , „ochi blanzi si mangaietori” , „femeie uscativa” , „un baietan si o fetita rosii si
bucalai”;
•metafore : „ploaie de miresme” , „au nins anii multi si grei”;
•comparatii : „plete ... ca niste ciorchini de flori albe”;
•repetitii : „-Ba a mea ... Ba a mea ... !”;
•enumeratii : „sprancele , mustatile , barba ...” , „si iar incepu rasul si jocul si cantecul” .
Sub aspect lexical si gramatical se remarca folosirea unor cuvinte si expresii populare si religioas : „Mai
cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele ...” , „bata-va norocul !” , „Lasati pe copii sa vie la mine!”,
precum si a vocativelor pline de afectiune: „cocoseii mosului!”, „voinicii mosului!”. Limbajul este organizat
in propozitii scurte, cu o structura simpla si o topica standard. Predomina constructiile morfo-sintactice verbale
la inceputul naratiunii si cele substantivale in cadrul descrierii personajelor. Opera literara „Bunicul”, in ciuda
titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei,
al candorii infantile.

Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunica

Prozator si dramaturg, eseist si publicist, (1858-1918) a contribuit la dezvoltarea literaturii romane, ca si

alti scriitori, in perioada de trecere de la marii clasici la literatura interbelica.
Cunoscut prin trilogia Moldovei ("Apus de soare", "Luceafarul", "Viforul"), dar si prin scrieri in proza ca
"Sultanica", "Hagi-Tudose", "Neghinita", "Palatul de clestar" etc., "Delavrancea a adus in literatura
romaneasca viata celor multi, interesul cald pentru aceasta viata si, in scrisul romanesc, limba vie a celor care
traiesc in contact cu pamantul". (G. Ibraileanu).
Opera literara "Bunica", in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza creionat de amintirea
maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.
La inceput, scriitorul sugereaza prin descriere cateva insusiri ale bunicii, asa cum s-au intiparit in mintea
copilului de odinioara: "O vad ca prin vis. O vad limpede asa cum era: nalta, uscativa, cu parul cret si alb, cu
ochii caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata in dinti de pieptene, de la nas in jos".
Bucuria revederii este mare ("Cum deschidea poarta ii saream inainte."), dublata si de generozitatea
bunicii, caci "totdeauna sanul ei era plin". Nepotul primea darul numai dupa ce ghicea ce se ascunde acolo, ca
apoi sa traiasca placerea abandonarii in lumea basmului, pe care niciodata bunica nu-l ispravea.
In fundul gradinii, la umbra dudului printre frunzele caruia "se parea ca de sus are sa cada o ploaie
albastra", ea, torcand, isi incepea basmul, iar copilul visa inainte.

37
 El asculta — pentru a cata oara? — basmul cu imparatul care n-avea copii si pe care un batran mic, barbos
si cocosat il instiinteaza ca va dobandi "un cucon cu totul si cu totul de aur" numai atunci cand cei doi meri din
gradina sa vor da roade. Asteptarea imparatului este zadarnica, pentru ca merii infloreau, dar nu rodeau, chiar
daca aveau apa si soare din belsug.
Intr-o zi vine la imparat "o baba batrana, sbarcita [...] si mica" si-l sfatuieste cum sa obtina de la zana
florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod, asumandu-si insa riscul de a fi prefacut "in
buruiana, pucioasa sau floare mirositoare".
Ascultand sfatul, imparatul porneste la drum si ajungand intr-o padure mare si intunecoasa, pune capul pe
desagii ce-i avea cu el si adoarme, "si dormi, si dormi...".
Adoarme si nepotelul care se trezeste cand bunica ispravise caierul si, poate, si basmul.
In final, scriitorul isi aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm intreg, stand cu capul in poala
bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau pe nesimtite si adormeam fericit sub
privirile si zambetul ei".
Povestirea bunicii este intrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului in mintea caruia lumea
basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare cuceritoare: "—Cat de mare?", "—Bunico, e
rau sa nu ai copii?", " — Cat era de mic?", " — De ce nu legasera rod, bunico?" etc.
Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor alinocentei" (Al. Sandulescu), cand copilul
concluzioneaza raportand totul la propria persoana:
"—Bunico, e rau sa nu ai copii?
— Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
— Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau." Sau
"— Cat era de mic?
— Poate sa fi fost ca tine.
— Va sa zica nu era mic de tot..."
Cu rar rafinament artistic este prezentata de Delavrancea si trecerea copilului de la starea de veghe la cea de
somn prin"acea placuta inganare a vorbelor ce se pierd ca intr-un abia soptit descrescendo". (Al. Sandulescu):
"— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat...
— ...si-aplecat...
— Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...
— ...s-adus... s-a dus..." etc.
Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a umorului inocentei, dar are,
in prima parte a scrierii, si ceva incantator, acaparator, prin curgerea lui rapida, sacadata:
"—Ghici...
— Alune! -Nu.
— Stafide! -Nu!
— Naut!"etc.
Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia si insusirile bunicii.
In afara de cele cateva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (inalta, uscativa, cu parul cret si alb,
cu ochi caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata), autorul reliefeaza prin naratiune si dialog alte
trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria reintalnirii cu nepotul, este generoasa, ("totdeauna sanul ei era
plin"), afectuoasa si iubitoare ("Ea imi da parul in sus, ma saruta pe frunte".) Fire deschisa, avand harul
povestirii, cu glasul ei dulce si slab il transpune pe nepot in lumea mirifica a basmului ("genele mi se prindeau
si adormeam; ea incepea sa spuie si eu visam inainte"). Blanda si intelegatoare, bunica accepta curiozitatea
copilului izvorata din candoarea varstei si isi manifesta cu duiosie sentimentele: "Ea lasa fusul, radea, imi
desfacea parul carliontat, in doua parti, si ma saruta in crestetul capului".
Bunica apare in mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o fascinatie teribila asupra
lui, si de aceea poala ei ii parea fermecata, iar glasul si fusul il furau pe nesimtite si adormea fericit, mangaiat
de privirile si zambetul ei bland si ingaduitor.
38
 Portretul bunicii este creionat si cu ajutorul enumeratiei ("nalta, uscativa, cu parul cret si alb" etc), al
epitetelor ("glas dulce si slab", 'poala fermecata") si al repetitiei ("si bunica spunea, spunea inainte, si fusul
sfar, sfar...")
Aceste procedee artistice ca si alte enumeratii ("incarcate de lene, de somn, de multumire"), repetitii ("curge
incet, incetinel, incetisor"), epitete ("ploaie albastra, nori albi"), carora li se adauga comparatiile "ma simteam
usor ca un fulg", "si fusul sfar, sfar pe la urechi ca un bondar, ca o lacusta s.a.m.d., realizeaza un ritm poematic
accentuat, usor detectabil la lectura, fie ca sunt evidentiate caracteristicile si detaliile de cadra, fie ca autorul
pune in lumina starea sufleteasca a copilului.
Sub aspect lexical si gramatical se remarca prezenta unor cuvinte si expresii populare, mai ales in basmul
bunicii: "a lega rod", "cocon", "a drege", "pucioasa", "desaga", "capatai", "pasamite" etc., a vocativelor pline
de afectiune: „"bunico", "flacaul mamei" si a interjectiilor, "ei", "sfar", "a".
Meritul lui Delavrancea consta insa in faptul ca el adauga acestor cuvinte si expresii "procedeele
imagismului modern" (Tudor Vianu), caci "o impresie de-a lui e de o bogatie extraordinara si de o noutate care
uimeste" (Nicolae Iorga).
Daca in alte opere investigatiile analitice sunt in genere mai putin profunde, acestea sunt insa
substantiale cand este vorba de evocarea unor momente autobiografice ca in"Bunica si Bunicul"

Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunata

De mult, M. Sadoveanu nu mai era nici tanar, nici varstnic, nici batran, figura lui masiva, impietrita intr-un
suras blajin, era a unei statui care sta in mijlocul unui popor, zambind parinteste generatiilor, mereu altele,
necontenit actual, venind din trecut si pasind spre viitor. (G. Calinescu)
M. Sadoveanu a trait intre anii 1880-1961. Nascut la Pascani, oras situat in nordul judetului Iasi, ca fiu al
avocatului gorjean Alexandru Sadoveanu si al Profirei Ursache, descendenta unei familii de razesi din satul
Verseni, Mihail a studiat mai intai la Pascani, unde a avut ca invatator pe celebrul D-l Trandafir, mai apoi la
Falticeni unde a urmat cursurile gimnaziului Alecu Donici si, in cele din urma, la Liceul internat din Iasi,
instutitie de invatamant celebra in Moldova si Basarabia. Despre parintii sai prozatorul marturisea: „Tatal meu
si maica-mea au venit unul spre altul din doua extremitati ale teritoriului romanesc, dupa zigzaguri in aparenta
bizare ale inaintasilor” .
El debuteaza in literatura inca de pe bancile scolii si se dedica acestei vocatii fara a mai urma cursurile
vreunei institutii de invatamant superior. Obligat sa se intretina, Mihail Sadoveanu a ocupat mai intai functii
modeste: functionar la Casa Scoalelor, inspector al cercurilor culturale satesti si al bibliotecilor populare. A
avut responsabilitati in ierarhia inalta culturala care i-au consacrat celebritatea: vicepresedinte la Societatea
Scriitorilor Romani, director al Teatrului National din Iasi, director al gazetelor bucurestene „Adevarul” si
„Dimineata”, membru al Academiei Romane dIn1923.
A debutat literar in revista in anul 1898, pentru ca 1904 sa fie declarat anul Sadoveanu, cand unul dintre
cele patru volume publicate acum (Soimii, Povestiri, Crasma lui mos Precu, Dureri inabusite) a fost premiat
de Academia Romana. Neamul Soimarestilor, aparut in anul 1915, inaugureaza seria romanelor sale de
inspiratie istorica. La 50 de ani autorul elabora in cateva saptamani Baltagul, pentru ca intre 1935-1942 sa
finalizeze trilogia Fratii Jderi, un proiect epic amplu dedicat epocii de consolidare a domniei lui Stefan cel
Mare. Dupa al doilea razboi mondial el publica in anul 1952 Nicoara Potcoava, ultimul sau roman de
inspiratie istorica.
Dintre afinitatile sale estetice retin atentia cele semanatoriste si poporaniste, exprimate intr-o maniera
personala, inconfundabila. El colaboreaza din anul 1903 la „Samanatorul” lui Vlahuta, Cosbuc si N. Iorga, si
din 1906 la „Viata romaneasca” si „Insemnari iesene”. Mentorii lui spirituali, care i-au profetit ascensiunea si
elogiat cu sinceritate opera au fost Nicolae Iorga si Garabet Ibraileanu.
Viata intima a lui Sadoveanu este reflectata in romanele sale istorice: o sotie fidela si gospodina, numerosi
copii, o multime de prieteni. In locuinta imbelsugata din Copoul Iasilor se adunau la masa zilnic peste 20 de
39
persoane. In anii tulburi ai celui de-al doilea Razboi Mondial cartile lui Sadoveanu au fost arse in piete publice,
autorul fiind obligat sa se ascunda in munti pentru a evita prigoana regimului legionar. Din 1930, el devenise
seful Marii Loje francmasonice din Romania, pozitie care nu l-a impiedicat dupa 1950 sa devina presedinte al
Marii Adunari Nationale.
Scriitorul marturisea adesea ca principala sa tema de creatie a fost taranul roman. Asemenea marilor
scriitori romantici ai Junimii, el a preferat retragerea din lumea civilizata si macinata de ambitii desarte si
izolarea in mijlocul naturii. Pescar si vanator pasionat, el a fost un observator atent al lumii vietuitoarelor,
devenite personaje in cartile sale. Prozatorul a ilustrat in opera sa si alte teme: natura cu infinitele ei
manifestari, trecutul istoric, viata incremenita a targurilor de provincie de la inceputul secolului XX s.a.

