OPERE PENTRU LITERATURA PENTRU COPII – GR 2 EDUCATOARE

Legenda randunicai de V Alecsandri

- Scrisa la Mircesti in 1874 si publicata in volumul „Pasteluri si legende” in 1875, este

dedicata d-nei Nyka Petre Gradisteanu
Prelucrează un text folcloric referitor la metamorfoza unei tinere prinţese in pasare pentru
a respinge iubirea Zburătorului. Ca sa scape de imbratisarea nedorita a făpturii demonice,
fata si-a abandonat vesmântul protector si s-a transformat in floarea denumita „rochita-
randunicii”
Explicând regresiunea pe scara biologica a unei fiinţe omeneşti intr-un element vegetal, legenda culta are
un caracter etiologic, ca si basmele prelucrate de Al Odobescu si integrate in structura eseului erudit
„Pseudo-kinegetikos”
mbinând mitul folcloric propriu-zis cu cel al eroului supranatural si malefic, Alecsandri le-a integrat in
splendide tablouri descriptive diurne si nocturne, înrudite cu spectaculosul natural din pastelurile sale.
Legenda este precedata de un moto, care reproduce un fragment de „cântic poporal” rezumând nucleul
epic al intamplarii extraordinare. Poemul legendar evoca, in 4 fragmente succesive, copilăria ,
adolescenta si devenirea spectaculoasa a unei frumoase fete intr-o vietate destinata spaţiului celest.
Eroina este o „copila dragalasa” având un nume predestinat -Rândunica. Perfecţiunea trasarurilor sale o
face comparabila cu „zâmbetul de soare” cu „albul unui crin”, cu strălucirea unei stele pe cer. Ursitoarea
ii menise o soarta exceptionala, ca va ramane veşnic tânăra si fericita, atrăgându-i pe numeroşii muritori
prin farmecele ei. I s-a mai oferit o rochiţa alba, ţesuta din razele lunii si brodata cu stele in forma de
„altiţe”. Cromatica subliniază castitatea si puritatea morala pe care copila le respecta.

Ursitoarea a avertizat-o ca frumusetea ei va atrage si incercarea malefica a Zburatorului de a-i castiga

iubirea si de a o amagi prin simularea unei afectiuni reciproce. Zana i-l descrie ca pe o faptura
nestatornica, superficiala si infidela, care simuleaza dragostea, incapabil s-o traiasca de fapt.
Eroul fantastic mimand doar conditia umana nu are preferinte sentimentale, ne se poate darui
unei iubiri unice, nu pretuieste feminitatea in sine, ci in stadiul ei primar, neprihanirea. Copila
asculta indemnurile protectoarei divine si nu se lasa amgita de inflcarata declaratie a personajului
demonic. Cuvintele lui de dragoste anticipeaza, prin impetuozitatea lor romantica si bogata
figuratie retorica, dialogurile erotice din „ Calin (file din poveste)”.
Respins de fata si avand un caracter razbunator, precum cel al zmeului din poveste, Zburatorul
pandeste momentul propice pentru a-i fura fetei ce se scalda in lac rochita protectoare.
Pastelistul Alecsandri se vadeste in legendele sale, imaginand un seducator tablou nocturn. Pentru
prima oara in lirica romaneasca, un poet indrazneste sa picteze in cuvinte nudul feminin, trupul
fetei fiind comparat cu „o dalba feerie” si
”divina incantare”. Aparitia ei de vis trezeste elementele de natura personificate, care se comporta
ca niste virtuali indragostiti. Natura inzestrata cu atribute senzual-omenesti ia parte la euforia
erotizata.
Iesind la mal, infioarata de adierea noptii estivale, frumoasa copila se contempla ca Narcis in
oglinda acvatica. Nemaifiind aparata de haina vrajita, printesa isi pierde unicitatea si „norocul” in
lume, incalcand promisiunea facuta zanei bune. Cand Zburatorul, sigur de izbanda apropiata, a
vrut sa o cuprinda in bratele sale, fata s-a metamorfozat instantaneu intr-o randunica, scapand
imbratisarii fatale. O data cu ea, se inalta in vant si straiul fermecat din care au cazut pe pamant
florile ce vor purta de atunci numele pasarii : „Odoare-a primaverei: Rochiti de randunele!”
 Miezul iernei, de Vasile Alecsandri

