POVESTEA FLORII SOARELUI

De Calin Gruia

Ştefan – Vodă avea o fata mută, dar frumoasă de nu i-

ai fi găsit pereche pe pământul acesta.
Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihnă la
oase, de amărât ce era. A întrebat el în lume, s-a sfătuit cu
vrăjitorii şi cu cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul
muţeniei.
Într-o vreme, aşa, de amurg de vară, iaca vine la domn
o babă, dar batrână de-şi scărpina pieptul cu nasul, aşa de
gheboasă, si-l povăţuieşte să cheme pe Soare la un ospaţ şi
să-l cinstească după toate rânduielile cuvenite feţelor
strălucite. După ospăţ, când toţi or fi în toane bune, să
trimită fata şi să ceară o sărutare de la craiul zilei (de la
Soare), că numai aşa odrasla lui dragă are să prindă grai.
Vodă, îmbucurat, puse la cale un ospăţ mare. Pe capul
stăpânitorului era însă un blestem.
Cum se făcu, că piază rea aude de gândurile Domnului
şi, ca să-i încurce dezlegarea, alergă fuga în răcorile
întunecoase dinspre lună-răsare şi găseşte pe stăpâna nopţii
bocindu-se de necredinţa Soarelui.
Ea se văita că n-are parte de bărbat, că nu pricepe de
ce fuge de dânsa şi o lasă să alerge ca o bezmetică în urma
lui. Şi se tânguia:
-Mai bine mă făcea maicamea ca toate femeile. Că tot
aş fi avut parte de un soţ, dar nu zână, cu pletele învălvăiate
de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o peştera
neumblată.
 Soarta rea prinde nădejde şi cu întorsături meşterite la
vorbă, îngâna către lună:
-Până acuma tot se cheamă că ai avut bărbat, dar de-
acum încolo te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui
Ştefan-Vodă, stăpânitorul pământului, chiar deseară li-i
nunta.
Doamna nopţii, numaidecât să turbeze. Îşi aprinde
argintul din faţă şi fulgerând de răzbunare, se jură pe
strălucirea ei că are să nimicească vlăstarul îndrăzneţului
Vodă.
În noaptea ospăţului, Luna s-a ascuns sub sprânceana
codrilor, pândind să-i zărească duşmanca pentru ca s-o
zdrobească.
Soarele, un făt-frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi
cu toţi curtenii.
Cand, pe la sfârşit, veni la petrecanie şi fata Domului,
împodobită ca o primăvară caldă; cade în genunchi la
picioarele Soarelui şi-i cere o gură de mântuire.
Luna, furioasă, se ridică turbată peste steja (culmea)
codrilor negri, şi aruncându-se într-un brâu tremurat de
lumină, răzbătând pe fereastra palatului, a căzut peste faţa
rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem şi i-a topit chipul în
floare galbenă.
Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunei.
Bătrânul Vodă, cu faţa îndurerată de suferinţă, prinde
a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot jarul
înlacrămatului său suflet.
Luna, neîncrezătoare, sta rece si fulgerătoare.
Mesenii boceau şi ei de povestea tristă a odraslei fără
noroc.
 Soarele, furios, îşi prinde nevasta de belşugul înstufat
al razelor şi îi face vânt pe fereastră de o înnămoleşte
departe în valurile norilor.
După asta, ia pe palma copila înflorită a temutului
stăpân pământean şi i-o sădeşte în grădină, printre celelalte
podoabe, ca s-o aibă aproape, să se mai mângâie.
De-atunci, floarea –soarelui, cu faţa ei galbenă şi
înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre
strălucirea craiului zilei, cerându-i sărutarea mântuitoare.
Legenda etiologică – Povestea Florii Soarelui
 
Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi peşcolari.
Legendele păsărilor şi plantelor îşi au locul lor în operele unor scriitori care s-au inspirit din
creaţia populară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia,
Alexandru Mitru etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice, adevăruri
transfigurate prin modalităţi artisitice originale, bogate în resurse morale. Semnificativă e
legenda Povestea florii – soarelui, de Călin Gruia, cu o structură complexă, asemănătoare
basmului, în care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea şi trăsăturile
plantei.
 
Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al “fetei lui
Ştefan-Vodă”, al omului afectat de lupta forţelor opuse. Ţesătura metaforică şi hiperbolică a
motivelor muţeniei, blestemului, predestinării, Soarelui şi Lunei, din perspective reală şi
supranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanţa, în reverberaţii lirice şi dramatice, trăsături
general – umane opuse: bine –rău, viaţă – moarte, bunătate – răutate, lumină – întuneric.
 
Compoziţia. Legenda Povestea florii-soarelui de Călin Gruia, este organizată în episoade
narrative, întretăiate de pasaje descriptive. Acţiunea e structurată pe două planuri ce se
întrepătrund: planul concret şi cel transfigurat, care păstrează datele existenţiale. Evenimentele
sunt circumstanţiale în “spaţiul acestui pământ”, folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui
Ştefan cel Mare”).
 
Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui începe firesc, aducând în prim plan imaginea “fetei lui
Ştefan – Vodă”. Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare
voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără
rezultat. Într-un târziu, o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă în faţa acestuia cu gând să-l
ajute. 

De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat, intriga se nuanţează. Bătrâna îl povăţuieşte pe

Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa “avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe
alesul invitat”. Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor. Sfatul
bătrânei părea, pentru moment, că adduce o rază de speranţă în sufletul voievodului. Dar Piază-
Rea, personaj malefic, forţă a răului, symbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite
încurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de “bluestem”, annţând Luna de “necredinţa Soarelui”.
 
Reacţiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase, exprimate în stil direct şi
indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea îşi blestemă condiţia de zână, şi nu cea de
femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă.
  
Însuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, în gradarea
episoadelor, începând cu “noaptea ospăţului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului
ca s-o zdrobească pe fată”, iar “Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţi
curtenii”.
 
Punctual culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor
conflictuale: “Când la sfârşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade în genunchi în faţa Soarelui
şi-I cere o gură de mântuire”, dar “Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem,
şi i-a topit chipul în floarea glbenă. Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei”.
 
Deznodământul legendei e înfăţişat prin împletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, “Soarele
furios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină”, ca s-o aibă aproape şi
ca să se mai mângâie tatăl ei.
În finalul legendei, cititorul este redus în planul concret, explicându-se cu maximă precizie şi
simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: “De atunci, floarea-soarelui, cu
faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei,
cerându-I sărutarea mântuitoare”.
  


Povestea Florii Soarelui 

 
Povestea Florii-Soarelui începe firesc, aducând în prim plan imaginea "fetei lui Ştefan – Vodă".
Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare voievodului.
Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără rezultat.
Într-un târziu, o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă în faţa acestuia cu gând să-l
ajute.
De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat, intriga se nuanţează. Bătrâna îl povăţuieşte pe
Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa "avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe
alesul invitat". Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor. Sfatul
bătrânei părea, pentru moment, că adduce o rază de speranţă în sufletul voievodului.
Dar Piază- Rea, personaj malefic, forţă a răului, symbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe
meşteşugite încurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de "bluestem", anunţând Luna de "necredinţa
Soarelui". Reacţiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase, exprimate în stil
direct şi indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea îşi blestemă condiţia de zână, şi nu
cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă. Însuşirile
supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, în gradarea episoadelor,
începând cu "noaptea ospăţului".
Astfel, "Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o zdrobească pe fată", iar "Soarele, un Făt-
Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii". Punctul culminant al naraţiunii se
realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale: "Când la sfârşit, veni la ospăţ şi
fata Domnului, ea cade în genunchi în faţa Soarelui şi-I cere o gură de mântuire", dar "Luna
furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, şi i-a topit chipul în floarea glbenă.
Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei". Deznodământul legendei e înfăţişat prin
împletirea planului fantastic cu cel real.
Astfel, "Soarele furios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină", ca s-o
aibă aproape şi ca să se mai mângâie tatăl ei.
În finalul legendei, cititorul este readus în planul concret, explicându-se cu maximă precizie şi
simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: "De atunci, floarea-soarelui, cu
faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei,
cerându-i sărutarea mântuitoare".
  