Dumbrava minunata (prezentare generala)

„Trebuie sa fac marturisirea de credinta ca poporul este parintele meu literar, ca trecutul pulseaza in mine ca
un sange al celor disparuti, ca ma simt ca un stejar [...] cu mii si mii de radacini infipte in pamantul neamului
meu. Multumesc Domnului Dumnezeu ca am avut copilarie!” (M. Sadoveanu)
Aceasta povestire a fost mai intai istorisita uneia dintre copilele scriitorului. Ulterior ea a fost transcrisa si
inclusa in volumul Neagra Sarului, aparut in anul 1922. Titlul numeste mostenirea eroinei principale Lizuca
Vasiliu, o fetita de sase ani. Orfana de mama, ea devine victima noii sotii a tatalui sau, care avida de bani isi
propune sa vanda Dumbrava din padurea Buciumeni, singurul bun ramas fetei dupa moartea mamei sale.
Prozatorul impleteste doua fire narative: unul inspirat din viata nefericita a fetitei obligata a suporta rautatile
unei femei fara suflet si un altul fantastic, in care se evoca expeditia copilei in dumbrava bunicilor.
Cele noua capitole ale povestirii au la randul lor titluri sugestive. Se vede ce soi rau este duduia Lizuca,
capitolul I, parafrazeaza opiniile Miei Vasiliu si ale servitoarei care cearta si bruscheaza pe copila in fata
oaspetilor. Celelalte capitole evoca expeditia fetei prin dumbrava si intalnirile ei cu personaje de poveste,
miraculoase: Duduia Lizuca planuieste o expeditie indrazneata, Sfat cu Sora Soarelui, Unde s-arata sfanta
Miercuri, Duduia Lizuca isi gaseste gazda buna in Dumbrava, Aici s-arata cine sunt prichindeii, Povestea cu
zana inchipuirii, La hotarul imparatiei minunilor, Bunicii aveau livada si albine.
Lizuca era o fetita „maruntica, voinica, plinuta, imbracat aintr-o rochita de doc albastru ce ii venea stramb,
cu botinele pline de praf si cu sireturile desfacute, cu coltunii cazuti si cu piciorusele parlite de soare iar cu
genunchii nu tocmai curati”.„Nu era deloc frumusica si delicata duduia Lizuca. Numai ochii caprui, umbriti de
gene negre, aveau in ei cate o mica floare de lumina”. Ea face de ras in fata musafirilor pe Doamna Mia,
deoarece serveste serbetul din chesea cu degetele, refuzand lingurita. Daca pentru Mia Vasiliu fetita este „o
rusine si o nenorocire”, servitoarea o numeste cu vulgaritate „gangania dracului”, o ameninta ca-i „spanzura
chelea pe bat”, considerand-o „dihanie si soi rau”. Intristat, copilul ii marturiseste singurului sau prieten,
cainele Patrocle, ca „m-au batut si ieri, m-au batut si azi, ma bat in fiecare zi”. Ea hotaraste sa plece la bunici si
face pregatirile necesare pentru o asemenea calatorie: fura o bucata de paine pentru prietenul sau, isi ia o bereta
si o hainuta, aduna cenusa pentru a o presara pe drum.
Ea paraseste casa tatalui „spre toaca”. Copil inzestrat cu o bogata imaginatie, ea se intalneste in Dumbrava
cu personaje din povestile bunicilor: cei sapte pitici care insotesc pe o Domnita in jurul careia se aduna jivinele
si pasarile padurii pentru a asculta povestea trista a lui Statu-Palma, morarul. De asemenea, Lizuca asculta
povestea Zanei inchipuirii, cea „subtire si alba”, cu ochii albastri si cu „parul de aur pana la pamant”, de care
se indragosteste Fat-Frumos, caruia i se arata, deoarece: „ai crezut in mine si m-ai avut in sufletul tau, de aceea
cand m-ai chemat, eu am venit. Si de acum dragostea mea are sa-ti incalzeasca viata si nacazurile tale vor avea
rascumparare, si-ti vor aduce mangaieri in ceasul mortii”.
Expeditia fetitei se incheie in casa bunicilor care afland de plecarea ei o cauta si o gasesc adormita intr-o
scorbura de copac din padure. Dimineata, mama vitrega insotita de servitoare vin sa ia fetita acasa, numai ca
bunicii refuza sa o mai lase in grija acesteia.
In povestirea lui Sadoveanu nu numai Lizuca este victima lacomiei si rautatii Miei Vasiliu, ci si Dumbrava
minunata de la Buciumeni. Fetita afla in noaptea minunata petrecuta in padure, de la Statu-Palma ca oamenii s-
40
au inrait si nu mai protejeaza natura si vietatile ei. De asemenea, istoria Zanei inchipuirii o invata ca fantezia
poate atribui lumii reale o imagine magica, mai atragatoare si convingatoare.
Personajele negative ale povestirii sunt mama vitrega si servitoarea rea. Mia Vasiliu este o femeie tanara
care s-a casatorit cu un barbat mai in varsta cu 15 ani. Ea nu se sfieste sa cocheteze cu tinerii ofiteri iar pentru
placerile ei mondene are nevoie de multi bani. De aceea averea Lizucai devine tinta acestei femei lacome.
Insensibila la farmecul naturii, ea este pedepsita de vietuitoarele acesteia, devenind victima albinelor din
prisaca bunicilor Lizucai.
Pentru a sugera atmosfera dintr-un targ de provincie, prozatorul apeleaza la modelul naratiunii sentimental-
romantice: un barbat vaduv si matur se recasatoreste cu o femeie mult mai tanara care ajunge sa-i porunceasca
si sa-i nedreptateasca fata din prima casatorie. Este schitat aici conflictul traditional al unui basm in care mama
vitrega alunga din casa copiii din prima casatorie a sotului.
Expeditia fetitei este evocata cu ajutorul feeriei romantice. Lizuca se refugiaza in mijlocul dumbravii
minunate, pentru a se salva de rautatea oamenilor mari. Copila devine la randul ei ocrotitoarea acestui loc
minunat, solidarizandu-se cu bunicii care refuza sa vanda padurea in care salasuiesc vietuitoare miraculoase.
Descrierile de natura urmeaza modele romantice: natura este infratita cu omul bun si mai ales cu cei mici
carora le deschide portile ei fermecate. Vietuitoarele sunt pasnice si protectoare, copacii devin gazde
primitoare: „Duduia Lizuca deschise ochii. Acuma vedea soborul de langa scorbura mai departat, ca printr-o
sticla fumurie. Domnita facu semn cu varguta-i subtirica. Unul din prichindeii carunti se ridica si trase de la
brau un ciocanel de argint. Apoi alese cu graba un clopotel cu pai inalt si, asezand in cupa florii un licurici,
porni repede cu faclioara aceea spre rapa paraului. Luminita luci in negura vaii, apoi sui coasta dimpotriva.
Aparea si disparea printre tufisuri. Dumbrava parcai nghetase in tacere, ca intr-un cristal. Peste parau se auzi
deodata limpede ciocanelul de argint, batand de trei ori in fereastra pamantenilor. Faclioara se arata iar in
negura paraului. Si prichindeii ramasi, ridicand soborul de sub rachita, zambira cu prietenie duduii Lizuca si se
trasera iar spre pestera fermecata. Usa tainica se deschise la apropierea lor, apoi se inchise nesimtit in urma-le.
Licuricii se stinsera. Jivinele se trasera in intunecimea sihlei. Pasarile palpaira spre stele. Si Lizuca, cu ochii
inchisi, auzi langa ea pe Patrocle latrand cu manie de trei ori” .
In literatura romana pentru copii povestea expeditiei Lizucai Vasiliu si a prietenului sau Patrocle in
Dumbrava minunata este o replica autohtona a cartii Aventurile Alisei inTara Minunilor, publicate in anul
1865 de Lewis Carroll.

Moş Ion Roată şi Unirea

Evenimentele istorice importante au fost întotdeauna prilej de dezbatere pentru numeroase categorii sociale.
Astfel, în Moş Ion Roată şi Unirea de Ion Creangă este dezbătută importanţa actului de la 24 ianuarie 1859.
Naraţiunea serealizează printr-o economie maximă de fapte.Încă de la început se precizează exact timpul şi
locul acţiunii: în 1857, laIaşi. Boierii moldoveni liberali au hotărât să cheme la adunare şi câţiva ţărani
fruntaşi, pentru a participa şi ei la actul unirii. Unul dintre boieri încearcă să leexplice ţăranilor sensul unirii,
afirmaţiile sale fiind acceptate de grupul de ţărani,cu excepţia lui moş Ion Roată, care pare nedumerit.
Boierul încearcă o demonstrare faptică, cerându-i lui moş Ion Roată să-iaducă un bolovan. Acesta nu va putea
urni bolovanul decât cu ajutorul celorlalţiţărani. Boierul doreşte să-i demonstreze că puterea constă în unirea
forţelor.
Finalul povestirii răstoarnă sensul aparent şi demonstrează inteligenţa şi isteţimea lui moş Ion Roată, care
înţelesese bine evenimentele:
„Iar de la bolovanul dumneavoastră...am înţeles aşa: că până acum noi ţăranii am dus fiecare câte o piatră mai
mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele
noastre...”
De asemenea se simte amărăciunea personajului principal, generată de înţelegerea faptului că şi în continuare
ţărănimea va rămâne o categorie oprimată: „Dumneavoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem
bolovanul, dar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că de acum toţi au să ieie
41
parte la sarcini: de la vlădică la opincă.”
Această povestire, ca şi Moş Ion Roată şi Cuza Vodă, evidenţiază oralitatea şi expresivitatea stilului lui
Creangă, erudiţia lui paremiologică şi talentul înnăscut de a găsi cele mai potrivite expresii populare pentru
ilustrarea dimensiunii realiste a operei sale
Romanul pentru copii si despre copii
ROMANUL Definitie:
Este specie a genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se poate desfasura pe mai
multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata si al caror destin este
determinat de trăsăturile de caracter si intamplările ce constituie subiectul operei.
-Apar indicii de timp si spatiu. Intamplarile romanului se petrec in interval mare de timp si in mai multe locuri.
Fiindca este o creatie epica are un subiect structurat pe momentele subiectului.
-In roman apar conflicte puternice: principale si secundare; exterioare si interioare.
-romanul are o structura narativa amplă;
-permite desfasurarea subiectului in planuri paralele;
-combina nuclee narative distincte;
-foloseste un numar mare de personaje, deosebite ca pondere in ansamblul epic;
-prezinta destinul unor personalitati bine individualizate sau al unor grupuri de indivizi;
-cunoaste o mare varietate de forme.

Ion Creanga - Amintiri din copilarie

Memorialistica a reprezentat in secolul al XIX-lea o forma de expresie literara in opozitie cu fantezia

