Despre fata de imparat ...

Basmul povesteste despre o prea frumoasa fata de imparat pe care pentru a o feri de privirile muritorilor de rand si de ispitele lumii, tatal sau o tine ascunsa intr-un palat construit numai din marmura, aur, argint si pietre scumpe, intr-o "vale stearpa", unde stanci de paza inconjoara mareata adancime. Palatul si gradina lui de aur este pazit de un balaur fioros. Dar vestea despre frumusetea fara seaman a fetei se respandeste repede. Despre ea aude si Florin, fiul unui imparat, care porneste in cautarea fetei, cu gandul s-o cucereasca. Dupa un sir de peripetii, acesta reuseste sa ucida balaurul care pazea castelul. Fata - care privea pe fereastra palatului- este zarita intamplator de un zmeu ce trecea prin apropiere. Indragostindu-se de ea, zmeul se lasa sa cada din inaltul cerului in palat, unde se metamorfozeaza de doua ori, luand chipul unui tanar de o rara frumusete. El ii marturiseste fetei iubirea sa si o roaga sa-l urmeze in tinuturile nemuririi, in ocean sau pe cer. Fata refuza si-i cere sa devina muritor, daca vrea sa-l indrageasca. Intre timp ea se indragosteste de Florin si se lasa rapita de el. Zmeul pleaca sa obtina conditia de muritor, dar ii vede pe cei doi indragostiti si - ca sa se razbune pravaleste o stanca peste fata, omorand-o. In urma acestei amare experiente, zmeul ramane mai departe nemuritor in lumea lui din cer. Basmul ridica deci problema incompatibilitatii dintre lumi, care va apare si in "Floare albastra" si mai apoi in "Luceafarul". Intre 1870-1872 Eminescu a tradus si a versificat acest basm popular intr-o creatie originala ce poarta acelasi titlu: "Fata in gradina de aur". Aceasta poarta insa amprenta talentului eminescian, fiind patrunsa - cum spunea Perpessicius - "de spiritul si farmecul lexical si ritmic propriu creatiilor eminesciene". SURSE DE INSPIRATIE FILOZOFICA: Influena filozofiei lui Arthur Schopenhauer despre geniu i omul comun: GENIUL inteligen obiectivitate capacitatea de a-i depi sfera aspiraie spre cunoatere singurtate OMUL COMUN instinctualitate subiectivitate incapacitate... voina de a tri sociabilitate

puterea de a se sacrifica

dorina de a fi fericit

Izvoare filozofice: Atras de conceptia filozofica a lui Arthur Schopenhauer (1788-1860), Mihai Eminescu preia din lucrarea intitulata "Lumea ca vointa si reprezentare" viziunea antitetica dintre omul obisnuit si omul de geniu, fiecare dintre cei doi fiind particularizat prin trasaturi definitorii: - omul obisnuit, muritorul de rand se caracterizeaza prin mediocritate, atitudine subiectiva in perceperea realitatii, neputinta de a-si depasi sfera limitata de actiune, dorinta oarba de a trai si a fi fericit in sensul pragmatic, imediat al indeplinirii scopurilor omenesti si excesul de socializare; - geniul se particularizeaza prin inteligenta profunda si meditativa, sete de cunoastere cu aspirade spre absolut, atitudine obiectiva asupra realitatii, puterea de sacrificiu de sine pentru implinirea idealurilor, solitudine si capacitatea de a-si depasi limitele conditiei umane prin cugetare asupra gravelor probleme si legi care guverneaza universul. Motive mitologice preluate din sistemul de gandire al filozofilor greci Platon si Aristotel, din "Poemele Vedelor" apartinand filozofiei indiene si din mitologia crestina, mai ales notiunea de "pacat originar" si viziunea cosmogoniei creatine si a apocalipsei. Metamorfoza. Fata - care privea pe fereastra palatului- este zarita intamplator de un zmeu ce trecea prin apropiere. Indragostindu-se de ea, zmeul se lasa sa cada din inaltul cerului in palat, unde se metamorfozeaza de doua ori, luand chipul unui tanar de o rara frumusete. El ii marturiseste fetei iubirea sa si o roaga sa-l urmeze in tinuturile nemuririi, in ocean sau pe cer. Observam aici primul element al incompatibilitatii dintre cele doua lumi. Lumea Luceafarului este cea a luminii, in timp ce lumea eroinei este a umbrei. De constructia romantica a poemului tin si diversele metamorfozari ale Luceafarului, ce ilustreaza exceptionalul firii sale. In mitologia greaca Hyperion este un titan, fiu al cerului si al pamantului. De la acesta Eminescu a retinut doar ideea de astru luminos, precum si proiectarea actiunilor sale intr-un timp si spatiu de proportii gigantice. El ii asociaza constant imaginea cerului, a astrelor si aceea a marii. Din ipostaza contemplativa de luceafar-astru el devine mai apoi "o mreaja de vapaie", ce inunda ca un "luminis" odaia, mangaind fata si mainile fetei adormite. Fata simte aceasta ipostaza de lumina a Luceafarului - sugerata prin metafora "o mreaja de vapaie" - si in vis comunica indirect cu el, invocandu-l cu toata intensitatea sinceritatii si pasiunii. Caracterizarea. Luceafarul-Hyperion este simbolul omului de geniu, caracterizat prin inteligenta (ratiunea pura), obiectivitate, capacitatea de a se sacrifica pentru atingerea unui ideal, aspirand permanent la cunoastere, dar incapabil de a fi fericit sau de a ferici pe cineva. in primul tablou al poemului, Luceafarul,