Jack şi Vrejul de Fasole - poveste de Joseph Jacobs
Citește online povestea pentru copii "Jack şi Vrejul de Fasole" de Joseph Jacobs.
Citeste basmul "Jack şi Vrejul de Fasole" în care este vorba despre un băiat pe
nume Jack care trăia împreună cu mama sa văduvă, într-o colibă dintr-un sat
departe de Londra. Băiatul era neascultător și risipitor și nu ținea cont niciodată de
ce-i spunea mama lui. Fiind săraci, ei mai aveau doar o vacă și din păcate erau
nevoiți s-o vândă și pe aceasta pentru a putea cumpăra mâncare.

               Trăia odată o văduvă săracă a cărei colibă se afla într-un sat departe de
Londra. Văduva avea un singur fiu, căruia îi împlinea toate dorinţele; urmarea a
fost că Jack nu prea ţinea cont de ce-i spunea ea şi era cam nechibzuit şi risipitor.
               Nebuniile pe care le făcea nu se datorau firii sale rele, ci faptului că
mama sa nu-l mustrase niciodată. Şi cum ea nu era bogată iar el nu voia să
muncească, biata femeie se văzu obligată să cîştige existenţa amîndurora, vînzînd
tot ce avea. În cele din urmă nu i-a mai rămas decît o vacă.
               Cu lacrimi în ochi, văduva nu se mai putu stăpîni şi-l ocărî pe Jack:
               - O ! Băiat netrebnic ce eşti ! zise ea. Prin traiul tău necugetat ne-ai ruinat
pe amîndoi. Necumpătatule! Nu mai am bani nici măcar pentru un coltuc de pîine;
nu mai am decît o biată vacă şi trebuie s-o vînd şi pe ea; altfel murim de foame!
               Jack fu impresionat preţ de cîteva minute, dar îi trecu repede. Apoi,
făcîndu-i-se foame, căci nu mîncase nimic, atîta o mai bătu la cap pe biata maică-
sa să-l lase să vîndă vaca pînă ce, în cele din urmă, cu părere de rău, ea se-nvoi.
               În drum spre tîrg, Jack se-ntîlni cu un măcelar care-l întrebă de ce duce
vaca de acasă. Jack îi răspunse că are de gînd s-o vîndă. Măcelarul avea în desagă
nişte boabe de fasole frumoase, de toate culorile, pe care Jack le şi zărise.
Măcelarul observă aceasta şi, ştiindu-l pe Jack cam slab de înger, se hotărî să-l
păcălească şi-i oferi fasolea în schimbul vacii. Necugetatului de băiat i se păru o
ofertă straşnică. Tîrgul a fost încheiat pe loc şi vaca dată pe cîteva prăpădite de
boabe de fasole. Ajuns în grabă acasă, îi povesti maică-sii toată tărăşenia şi-i arătă
boabele de fasole, pe care ea le aruncă cît colo. Boabele se-mprăştiară în toate
direcţiile, răspîndindu-se prin toată ograda.
               A doua zi, Jack se sculă dis-de-dimineaţă şi, uitîndu-se pe fereastră, văzu
ceva ciudat în grădină. Coborî degrabă şi descoperi că boabele de fasole încolţiseră
şi crescuseră de toată frumuseţea; erau atît de dese şi de încolăcite încît vrejurile
formau o înlănţuire care, la prima vedere, semăna cu o scară.
               Uitîndu-se în sus, Jack nu putu zări capătul vrejului care părea pierdut în
nori. Încercă scara şi descoperi că era solidă şi numai bună de urcat. Şi pe loc îi
veni o idee : sa se caţere pe vrejul de fasole să vadă pînă unde a putut să crească.
Cu asta în minte şi uitînd pînă şi de foame, se grăbi să-i spună mamei sale intenţia
lui.
               În zadar îl imploră biata femeie să renunţe că el porni pe dată. Şi, după ce
urcă cîteva ore, ajunse în vîrful vrejului de fasole, sleit de puteri. Uitîndu-se în jur,
descoperi cu uimire că se află într-o ţară tare stranie: părea a fi un deşert pustiu; nu
se zărea nici urmă de pom, tufă, casă sau vietate.
               Jack se aşeză îngîndurat pe un bolovan şi se gîndi la mama lui; foamea îl
încerca şi acum îi părea rău că n-o ascultase şi se căţărase pe vrejul de fasole,
împotriva voinţei ei. Se gîndea că acum va muri de foame.
               Totuşi, merse mai departe în speranţa că va da peste vreo casă de unde să
ceară ceva de mîncare. Deodată, la o oarecare depărtare, zări o tînără şi frumoasă
femeie. Tare mai era frumos îmbrăcată şi în mînă ţinea o nuieluşă alba în vîrful
căieia se afla un păun din aur curat. Ea se apropie şi spuse:
               - Am să-ţi spun o poveste pe care mama ta n-are curajul să ţi-o spună.
Dar, înainte de a începe, îţi cer să juri că vei face întocmai cum îţi voi spune. Eu
sînt zînă şi, dacă nu vei urma sfatul meu, mă vei face să pierd puterea de a te ajuta,
şi cu siguranţă că vei muri în această încercare.
               Jack se cam sperie la auzul acestor cuvinte, dar promise să-i urmeze
sfatul întocmai.