romantica oferind o imagine realista asupra existentei umane. Ea prezinta realitatea „sincera” si „adevarata” a
faptului de viata trait, oferind cititorilor iluzia similaritatii cu propria existenta. Insemnarile zilnice,
epistolarele, jurnalele de calatorie au trezit interesul unor creatori de talie universala ai secolului romantic
(Goethe, Fratii Goncourt etc.) care au simtit nevoia sa-si prezinte anii de ucenicie, ca exemple de felii de viata
„autentica”.
Spre sfarsitul secolului al XIX-lea romanul realist se impune atentiei cititorilor urmarind devenirea morala
si sociala a unui erou de la nastere pana la implinirea ca sot si parinte. De succes de public se bucura mai ales
romanele ce au ca protagonisti copii orfani care prin munca, ambitie si respect fata de valorile autentice
reusesc a-si infrunta destinul potrivnic. Operele romancierilor englezi Fielding sau Dickens isi gasesc
reflectarea tarzie in romanele lui Mark Twain populate de eroi inventivi, indragostiti de viata, adaptabili
conditiilor din lumea americana.
I. Creanga se alatura cu Amintiri din copilarie tendintei generale de transfigurare a notatiilor intime in
romane ale devenirii intelectuale ale unui erou-copil apartinand cadrului geografic, istoric si economic al
Romaniei din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. El creeaza un „roman al copilariei copilului universal”,
cum eticheta G. Calinescu Amintirile, al carui protagonist apartine unei lumi rurale, favorabile manifestarii
bucuriei si dragostei de viata intr-un cadru traditional de viata patriarhala, taraneasca.
Geografia spirituala a Amintirilor are ca punct de plecare satul Humulesti, evocat la inceputul fiecaruia
dintre cele patru capitole ale lucrarii . La inceputul cartii satul este „mare si vesel”, alcatuit „in trei parti care se
tin totuna: vatra satului, Delenii si Bejenii. [...] era un sat vechi razasesc, intemeiat in toata puterea cuvantului:
cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre, care stiau a invarti hora, dar si suveica, de vuia
satul de vatale in toate partile; cu biserica frumoasa si niste preoti si dacali si poporeni ca aceia, de faceau mare
cinste satului”. In capitolul al doilea scriitorul evoca indeosebi casa parinteasca, fratii si surorile, copiii si
copilele megiesilor „care erau pururea in petrecere cu noi”. Al treilea capitol prezinta satul dintr-o larga
perspectiva: „Din sus de Humulesti vin Vanatorii Neamtului ca sa-ti aminteasca pe aceia care s-au hartuit
odinioara cu Sobieski, craiul polonilor. Si mai sus, manastirile Secul si Neamtul, altadata fala Bisericii romane
si a doua visterie a Moldovei. Din jos vin satele Boistea si Ghindaoanii, care injuga numai boi unguresti la
42
carele lor, unde plugurile raman singure pe brazda in tarina, cu saptamanile, prisacile fara prisacar, holdele fara
jitar si nime nu se atinge de ele [...]. Iar deasupra Condrenilor, pe varful unui deal plin de tiharai se afla vestita
Cetatea Neamtului, ingradita cu pustiu, acoperita cu fulger, locuita vara de vitele fugarite de streche si strejuita
de ceucele si vindereii care au gasit-o buna de facut cuiburi in dansa”. Ultimul capitol se deschide cu lauda
adusa satului natal ce a conservat peste veacuri tezaurul de traditii, cantece si obiceiuri. Vechimea asezarii de
razesi lipsiti de pamanturi, obligati a practica indeletniciri diverse pentru intretinerea familiilor este ilustrata de
regulile patriarhale de convietuire ce intretin o stare de petrecere, netulburata de griji.
Eroul principal al Amintirilor este Nica, al carui univers este limitat mai intai la odaia cu „prichiciul cel
humuit”, cu „stalpul hornului si cuptoriul” unde se jucau si dormeau matele. Dupa ce se ridica in picioare,
primul nascut al Smarandei si al lui Stefan a Petrei descopera casa, curtea cu acareturile ei, ulita si casele
vecinilor de unde fura cirese sau pe unde fuge la scaldat. La varsta invataturii el descopera scoala si biserica, in
corul careia canta alaturi de baietii de varsta sa.
Itinerarul invataturii ii descopera lui Nica vecinatatile satului natal, localitati cu marca distincta in istoria
regiunii: Brosteni, Targu Neamt, Falticeni, Iasi. Plecat din Humulesti, Nica descopera spectacolul lumii in
imaginea ruinelor Cetatii Neamtului, oglindite cu tristete in apele Ozanei, „cea frumos curgatoare” ori in
atmosfera duhovniceasca din Manastirea Neamt. La Targu Neamt il intalneste pe domnitorul Principatelor
Romane, Al. I. Cuza, venit sa inaugureze paraclisul spitalului. Nica reproduce cuvintele primului domn al
Romaniei moderne, intiparite in minte: „Iata, copii, scoala si sfanta biserica, izvoarele mangaierii si fericirii
sufletesti; folositi-va de ele si va luminati, si pre Domnul laudati!”.
Departarea de ograda parinteasca ameninta sa-l desparta definitiv de familie si de sat: cu cat cresc sansele
de a deveni preot cu atat distanta fata de meleagurile natale pare a deveni insurmontabila. Daca Nica se lasa
purtat de ambitia Smarandei de a-l face popa cu oarecare voiosie si inconstienta dragoste de aventura,
naratorul, in general absent in actiune, da frau liber nostalgiei si duiosei, regretului pentru copilaria pierduta:
„Hai mai bine despre copilarie sa povestim, caci ea singura este vesela si nevinovata. Si drept vorbind, acesta-i
adevarul” . El se simte solidar cu eroul sau: „Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii,
de cand ii lumea asta si pamantul, macar sa zica cine ce-a zice!”.
La scoala de catiheti din Falticeni, alaturi de alti „baieti doriti de invatatura” Nica ia in ras atat plocoanele
oferite dascalilor, „doua merte de orz si doua de ovas” cat si cunostintele asimilate de mantuiala cu conditia ca
„boii sa iasa”. Aici el imortalizeaza chipul popei Duhu, apreciat pentru cunostintele sale si care este alergat
prin biserica de Niculae Oslobanu, care azvarle dupa el cu pravila si sfesnicul mare de alama. Daca Nica nu
retine prea multe din invatatura primita la Scoala de catiheti, el are insa vie in memorie amintirea gazdei Pavel
Ciubotariul si clipele de veselie si petrecere boema traite in casa acestuia. Grupului de invatacei „pusi pe
petrecere” se alatura si mos Bodranga, cel care spunea povesti nopti intregi si canta din fluier de-i facea pe
tineri sa joace pana ce „asudau podelele” si li se „faceau ciubotele ferfenita”.
Un alt personaj al acestor clipe vesele de viata este Trasnea, care „inaintat in varsta, bucher de frunte si
tamp in felul sau” nu putea memora definitiile absurde ale Gramaticii lui Macarescu, in ciuda ajutorului oferit
de colegul mai sprinten la minte.
Intre personajele secundare ale Amintirilor parintii lui Nica se evidentiaza prin trasaturi distincte. Stefan a
Petrei este harnic si intreprinzator, putin increzator in foloasele invataturii si mai ales sceptic in ceea ce
priveste aptitudinile intelectuale ale feciorului mai mare. El accepta cu greu dorinta Smarandei, atentionandu-si
baiatul ca la finalul anilor de scoala va trebui sa-si ajute, la randul lui, fratii ramasi acasa.
Smaranda este, dupa tata, originara din Transilvania si tanjeste dupa carte. Ea are ambitia sa-si ajute
fiul sa devina preot si invata sa citeasca o data cu el, bucurandu-se cand acesta, in joaca lui nevinovata,
transforma casa si ograda in biserica mimand ceremonialul liturgic. Bisericoasa si credincioasa, ea cunoaste si
practica obiceiuri pagane care o impun in fata copilului ei drept o femeie „miraculoasa” care stapaneste
misterele naturii. Harnica, ambitioasa, severa atunci cand este necesar, ea este zeul tutelar al copilariei lui
Nica: „Asa era mama in vremea copilariei mele, plina de minunatii, pre cat mi-aduc aminte; si-mi aduc bine

43
aminte, caci bratele ei m-au leganat [...] si ma alintam la sanu-i gangurind si uitandu-ma in ochii ei cu drag! Si
sange din sangele ei si carne din carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat”.
Nica se evidentiaza prin ambitie, inteligenta si capacitatea de a se adapta oricaror situatii. Cenzurandu-se
ironic, autorul pare a dori sa se identifice cu eroul sau: „ [...] am fost si eu in lumea asta un bot cu ochi, o
bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cuminte pana la
treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut. Dar si sarac ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca de
cand sunt niciodata n-am fost!”. Nica este calificat cel mai adesea cu ironie tandra drept un „baiet prizarit,
rusinos si fricos si de umbra lui”, „dorit de invatatura”, „cel mai bun de harjoana si slavit de lenes”, „un
ghibirdic si jumatate”. Daca opinia despre sine este plina de ironie, si alte personaje au rezerve fata de
viitoarele lui performante. Pentru Stefan a Petrei feciorul sau era o „tigoare de baiet, cobait si lenes de n-are
pereche”, pentru matusa Marioara este un „zbantuit caruia nu-i scapa nimic”. Animat de o nestavilita pofta de
viata, Nica infrunta atat boli cumplite (ciuma ori raie), cat si oameni hapsani. Copilul este inconjurat de severa
dragoste materna cat si de grija autoritara a tatalui si a bunicului. De aceea, el isi adapteaza fara nici un fel de
teama mediul inconjurator la jocul si placerile lui nevinovate: pupaza devine o gainusa de vanzare, locuinta
Irinucai din Brosteni un prilej de zbenguiala pe malul apelor reci ale Bistritei, aglomeratia din casa lui Pavel
ciubotarul o adunare de adolescenti amatoare de cantec si petrecere boema.
G. Calinescu afirma ca alaturi de opera lui Eminescu, Amintiri din copilarie reprezinta in literatura romana
„cea mai de necomparat expresie a trairii nemijlocite a vietii ca pe o nesilita expresie de arta si a artei ca pe cea
mai deplin recuperabila bogatie a vietii prin creatie” iar pe autorul lor il considera „poporul roman insusi
surprins intr-un moment de geniala expansiune”.

Aventurile lui Tom Sawyer constituie o pagină novatoare şi strălucită în creaţia lui Mark Twain. Umorul
scriitorului a cucerit cititorii de toate vârstele. Canavaua naraţiunii însă nu e ţesută din trucuri comice ale unui
om hazliu (deşi sunt în ea destule glume ce provoacă râsul), nici din fraze demascatoare a modului de viaţă
stagnant al provinciei americane (cu toate că în multe locuri ale cărţii se simte ironizarea acestui fel de a
convieţui). Valoarea moralizatoare a Aventurilor lui Tom Sawyer merge de la satirizarea pedanteriei şi
bigotismului până la afirmarea celor mai înalte idealuiri ale epocii sale: libertatea omului şi egalitatea în
drepturi. Umorul lui Mark Twain se transformă într-un mijloc de dezvăluire realistă a psihologiei umane (în
primul rând a copiilor) şi, în acelaşi timp, un procedeu de poetizare a vieţii. Aventurile lui Tom Sawyer şi
Aventurile lui Huckleberry Finn, deşi sunt romane de ficţiune, au o bază reală autobiografică. Chiar dacă
faptele nu sunt culese din realitatea directă, prototipurile personajelor, atmosfera, conflictele sociale şi, mai
ales, aspiraţiile au existat în viaţa scriitorului. Elementele ostile, periculoase, ce apar în calea lor, poartă în sine
amprenta convenţionalului, caracteristic pentru literatura de aventuri, şi de aceea nu înfricoşează cu adevărat.
Aproape totul ce ne transpare ca fenomene realiste este pigmentat de umorul lui Mark Twain, învăluind
cititorul în căldură şi beatitudine.
Cu o veracitate uimitoare redă autorul lumea interioară a tinerelor fiinţe umane, care nu şi-au întinat încă
puritatea sufletească şi graţia poetică. Twain avea capacitatea genială de a înţelege copiii, cunoştea caracterul şi
psihologia lor.
În Aventurile lui Tom Sawyer umorul joacă un cu totul alt rol decât, să zicem, în Wilson Zevzecul ce musteşte
până la refuz de situaţii comice. Evident, fără umor povestirea despre Tom ar fi pur şi simplu falsă şi
sentimentală. Anume umorul fin, delicat conferă eroului central, precum şi altor personaje, sinceritate,
profunzime sufletească. Autorul glorifică viaţa liberă, fericită, iar râsul, umorul şăgalnic serveşte drept expresie
a dragostei sale pentru oamenii simpli şi mărinimoşi.
Twain desigur nu a fost singurul scriitor american care a pus umorul în slujba scopului suprem: afirmării
valorii omului şi frumuseţii vieţii. Însă marele talent de umorist-psiholog şi de umorist-poet al scriitorului 1-a
ajutat să realizeze o lucrare de mare şi neobişnuită valoare estetică. Paradoxal că atunci când lucra asupra
44
povestirii Twain a pornit de la nemulţumirea sa faţă de realitatea americană contemporană lui. Şi totuşi,
tendinţa sa de a oglindi, bazându-se pe amintirile sale din copilărie, o lume mai fericită, mai plină de bucurii,
decât aceea pe care a văzâut-o şi a trăit-o, 1-a condus la scrierea unei cărţi în care comicul joacă rolul de
element afirmativ.
Povestirea are, incontestabil, şi unele nuanţe romantice, dar acestea nu umbresc câtuşi de puţin tonalităţile
realiste.

Aventurile lui Huckleberry Finn” de Mark Twain

Aventurile lui Huckleberry Finn (The Adventures of Huckleberry Finn) este un roman pentru copii scris de
Mark Twain. A apărut mai întâi în Anglia, apoi în Statele Unite.
Prietenul cel mai bun al lui Tom, băiatul care creează cu talent aventuri la tot pasul, este Huck. Cei doi trăiesc
în târgul american St. Petersburg de pe malul fluviului Mississippi. Sunt vestiți pentru contribuția la prinderea
răufăcătorului Joe Indianul și pentru dobândirea din acest act eroic a unei sume frumoase de bani, 12 mii de
dolari în monede de aur. Huck ne asigură că „fiecare și-a primit partea”, adică 6 mii de dolari în monede de
aur. Îi cheltuiesc cu chibzuință, câte un dolar pe zi cât face dobânda, banii fiind rostuiți cu pricepere de judele
Thatcher.

Aflăm că între timp orfanul Huck, copilul de pripas este înfiat de văduva Douglas. Această „așezare”
intervenită salvator în situația tânărului ar trebui să-i asigure un final fericit lui Huck. Însă va fi de fapt unul din
motivele care fac ca aventurile lui, nu puține la număr, să continue.

Și știți de ce? Veți fi surprinși să citiți că văduva Douglas, o femeie evlavioasă și generoasă se purta „groaznic
de cumsecade” cu el și îi dorea tot ceea ce este mai bun. Pentru că Huck se încăpățânează să rămână un
„proscris”, adică, în viziunea lui, un om liber.

Hainele „alea noi” îl făceau să „nădușească” și să se simtă „ca-n chingi”, personaje mărețe ale trecutului nu-i
puteau fi de niciun folos pentru că ne mărturisește „morții nu mă interesează deloc”, iar decât să fie „încolțit”
cu abecedarul mai bine s-ar refugia în „iadul” cu care îl amenința o rudă zeloasă a văduvei, Miss Watson.

Totuși Huck are superstiții de la care nu se abate: „De departe se auzea țipătul unei bufnițe; de bună seamă că
undeva pe-aproape murea cineva”.

În rest, nu prea e convins de nimic. Îi poartă o mare afecțiune lui Tom pentru că e foarte educat și pune în
practică ceea ce este „regulamentar”, mai precis ceea ce citește în tot felul de cărți cu hoți, pirați, deținuți și, în
numele prieteniei lor, este dispus să treacă la acțiune.