Pastelul este o specie a genului liric care descrie un tablou de natură, exprimând sentimentele
poetului față de natură. Imaginile vizuale nu le exclud pe cele auditive ci și le asociază.
În literatura românească, Vasile Alecsandri este cel care introduce termenul de pastel  fiind, în
același timp, adevăratul creator al pastelului. 
Apărută în Convorbiri literare, la 1 februarie 1869, poezia Miezul iernei este reprezentativă pentru
accepția clasică a ceea ce se înțelege prin pastel.
TITLUL semnifică esența pastelului. Autorul creează imaginea picturală a unei nopți geroase de
iarnă, în plenitudinea ei.
STRUCTURA Pastelul este alcătuit din patru catrene* care se structurează pe două planuri de
referință – unul real și altul transfigurat – ce se interferează alcătuind un tot unitar.
În primul catren, poetul înregistrează datele realității unei nopți geroase de iarnă, îmbinând
elementele terestre cu cele cosmice: gerul năprasnic face să trosnească arborii pădurii, stelele și
cerul par înghețate, lumina lunii face zăpadă într-un lan de diamanturi. Poezia debutează cu
fixarea în spațiu a peisajului hibernal – în pădure. Încă din acest prim catren, se simte dorința
poetului de a străpunge barierele realității și a păși în planul imaginarului. Repetarea de trei ori a
verbului a părea în primul catren invită imaginația cititorului să participe la crearea tabloului
închipuit de poet. Planul imaginar e completat de o serie de epitete amar, cumplit, strălucitoare,
prin care realitatea este receptată psihologic și de metafora lanuri de diamanturi care încheie
prima viziune a tabloului hibernal nocturn, conferindu-i acestuia o lumină ireală, de pe alte
tărâmuri, asupra căruia versurile următoare vor insista.
Imaginilor vizuale li se alătură cele auditive, iar semnele exclamării sugerează emoția puternică
pe care poetul o resimte în fața acestui peisaj solemn.
Cu strofele a doua și a treia, pășim definitiv în tabloul imaginat de poet, unde transfigurarea,
anunțată în prima strofă, este totală.
În strofa a doua, se creează o imagine vizuală maiestuoasă a iernii. Comparația și metafora se
susțin reciproc în crearea unei realități din închipuirea poetului: fumurile  din coșurile caselor
sunt ca înaltele coloane unui templu maiestuos, stelele ard ca vecinice făclii. Metafora are o
contribuție mai mare în procesul de transfigurare: luna este un far tainic de lumină, munții sunt
altare, codri – organe sonoare, iar întregul tablou este un templu nemărginit. Trăsătura dominantă
a tabloului este lumina ireală care învăluie deopotrivă planul terestru și cel cosmic, iar termeni
ca boltă, coloane, altare, templu organe contribuie la închegarea unei imagini arhitecturale de o
măreție solemnă.
În această amplă imagine arhitecturală, epitetele aduc sugestii de lumină – scânteios, senină,
argintii, de sunet – organe sonoare, note îngrozitoare, de mister – tainic și
de solemnitate – maiestos, nemărginit. Aproape toate aceste epitete sunt ornante, din aceeași
sferă semantică cu substantivul pe care-l determină, având funcția de a spori sentimentul de
admirație și extaz în fața naturii.
În centrul acestei imagini de dimensiuni cosmice poetul se plasează pe sine surprins într-o stare
de admirație profundă și uimire printr-o exclamație ce deschide strofa a treia:
O! tablou măreț, fantastic!…
Emoția poetului este accentuată de semnul exclamării și punctele de suspensie, care îndeamnă la
meditație.
Planul cosmic este redat printr-o imagine vizuală cu ajutorul epitetelor – mii de stele
argintii; metafore nemărginitul templu, munții sunt a lui altare și codrii organe
sonoare; comparație ca vecinice făclii, iar liniștea încremenită este tulburată de șuieratul
crivățului – imagine auditivă – care nu distruge echilibrul tabloului, ci îl completează.
Strofa a patra revine la planul realității imediate, urmărind să-l aducă pe cititor din planul ficțiunii
în cel al vieții concrete. Imaginea naturii încremenite din primul vers este reluată la final printr-o
enumerație fără viață, fără glas, niciun zbor[…], niciun pas și puternic scoasă în evidență printr-
o imagine motorie reprezentată de apariția lupului și a prăzii sale, construită pe opoziția static/
dinamic.
Deși a revenit în planul realității concrete, poetul nu l-a părăsit pe deplin pe cel imaginar: în raza
lunii, lupul este ca o fantasmă.
FIGURI DE STIL  În realizarea tabloului de iarnă, Alecsandri folosește comparația (ca vecinice
făclii), metafora (nemărginitul templu), epitete, personificarea (luna aprinde farul tainic de
lumină, crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare), repetiția, enumerarea.
ELEMENTE DE PROZODIE Poezia are ritm trohaic, rimă împerecheată, iar versul lung de 15-
16 silabe.
Miezul iernei este un pastel, deoarece autorul creează un tablou în versuri al naturii feerice
exprimându-ți sentimentul de extaz în fața acestuia.
Însă ceea ce surprinde este faptul că poetul nu copiază pur și simplu realitatea unei nopți geroase
de iarnă, ci imaginează o alta, structurată pe două planuri, în care descrierea picturală devine un
procedeu artistic fundamental