               - Tatăl tău a fost un om foarte bogat şi foarte bun la suflet. Niciodată n-a
refuzat pe nimeni din preajmă-i care i-a cerut ajutorul. Dimpotrivă, îi căuta el pe
cei nevoiaşi şi nenorociţi. Dar, doar la cîteva mile de casa tatălui, trăia şi un uriaş
care înspăimîntase ţinutul cu cruzimile şi răutăţile sale. Ba mai mult, creatura
aceasta era foarte invidioasă din fire şi nu-i plăcea să audă povestindu-se despre
alţii, vestiţi pentru bunătatea şi omenia lor. Aşa că jură să facă rău unei asemenea
persoane pentru ca faptele bune ale acesteia să nu mai fie pe buzele tuturor.
               Tatăl tău era un om prea bun pentru a se teme de răul ce i-l puteau face
alţii. Dar, în curînd, crudul uriaş găsi un prilej de a-şi pune în practică ticăloasele
ameninţări. Auzind că părinţii tăi aveau de gînd să-şi petreacă cîteva zile la un
prieten, care locuia destul de departe de ei, făcu în aşa fel ca să i se întindă o cursă
tatălui tău şi să fie omorît şi ca mama ta să fie prinsă în drum spre casă. Tu aveai
doar cîteva luni cînd s-au întîmplat toate astea. Sărmana ta mamă, aproape leşinată
de frică şi groază, a fost dusă de oamenii uriaşului într-o ascunzătoare şi împreună
cu bietul ei prunc ţinută în captivitate multă vreme. Neliniştiţi de absenţa părinţilor
tăi, servitorii au pornit în căutarea lor. Totul a fost însă în zadar, pentru că n-au
putut afla nimic despre stăpînul lor. Între timp, uriaşul a măsluit un testaent prin
care toate bunurile tatălui tău erau trecute pe numele lui în calitate de tutore şi, prin
urmare, îşi însuşi totul făţiş.
               După ce mama ta a stat cîteva luni închisă, uriaşul se oferi să-i redea
libertatea dacă jură că nu va spune nimănui despre toate relele pe care i le făcuse.
Şi pentru ca ea să nu-i poată face vreun rău, în cazul în care şi-ar fi călcat
jurămîntul, uriaşul puse să fie îmbarcată pe un vas şi dusă într-o ţară îndepărtată. O
lăsă acolo fără nici un ban. Noroc că ea dosise cîteva bijuterii din vînzarea cărora
v-aţi putut duce zilele.
               La naşterea tatălui tău, eu i-am fost ursitoare. Dar, vezi tu, şi zînele au
legi cărora trebuie să li se supună ca şi muritorii.