Și totuși ce se alesese de familia lui Huck. Aflăm că lipsa părinților era să-i cauzeze excluderea din „Banda lui
Tom Sawyer” și că apariția episodică a tatălui, un împătimit al acoolului, îi cauzează o mare spaimă.

„Babacu’”, cum îi spunea Huck,reintră în forță în viața băiatului după o dispariție de peste un an. Atras de
vestea îmbogățirii, își caută cu înfrigurare fiul „rătăcit” pe căile unui comportament civilizat. Viața băiatului și
a protectorilor lui se transformă într-un calvar. Suntem uimiți de istețimea lui Huck, care un timp reușește să-l
țină la distanță, să urmeze școala, dar uimitoare este și indulgența sistemului legislativ care-i dă încă o șansă
părintelui decăzut din drepturi. Totuși soarta băiatului pare să fie pecetluită când tatăl său îl răpește și îl
sechestrează într-o „colibă veche de lemn înconjurată de copaci atât de deși încât, dacă nu știai unde e, nu
dădeai de ea.”.

45
Deși își recapătă viața de hoinar și balanța înclină dramatic spre traiul fără reguli, totuși bătăile administrate cu
sete de părintele său îl determină să găsească un mod de a evada. Și nici în ruptul capului fuga sa nu ar fi
însemnat o reîntoarcere la familia adoptivă care oricum era aproape să câștige în instanță tutela. Huck vrea „să
o ia razna prin țară, umblând mai mult noaptea și trăind din vânat și pescuit”. „În felul ăsta puteam ajunge
destul de departe ca să nu-mi mai dea de urmă nici babacu’, nici văduva”.

Destinul face ca odată cu el să fugă și negrul Jim, unul din sclavii de la ferma d-rei Watson, iar ei să se
întâlnească pe insula Jackson și apoi să călătorească împreună mai departe pe Mississippi pe o plută „de
împrumut” spre statele libere.

Mark Twain intră adânc în mintea personajelor sale și le pune în situații limită din punct de vedere uman.
Caracterul lui Huck se dezvăluie într-o astfel de situație. Să se integreze și să respecte ceea ce l-au învățat cei
din familia sa adoptivă, prietenii săi și să-l predea pe Jim sau să facă ce-i spune inima și ce-i cere prietenia față
de negrul fugar cu care împarte cele mai frumoase amintiri?

Până la urmă Huck, personajul care stabilește punți cu diferitele lumi create de semenii lui, fără a adera în
totalitate la niciuna, nu se dezminte și alege prietenia. Nu-l va trăda pe Jim, ba mai mult îl va ajuta
necondiționat în orice situație. „La ce bun să-nveți cu atâta trudă să faci bine, când ca să faci rău nu e greu
defel și răsplata-i aceeași.”. Pentru că ce este „bun” în acest context este să faci ce trebuie, iar Huck se decide
să facă de acum înainte „cum i-o veni la îndemână”, adică ceea ce singur gândește că e bine.

Huck face astfel saltul către un personaj memorabil care depășește granițele timpului său, chiar și pe cele ale
cărții sale, pentru că frământările sale interioare sunt valabile oricând și le regăsim în noi. De aceea, îl urmărim
cu plăcere pe tot parcursul călătoriei sale spre libertate. Popasuri pe muchie de cuțit, aventuri de tot felul care
ne țin cu sufletul la gură: șederea la familia colonelului Grangerford, „găzduirea” a doi șarlatani puși mereu pe
farse periculoase, salvarea averii frumoasei domnișoare Mary Jane, reîntâlnirea cu Tom Sawyer, pierderea,
regăsirea și eliberarea plină de eroism și acțiune a lui Jim.

Huck, Tom și Jim au parte, spre încântarea cititorilor, de un promițător happy-end. Aflăm deci din ultimele
pagini că Huck a reușit să rămână în posesia celor 6 mii de dolari în monede de aur, tatăl său a trecut în
neființă, Jim și-a căpătat libertatea mult visată printr-un testament al lui Miss Watson, iar Tom Sawyer nu a
fost uitat de autor, acesta contribuind la finalul epopeic, dar și comic al cărții.

Și pentru că nu prea putem să ne despărțim de Huck fără să fim încredințați că nimic nu ar putea să-l schimbe
pe cel mai liber dintre personaje, aflăm că acesta nu va lua în serios oferta de adopție a tușei Sally Phelps și că
va pleca în alte aventuri pe teritoriul indian împreună cu Tom.

2. Genul Liric
Poezia despre copilarie
46
George Cosbuc - Iarna pe ulita

Poezia Iarna pe ulita, a fost scrisa in anul 1888 si publicata pentru prima oara in revista „Vatra” nr. 16 din
1896, Bucuresti, si apoi inclusa in volumul Fire de tort, Bucuresti, 1896. Este o poezie in care, intr-un cadru
obisnuit de iarna, intr-un sat de munte, Cosbuc a reusit sa creeze un spectacol de o insufletire si puritate
copilareasca emotionante; este un spectacol intr-un decor familiar, care produce o rememorare a propriei
copilarii, o retraire a unor intamplari asezate in tainele sufletului juvenil.
Iarna pe ulita, foarte cunoscuta si prezenta pretutindeni in manualele scolare sau culegeri antologice, este
un pastel care nu poate fi retinut fragmentar, ci doar in totalitatea strofelor. „Iarna apare in putine locuri in
lirica lui Cosbuc, uneori in aspectele ei aspre, nemiloase; aici, iarna apare intr-o viziune optimista, vesela,
incarcata de atributele pe care copilaria i le-a transmis in harjoana nevinovata a copiilor” (Gavril Scridon, in G.
Cosbuc, Opere alese, Bucuresti, 1972).
Judecata strict din punct de vedere al apartenentei la gen si specie literara, Iarna pe ulita nu este o poezie
lirica si nici nu este propriu vorbind un pastel, ci o mica balada din lumea copiilor. Doar primele doua strofe
contureaza un pastel de iarna. De aici, compozitia poeziei e structurata intr-o serie de secvente, logic potrivite,
intr-o gradatie echilibrata, condusa cu multa abilitate. Dupa introducerea descriptiva urmeaza un tablou - plin
de viata, al copiilor care se bucura de venirea iernii. Un copil mai mic - (portretul are note de umor, realizate
mai ales prin hiperbola) este trimis de mama sa in sat dupa treburi.
Intalnind ceata galagioasa de copii, el se gandeste ca ar fi bine sa o ocoleasca, dar e prea tarziu. Copiii il iau
in deradere, adresandu-i-se cu o ironie scanteietoare. O baba care trece pe drum vrea sa ii vina in ajutor
copilului, dar starneste si mai mult harmalaia copiilor. Finalul nu face decat sa sublinieze intreaga atmosfera de
voiosie, de inocenta si fericire neumbrita. Dialogul aduce o nota de inseninare si ingaduinta; „- Ce-i pe drum
atata gura? / - Nu-i nimic. Copii strengari. / - Eu, auzi! Vedea-i-as mari / Parca trece-adunatura / De tatari”.
Este ingaduinta intelegerii de catre cei mari ca jocul este nu numai bucuria, ci si dominanta copilariei. Ca la
Ion Creanga, in replica paremiologica a tatalui: „S-apoi nu sti ca este o vorba: „Daca-i cal sa traga, daca-i copil
sa se joace si daca-i popa sa ceteasca.” Sau ca la Blaga, intr-o aforistica formulare a primei din cele Trei fete:
„Copilul rade: Intelepciunea si iubirea mea este jocul”. Acesta este sensul falsei suparari din final, o suparare
care ne aminteste de Smaranda din Amintiri din copilarie, in care sub o probozeala de forma se ascunde
afectiunea si dragostea fata de copii. Constantin Dobrogeanu-Gherea observa ca „Numai cine a trait la tara
poate sa judece cat mai frumos, de natural, de adevarat e acest peisaj satesc de iarna, cu cata grija, observare
fina si precizie minunata sunt zugravite toate amanuntele” (Studii critice, 1956).
Rebreanu isi aminteste ca este una din poeziile care i-au incantat copilaria: „... primele versuri care
mi-au mangaiat si mie sufletul au fost cele ale lui Cosbuc. Mi le amintesc si acuma, parca le-as auzi mereu
intaia oara... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu zapada multa, cum sunt iernile totdeauna prin partile noastre, in
muntii Rodnei. Imbondorit cu hainute groase, tarand dupa mine o saniuta, hoinaream toata ziulica pe ulita,
impreuna cu o droaie de copii, catarandu-ne pe toate damburile si pe toate rapele, ca sa descoperim lunecusul
cel mai bun. Abia cand se innopta de-a binelea ne induram sa ne carabanim pe-acasa, rupti de oboseala,
imbujorati de ger, prapaditi de foame...”.
Intr-o asemenea seara, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Cosbuc Iarna pe ulita. „Am ascultat - isi
aminteste romancierul - si mi-a sarit somnul. Mi se parea ca intr-adevar era vorba de noi, doar ca in locul babei
din poezie, noi faceam acelasi alai in jurul unui biet nebun al satului, Anton ...” (Cosbuc, in volumul Amalgam,
Bucuresti, 1943)

La oglinda – George Cosbuc

47
 George Cosbuc apartine perioadei de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea,
adica acele perioade dintre „bataliile canonice” din juimism si interbelic.
G. Cosbuc este ardelean din Bistita Nasaud, regiune care era trecuta inca de pe vremea imparatesei Maria
Teresa ca fiind de granita si ai carei locuitori se bucura de o mai mare libertate decat ceilalti transilvaneni. De
aceea, spre deosebire de O. Goga, care prezinta Ardealul ca un Rai indoliat, Ardealul lui Cosbuc este un tinut
al energiilor care sta sub lumina solara.
Asupra poetului atrage atentia criticul Titu Maiorescu dupa aparitia poeziei „Nunta Zamfirei”. Chiar daca
are si unele neimpliniri in planul creatiei patriotice, multe dintre textele sale poetice s-au bucurat de o receptare
favorabila. Putini sunt scriitorii care au surprins atat de autentic spiritul taranului roman, cum a facut-o Cosbuc.
De aceea el a si fost numit „poetul taranimii”.
Una din temele operei poetice cosbuciene este aceea a dragostei. Poezia de dragoste a poetului ardelenesc
are cateva caracteristici, adica satul este o scena pe care se desfasoara un joc al dragostei efectuata de cei doi
protagonisti. Totodata se observa ca rolul principal in a conduce acest joc apartine fetei.
Si in poezia „La oglinda”, cea care exprima o anume realitate incadrata temei este fata. Acest sentiment
este urmarit in masura ce fazele dragostei se desfasoara de la momentul infiriparii, pana la nunta („Nunta
Zamfirei”, unde se ureaza intalnirea si la botez, finalizandu-se astfel, in spirit biblic: impreunarea celor doi
indragostiti). Poezia „La oglinda” prezinta primele simptome ale ideii ca fata a intrat in faza nubilitatii si
principalele aspecte morale ce stau la infaptuirea cuplului indragostitilor, care trebuie sa se finalizeze prin
nunta. Poezia incepe cu un vers memorabil: „Azi am sa-mi crestez in grinda”.
Grinda este un fel de calendar al taranului unde sunt insemnate momente de mare importanta.
Al doilea element este cel al reflectarii realitatii fizice, o reflectare obiectiva prin oglinda. Fata profita de faptul
ca a ramas singura cu dorul si isi ia masurile asiguratorii de securitate, prin inchiderea usii cu zavorul:
„Mama-i dusa-n sat! Cu dorul
Azi e singur puisorul,
Si-am inchis usa la tinda
Cu zavorul.”
Urmeaza o prezentare a constatarii, fata se grabeste, se impodobeste pentru a concluziona ca e si voinica
si frumoasa. Sta mereu, insa, cu teama de a nu veni mama din sat. Sentimentul acesta se impleteste permanent
cu bucuria descoperirii propriei personalitati.
Gandul merge mai departe, spre maritis. Ideea morala care dirijeaza acest joc se bazeaza pe omenia
viitorului sot: „Cui o dau voiesc sa fie/Om odata.”
Finalul se precipita dupa ce se aude vocea mamei intoarsa din sat. De data aceasta asistam la un proces
invers: de despodobire. daca la inceput propozitiile sunt exclamative, inspre final ele sunt interogative:„Ce sa
fac? Unde-mi sta capul?...Ce-am uitat?...”
Aceasta precipitare este marcata de sporirea propozitiilor eliptice de predicat: „Salba, jos! Si-n cui
oglinda”. Se reface ordinea initiala, dovada ca inca mai este de asteptat, fiindca altfel:
„Doamne, de-ar fi dat de mine, Ce bataie!”
Imaginile, in general, sunt cele dinamice, marcate de folosirea unui numar mare de verbe.
In ceea ce priveste versificatia se observa ca strofa este o sixtina, avand rima imperechiata, iar din punctul de
vedere al masurii avem 8 silabe, desi la ultimul vers intalnim 4 silabe.
G. Cosbuc este un mare inovator in planul prozodiei. Din punctul de vedere al ritmului observam ritmul
trhaic.
Desi nu toate produsele sale poetice au un inalt nivel artistic, poeziile reprezentative, inclusiv acela in care
este prezentata admosfera ludica, spijina afirmatia unor critici si istorici litereari conform caruia Cosbuc ocupa
un loc important in literatura romana, atat ca autor al unor poeme precum „Natura Zamfirei”, „Moartea lui
fulger”, cat si ca traducator al unor capodopere din literatura universala.