ZDREANTÃ- Tudor Arghezi

Zdreanta este una dintre cele mai frumoase poezii destinate copiilor.
Este o scurtă povestire alegorică în versuri, in care autorul personifica un catel pentru a satiriza
deprinderea de a fura, prin urmare este o fabula.
Poezia are in structura o prima parte- povestirea propriu-zisă si o a doua - morala.
Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil
TITLUL este o metafora care sintetizeaza imaginea personajului principal.
CONTINUTUL
Inceputul poeziei este o interogatie retorica si are scopul de a capta atentia copilului si a-l implica
sufleteste
L-ati vãzut cumva pe Zdreanta,
Cel cu ochii de faianta?
Urmeaza descrierea catelului: frumos, cret, latos, cu parul care-I acopera ochii de faianta.
Datorita infatisarii catelului versurile sunt foarte atractive pentru copii:
E un câine zdrenturos
De flocos, dar e frumos.
Parca-i strans din petice,
Ca sã-l tot impiedice,
Ferfenitele-i atarna
Si pe ochi, pe nara carna,
Si se-ncurca si descurca,
Parca-i scos din calti pe furca.
Are insa o ureche
De pungas fãrã pareche.
Poezia continua cu pozna lui Zdreanta. El isi propune sa fure un ou din cotetul gainilor, sta la
panda pana cand vede ca o gaina s-a ouat, intra in cotet, fura oul si-l mananca.
Da tarcoale la cotet,
Ciufulit si-asa laiet,
Asteptand un ceas si doua
O gaina sã se oua,
Care canta cotcodace,
Proaspat oul când si-l face.
De când e-n gospodarie
Multe a-nvatat si stie,
Si, pe branci, taras, grabis,
Se strecoara pe furis
Pune laba, ia cu botul
Si-nghite oul cu totul.
Este insa prins de gospodina si pedepsit. Ca sa-l dezvete de acest urat obicei gospodina a pus in
cuibarul gainilor un ou fiebinte, iar Zdreanta cand a vrut sa-l manance s-a fript.
"Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. - "L-a mancat!"
"Stai nitel, ca te dezvat
Fara matura si bat.
Te invata mama minte."
Si i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum I-a imbucat,
Zdreanta l-a si lepadat
Si-a-njurat cu un latrat.
Finalul poeziei este un monolog, din care rezulta ca metoda gospodinei de a-l pedepsi te
smercherul catei a dat roade.
Când se uita la gaina,
Cu culcusul lui, vecina,
Zice Zdreanta-n gandul lui
"S-a fãcut a dracului!"
Mesajul finalul poeziei este usor de receptat de copii si anume: furtul se pedepseste.
COMPOZITIE
Desi foarte scurta poezia abunda de figuri de stil si tehnici artistice
 de epitete la constructia portretul fizic al catelului: de faianta, zdrenturos, flocos, carna,
ciufulit, laiet,
 si comparatii: “Parca-i scos din calti pe furca, “Are insa o ureche/ De pungas fãrã pareche”
 aliteratii: “ pe branci, taras, grabis,”
 personificare: Zdreanta gandeste si vorbeste in gand
 dialogul:
 interogatia retorica
Versificatia asigura muzicalitate
 Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata
 Rima: imperecheata
 Masura: 7- 8 silabe

TALHARUL PEDEPSIT- T ARGHEZI

Talharul pedepsit este o foarte scurtă povestire alegorică, în versuri, în care autorul, personifica
unul dintre animalele din universul inconjurator al copiilor (un soricel) si satirizează deprinderea
lui de a fura, cu scopul de a preveni manifestarea unui astfel de prost obicei. Prin urmare are
caracteristicile fabulei ca specie literara
Poezia are in structura o prima parte- povestirea propriu-zisă si o a doua - morala.
Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil
TITLUL este o metafora care sugereaza deznodamantul intamplarii descriese in poezie .
CONTINUTUL
Inceputul poeziei fixeaxa locul si timul actiunii: “ Intr-o zi, prin asfintit, “
Poezia descrie in continuare isprava micului animalut: facandu-si socoteala ca este mai mare și
prin urmare mai puternic decat o albina, soricelul a intrat intr-un stup sa fure miere.
Soaricele a-ndraznit
Sa se creada in putere
A prada stupul de miere.
El intrase pe furis,
Strecurat pe urdinis,
Se gandea ca o albina -i
Slaba, mica si putina,
Pe cand el, hot si borfas,
Langa ea-i un urias.
In stup insa, a dat ochii cu familia albinei, care a tabarat pe el si drept pedeapsa l-a imbracat tot in
ceara
Nu stiuse ca nerodul
Va da ochii cu norodul
Si-si pusese-n cap minciuna
Ca da-n stup de cate una.
Mesajul finalul poeziei este usor de receptat de copii si anume: furtul se pedepseste si unitatea
familiei inseamna putere .
Nu ajunge, vream sa zic,
Sa fii mare cu cel mic,
Ca puterea se aduna
Din toti micii impreuna
COMPOZITIE
 de epitete la constructia portretul fizic al albinei: Slaba, mica si putina,
 personificare: soarecele gandeste
 Versificatia asigura muzicalitate
 Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata
 Rima: imperecheata
 Masura: 7- 8 silabe