               Cu puţin înainte ca tatăl tău să fie omorît, eu am comis o greşeală. Drept
pedeapsă, mi s-a luat puterea pentru un timp; o întîmplare cum nu se poate mai
nefericită, căci m-a împiedicat să-l ajut pe tatăl tău tocmai cînd doream cel mai
mult s-o fac.
               Mi-am recăpătat puterea chiar în ziua în care te-ai întîlnit cu măcelarul,
cînd te duceai să vinzi vaca. Eu am fost cea care, fără să ştii, te-am făcut să
schimbi vaca pe boabele de fasole. 
               Datorită puterii mele, vrejul de fasole a crescut atît de înalt şi a format o
scară. Uriaşul trăieşte în acest ţinut ; tu eşti persoana ursită să-l pedepsească pentru
toate ticăloşiile. Vei avea de înfruntat pericole şi greutăţi dar trebuie să perseverezi
în a-ţi răzbuna tatăl; altfel nu vei reuşi în încercările tale.
               În ce priveşte bogăţiile uriaşului toate sînt de fapt ale tale deşi acum eşti
văduvit de ele. Aşa că trebuie să iei cît poţi dar în acelaşi timp trebuie să fii foarte
precaut pentru că uriaşul este atît de ahtiat după aur încît prima lipsă pe care o va
observa îl va înfuria peste măsură şi va deveni după aceea şi mai atent. Cu toate
acestea, va trebui să-l urmăreşti tot timpul, căci numai prin isteţime poţi spera să-l
dovedeşti vreodată şi să-ţi recapeţi bunurile de drept, dîndu-i în acest chip şi
răsplată pentru barbara lui crimă. Singurul lucru pe care ţi-l cer este ca pînă cînd ne
vom revedea să nu-i spui mamei că ştii povestea tatălui tău.
               Şi-acum, ia-o drept înainte pe acest drum; curînd, vei da peste casa în
care locuieşte aprigul tău duşman. Eu te voi apăra şi păzi, te voi învăţa ce ai de
făcut; dar, ţine minte: dacă nu-mi asculţi poruncile, te aşteaptă o pedeapsă
cumplită.
               De-ndată ce rosti acestea, zîna dispăru, lăsîndu-l pe Jack să-şi urmeze
drumul. Şi el merse pînă după asfinţitul soarelui, cînd, spre marea-i bucurie, zări un
palat măreţ. Această plăcută privelişte îi mai dădu un dram de curaj, aşa că iuţi
pasul şi ajunse în curînd la palat. La uşă stătea o femeie frumoasă căreia i se adresă
şi o rugă să-i dea un dumicat de pîine şi adăpost pentru noapte. Femeia se arătă tare
uimită să-l vadă acolo şi-i spuse că era cu totul neobişnuit să întîlneşti vreun tînăr
străin prin partea locului, întrucît era bine ştiut că soţul ei este un uriaş, fioros şi
puternic, care nu pregetă să se hrănească cu carne de om ori de cîte ori vreunul îi
iese în cale.
               Această istorisire îl vîrî pe Jack în toţi sperieţii, dar îşi aminti de protecţia
zînei şi spera ca aceasta să-l ferească de uriaş. Insistă deci pe lîngă femeie să-l
adăpostească numai pentru o noapte şi să-l ascundă unde socotea ea că e mai
nimerit.
               Buna femeie se lăsă convinsă în cele din urmă, căci era miloasă din fire,
şi-l conduse în casă. Mai întîi au trecut printr-o încăpere somptuoasă, mobilată cu