48
ELENA FARAGO. Numele Elenei Farago, pseudonimul literar sub care este cunoscuta Elena Paximade, a
ramas legat pentru totdeauna de poezia pentru copii. Pornind de la simpla observare a cotidianului , poeta a
creat mici poezii, captivante prin muzicalitatea lor si prin puterea de adaptare la intelegerea
copilului."Gindacelul", "Catelusul schiop", ". Pedeapsa mâţei, Doi fraţi cuminţi” sunt poezii indragite si
cunoscute de aproape toti copiii. Poezia Elenei Farago este de o factura deosebita, poate datorita faptului ca de
la anii adolescentei a fost mama propriilor frati orfani si datorita experientei pe care a acumulat-o in anii in
care s-a aflat in preajma unor copii aflati in dificultate fiind inspectoare a azilurilor pentru copii din Craiova.
Ea dezvăluie dragostea poetei pentru copii, carora le descrie cu gingăşie, prospeţime si delicateţe lumea care
ii inconjoara: gâze minuscule, păsări felurite (cocoşi, rândunele, vrăbii,lăstuni, etc.), patrupedelor casnice (vaci,
măgari, iezi, purcei, căţei, pisici, Creatia Elenei Farago este speciala pentru ca ofera copiilor mici posibilitatea
de a cunoaste si intelege corect si profund situatii delicate de viata si militeaza pentru nonviolenta,Ducand
tema in lumea vietatilor dragi ( "Gindacelul", "Catelusul schiop)
Ea raspunde nevoii emotionale a copiilor si are puternice valente educative. Adresandu-se copiilor, poeziile
Elenei Farago au cateva caracteristici specifice liricii pentru copii se adresează
afectivităţii copiilor, creand imagini frumoase despre universul inconjurator au o tematica variată oferind
informatii despre comportamentul si calitatile fiintelor, plantelor, lucrurilor care fac parte din universul
copiilor, modele de acţiune , produc multă plăcere prin rimă şi muzicalitate , redau fapte, idei, tablori si
sentimente intr-o forma foarte concisa, au mesaj bine construit,o concluzie usor de retinut si cu valente
educative
Feminismul Elenei Farago s-a ilustrat si prin atentia acordata celor mici, carora le-a dedicat mai multe
volume: Din Traista lui Mos Craciun, Bobocica, Sa nu plangem, Ziarul unui motan, Plugusorul jucariilor, Sa
nu minti, sa nu furi etc. Dintre poemele sale pentru copii si-au mentinut prospetimea artistica si astazi: Sfatul
degetelor, Catelusul schiop, Bondarul lenes, Motanul pedepsit.
Sfatul degetelor este de fapt scrisă de de Jean Aicard, în traducere de Elena Farago
− Este una dintre cele mai frumoase poezii destinate copiilor
− INCADRARE este o scurta povestire în versuri in care se foloseste puterea exemplului pentru a indemna
copiii la hărnicie
− Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil
− TITLU−este simplu, si sintetizeaza imaginea personajelor principal al actiunii lirice
− TEMA – chiar mânuța copilului
− CONTINUT− Continutul poeziei este scurt, concis si consta in descrierea unui tablou de familie, dar a
unei familii mai aparte – cea a degetelelor, si are scopul a capta atentia copilului si a-l implica
− Mesajul este usor de receptat de copii si are un puternic caracter educativ
− Versurile din final sunt edificatore in acest sens: un indem, care cu siguranta e indemnul tuturor mamelor
pentrucopiilor lor
− Este usor de receptat de copii, discursul mizand pe sensibilitatea deosebita a copiilor si are un puternic
caracter educativ
− COMPOZITIE
− Compozitional poezia de bazeaza pe dialog
− Are la baza personificarea
− o imagine auditiva care sensibilizeza ascultatorul
− Versificatia asigura muzicalitate
− Ritm:−
− Rima:−
− Masura: alterneaza versul cu 8 silabe cu cel cu 7 silabe

In poemele pentru copii ale Elenei Farago lectia de viata este insotita de sentimente de tandrete si dragoste
pentru cele mai delicate si fragile vietuitoare, intr-o incantatie muzicala suava, obtinuta cu ajutorul procedeelor
49
simboliste: sinestezie, paralelism, repetitie, enumeratie, camp lexical si context gramatical inedit, termeni cu
valoare regionala ori neologisme s.a.

2.b Poezia despre natura si vietuitoare

Mihai Eminescu – Revedere
Definitie: Elegia este o specie a genului liric in care poetul isi exprima direct sentimentele de tristete
metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la melancolie la nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista "Convorbiri Hterare", la 1
octombrie 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care codrul este simbolul
universului, al regenerarii vesnice. Creatie de maturitate, aceasta poezie reflecta o noua modalitate de abordare
a folclorului, ideile populare fiind imbogatite si innobilate cu profunde ganduri filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia si perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea naturii, simbolizata de
codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin conditia efemera, de muritor a omului
aflata in relatie de opozitie cu eternitatea universului. Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema este
definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca figura artistica de constructie se
remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia si tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului si admiratia pentru vesnicia
naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor, cuvantul
avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, implicand totodata si sensul de scurgere a timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia, reflectia asupra timpului
este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul filozofic are la Eminescu doua valente, de
aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marcheaza prin curgerea sa implacabila si
ireversibila conditia omului muritor si timpul universal, care semnifica eternitatea, vesnicia proprie numai firii,
Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua planuri distincte: unul uman si celalalt
al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari si celor doua raspunsuri, ale poetului si,
respectiv, ale codrului. Inceputul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -"codrule"- reluat de
diminutivul "codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului personificat, in
care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru acesta, precum si bucuria revederii,
concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: "-Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule".
Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforica "multa lume am imblat", cu sensul scurgerii unei perioade
lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi stil popular, incepand cu o
interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii timpului fiind sugerata aici de succesiunea
anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult". Trainicia si forta de rezistenta a
naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-
astupandu-le,/ Troienind cararile/ si gonind cantarile;"-, iar armonia afectiva perfecta dintre om si natura este
ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...] Implandu-si cofeile,/
Mi-o canta femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul filozofic al timpului este
sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea ireversibila a timpului insemnand pentru
natura o regenerare permanenta, o continua intinerire: "Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti". Poezia
50
capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura, devine un simbol al intregului
Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se intensifica, versul "- Ce mi-i
vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei trainice si perene a codrului, ca
simbol al naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui trecere
ireversibila nu-l atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/ si de-i vremea buna,
rea,/ Mie-mi curge Dunarea”.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil si
implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe cand firea este vesnica, eterna: "Iar noi locului
ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;". Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de
metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care se
inscriu: "Marea si cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna si cu soarele,/ Codrul cu izvoarele". Acestea sunt si
principalele motive romantice intalnite in majoritatea creatiilor lirice eminesciene. Timpurile verbelor care
exprima atitudinile si ideile poetului si ale codrului se afla in relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se
proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta lume, iar codrul se exprima numai la
prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta" viscolul, doinele si care
gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor, intim, prietenos, dragastos al poetului pentru codru:
"codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult", "Iar noi locului ne
tinem";
- cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
- dativul etic, specific creatiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantu-mi bate", "frunza-
mi suna";
- "si"-ul narativ, specific popular: "Si mai fac....", "si de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe asemanatoare cu
versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
- motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:
- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om si etern pentru Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind si aici armonia inconfundabila intre glasul poetului
si acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme: "Cea mai mare insusire a lui
Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si cu idei culte, de a cobori la acel sublim impersonalism
poporan".

Vasile Alecsandri – Pasteluri

Pastelurile au fost publicate mai intai in „Convorbiri literare”, ca raspuns al poetului la cerintele estetizante
ale confratilor tineri reuniti in Junimea: „Prin luna martie 1868, isi amintea peste ani Iacob Negruzzi, am primit
o scrisoare de la Alecsandri, impreuna cu un mare pachet de poezii intitulate Pasteluri [...]. Ele mi-au sosit spre
seara, intr-o vineri [...]. Nici n-am avut timpul sa le cetesc singur [...]. Pastelurile facura un mare efect in

51
Junimea; ele s-au cetit si recitit de multe ori, apoi le-am publicat in capul intaiului numar urmator al
Convorbirilor”.
Incepand cu acest an Alecsandri creeaza pana in 1875, anul publicarii in volum al acestui ciclu, sapte suite,
in total 40 de poeme: 30 dintre acestea sunt dedicate peisajului autohton, (iernatice, primavaratice, calendarul
natural al muncilor campului, natura Mircestilor) iar celelalte unor teme diverse, de la exoticele Mandarinul si
Pastel chinez, la Baraganul. Pastelurile aduc in atentie mai multe mituri: al lui Orfeu, al reintoarcerii eterne, al
vietii patriarhale. Ele sunt populate cu zei (iarna ca zeita a mortii; primavara ca zeitate a vietii) si eroi specifici
toposului romanesc: Rodica, simbol al eternului feminin autohton, samanatorii ca ideal uman agricol, Lunca de
la Mircesti si Siretul ca elemente ale unei matrici spirituale marcata etnic etc. Sunt ilustrate si simboluri cu
semnificatie ritualica, precum: bradul, zapada, inghetul. Fixate in marea lor majoritate in peisajul autohton,
poeziile descriptive ale lui Vasile Alecsandri au izgonit sabloanele pastorale afirmate la inceput de secol XIX.
Ele inregistreaza rotatia anotimpurilor, imortalizeaza imagini ale pamantului romanesc aflat intr-o raspantie a
climelor, unde dulceata sudului se uneste cu aspra vigoare a regiunilor boreale, ele descriu universul cu
armoniile, ritmurile si dinamismul lui.
Pastelurile dau expresie conceptiei clasice a poetului despre arta, imprumutata din Antichitatea greco-
latina. G. Calinescu le considera „o lirica a linistii si a fericirii rurale, un horatianism. Pentru intaia oara se
cauta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la masa de scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul
tigarii [...] ele sunt de fapt un calendar al spatiului rural si al muncii campenesti” . Poetul insusi marturisea ca
pe malul „Siretului lumina devine mai intensa, verdeata copacilor si a ierbii se accentueaza pe fondul albastru
al cerului si berzele isi parasesc cuibul, descriind largi spirale in aerul caldut”.
Stare de suflet sau arta poetica, ut pictura poesis, Alecsandri se dovedeste un autor inspirat, starnind si acum
critica literara a-i descoperi sensurile ascunse, deliberat meditative si nostalgice, incifrate in tesatura de chilim
a versurilor lui descriptive.
Serile la Mircesti, poemul care inaugureaza ciclul publicat in anul 1875, este o arta poetica a rapsodului
peisagist. Ea ilustreaza mitul inspiratiei divine, cand celui ales, Orfeu, i se infatisaza zeita inspiratiei, ideal
feminin intruchipat de Venus. Poezia inseamna visare, evadare din real si acordarea simbolurilor lumii in
simfonia divina a creatiei: padurile – labirint, florile – iubire, lacurile si marile – univers al procreatiei, al
fecundarii. Alcatuita din 14 strofe cu versuri de 12-14 silabe poezia recunoaste in cabinetul de lucru al poetului
un spatiu intim, propice inspiratiei si indiferent la capriciile vremii exterioare: „Afara ploua, ninge! Afara-i
vijelie/ Si crivatul alearga pe campul innegrit”. In contrast cu zbuciumul naturii poetul astepta in biroul sau
vizita unei zane „gingase”, coborata din cer si viseaza la plaiuri pe care „dalba luna” revarsa un „val de aur” ce
„curge printre flori”. Interiorul camerei de lucru, luminile si umbrele acesteia, caldura focului aprins din camin
renasc amintirile din anii trecuti si recunosc sursele principale ale inspiratiei: femeia, gloria militara
romaneasca, civilizatiile trecute, impresii de calatorie. Rezultat al osmozei dintre real si imaginar, creatia
insufleteste himerele unei lumi posibile transcrise in poezia sa. Chiar si in ciclul de pasteluri iernatice se
transmite starea de incantare in fata spectacolului naturii, ce armonizeaza contrariile si exerseaza o retorica
picturala a privirii.
In pastelurile dedicate iernii pe malurile Siretului autorul a consemnat incantarea si groaza in fata frumusetii
naturii cotropite de acest anotimp al inghetului, al zapezii si al frigului. Iarna, Mezul iernei, Sania, Bradul l-
au consacrat pe Alecsandri ca un neprieten al acestui anotimp, a carui frumusete inghetata si incremenita o
admira insa.
Pastelurile recompun un peisaj imaginar, mitologic al Mircestilor si al luncii Siretului, asa cum peste un
deceniu Mihai Eminescu va imortaliza natura Ipotestilor. Malul Siretului descrie un colt din natura in faptul
zilei, cand meditatia poetului transfigureaza peisajul cunoscut al luncii Siretului. Curgerea apei naste
sentimentul nostalgic al trecerii vietii, regretul dupa clipa de fericire pierduta. In aceasta trecere a timpului,
singura certitudine o reprezinta viata, bucuria de a fi, de a exista in lume ca parte a uriasului mecanism al vietii
si al mortii. Cu epitete ornante, dominate de culori luminoase (alb, verde), reflex al starii de beatitudine, cu
sugestii termice (caldura nisipului malurilor apei), cu o serie de comparatii care dau peisajului descris contururi
52
fantastice („aburii usori ai noptii [...] ca fantasme se ridica”, „raul se-nconvoaie [...] ca un balaur”), cu
personificari (raul se-nconvoaie, apa adoarme, sapa, gandirea furata se duce la vale, lunca clocoteste) si cu
antiteza finala dintre soparla nemiscata si clocotul luncii, dintre nisipul cald si trupul rece al reptilei-giuvaer,
Malul Siretului ofera exemplul unei capodopere. Dominante in acest poem sunt imaginile dinamice: salcia
pletoasa se inclina in apele raului, mrena salta in aer dupa o viespe, ratele salbatice lasa urme pe luciul apei.
Meditatia poetului referitoare la curgerea ireversibila a timpului si dorinta lui de a se contopi cu natura pe
care o eternizeaza in creatie sunt incifrate in tabloul naturii care pulseaza de viata in formele sale animale si
vegetale. Reveria poetului actualizeaza si o mitologie autohtona alcatuita din: balauri cu solzi de aur
stralucitori, fantasme ale noptii obligate sa paraseasca lunca din cauza luminii care invadeaza pamantul, mrene
care salta in aer s. a.