Revedere, Mihai Eminescu

La baza poeziei stau unele doine populare cunoscute de poet, ale caror versuri Eminescu le
stilizeaza iarlirismul este aprofundat. Unificand motivele folclorice, poetul creaza un cantec nou,
in tonalitate de doina. Poezia devine o elegie filozofica pe tema vremelniciei si al caracterului
perisabil al omului in contrast cu perenitatea naturii, simbolizata de codrul vesnic. Compozitional,
'Revedere' este structurata in doua planuri distincte, marcate prin dialog si desfasurate in patru
secvente. Din perspectiva ideilor filozofice cuprinse in vesmant poetic, se poate observa ca in
primele doua secvente teza despre scurgerea treptata a timpului este sugerata prin succesiunea
anotimpurilor; iar in celelalte doua unitati semantice sunt puse in antiteza doua concepte
filozofice: omul trecator - codrul etern. Timpul este elementul de referinta al intregii poezii, caci
toate datele planului natural si ale celui uman stau sub cupola lui. Repetarea unor cuvinte si
sintagme ce cuprind notiunea de timp ('Ca de cand nu ne-am vazut / Multa vreme a trecut / Si de
cand m-am departat / Multa lume am imblat'), sugestiile oferite prin titlul poeziei si prin
frecventa unor cuvinte-cheie ('vreme trece, vreme vine') potenteaza caracterul filozofic si
tonalitatea elegiaca a versului eminescian. Daca in primele secvente perceptia timpului se face cu
detasare si obiectivitate, punandu-se accentul pe comuniunea om-natura, in partea a doua a
poeziei, atat intrebarea cat si raspunsul codrului dezvaluie miscarea spatiului din afara spre
vibratia dinauntru si transferul notiunii obiective in substanta de suflet. Stilul metaforic din ultima
strofa evidentiaza capacitatea poetului de a concentra ideile filozofice in formele artistice
specifice creatiei populare. In aceste versuri se creaza un tablou dinamic, prin alternanta planului
terestru cu cosmicul, si a spatiului naturii cu orizontul uman. Tendinta de abstractizare si
generalizare a ideilor este sustinuta artistic prin enumerarea si cuplarea substantivelor cu valoare
de simbol pentru planul terestru si cosmic ('Marea si cu raurile / Lumea cu pustiurile / Luna si cu
soarele / Codrul cu izvoarele'). Urmarind elementele ce sustin sursa folclorica (relatia om-natura,
adresarea directa, aspecte ale oralitatii stilului, folosirea formelor diminutivale, repetarea
conjunctiei 'si', rolul pronumelui personal la persoanele I si a II-a, etc.) putem observa fuziunea
perfecta intre sursele populare si lirismul poetic eminescian. Dacă poemul Luceafărul este
chintesenţă a întregii creaţii eminesciene, putem aprecia că Revedere este cea mai reprezentativă
pentru inspiraţia din literatură populară, pe care a cunoscut-o nemijlocit şi din care s-a inspirat,
convins fiind că numai acolo putea găsi “cuvântul ce exprimă adevărul” şi că “o adevărată
literatură trainică *...+ nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru, pe tradiţiile,
obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui”. Plecând de la afirmaţia lui George Călinescu, conform
căreia “cea mai mare însuşire a lui Eminescu este de a face poezii populare fără să imite şi cu idei
culte”, să urmărim ce elemente a preluat poetul din folclorul nostru literar şi cum s-au interferat
cu propriile sale idei izvorâte din cultura sa atât de profundă şi vastă. Concepută într-o primă
variantă în 1875 şi publicată în Convorbiri literare din 1 octombrie 1879, poezia Revedere face
parte din categoria acelor creaţii ce-şi dezvăluie cu uşurinţă semnificaţiile oricărui cititor. Pentru
cel neavizat, care rămâne la modul inocent de receptare, poezia apare ca un dialog oarecare între
poet şi codru. Depăşind însă aparenţele, poezia este de o profunzime cu totul deosebită, dialogul
poet-codru fiind, în fapt, un pretext pentru evidenţierea unor cugetări de care sunt capabile doar
marile spirite umane. Utilizarea dialogului dintre poet şi codru este, în felul ei, un procedeu de
sorginte populară. Codrul apare ca o permanenţă în majoritatea creaţiilor folclorice, el fiind
întotdeauna “frate cu românul”. Elementele împrumutate din modelul folcloric se găsesc atât în
vocabular, cât şi în versificaţie. Din prima categorie face parte folosirea diminutivelor:
substantivele (codruţule), unele provenite din adjective (drăguţule). Se folosesc, de asemenea,
forme verbale vechi sau regionale: am îmblat, mi-i vremea, au trecut (astăzi aflat în dezacord de
număr şi persoană cu subiectul vreme), cuvinte din sfera ocupaţiilor rurale (cofeile). Deosebit de
sugestivă este, de asemenea, întrebuinţarea interjecţiei ia (“Ia, eu fac…”). În domeniul
versificaţiei remarcăm metrica specific populară, cu versuri scurte de 7–8 silabe, ritmul trohaic şi
rima împerecheată. În ceea ce priveşte structura şi semnificaţiile poeziei, dialogul dintre poet şi
codru trebuie văzut ca un pretext pentru exprimarea propriilor gânduri şi atitudini ale poetului în
faţa spectacolului vieţii. Cei doi protagonişti (poetul şi codrul) sunt, de fapt, simboluri ale celor
două ipostaze ale existenţei umane: una a poetului (şi, prin extensie, a condiţiei umane) şi alta a
codrului care, în final, se va extinde la scara întregii naturi (terestre şi universal-cosmice).
Ipostaza poetului ni se relevă ca una ce s-a înstrăinat o vreme de natura ocrotitoare. Regăsirea
codrului stârneşte poetului o bucurie reţinută, dar reală (prima strofă). Cea de a doua intervenţie a
poetului nu mai are caracterul interogativ al celei dintâi, ci tonalităţi grav-melancolice produse de
conştiinţa scurgerii timpului şi de sentimentul permanenţei naturii: “Vreme trece, vreme vine, /
Tu din tânăr precum eşti, / Tot mereu întinereşti.” Adâncimea cugetării eminesciene se regăseşte,
însă, în ceea ce numeam planul codrului, în fapt, adevărata ipostază a eului poetic eminescian.
Codrul se defineşte prin atemporalitate (“Ia, eu fac ce fac de mult”; “Şi mai fac ce fac de mult”;
“… de veacuri / Stelele-mi scânteie pe lacuri”), prin permanenţa în acelaşi perimetru şi prin
caracterul său neschimbător (… “Dar noi locului ne ţinem, / Cum am fost, aşa rămânem”).
Folosirea pluralului noi extinde observaţia poetului de la codrul singular la scara întregii naturi,
terestre şi cosmice: “Marea şi cu râurile / Lumea cu pustiurile, / Luna şi cu soarele, / Codrul cu
izvoarele” Replica finală pusă pe seama codrului conţine două versuri ce dau, de fapt, substanţă
întregii poezii: “Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor”. Aceste versuri exprimă
adevărata şi cea mai puternică manifestare a cugetării poetului; ele conferă poeziei caracterul de
meditaţie filozofică, întrucât exprimă gânduri şi atitudini despre una dintre cele mai grave
probleme ale existenţei, în general: relaţia dintre permanenţa naturii şi vremelnicia, efemeritatea
fiinţei umane. Întrucât aceste constatări grave stârnesc poetului o atitudine profund melancolică,
meditaţia filozofică conţine şi elemente de elegie. Revedere este una dintre cele mai
reprezentative din întreaga creaţie naţională
 CANTEC-N. STANESCU