gust; apoi, au străbătut cîteva camere spaţioase, care mai de care mai împodobite
doar că păreau cam neglijate şi părăsite. După aceea, au dat într-o galerie lungă,
foarte îngustă şi luminată atît de slab doar cît sâ zăreşti că, de ambele părţi, în loc
de pereţi erau gratii de fier care o despărţeau de o închisoare întunecoasă. De acolo
răzbăteau vaietele cîtorva nenorocite de victime pe care aprigul uriaş le ţinea ca
rezervă pentru nepotolita-i poftă de mîncare.
               Ce se mai înspăimîntă bietul Jack văzînd o asemenea scenă oribilă! Îi era
teamă că va deveni şi el hrană pentru uriaş şi că nu-şi va mai revedea mama
niciodată. Amintindu-şi însă de zînă, o licărire de speranţă i se aprinse în suflet.
               Ajunseră, în cele din urmă, într-o bucătărie încăpătoare unde ardea un foc
mare ; femeia cea bună îl pofti pe Jack să ia loc şi-i dădu să mănînce şi să bea pe
săturate. Jack fu întrerupt din ospăţul său de o bătaie puternică în poartă , atît de
puternică, de se cutremură casa. Femeia îl ascunse iute în cuptor şi alergă să-i
deschidă bărbatului ei. Jack îl auzi spunîndu-i nevestei cu o voce ca un bubuit de
tunet:
               - Femeie ! Femeie! Simt miros de carne proaspătă.
               - Da' de unde! îi răspunse aceasta. Probabil că simţi mirosul oamenilor de
jos, din închisoare.
               Uriaşul păru să-i dea crezare şi, în cele din urmă, se aşeză lîngă foc, în
timp ce nevastă-sa îi pregătea cina.
               După un timp, Jack îndrăzni să se uite la monstru printr-o mică crăpătură.
Se minună foarte tare de cantitatea enormă de bucate pe care o devora uriaşul şi
trăi sentimentul că acesta nu va sfîrşi nicicînd de mîncat şi de băut.
               Cînd, în sfîrşit, uriaşul termină, fu adusă şi pusă pe masă, în faţa sa, o
găină foarte ciudată. Jack murea de curiozitate să vadă ce o să se întîmple. Observă
că aceasta stătea liniştită înaintea uriaşului şi ori de cîte ori acesta îi spunea „Ouă-
te !" găina făcea cîte un ou din aur masiv. Uriaşul se distra îndelung cu găina. Între
timp, nevastă-sa se dusese la culcare. În cele din urmă, adormi şi el căci se auzeau
nişte sforăituri ca bubuitul unui tun. În zori, văzînd că uriaşul încă doarme, Jack se
furişă din ascunzătoarea sa, înhăţă găina şi o luă la fugă cît îl ţineau picioarele.
Găsi cu uşurinţă drumul spre vrejul de fasole şi coborî mai sprinten şi mai repede
decît se aşteptase.
               Mama lui nu mai putu de bucurie cînd îl văzu.
               - Uite, mamă, zise el, ţi-am adus ceva care te va face bogată.
               Şi găina le-a ouat cîte ouă au vrut şi ei au vîndut ouăle şi curînd aveau tot
ce-şi puteau dori.
               Timp de cîteva luni, Jack şi mama lui au trăit fericiţi. Jack însă tînjea să-i
mai facă o vizită uriaşului. Într-o zi, dis-de-dimineaţă, se căţără din nou pe vrejul
de fasole. Seara tîrziu, ajunse la palatul uriaşului. Femeia stătea la uşă, ca şi mai
înainte.