la chemarea fetei de imparat, se arunca din cer in mare si, luand chipul unui mandru tanar", a carui infatisare aduce cu cea a unui fdndr voievod" - cu parul de aur, cu ochi scanteietori, purtand un giulgiu vanat pe umerii goi si un toiag incununat cu trestii -, o invita in palatele lui de margean, din adancul oceanului. Fata de imparat refuza insa invitatia Luceafarului, socotindu-1 frumos, cum numa-n vis/Un inger se arata", dar strain la vorba si la port", lucind fara de viata". Peste catva timp, in vis, fata il cheama din nou, iar Luceafarul apare, de aceasta data, intrupat din vaile haosului, invesmantat intr-un giulgiu negru si purtand pe vitele-i"negre de par o coroana ce pare ca arde. Tatal Luceafarului este de aceasta data Soarele, iar Noaptea ii este mama. Tanarul ii fagaduieste alesei sale cununi de stele"; ii ofera cerul, pe care ea ar trebui sa rasara ca o stea stralucitoare, alaturi de el. Fiinta terestra, fata se afla in imposibilitatea de a se ridica pana la inaltimea Luceafarului. Spaima de necunoscut, incapacitatea de a-si depasi conditia o determina sa renunte cu usurinta: O, esti frumos, cum numa-n vis/ Un inger se arata,/Dara pe calea ceai deschis/ N-oi merge niciodata!" Fata este coplesita de intensitatea nefireasca a iubirii pe care i-o poarta Luceafarul: Ma dor de crudul tau amor/A pieptului meu coarde,/Si ochii mari si grei ma dor, /Privirea ta ma arde. " Ea ii cere Luceafarului sa devina muritor, ca si ea, conditionandu-i astfel, iubirea: Dar daca vrei cu crezamanl/Sa le-ndragesc pe tine, /Tu le coboara pe pamant,/ Fii muritor ca mine." Partea a treia a poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic. Mistu-itoarea sete de iubire il determina sa se hotarasca sa faca acest sacrificiu, sa isi abandoneze conditia sa de fiinta nemuritoare. Luceafarul ajunge la Demiurg, pentru a-i cere acestuia sa fie dezlegat de nemurire, in schimbul unei ore de iubire": - De greul negrei veci-nicii,/Parinte, ma dezleaga/Si laudat pe veci sa fii/Pca lumii sca-ra-ntreaga." Parintele lumii il numeste Hyperion, adica cel ce se misca deasupra" sau cel care este deasupra". Hyperion simbolizeaza o natura superioara oamenilor, muritorilor. Demiurgul ii atrage atentia lui Hyperion asupra deosebirii esentiale dintre el si cea pe care o iubeste: Tu vrei un om sa te socoii./Cu ei sa te asameni?/Dar pia ra oamenii cu to(i,/S-ar naste iarasi oameni.// Ei numai doar dureaza-n vant/ Deserte idealuri -/ Cand valuri afla un mor mant,/ Rasar in urma valuri;// Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc,/Si nu cunoastem moarte." Demiurgul fixeaza transant opozitia neta, incompatibilitatea dintre cele doua lumi: existenta oamenilor este pusa sub semnul norocului, al hazardului: ei doar rasar", dureaza-n vant" si apoi isi afla un mormant", caci pentru ei totul nu este decat o succesiune, o vesnica alternanta de apusuri si rasarituri (Parand pe veci a rasari,/Din urma moartea-l paste,/Caci toti se nasc spre a muri/ Si mor spre a se naste"); in schimb, Hyperion nu are nici timp, nici loc", el nu cunoaste moarte". Demiurgul, in final, aduce argumentul hotarator, menit sa zdruncine dorinta apriga a lui Hyperion de a deveni muritor, aratandu-i pe pamantul ratacitor"perechea de indragostiti. Aparand din nou in locul lui menit din cer", Hyperion o vede pe Catalina, prea-frumoasa fata de imparat, imha iata de amor", alaturi de Catalin - pajul indraznet de la curte, priceput in jocul dragostei. Catalina simte inca nostalgia Luceafarului, dar ultima ei chemare adresata acestuia se transforma intr-o rugaminte de a-i ocroti norocul: - Cobori in jos, luceafar bland, /Alunecand pe-o raza, / Patrun-de-n codru si in gand,/ Norocu-mi lumineaza!" La chemarea-fetei el tremura ca alte dd(i", dar nu mai cade ca-ri trecut/in mari din tot inaltul", ci, intelegand diferenta esentiala dintre cele doua lumi, rosteste cu mandrie, impersonal, sentinta: Traind in

cercul vostru stramt/Norocul va petrece, -/Ci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece." Luceafarul-Hyperion ramane in lumea sa, privata de fericire, accep-tandu-si destinul, menirea lui eterna, de a veghea asupra lumii, din indepartarea-i solitara. Omul comun este dominat de instinctualitate, de vointa oarba de a trai, de egoism, adica de incapacitatea de a iesi din sine. Omul superior, geniul, este dominat de inteligenta, de capacitatea de a iesi din sine, de a revarsa lumina asupra oamenilor. Lumina lui insa orbeste, superioritatea lui copleseste, inaltimea lui intimideaza si, de aceea, el ramane neinteles, fascinand si inspaimantand deopotriva (desi vorbesti pe m{eles, eu nu te pot pricepe"). Izolat prin calitatile lui exceptionale, el va ramane nemuritor" prin forta gandirii, dar rece" in plan afectiv.