Vasile Alecsandri – Miezul iernei

Poezia "Miezul Iernei" completeaza tematic seria pastelelor inchinate anotimpului alb, fiind publicata la 01
Februarie 1869, in revista '' Convorbiri literare ''. In intreaga poezie, Vasile Alecsandri infatisaza imaginea unei
nopti de iarna, cu un ger cumplit. Poezia este, in primul rand, un pastel, intrucat scriitorul descrie aspectele din
natura care compun peisajul hibernal. Datorita dimensiunilor impresionante ale peisajului descris si
caracterului sau unitar, Vasile Alecsandri creeaza un tablou in versiri, prin intermedul caruia ne transmite si
propriile sentimente produse de maretia naturii.
De fapt, poetul insusi percepe aceasta descriere ca un tablou, dovada fiind exclamatia de la inceputul strofei
a treia : ''O! tabolu maret, fantastic!''
In strofa I este evocat si descris, mai ales prin consecintele sale, gerul ''amar, cumplit '' al miezului de iarna.
Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci inghetul a cuprins pana si astrele si cerul, orice urma a
vegetalului a disparut fiind inlocuit de regnul mineral. Astfel, stejarii '' trosnesc '' in paduri, stele par inghetate,
cerul pare otelit si zapada cristalina a capatat consistenta si densitatea diamantelor ''ce scartaie sub picioare ''.
In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub forma unui '' templu maestuos ''
al carui element de baza este '' bolta cerului senine '' sprijinita de '' inaltele coloane '' sugerate de fumurile albe
ce '' se ridica sub vazduhul scanteios ''. Aici, luna isi va aprinde '' farul tainic de lumina '' sporind frumusetea
rece si neclintita a peisajului.
In strofa urmatoare, neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania incantare in fata solemnitatii
naturii, poetul exclama : '' O ! tablou maret, fantastic ! '', ca apoi sa revidentieze si celelalte minunatii ale
acestui impresionant templu : miile de stele care '' ard ca vecinice faclii '', muntii care ii sunt altare si codrii -
adevarate orgi sonore - unde se aude vuetul ingrozitor al crivatului.
Senzatia de neclintire, de incremenire, de pustietate si tacere apasatoare este reliefata in prima parte a
strofei finale, ''Totul e in neclintire, fara viata, fara glas ; /Nici un zbor in atmosfera, pe zapada nici un pas ''.
In final insa, deodata, este sugerata viata prin aparitia unui lup ''ce se alunga dupa prada-i spaimantata''.
Tabloul se dinamizeaza astfel prin aceasta imagine motorie, insa miscarea nu rupe armonia, granduarea si
misterul peisajului.
Prin intreaga poezie, Alecsandri evoca salbaticia iernii '' cu un simt colosal al imensitatii cosmice '' [Mihai
Dragan] pentru ca, fiind un tablou, descrierea penduleaza intre terestru si celest, dovada fiind elementele care
apartin ambelor planurii : pe deoparte padurile cu stejarii, geru, zapada, campiile stralucitoare, fumurile
caselor, muntii, codrii, crivatul, lupul, iar pe de alta parte stelele, luna, cerul, razele, bolta cerului.
In fata acestei maretii a naturii sentimentele de uimire neretinuta, de admiratie nemarginita ale poetului sunt
exprimate direct prin propozitii enuntiatiative, exclamative si interogative, asezate pe primul loc in structura
strofelor apartinatoare : '' In padure trasnesc stejarii ! E un ger amar, cumplit ! '', '' O !tablou maret, fantastic ! '',
''Dar ce vad?''.

53
 Sentimentele sunt exprimate si prin diferite figuri de stil : epitete [ '' stele argintii '', '' vecinice faclii '', ''
note-ingrozitoare '' ], comparatii [ '' ard ca vecinice faclii '', '' fumuri ca inalte coloane '' ], metafore [ '' far tainic
de lumina '' ], personificari [ '' luna isi aprinde farul tainic '' ] etc.
Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive [ '' codrii organe sonore '',
crivatul patrunde scotand note '' ] sau de miscare, in final, toate imbinandu-se armomios.
Prin aceasta unitate, prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea secventelor descriptive, poezia
"Miezul Iernei" intruneste trasaturile unui tablou in versuri.

Tudor Arghezi Zdreanță

În poezia Zdreanţă, Tudor Arghezi prezintă simbolic lumea animalelor domestice. Scriitorul realizează şi o
schiţă cu acelaşi titlu, povestind împrejurările în care a devenit stăpânul câinelui bătut şi părăsit: „Pe Zdreanţă
l-am găsit prăbuşit în irişii aleii. Era ca o sarică flocoasă, bălţată, cocoloşită. Şi-a ridicat capul pătrat, năpădit
de buruienile unei chici care-i acopereau ochii şi botul cu barba încâlcită. Când un câine nu mai seamănă cu
câinele, e câine de rasă”.
Poezia începe cu interogaţia: „L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă, / Cel cu ochii de faianţă?” Aceasta este o
modalitate pentru trecerea la prezentarea portretului: „E un câine zdrenţuros / De flocos, dar e frumos, / Parcă-i
strâns din petice / Ca să-l tot împiedice”. Imaginile se aglomerează cu mult umor. Aparenţa sugerează inocenţă,
dar faptele o infirmă. Calitatea sa definitorie este o inteligenţă practică: „Are însă o ureche / De pungaş fără
pereche”.Stilul este oral, cuvinte şi expresii din vorbirea curentă se alătură şi primesc o mare expresivitate.
Ritmul este alert, tonul amuzant. Acţiunea este fragmentată în mişcări scurte, succedându-se rapid: „Pune laba,
ia cu botul / Şi-nghite oul cu totul”. Pentru a-l dezvăţa, gospodina recurge la o metodă simplă, dar foarte
eficientă: „Şi i-a dat un ou fierbinte.” Efectul este cel dorit, dar amuzantă şi neaşteptată este motivarea lui:
„Zice Zdreanţă-n gândul lui: / S-a făcut a dracului!”Tudor Arghezi îi mai dedică o poezie lui Zdreanţă,
intitulată A fost, în care tonalitatea devine gravă. După moartea câinelui, poetul îi simte lipsa şi mărturiseşte”:
„Plânge sufletul din mine / Îl aştept şi nu mai vine /.../ Vremea deapănă şi toarce / Şi ce-a fost nu mai se-
ntoarce”.

In lirica lui Arghezi un loc aparte il ocupa poezia pentru copii. El descrie universul marunt alvietuitoarelor fara
cuvant ( gâze, furnici, flori, catei , pisici găini, rândunici, greieri si furnici)continuand traditia lui Emil
Garleanu si a lui George Topirceanu.Poeziile cuprinse in volumele “Cărticică de seară”, “Stihuri pentru copii”,
“Hore” sau proza din volumele “Cartea cu jucării”, “Prisaca” sunt doar cateva dintre creatiile indragite
sicunoscute de aproape toti copiii.
ZDREANTÃ- Tudor Arghezi
Zdreanta este una dintre cele mai frumoase poezii destinate copiilor.Este o scurtă povestire alegorică
în versuri, in care autorul personifica un catel pentru asatiriza deprinderea de a fura, prin urmare este o
fabula .Poezia are in structura o prima parte - povestirea propriu-zisă si o a doua- morala.Constructia poeziei
are la baza personificarea ca figura de stil
TITLUL este ometafora care sintetizeaza imaginea personajului principal.
CONTINUTULInceputul poeziei este o interogatie retorica si are scopul de a capta atentia copilului si a-
limplica sufletesteL-ati vãzut cumva pe Zdreanta,Cel cu ochii de faianta?Urmeaza descrierea catelului:
frumos, cret, latos, cu parul care-I acopera ochii de faianta.Datorita infatisarii catelului versurile sunt foarte
atractive pentru copii:E un câine zdrenturosDe flocos, dar e frumos.Parca-i strans din petice,Ca sã-l tot
impiedice,Ferfenitele-i atarnaSi pe ochi, pe nara carna,Si se-ncurca si descurca,Parca-i scos din calti pe furca.
Are insa o urecheDe pungas fãrã pareche.Poezia continua cu pozna lui Zdreanta. El isi propune sa fure un ou
din cotetul gainilor, sta lapanda pana cand vede ca o gaina s-a ouat, intra in cotet, fura oul si-l mananca.Da
54
tarcoale la cotet,Ciufulit si-asa laiet, Asteptand un ceas si douaO gaina sã se oua,Care canta cotcodace,Proaspat
oul când si-l face.De când e-n gospodarieMulte a-nvatat si stie,Si, pe branci, taras, grabis,Se strecoara pe furis.
Pune laba, ia cu botulSi-nghite oul cu totul.Este insa prins de gospodina si pedepsit.
Ca sa-l dezvete de acest urat obicei gospodina a pusin cuibarul gainilor un ou fiebinte, iar Zdreanta cand a vrut
sa-l manance s-a fript."Unde-i oul? a-ntrebatGospodina. - "L-a mancat!""Stai nitel, ca te dezvatFara matura si
bat.Te invata mama minte."Si i-a dat un ou fierbinte.Dar decum I-a imbucat,Zdreanta l-a si lepadatSi-a-njurat
cu un latrat.
Finalul poeziei este un monolog, din care rezulta ca metoda gospodinei de a-l pedepsi tesmercherul catei a dat
roade.Când se uita la gaina,Cu culcusul lui, vecina,Zice Zdreanta-n gandul lui"S-a fãcut a dracului!"
Mesajul finalul poeziei este usor de receptat de copii si anume: furtul se pedepseste
.
COMPOZITIE
Desi foarte scurta poezia abunda de figuri de stil si tehnici artistice
−de epitete la constructia portretul fizic al catelului: de faianta, zdrenturos, flocos, carna,ciufulit, laiet,
− si comparatii: “Parca-i scos din calti pe furca, “Are insa o ureche/ De pungas fãrã pareche”
− aliteratii: “pe branci, taras, grabis,”
−personificare:Zdreanta gandeste si vorbeste in gand
−dialogul:
−interogatia retorica
Versificatia asigura muzicalitate
−Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata
−Rima:imperecheata
−Masura:7- 8 silabe