               Jack îi spuse o poveste duioasă şi ceru adăpost pentru noapte.

               Femeia îi spuse că ea a mai făcut cîndva asta pentru un băiat flămînd, dar
micul nerecunoscător furase una din comorile uriaşului şi că de atunci ea a avut
parte numai de necazuri. Totuşi, îl duse în bucătărie, îi dădu de mîncare şi-l
ascunse într-un dulap vechi. În curînd, veni şi uriaşul, îşi mîncă cina şi-i porunci
soţiei să-i aducă sacii cu aur şi argint. Jack se uită pe furiş din ascunzătoarea Iui şi-l
văzu pe uriaş numărîndu-şi comorile, după care le vîri din nou în saci, adormi şi se
puse pe sforăit. Jack se furişă tiptil din ascunzătoarea sa, se apropie de uriaş, dar un
căţeluş de sub scaun lătră cu furie. Contrar aşteptărilor sale, uriaşul nu se trezi şi
cîinele se potoli. Jack înşfăca sacii, ajunse la uşă şi curînd se văzu teafăr şi
nevătămat lîngă vrejul de fasole. Cînd ajunse la coliba mamei sale, nu găsi pe
nimeni înăuntru. Surprins peste măsură, Jack dădu fuga în sat. O femeie îl îndreptă
spre o casă unde îşi găsi mama pe moarte. Auzind de întoarcerea victorioasă a
fiului ei, mama sa îşi reveni curînd.
               Apoi, Jack îi dădu doi saci cu aur şi argint.
               Mama îşi dădea seama că pe Jack îl chinuiau gînduri ascunse şi se
străduia să afle ce-l frămîntă. Jack ştia însă prea bine care ar fi fost urmarea dacă ar
fi mărturisit motivul tristeţii sale. De aceea, se silea din răsputeri să-şi înfrîngă
marea dorinţă care-l împingea, împotriva voinţei sale, să mai urce o dată pe vrejul
de fasole.
               Cînd veni ziua cea mai lungă a anului, Jack se sculă cu noaptea în cap,
urcă pe vrejul de fasole şi ajunse în vîrf cu mare greutate. Găsi drumul şi toate
celelalte ca şi dăţile trecute. Ajunse la casa uriaşului seara şi dădu peste nevasta
acestuia, stînd în uşă, ca de obicei.
               Jack îi apăru acum sub o altă înfăţişare. Se deghizase atît de bine încît ea
nu păru să-şi mai amintească de el. Totuşi, cînd o rugă să-l primească în palat,
reuşi s-o convingă cu tare multă greutate. În cele din urmă, fu lăsat să intre şi
femeia îl ascunse într-un cazan de aramă.
               Cînd se-ntoarse, uriaşul spuse ca de obicei:
               - Femeie ! Femeie ! Simt miros de carne proaspătă.
               Dar Jack nu se nelinişti căci uriaşul mai spusese aşa şi mai înainte, după
care se potolise. De data aceasta însă, uriaşul, neluînd în seamă vorbele femeii,
scotoci prin toată casa. În tot acest răstimp, Jack era atît de înspăimîntat, încît mai-
mai să moară de frică şi ar fi dat orice să se vadă din nou acasă. Cînd uriaşul se
apropie de cazan şi puse mîna pe capac, Jack era sigur că nu mai are mult de trăit.
Din fericire uriaşul se opri din căutat chiar acolo, fără să ridice capacul, şi se aşeză
liniştit lîngă foc.
               Cînd îşi termină de mîncat cina, uriaşul îi porunci nevestei să-i aducă
harpa. Jack ridică puţin capacul şi văzu o harpă frumoasă cum nici nu vă puteţi
imagina. Uriaşul o puse pe masă şi zise: „Cîntă!" Imediat aceasta începu să cînte
de una singură. Muzica era neobişnuit de frumoasă. Jack fu peste măsură de
încîntat şi parcă-şi dorea harpa mai mult decît dorise celelalte două comori.
               Cum sufletul uriaşului nu era făcut pentru armonie, curînd, muzica îl
adormi buştean. Aşa că acum era momentul ca Jack să ia harpa căci uriaşul
părea să doarmă mai adînc ca de obicei.
               Jack se hotărî pe dată, ieşi din cazan şi puse mîna pe harpă.
               Aceasta însă, fiind sub stăpînirea unei zîne, strigă „Stăpîne, stăpîne".
Uriaşul se trezi, sări în picioare şi încercă să-l prindă pe Jack. Din fericire însă
băuse atît de mult încît nu se putea ţine bine pe picioare. Jack alergă cît îl ţineau
puterile. Nu peste mult timp, uriaşul îşi reveni atît cît să meargă cît de cît, mai bine
zis să meargă clătinîndu-se pe urmele lui Jack. Dacă ar fi fost treaz, ar fi putut să-l
ajungă pe băiat într-o clipă. Dar aşa, Jack ajunse primul la vîrful vrejului de fasole.
Tot timpul, pe drum, uriaşul strigă după el cu o voce ca de tunet şi în cîteva rînduri
era mai-mai să-l prindă. De-ndată ce a coborît de pe vrejul de fasole, Jack ceru să i
se aducă imediat o secure. Tocmai în clipa aceea şi uriaşul începuse să coboare. Cu
toporişca, Jack reteză vrejul de fasole de la rădăcină şi uriaşul căzu lat în grădină.
               Jack o rugă pe mama sa să-l ierte pentru toate necazurile şi supărările
pricinuite, promiţîndu-i din inimă să fie respectuos şi ascultător pe viitor. Şi, într-
adevăr, se ţinu de cuvînt căci, de atunci, băiat mai iubitor, mai vrednic şi mai
ascultător ca el nu cred să fi fost altul pe pămînt.
Sfârșit