Poezia "Cantec" face parte din volumul "O viziune a sentimentelor" (1964) si este o
poezie de dragoste care enunta starea de jubilatie a postului altfel de pana acum. E o rostire
aparte, un stil nou plin de prospetime si de parfumul unui spirit original. De fapt toate poeziile de
inceput ale poetului Nichita Stanescu stau sub semnul mirarii, al iesirii din hibernare, al renasterii
postului odata cu adolescenta. E o trezire la nivelul senzatiilor, o explozie a fiintei ca prezenta, a
sufletului in cosmos, a intregii organizari plasmatice a trupului. Fericirea de a iubi e mai puternica
decat fiinta. Intalnim in primele versuri ale poeziei "Cantec" un plus de energii afective enuntate
simplu dar rascolitor "E o intamplare a fiintei mele:/ si-arunci fericirea dinlauntru! meu/ e mai
puternica d ecat mine/ decat oasele mele." Intalnim aici alte mijloace de expresivitate, un alt stil,
de fapt absenta unui sul, care devine un stil nou. Imaginatia postului este ea insasi expresivitate.
Lucrurile sunt spuse simplu Fericirea dinlauntru depaseste fiinta, oasele, durerea Dispar limitele,
apar energiile fericirii unite care nu sunt altceva decat energiile pasionale si energiile spirituale.
Imbratisarea indragostitilor este dureroasa prin scrasnetul oaselor si minunata prin fiorul
apropierii, al contopirii, al indumnezeirii prin iubire: "mereu dureroasa, minunata mereu". Dar
dragostea la Nichita Stanescu sta si sub semnul cuvantului, al rostirii, al faptuirii prin cuvant: "Sa
stambe vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte/ lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart/ fluviul rece
in delta fierbinte/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt". Iata forta magica a cuvantului, puterea de a
separa prin cuvant ziua de noapte, dar mai ales bazaltul de bazalt, deci elementul divers, dar si
acelasi element, care numai aparent este identic. Altfel spus, dragostea separa dar sj uneste,
identifica doua realitati care deriva din una singura - androginul, care este atat de iubit de poeti, el
semnificand in preistorie perfectiunea. In strofa a treia, Nichita Stanescu se avanta ca fiinta plina
de fericire intr-o anumita lume, o lume tasnita in sus, o lume prelunga si in nesfarsire, o lume in
coloana care duce la irrvesnicire: "Du-ma fericire, in sus, si izbeste-mi/ tampla de stele, pana
cand/ lumea mea prelunga si in nesfarsire/ se face coloana sau altceva/ mult mai inalt si mult mai
curand". Dragostea aici, inseamna pentru poet aspiratie catre puritate, catre inalt, dar ea inseamna
sj provocarea poetului catre creatie, plasarea lui in vesnicie. Ultima strofa a poeziei "Cantec" este
sub semnul mirarii ca atitudine exemplara in fata existentei noastre ca fiinte intamplatoare.
Contrariile se estompeaza se armonizeaza limitele se rup, are loc transcenderea de la unul la altul:
"Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!/ Doua cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se/ doua
culori ce nu s-au vazut niciodata/ una foarte de jos, intoarsa spre pamant/ una foarte de sus,
aproape rupta/ in infrigurata neasemuita lupta/ a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt" Metaforele
sunt abstracte, nonfigurative "doua cantece... doua culesi..." Ele decanteaza fiinta umana de orice
impuritate atunci cand de fapt poetul cauta atractia contrariilor. Poezia se inchide cu un vers ce
pune fiintarea fiintei la nivelul intamplarii: "a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt".