George Toparceanu – Balada unui greier mic

In Balada unui greier mic, subiectul de fabula este un pretext pentru exersarea amplelor resurse umoristice
ale poetului pe o tema indelung folosita de fabulisti in literatura universala. Cele doua personaje, greierul si
furnica, sunt simbolice pentru doua ipostaze de viata: primul este tipul omului petrecaret, fara grija zilei de
maine, ajuns in pragul iernii lipsit de mijloace de trai, celalalt e gospodarul strangator si cumpatat, care ofera si
o morala, o norma de viata: „Ai cantat? Imi pare bine. / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca mine”
(Alexandru Donici, Greierul si furnica).
E drept ca, de-a lungul timpului, poetii au „ameliorat” cruzimea si atitudinea furnicii, acordand greierului
statutul firesc de artist ce isi petrece vremea „cu cantare”, meritand, desigur, o rasplata pe masura: „Furnica
[...], / Pricepe de ce e trist; / Fara un minut a pierde, / Alearga l-al sau artist / Impartind pe jumatate / Provizia
cer avea: / «- Am venit sa-ti platesc, frate, - / Zice-datoria mea; // Cu cantarea ta duioasa / Vara mult m-ai
dezmierdat; / Ascultandu-te, voioasa, / Pentru doi eu am lucrat»” (George Creteanu, Greierile si furnica).
Balada lui George Toparceanu pare o parodie, cu accente de tristete, totusi intr-un stil ironic, despre soarta
greierului la inceputul toamnei, anotimp de transformari dramatice in natura, cu urmari indeosebi asupra
fiintelor mici. Intr-un tablou mohorat, cu „dealuri zgribulite” si „tarini zdrentuite”, se profileaza, printr-o ampla
personificare, chipul noului anotimp, „toamna cea intunecata”, cu un portret detaliat prin epitetul triplu, „lunga,
slaba si zaluda”. E un sezon al dezastrului total, marit, in mod gradat, printr-o ampla enumeratie: „Lunga, slaba
si zaluda, / Botezand natura uda / C-un manunchi de ciumafai, - / Cand se scutura de ciuda, / Imprejurul ei
departe / Raspandeste-n evantai / Ploi marunte, / Frunze moarte, / Stropi de tina, / Guturai”.
Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, neliniste si spaima in randul plantelor si al vietuitoarelor
marunte, surprinse de urgia schimbarii vremii: „Si cum vine de la munte, / Blestemand / Si lacramand, / Toti
ciulinii de pe vale / Se pitesc prin vagauni / Iar macesii de pe campuri / O intampina in cale / Cu grabite
plecaciuni”. In acest spatiu cuprins de invalmaseala, doctul contureaza, cu duiosie si compatimire, prin epitete,

55
„negru, mic, muiat in tus”, „si pe-aripi pudrat cu bruma”, portretul greierului, „un greierus”, surprins „pe
coasta, la urcus”, in „casuta lui de huma”.
Monologul greierului, care se adreseaza nemilosului anotimp, inceput si incheiat printr-o imagine sonora,
prin onomatopeea „cri-cri-cri”, exprima o drama existentiala, de fapt un subiect de fabula de care artistul ar fi
vrut sa uite: „- Cri-cri-cri / Toamna gri, / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun, / Ca puteam si eu s-
adun / O graunta cat de mica, / Ca sa nu cer imprumut / La vecina mea furnica, / Fi’ndca nu-mi da niciodata, /
Si-apoi umple lumea toata / Ca m-am dus si i-am cerut…”.
Finalul poeziei, invaluit de simpatia si compasiunea poetului, accentueaza sentimentul de tristete, greierul
ramanand lipsit de orice speranta: „Dar de-acus s-a ispravit... // Cri-cri-cri, / Toamna gri / Tare-s mic si
necajit”. Greierul devine astfel un cantaret al propriei sale conditii, al imposibilitatii de a se adaposti la venirea
anotimpului rece, care semnifica, intr-un plan mai larg, conditia artistului in societate.

Alcatuita din sapte catrene si o cvinta finala, de cate opt si noua silabe, poezia impleteste elemente epice si
lirice. Ea evoca o intamplare nefericita: un gandacel este prins de un baietel curios si este sufocat, din greseala,
in pumnul acestuia. Epicul poemei se transforma intr-o indurerata jelanie a fiintei condamnate la moarte din
curiozitatea si lipsa de prevedere a copilului. Gandacelul ii cere baiatului sa-l elibereze, invocand similitudinile
dintre destinele lor: are doar trei zile, o familie care il iubeste si il va regreta daca moare inainte de vreme.
Rugamintile lui sunt ascultate prea tarziu: copilul desface pumnul atunci cand sarmanul gandacel nu mai
respira. Speriat de consecintele dramatice ale jocului sau, baiatul plange si promite parintilor sa ingrijeasca de
acum inainte fiintele mici din natura. Poema se incheie asadar cu o morala: copiii au obligatia sa ocroteasca
vietuitoarele mici din natura si sa se bucure alaturi de acestea de bucuriile varstei lor.
Si in celelalte poezii dedicate copiilor Elena Farago imagineaza situatii dramatice suportate de fiintele mici,
neaparate de curiozitatea si jocul agresiv al celor mici. In Catelusul schiop, victima unui gest nesabuit este un
catel pe care o piatra azvarlita de un baietel l-a lovit atat de rau incat l-a lasat invalid. El explica celui ce i-a
adus atata suferinta consecintele gestului necugetat si ii demonstreaza ca fiinta umana se dovedeste uneori mai
rea decat animalele

Cățelușul schiop
Elena Farago este una din cele mai îndrăgite scriitoare din literatura română pentru copii. Poezia ei are un
caracter didactic, în sensul bun al cuvântului, pentru că adeseori, sub forma fabulei transmite norme de viaţă,
un îndreptar de comportament mai ales pentru copii.
Poezia pentru copii a Elenei Farago preferă ca formă de expunere monologul, înfăţişând adeseori „drame”
„din lumea celor care nu cuvântă”. O asemenea dramă este cea a căţeluşului şchiop din poezia, pe care o
povesteşte înduioşător, impresionant el însuşi: „are numai trei picioare” şi e poreclit în derâdere „cuciu
şchiop”, pentru că un copil rău, lovindu-l cu piatra l-a şchiopat.
Drama micului căţel este înduioşătoare pentru că, infirmitatea aceasta nu-i îngăduie să ia parte la jocurile
şi bucuriile fraţilor săi, mai ales la hârjonelile cu copiii. Pentru că el iubeşte copiii, pe copiii cuminţi, cu care i-
ar plăcea să se joace şi să-i asculte. Sunt însă şi copii răi la suflet, care chinuiesc animalele, cum este cel care l-
a ologit. Pe aceştia nu-i poate iubi.
Drama căţeluşului este şi mai impresionantă prin contrastul dintre realitatea tristă şi dorinţa firească a
bucuriei jocului: „Şi stau singur toată ziua / Şi plâng mult când mă gândesc / Că tot şchiop voi fi de-acuma / Şi
tot trist am să trăiesc / Şi când mă gândesc ce bine / M-aş juca şi eu acum / Şi-aş lătra şi eu din poartă / La
copiii de pe drum”.
Cu toată răutatea lui, copilul, se pare, că e cuprins de remuşcare, pentru că acum vine şi-i dă zahăr
căţelului, vrând să fie bun. Căţeluşul ar putea să-l pedepsească, să se răzbune muşcându-l de picior, cum îi
trece uneori prin gând. Dar „răzbunarea” sa este alta: îl lasă să înţeleagă că un biet căţel are un suflet mai bun
decât al său.

56
 Poezia Căţeluşul şchiop este o fabulă a cărei morală este cuprinsă nu numai în ultima strofă (prin
contrastul dintre bunătatea căţelului şi răutatea copilului) ci în întreaga poezie, îndemnând la grija faţă de
micile vieţuitoare.

Eseu argumentativ pe tema „ Copilaria”

Eu consider ca perioada copilariei este cea mai importanta perioada din viata omului, atat datorita
faptului ca este cea in care deprindem cele mai importante invataminte ale vietii, cat si datorita faptului ca o
pastram vie pe parcursul celorlalte perioade ale vietii, neuitand-o niciodata si pastrarea ca pe o amintire sfanta
in sufletul nostru.
In primul rand, sa nu uitam ca perioada copilariei este cea in care incepem sa cunoastem lumea, luand
contact cu tot ce se afla in jurul nostru, invatam lucruri noi, reguli si tot ceea ce este important pentru viitorul
nostru. Este perioada in care ne formam personalitatea invatand care sunt valorile vietii pe care trebuie sa le
pastram in constiinta noastra, folosindu-ne de ele si incercand sa le dezvoltam pentru ca mai tarziu la randul
nostru sa le transmitem mai departe.
Ion Creanga in „Amintiri din copilarie” povesteste istoria copilariei sale, traita sau vazuta de el pana
la varsta maturitatii. Este o copilarie din mediul taranesc traita in satul Humulesti. Isi largeste sfera de
sensibilitate si intelegerea, se implica sufleteste si se formeaza ca om.
I.L.Caragiale in cele doua schite „ Vizita” si „Dl Goe” prezinta portretul copilului apartinand unei
familii instarite si urmarile unei educatii gresite, cei doi eroi fiind ridiculizati de marele dramaturg.
Barbu Stefanescu Delavrancea, evoca si el in schitele „Bunica si Bunicul” atmosfera de basm a
copilariei prin descrieerea celor doi bunici care ne dau intotdeauna senzatia de iubire si ocrotire.
Asadar, copiii invata din aceste texte cum sa respecte reguli, cum sa devina in viitor oameni de valoare.
In al doilea rand, prin aceste povesti si povestiri, copii descopera ca nu toti au parte de o copilarie
fericita si invata ce este dispretul, indiferenta, descurajarea, egoismul si ingamfarea care nu fac parte din lumea
copilariei.
Drama copilului sarman, intr-o societate nedreapta se ilustreaza in „Fetita cu chibriturile” de Hans
Cristian Andersen, in care eroina fara nume este reprezentativa pentru toti copiii sarmani care traiesc intr o
societatea dominanata de exploatare sociala.
In „Dumbrava minunata” a lui Mihail Sadoveanu se prezinta copilul printr-o impletire a realului cu
fantasticul. Lizuca adoarme in dumbrava din padure si se viseaza in lumea basmelor, transferandu-si
necazurile din viata reala. Toate acestea il formeaza pe micul cititor, ii dezvolta imaginatia si gestul estetic.
In consecinta, din aceste texte, copiii invata cum sa se comporte in societate, cum sa se comporte cu
semenii lor si devin mai sensibili fata de colegii lor aflati in suferinta.
In concluzie, felul in care sunt prezentate povestile si povestirile despre copilarie de catre marii scriitori
ii fac pe copii sa invete cum sa se comporte, sa distinga binele de rau, sa se joace impreuna cu toti copiii
indiferent de rang social si de etnie.
In plus, datorita studierii textelor care au ca tema copilaria, vor invata ca desi ei cresc si devin adulti si
mai apoi batrani, spiritul si sufletul va ramane ancorat in copilarie, facandu-i sa-si doreasca in continuare sa se
joace, sa iubeasca si sa aiba trairi speciale ca cele de la varsta copilariei.

Eseu „Viata micilor vietuitoare”

Pentru elaborarea eseului cu privire la tema „Viata micilor vietuitoare” am ales sa abordez schita
„Caprioara„ de E.Garleanu.
57
 Schita este o opera epica, o naratiune in proza de mici dimensiuni, in care se relateaza o singura intamplare
semnificativa din viata unor personaje. Actiunea se desfasoara intr un interval de timp scurt, cel mult o zi, si
intr-un spatiu restrans.
Eu consider ca modul in care viata micilor vietuitoare este descrisa in operele literare accesibile copiilor
atrage atentia asupra fragilitatii, gingasiei sentimentelor materne si instinctului de protejare nutrit de mama fata
de pui sau, jertfindu-se in locul lui. Astfel aceste texte atrag atentia asupra vietii pline de pericole, asupra
sensibilitatii acestor mici vietuitoare si asupra iubirii materne. Lectura acestor texte le trezeste copiilor dorinta
de a observa mai atent viata din natura si creste interesul pentru conoasterea vietuitoarelor contribuind la
dezvoltarea spiritului de observatie. Prin forma lor artistica schitele lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea
sentimentelor estetice ale copiilor, autorul convertind un instinct din lumea animalelor intr-o puternica
dragoste materna capabila chiar de sacrificiu suprem.
In primul rand, prin modurile de expunere, naratiune si descriere, le este prezentat copiilor tabloul natural,
calm, plin de gingasie si frumusete in care se nasc micile vietuitoare, dar si pericolele la care sunt expuse.
Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase „ pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului,
caprioara sta jos langa iedul ei. Aceasta si-a intins capul cu botul mic , catifelat si umed pe spatele mamei lui,
si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara ii linge si limba ei subtire aluneca usor pe blana moale,
matasoasa a iedului”. Este o scena a familiei plina de duiosie si gratie, elemente sugerate prin epitete duble,
triple si o comparatie. Amana linistea si impacarea pentru a scoate si mai bine in relief lupta staruitoare din
sufletul de fugarnica a caprioarei, care de fapt nu mai pare sa fie un animal ci o mama adevarata, coplesita de
mila pentru fiinta frageda careia i-a dat viata, pe care a hranit-o cu laptele ei, cea de care trebuie sa se desparta.
Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama, la eterna noastra
mama.
Acesta este momentul in care puiul de caprioara trebuie sa constientizeze faptul ca de acum inainte va
trebui sa se descurce singur. „Un muget inabusit de dureri puse capat framantarii launtrice si invingandu-si
dragostea materna, caprioara se hotara sa si duca puiul la „tarcurile de stanca din zari unde va fi in afara de
orice pericol. Acolo pe muchiile prapastiilor era imparatia caprelor peste care stapaneau fara nici o grija , si
acolo l ar fi stiut langa dansa.
Atmosfera linistita de pana aici se dinamizeaza , drumul pana la tarcuri o impune, singura ei arma de
aparare o constituie miscarea rapida „fuga fulgeratoare”, „salturile indraznete” prin locuri pline de primejdie si
iedul trebuie sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul „se tine voiniceste„ si „se avanta ca o sageata”.
In al doilea rand, prin intermediul acestor texte, copiii descopera ce inseamna iubirea unei mame pentru
puiul ei, constientizand rolul pe care aceasta il are in viata lor. Amenintarea pandeste peste tot: lupul sta la
panda, caprioara simte, „conteneste fuga, paseste incet”. Momentul culminant este descris cu maiestrie dar cu
economie de mijloace stilistice pentru ca sacrificiul sa nu devina patetic. Finalul este magistral, incheind o
evocare narativa prin ochii caprioarei muribunde, in care imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea
a iedului care se topeste in adancul padurii fiind un simbolul salvarii.
„Prabusita in sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara simte durerea ...”
Limbajul folosit de E. Garleanu este cu totul potrivit fondului de idei, ca expresii plastice si epitete
sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in epitete si comparatii.
In concluzie, aceste texte cu referire la lumea micilor vietuitoare au o insemnata valoare instructiva si
educativa. Ele constituie un mijloc de cunoastere a vietii animalelor, pasarilor, insectelor si chiar a plantelor,
redate intr-o forma literara accesibila.

