LEGENDA ETIOLOGICA- POVESTEA

FLORII-SOARELUI
Ştefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă, de nu i-ai fi găsit pereche în cuprinsul pământului.
Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihna în oase, de amărât ce era. A întrebat el de lume, s-a
sfătuit cu vracii şi cu toţi cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul muţeniei.

La urmă, aşa într-un amurgit de vară, vine la domn o babă, aşa de bătrână, de-şi gâdila pieptul cu nasul,
de încovoiată, şi-l povăţuieşte să cheme pe Soare la masă şi să-l cinstească după toate rânduielile
cuvenite feţelor strălucite. După ospăţ, când toţi ar fi în toane bune, să trimită fata şi să cerşească o
sărutare de la craiul zilei, că numaidecât odrasla lui dragă are să prindă la grai.

Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare pregătire. Pe capul stăpânitorului era însa un blestem. Cum se
făcu, că Piază- Rea aude de gândurile domnului şi, ca să-i încurce dezlegarea, aleargă fuga în răcorile
întunecoase dinspre Lună-răsare şi o găseşte pe stăpâna nopţii bocindu-se de necredinţa Soarelui. Ea se
văieta că n-are parte de bărbat, că nu pricepe de ce fuge de dânsa şi o lasă să alerge ca o dezmetică în
urmă şi zicea tânguios:
“Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aş fi avut parte de soţ, dar nu zână, cu pletele
învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o peşteră neumblată.”
Piază-Rea prinde la nădejde şi cu întorsături meşteşugite de vorbă, îngână către Lună:
“Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui
Ştefan, stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.”

Doamna-Nopţilor, pe aci să turbe. Îşi aprinde argintul din faţă şi fulgerând de răzvrătire, se jură pe
strălucirea ei, că are să nimicească vlăstarul îndrăzneţului voievod. În noaptea ospăţului, Luna s-a dosit
după sprânceana codrilor vecini, pândind să-şi zărescă duşmanca, pentru ca s-o zdrobească.

Soarele, un făt-frumos cu plete de lumină, chefuia cu vodă şi cu toată curtea. Când, pe la sfârşit, intră în
sală fata domnului, împodobită ca o primăvară caldă. Cade ea în genunchi la picioarele Soarelui şi-i cere o
gură, de mântuire. Luna, furioasă, se ridica turbată peste straja codrilor negri, aruncându-se într-un brâu
tremurat de lumină şi pătrunde pe fereastra palatului. A căzut peste faţa rugătoare a fetei ca o ploaie de
blestem şi i-a topit chipul în floare galbenă.

Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunii. Bătrânul voievod, cu faţa îndurerată de obidă, prinde
a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot jarul înlăcrimatului său suflet. Luna, neîncrezătoare, sta rece
şi fulgerătoare. Mesenii boceau şi ei povestea tristă a odraslei fără noroc.

Soarele, întărâtat, îşi prinde nevasta de belşugul înstufat al razelor şi-i face vânt pe fereastră, de o
înnămoleşte departe, în valurile norilor. După aceea, ia pe palmă copila înflorită a temutului stăpân
pământean şi o sădeşte în grădină, printre celelalte podoabe, ca s-o aibă îndeaproape spre mângâiere.
De atunci, „floarea-soarelui”, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce vecinic chipul întristat,
înspre strălucirea craiului zilei, cerşitorându-şi sărutarea mântuitoare.
Comentariu

Legendele păsărilor şi plantelor îşi au locul lor în operele unor scriitori care s-au inspirat din creaţia
populară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia, Alexandru
Mitru etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice, adevăruri transfigurate
prin modalităţi artisitice originale, bogate în resurse morale.

Semnificativă e legenda Povestea Florii – Soarelui, de Călin Gruia, cu o structură complexă,

asemănătoare basmului, în care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea şi
trăsăturile plantei.

Legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al „fetei lui Stefan Voda”, al omului afectat de
lupta fortelor opuse. Motivul muteniei, al Soarelui şi Lunei,al blestemului si predestinarii aduc in
prim plan, prin contopirea realului cu supranaturalul, trăsături umane opuse: bine –rău, viaţă –
moarte, bunătate – răutate, lumină – întuneric.

Compoziţia.

Legenda „ Povestea florii-soarelui „ de Călin Gruia, este organizată în episoade narative si

pasaje descriptive. Actiunea este plasata in planul concret printr-o localizata temporala „in cuprinsul
pamantului”, mai exact, „intr-un amurgit de vara”, la timpul trecut.

Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui începe firesc, aducând în prim plan imaginea “fetei lui
Ştefan – Vodă”. Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o
tristeţe copleşitoare voievodului:”nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihna în oase, de amărât ce era”.
Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără rezultat. Într-un
târziu, o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă în faţa acestuia cu gând să-l ajute; aceasta
este descrisa „ aşa de bătrână, de-şi gâdila pieptul cu nasul ’’.De la episodul venirii bătrânei la domnul
întristat, intriga se nuanţează. Bătrâna îl povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde
odrasla sa “avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe alesul invitat”. Acest moment determină
imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor. Sfatul bătrânei părea, pentru moment, că aduce o
rază de speranţă în sufletul voievodului. Dar Piază-Rea, personaj malefic, forţă a răului, sImbol al
intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite încurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de “blestem”,
anunţând Luna de “necredinţa Soarelui”.

Reacţiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase, exprimate în stil direct şi
indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea îşi blestemă condiţia de zână, şi nu cea de
femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire:” mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aş fi avut
parte de soţ, dar nu zână, cu pletele învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o
peşteră neumblată.”Jură că se va răzbuna pe vodă.
Însuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, în gradarea
episoadelor, începând cu “noaptea ospăţului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o
zdrobească pe fată”, iar “Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţi

curtenii”.Punctul culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor

conflictuale: “Când la sfârşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade în genunchi în faţa Soarelui şi-I
cere o gură de mântuire”, dar “Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de blestem şi i-a topit
chipul în floarea glbenă. Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei”.

Deznodământul legendei e înfăţişat prin împletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, “Soarele furios
face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină”, ca s-o aibă aproape şi ca să se mai
mângâie tatăl ei.

În finalul legendei, cititorul este readus în planul concret, explicându-se cu maximă precizie şi
simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: “De atunci, floarea-soarelui, cu faţa ei
galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei, cerşitorându-
şi sărutarea mântuitoare.’’

In tema textului observam cum se ilustreaza una dintre trasaturile legendei, si anume prezenta
supranaturalui – Luna si Soarele care se pot cobori pe pamant si transformarea fetei intr-o floare.
Remarcam ca astrii au capatat insusiri omenesti - pot vorbi cu oamenii si pot lega diverse relatii cu
acestia, supranaturalul fiind atat de evident.

Legendele dragostei unei pământene pentru soare surprind aspiraţia omului spre infinit, statornicia
sentimentelor nobile – dragostea, încrederea în atingerea idealului, de aici şi ideea tragediei idealului
în veci neatins. Conflictul tragic dintre condiţia de nemuritor a generat marile creaţii ale omenirii, a
servit ca sursă de inspiraţie multor artişti.

Ca mijloace de realizare artistica, intalnim:descrierea, portretul, dialogul; epitete ornante, hiperbole si

comparatii sunt aduse sa caracterizeze personajele legendei: „ primavara calda”, „plete de lumina”,
„ploaie de blestem”.

Tony Brill in „Tipologia legendei populare romanesti- legenda etiologica, sustine ca o data
metamorfozarea savarsita, explicatia faptului este suficienta, naratiunea putandu-se opri. Totusi,
legenda continua multa vreme, intarind in final ideea exprimata si extragand din ea invataminte de
ordin moral sau practic.