Povestirea Puiul,

capodopera a literaturii ro mane", dupa cum o considera Garabet Ibraileanu, prezinta drama unui
pui de prepelita, care este ranit de alice la o aripa si, neputand sa zboare, este abandonat, cu
durere, de catre pre-pelita-mama, atunci cand trebuie sa plece cu ceilalti pui, sanatosi, catre tarile
calde. Naratiunea incepe cu momentul sosirii prepelitei, venita de departe, tocmai din Africa,
sfarsita de oboseala, intr-un lan de grau. Aici, de indata ce-si recapata fortele, isi cladeste cu grija
cuibul, pe care il asaza mai sus, ca sa nu i-l inece ploile". Cu aceeasi dragoste nemarginita.
prepelita-mama isi cloceste ouale, pentru ca nu cumva vreo picatura de ploaie sa i le atinga.
Prepelita va scoate sapte puisori, imbracati cu puf galben", parca erau sapte gogosi de matase".
De indata ce se fac mai marisori, prepelita-mama le ofera puilor adevarate lectii de
comportament, invatandu-i cum sa-si caute hrana, cum sa se ascunda de vanatori si, mai ales, cum
sa zboare, prega-tindu-i astfel pentru lunga lor calatorie ce avea sa inceapa odata cu venirea
toamnei. Drama prepelitei se declanseaza atunci cand cel mai mare dintre pui, neascultator. in loc
sa stea pitulat cum i se spusese, zboara in bataia alicelor trase de un vanator si este ranit la o aripa.
 Durerea prepelitei la vederea puiului suferind este fara margini. Sfasietor este momentul in care
prepelita trebuie sa ia decizia de a-si salva ceilalti pui, plecand in tarile calde, caci altfel acestia
riscau sa moara la venirea iernii. Ea ar fi vrut sa se rupa in doua: sa poata pleca cu puii sanatosi si,
in acelasi timp, sa ramana cu puiul ranit. Prepe-lita-mama, J ara sa se uite inapoi, ca sa nu-si
slabeasca hotararea", isi ia zborul. Povestirea, insorita de un moto sugestiv (Sandi, sa asculti pe
mamica!"), are o profunda valoare educativa si moralizatoare. **************** Puiul de I. Al.
Bratescu Voinesti impresioneaza prin induiosatoarea nefericire a unui puisor, de prepelita, ranit la
o aripa si lasat sa moara singur, de gerul iernii, de catre prepelita-mama, care nu-l mai poate lua
in marea calatorie spre tarfle calde. Aceasta povestire se potriveste perfect unei lecturi naive,
sentimentale, fara nici o intentie de intelegere mai adinca ori de studiere a textului sub aspectul
frumusetii artistice. Prozatorul apeleaza la cele mai firesti sentimente ale cititorului, precum
curiozitatea fata de viata necuvintatoarelor si mila fata de o biata pasare ranita. Textul se
adreseaza in primul rind copiilor, caci puisorul este si el „un copil" al prepelitei, iar autorul aseaza
ca moto al povestirii un semnificativ indemn: „Sandi, sa asculti pe mamica!" De la aceste vorbe,
pe care le vom pune in legatura cu titlul, va trebui sa incepem o lectura putin mai atenta a
povestirii. Daca o istorisire care priveste numai-viata pasarilor e precedata de un sfat adresat lui
Sandi sau oricarui copil, inseamna ca ea este pilduitoare pentru puiul de om, intocmai ca o fabula
pentru adulti. Pe de alta parte, scriitorul putea imagina si altfel o intimplare cu tilc, fara sa-si
aleaga personajele din universul natural. Prin urmare, descoperim un dublu interes al autorului:
curiozitatea fata de intimpmrite marunte, nestiute, din natura, fata de modul de viata al pasarilor,
fata de obiceiurile lor, fata de dramele lor posibile si analogia (corespondenta, asemanarea) cu
lumea oamenilor. Morala, invatatura care se detaseaza din text priveste, desigur, universul uman,
nu pe acela al prepelitelor. Dar o opera literara nu se scrie inainte de orice pentru a transmite
sfaturi si principii de viata. Autorul umanizeaza vietuitoarele inaripate, caci tot ceea ce priveste
omul cu interes si participare sufleteasca se umanizeaza, capata trasaturi omenesti. Or, acest lucru
nu se mai intimpla in fabule, unde animalul nu este decit o caricatura a unor soiuri de oameni. In
Puiul sintem impresionati, pe de o parte, de faptul ca scriitorul se lasa cucerit de infinitele aspecte
ale naturii, de farmecul tainic al infatisarii si obiceiurilor vietuitoarelor, incit aceste obiceiuri, de
fapt instinctive, par dictate de o constiinta, iar pe de alta parte, de exemplele pe care le ofera
natura, exemple ce se constituie in adevarate modele de comportament uman. Pentru aceasta este
necesara cunoasterea adinca a ambelor lumi: aceea.a vietuitoarelor si aceea a oamenilor. Nu mai
putin adevarat este faptul ca exista instincte care le unesc, precum instinctul matern, atu de fin
nuantat in Puiul. Sa observam in text imaginile concrete ale iubirii de mama. Ea transpare inca
din grija pentru cladirea cuibului, viitor adapost al J uisorilor. L-a facut indata ce si-a recapatat
fortele dupa lungul rum, si l-a asezat „mai sus, ca sa nu i-1 inece ploile". O nemarginita grija are
pasarea-mama si fata de oua, „mici ca niste cofeturi" - noteaza autorul cu acea tandrete de care
vorbeam, in legatura cu viata zburatoarelor. El se adreseaza unui copil, ajutmdu-i intelegerea prin
exemple cunoscute din universul domestic: „Ai vazut cum sta gaina pe oua? Asa sta si ea..." Cu
dragoste paterna, povestitorul indruma conoasterea copilului, ii arata tainele vietii, ii invata, mai
ales, sa observe cu atentie, sa nu treaca superficial peste aspecte ale vietii care par banale, d$r
care, privite indeaproa-pe, pot destepta un mare interes. Prepelita indura obositoarea veghe a
clocitului pentru ca nici o picatura de ploaie sa nu atinga ouale. Pentru a convinge mai bine pe
cititor (si pe ascultator) de dragostea prepelitei, scriitorul descrie cu o gingasie care tradeaza
propria lui dragoste pentru puii de pasare, dragalasenia vlastarelor prepelitei. Cum sa nu fie
acestia iubiti cind sint atit de „draguti", „goi ca puii de vrabie" (o alta comparatie care-1 ajuta pe
copil sa inteleaga, sa si-i inchipuie, vrabia fimdu-i foarte cunoscuta), „imbracati cu puf galben,
„parca erau sapte gogosi de matase". In general, obiectele si fiintele mici sirnesc duiosia (astfel se
explica existenta diminutivelor in limba - „puisor"). Puii tuturor vietui-toarelor, chiar ai celor mai
dizgratioase sint „draguti" pentru ca sint neajutorati, cerind ocrotire, pentru ca sint nevinovati,
intocmai ca puiul de om. Gingasia si candoarea puilor apare si in felul in care erau hraniti. O
lacusta e „farimitata de prepelita „in bucatele mici", ei o maninca cu „cioculetele. Imitarea
ciugulitului e „so-nora": „pic! pic! pic!" (onomatopeea). Lumea celor mici este o „lume a
diminutivelor", totul este marunt in acest univers, este adus la dimensiunea lor.
 CĂPRIOARA, de Emil Gârleanu