Eseu tema - anotimpurile

58
 Eu consider ca felul in care succesiunea anotimpurilor este descrisa in operele literare accesibile copiilor
atrage atentia unui fenomen esential pentru intelegerea viziunii despre lume a acestora referitor la trecerea
timpului. Astfel, textele care au ca tematica anotimpurile ii familiarizeaza pe copii cu perioadele referitoare la
transformarile care se petrec in natura.
In primul rand, datorita limbajului figurat al textelor lirice, copiii pot reprezenta aspectele naturii specifice
fiecarui anotimp descoperind frumusetea fiecaruia dintre ele pentru fiecare etapa de transformare. De exemplu,
primavara natura se trezeste la viata, veselia fiind conturata nu doar vizual ci si auditiv ca in poezia “ La Pasti”
de George Cosbuc: “Prin pomi e ciripit si cant, / Vazduhu-i plin de-un rosu soare, / Si salciile-n alba floare”.
Epitetele cromatice amintesc de simbolistica martisorului vestind victoria luminii asupra intunericului si
bucuria vietii reinnoite.
Vara intreg pamantul pulseaza de viata. Pe malul raului, eul liric admira peisajul si mediteaza la
trecerea timpului (Pastelul “Malul Siretului” Vasile Alecsandri). Aceeasi apa “care se schimba-n valurele pe
prundisul lunecos ”adoarme“ la bolboace sapand malul „nisipos”, sugerand ca viata are atat perioade mai line
cat si perioade mai zbuciumate.
Toamna este descrisa si definita metaforic de George Toparceanu in Rapsodii de Toamna, zana
melopeelor, spaima florilor are o haina cu trena lunga de culoarea vantului cu care matura totul in viata ei,
sugerand distrugerea vegetatiei de ploaie, frig si vant.
Iarna aduce noi podoabe cu care infrumuseteaza lumea. Pastelul Iarna al lui Alecsandri exprima
admiratia eului liric pentru transformarile din natura. Fulgii care zboara “ca un roi de fluturi albi” devin, ajunsi
pe pamant, o haina argintie care imbraca “mandra tara”.
Asadar, constienti de transformarile din natura, specifice fiecarui anotimp pe care il observa repetandu-
se in fiecare an, copiii percep fenomenul trecerii timpului nu ca pe o pierdere, ci ca o transfigurare: iarna
devine primavara, aceasta devine vara care se ofileste si devine toamna si care amorteste din nou iarna.
Frumusetea naturii in fiecare anotimp ii va face sa inteleaga mai tarziu frumusetea fiecarei etape a vietii.
In al doilea rand, prin aceste texte, copiii descopera activitatile umane si animaliere specifice fiecarui
anotimp, familiarizandu-se cu etapele muncii agricole si cu viata animalelor. Diminetile zilelor de primavara
folosite pentru munca campului sunt pline de farmec. Personificat, “Soarele dulce cu lumina si caldura” apare
“Pe orizontul aurit, / Sorbind roua diminetii de pe campul inverzit” pe care oamenii muncesc. ( V. Alecsandri “
Dimineata”)
Ploaia, simbol al fertilitatii, conditioneaza vara legarea rodului si coacerea lenta bucurand eul liric:
“Vine ploaia bine face! / Spicul plin de acum se coace! / Spicului racoarea-i place! / Vine ploaia bine face!”(
G.Cosbuc “Vine ploaia!”. Nu doar oamenii muncesc toata vara din zori pana-n seara, ci si micile vietuitoare.
Albinele harnice aduna mierea, asemeni aceluia din “Iscoada“ de V. Alecsandri : “A gasit toata gradina /
Inflorita .../ Cu o fraga de dulceata”.
Furnicile descopera mereu ceva bun de dus la musuroi ca rezerva pentru iarna: “Maruntica de faptura , /
Duse harnica la gura / O farama de ceva / Care-acasa trebuia / Asezat in magazine / Pentru iarna ce-o sa vie”
(T.Arghezi “O furnica”). Toamna este anotimpul recoltelor in care primim roadele muncii de vara: “ Mere,
pere / In panere, / Prune bune / Si alune / Si gutui amarui / Cu puf galben ca de pui”. (Demostene Botez,
„Toamna”). Greierul, antropomorfizat, se ingrijoreaza ca nu si-a facut provizii pentru vremea rea: “ Cri-cri-
cri, / Toamna gri / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun / Ca puteam si eu sa adun / o graunta cat de
mica…( G.Toparceanu - “Balada unui greier mic”).
Iarna, cand natura este amortita, omul cade pe ganduri langa foc si se odihneste reparandu-si uneltele
pentru primavera care va veni (V. Alecsandri). Copii se bucura de zapada la sanius (G.Cosbuc – „Iarna pe
ulita”).
In consecinta, prin aceste texte, copiii inteleg ca omul se implica in viata naturii de unde isi ia hrana. El
este, astfel, esential legat de natura pe care trebuie s-o respecte si s-o exploateze ratioanal, sa o protejeze si s-o
conserve.

59
 In concluzie, felul in care sunt prezentate anotimpurile in literatura ii ajuta pe copii sa inteleaga
transformarile din lumea in care traiesc. Astfel, ei pot apoi sa le anticipeze si sa le adapteze mai usor intelegand
trecerea timpului ca pe o oportunitate bucurandu-se de schimbarile aduse. De asemenea, invatand aceste
poezii, copiii vor intelege depedenta omului de mediul in care traiesc si responsabilitatea lor de a-l pastra
functional. In plus, datorita expresivitatii textelor despre anotimpuri, vor invata sa aprecieze frumusetea naturii,
trezindu-le sentimente inaltatoare pentru sufletul omenesc.

MODEL DE ARGUMENTARI

Argumentare – text apartinand genului dramatic

• Genul dramatic cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul dintre cele trei genuri literare
importante (alaturi de liric si epic) in care se realizeaza obiectivarea eului creator, prin intermediul
personajelor, fiind prezente totodata actiunea si dialogul.
• Fragmentul citat face parte din opera literara ......... , de .......... si apartine genului dramatic, deoarece
aceasta este scrisa pentru a fi jucata pe scena, modul de expunere este dialogul, iar structura operei
dramatice se compune din acte, scene, tablouri.
• Precizarea „actul......”, „scena........” arata organizarea textului pe acte, diviziunile principale in
desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce marcheaza intrarea sau iesirea unui personaj. Modul de
expunere este dialogul, la inceputul fiecarei replici este pus numele personajului care o rosteste si, ca
semn de punctuatie, doua puncte.
• Personajele care apar in actul al..........., scena............sunt....…………..., care.....…..... .
• Dintre personajele prezente in fragment, se remarca, prin atitudine, limbaj si reactii.......... . El/ea este
prezentat(a) prin indicatiile scenice facute cu autor si transformate in adevarate fise de caracterizare
directa:............ . Astfel, i se precizeaza cea mai importanta trasatura de caracter, .......................
• Personajul este caracterizat insa si indirect, prin atitudinea............fata
de.......................caruia/careia................. .
• In concluzie, acest text apartine genului dramatic, deoarece prezinta caracteristicile specifice:
organizarea in acte si scene, aparitia personajelor, dialogul, ca mod de expunere, si indicatiile scenice.

Argumentare – text apartinand genului epic/unei opere epice.

• Fragmentul citat face parte din opera literara......, de......... si apartine genului epic, deoarece autorul isi
transmite indirect gandurile si sentimentele, prin intermediul actiunii si al personajelor; de asemenea,
sunt prezente modurile de expunere si conflictele.
• Actiunea este simpla, cuprinzand in acest fragment..............(momentul/momentele subiectului
prezent(e) in fragment). Astfel, aflam ca…………………………………..............

60
 • Din punct de vedere spatial, cititorul poate intui imaginea unui decor rural/urban etc, ce are in prim-
plan ca reper.............. Temporal, exista cateva detalii specifice:.........../nu exista.
• Personajul / personajele prezente in fragmentul in discutie sunt:..........
• ..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat in mod direct (de catre narator / de catre alte
personaje / prin autocaracterizare) / indirect (prin fapte / comportament / limbaj / vestimentatie / relatii
cu alte personaje).Exemple...........
• In prezentarea epica, modurile de expunere folosite sunt: naratiunea / descrierea /dialogul / monologul.
Naratiunea are rolul de a prezenta evenimentele in ordinea cronologica a desfasurarii lor, prin inlantuire
/alternativ (prin trecerea de la o secventa narativa la alta) / prin insertie. Dialogul da dinamism actiunii
si constituie un mijloc de caracterizare indirecta. Descrierea infatiseaza peisaje sau contureaza portrete,
iar monologul prezinta trairile interioare ale personajelor.
• Relatarea este obiectiva / subiectiva, cu marci auctoriale specifice, de persoana I / a III-a singular /
plural.
• Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv, fragmentul citat valorificand
atributele specifice genului epic.

Argumentare – text apartinand unei opere descriptive

• Fragmentul citat face parte din opera literara..........,scrisa de........... si este un text descriptiv, deoarece
are ca mod de expunere descrierea, infatiseaza un aspect din natura / un portret, valorifica imagini
artistice si figuri de stil si realizeaza observatii cu privire la ipostazele prezentate.
• Textul valorifica modul de expunere descriptiv, intrucat alterneaza o suita de imagini vizuale / auditive
/ olfactive etc, centrate pe verbe statice / dinamice, alternativ si pe grupuri nominale (substantive,
adjective):..........................................................................................
• De asemenea, este infatisat un aspect particular specific al...................., fragmentul devenind un tablou
al anotimpului...................si al ....................
• Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea sa fie cat mai sugestiva pentru cititor:
epitete(...........................) / personificari (.........................) / metafore (............................), comparatii
(............................) / enumeratii (..................) / inversiuni (.....................) etc.
• Epitetul / metafora / comparatia etc......…....este foarte sugestiv(a), redand imaginea.…………....
• Se realizeaza observatii, reflectii, trairi cu privire la ipostazele prezentate, detaliile contribuind la
veridicitatea imaginilor surprinse:................................
• Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera ca fragmentul citat din opera
literara.............................,de....................este o descriere.

Caracterizare - personaj literar

61
 • ............…...este personajul principal al acestui fragment. El este permanent prezent in expunerea
autorului, naratiunea avand ca pretext............. .
• Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel, prin caracterizare directa
facuta de narator/alte personaje/de catre el insusi, aflam ca.................. .

• Portretul moral reuneste caracteristici variate prezentate direct/deduse indirect din succesiunea
faptelor. Astfel, personajul este caracterizat direct de catre narator/de catre alte personaje/de catre el
insusi ca fiind..................... .

• Prin caracterizare indirecta, aflam ca.................da dovada de....................., deoarece.................

(vezi comportament, atitudine, limbaj, relatia cu alte personaje etc.).

• Asadar,.................. este un personaj reprezentativ pentru creatia lui....................., care doreste sa

transmita si cititorului o stare de admiratie, simpatie, fata de tipul de personaj creat

62