Mizând pe un profund spirit de observaţie şi pe forţa de seducţie avieţuitoarelor în lumea

copiilor, prozatori precum: M. Sadoveanu, G.Galaction, I. Agârbiceanu, C. Petrescu, I. Al.
BrătescuVoineşti şi E. Gârleanuau creat adevărate capodopere demne de a sta alături de scrieri
dinliteratura universală.Emil Gârleanu este autorul celebrului volum din 1910 „Din lumea
celorcare nu cuvântă‖, volum alcătuit din mici monografii ale necuvântătoarelor, dela gâze la
animale domestice, până la vegetale, acest parc de vietăţi cuprinde: „Gândăcelul‖, „Mărinimie‖,
„Sărăcuţul‖, „Grivei‖, „Frunza‖, „Fricosul‖,„Căprioara‖. TEMA SCRIERII Autorul converteşte un
instinct din lumea animalelor într-o puternicădragoste maternă capabilă chiar de sacrificiul
suprem. COMPOZIŢIA. EXPRESIVITATEA VALORILOR ESTETICE Creaţia debutează într-
o atmosferă de pace care nu părea a prevestideznodământul tragic. Tabloul este construit pe
fondul unei naturigrandioase: „pe muşchiul gros, cald, ca o blană a pământului, căprioara stă
joslângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul, cu botul mic, catifelat şi umed pespatele mamei lui, şi
cu ochii închişi se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge şilimba ei subţire alunecă uşor pe blana
moale, mătăsoasă a iedului.‖Este o scenă de familie plină de duioşie şi graţie, elemente
sugerateprin epitete duble, triple şi o comparaţie. Armonia, liniştea şi împăcarea suntpunctate
pentru a scoate şi mai bine în relief lupta sfâşietoare din sufletulde fugarnică al căprioarei, care de
fapt nu mai pare să fie un animal ci o mama adevărată, copleşită de milă pentru „fiinţa fragedă
căreia i-a dat viaţă,pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă.‖Detaşat de
textul schiţei, acest fragment ne duce cu gândul la ofiinţă umană, la mamă, la eterna noastră
mamă.Acesta este momentul când puiul de căprioară trebuie să-şi ia destinulpe cont propriu.„Un
muget înăbuşit de durere‖ puse capăt frământării lăuntrice, şi, învingându-şi dragostea maternă,
căprioara se hotărî să-şi ducă puiul la„ţancurile de stâncă din zări, unde va fi în afară de orice
pericol. Acolo, pemuchiile prăpăstiilor era împărăţia caprelor, peste care stăpâneau fără nici
ogrijă, şi acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa.‖Scena moale de până aici se dinamizează, drumul până
la ţancuri oimpune, singura ei armă de apărare o constituie mişcarea rapidă, fuga„fulgerătoare‖,
„salturile îndrăzneţe‖ „prin locuri pline de primejdie‖ şi iedultrebuie să facă dovada că are forţa
acestor mişcări. Iedul, „se ţinevoiniceşte‖ şi „se avântă ca o săgeată‖ .Ameninţarea pluteşte în aer,
lupul stă la pândă, căprioara simte„conteneşte fuga, păşeşte încet‖. Natura sălbatică, grandioasă şi
înspăimântătoare este descrisă admirabil, ca un drum între viaţă şi moarte.De la luminozitatea
poienilor – viaţa, se ajunge în inima întunecată ca un iad apădurii – moartea. Într-o grandoare
impresionantă lumina se împuţinează şispaţiul se îngustează treptat. Ieşiră la un alt luminiş şi
continuarea drumuluieste posibilă numai pentru ied, căprioara se va sacrifica pentru
acesta.Momentul culminant este descris cu măiestrie, dar cu economie demijloace stilistice
pentru ca sacrificiul să nu devină patetic. Finalul estemagistral, încheind o evocare narativă prin
ochii căprioarei muribunde, în care imaginea realităţii se stinge treptat, ultima fiind aceea a
iedului care „setopeşte în adâncul pădurii‖ – simbol al salvării.„Prăbuşită în sânge, la pământ, sub
colţul fiarei, căprioara rămâne cucapul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se
topeşte înadâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbura în apa morţii.‖Limba
folosită de Emil Gârleanu este cu totul potrivită fondului de idei,cu expresii plastice şi epitete
sugestive. Stilul este concis şi redă cu precizieideea, fiind totuşi bogat în epitete şi comparaţii.
Schiţele lui Gârleanu au o însemnată valoare instructivă şi educativă. Ele constituie un mijloc
decunoaştere a unor aspecte ale vieţii animalelor, păsărilor, insectelor şi chiar aplantelor, redate
într-o formă literară accesibilă. Lectura acestor schiţe letrezeşte copiilor dorinţa de a observa mai
atent viaţa din natură şi măreşteinteresul pentru cunoaşterea vieţuitoarelor, contribuind la
dezvoltareaspiritului de observaţie. Prin forma lor artistică, schiţele lui Gârleanucontribuie şi la
dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor.Schiţa este o operă epică - o naraţiune – în proză,
de mici dimensiuni, în care se relatează o singură întâmplare semnificativă din viaţa
unorpersonaje. Acţiunea dintr-o schiţă se petrece într-un interval de timp scut,cel mult o zi, şi
 într-un spaţiu restrâns.Pentru ca lectura operei lui Gârleanu să-şi atingă scopul educativ şi,
înspecial, să contribuie la dezvoltarea spiritului de observaţie, educatorultrebuie să-i stimuleze pe
copii, pentru a observa amănuntele redate descriitor şi a le putea reproduce. LEGENDA FLORII
SOARELUI, Calin Gruia Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi
preşcolari.Legendele păsărilor şi plantelor îşi au locul lor în operele unor scriitori care s-au
inspirat dincreaţia populară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin
Gruia,Alexandru Mitru etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice,
adevăruritransfigurate prin modalităţi artisitice originale, bogate în resurse morale. Semnificativă
e legenda Povestea florii – soarelui, de Călin Gruia, cu o structură complexă, asemănătoare
basmului, în care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea şi trăsăturile
plantei.Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al ―fetei
luiŞtefan-Vodă‖, al omului afectat de lupta forţelor opuse. Ţesătura metaforică şi hiperbolică
amotivelor muţeniei, blestemului, predestinării, Soarelui şi Lunei, din perspective reală
şisupranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanţa, în reverberaţii lirice şi dramatice,
trăsăturigeneral – umane opuse: bine –rău, viaţă – moarte, bunătate – răutate, lumină – întuneric.
Compoziţia Legenda este organizată în episoadenarrative, întretăiate de pasaje descriptive.
Acţiunea e structurată pe două planuri ce se întrepătrund: planulconcret şi cel transfigurat, care
păstrează datele existenţiale. Evenimentele sunt circumstanţiale în ―spaţiul acestui pământ‖,
folosindu-se timpul trecut (―pre vremea lui Ştefan cel Mare‖).Naraţiunea legendei Povestea
florii-soarelui începe firesc, aducând în prim plan imaginea ―fetei luiŞtefan – Vodă‖. Fata, deşi
este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţecopleşitoare voievodului. Acesta
caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi aitimpului, dar fără rezultat. Întrun
târziu, o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă în faţaacestuia cu gând să-l ajute.De la
episodul venirii bătrânei la domnul întristat, intriga se nuanţează. Bătrâna îl povăţuieşte peŞtefan
să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa ―avea să prindă grai, dacă îl va săruta pealesul
invitat‖. Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor. Sfatulbătrânei
părea, pentru moment, că adduce o rază de speranţă în sufletul voievodului. Dar Piază-Rea,
personaj malefic, forţă a răului, symbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite încurcăşi
zădărniceşte dezlegarea fetei de ―blestem‖, annţând Luna de ―necredinţa Soarelui‖. Reacţiile
Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase, exprimate în stil direct şiindirect, cu
tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea îşi blestemă condiţia de zână, şi nu cea defemeie, ce i-
ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă.Însuşirile supranaturale şi contrastante
ale personajelor dau pregnanţă mesajului, în gradareaepisoadelor, începând cu ―noaptea
ospăţului‖. Astfel, ―Luna s-a ascuns sub sprânceana codruluica s-o zdrobească pe fată‖, iar
―Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţicurtenii‖.Punctul culminant al
naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale:―Când la sfârşit,
veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade în genunchi în faţa Soarelui şi-I cere ogură de mântuire‖,
dar ―Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, şi i-a topitchipul în floarea
glbenă. Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei‖.Deznodământul legendei e înfăţişat
prin împletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, ―Soarelefurios face vânt Lunei, iar pe
copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină‖, ca s-o aibă aproape şica să se mai mângâie tatăl ei.În
finalul legendei, cititorul este readus în planul concret, explicându-se cu maximă precizie
şisimplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: ―De atunci, floarea-soarelui,
cufaţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului
zilei,cerându-i sărutarea mântuitoare‖.

Cenusareasa , fratii Grimm

Cenusareasa este cea mai cunoscuta poveste de dragoste care nu are nevoie de nici o prezentare.
Ceea ce e mai frumos in toata acesta povestire e cum cei doi, din doua lumii complet diferite
reusesc sa cunoasca dragostea adevarata.Cenusareasa e o frumoasa fata care ramane singura pe
lume si trebuie sa se mute cu masa sa vitrega fiind scoasa din familie si devenind o servitoare... in
propria ei casa. Cand ea vrea sa mearga la bal mama ei vitrega nu o lasa sa se imbrace cu hainele
ei mai vechi desi erau foarte frumoase... ci le da fiicelor sale sa se gate de mers la bal pentru ca
ele sa fie cele mai frumoase in felul acesta sa reuseasca macar una sa-l impresioneze pe print.
Ramanand singura si plangandu-si amarul fetei i se arata o zana buna care reuseste sa o faca
frumoasa pentru balul care abia incepuse. O imbraca foarte frumos, dintr-un dovleac ii face
caleasca si din niste soareci amarati ii face doi cai grandiosi care sclipeau parca la cat erau de
albi. Ajunsa la bal frumusetea ei nu putea trece ne remarcata, toata lumea vedea cat era de
minunata, si ceea ce li se parea mai interesant e ca avea niste pantofi ca de cristal ceea ce nimeni
nu mai vazuse pana atunci. Printul o priveste neintrerupt chiar daca toate fetele care se gaseau
acolo incercau sa il cucereasca.

Alba ca zapada, Fratii Grimm

A fost odată o copilă de împărat cu pieliţa obrazului albă ca neaua proaspătă, buzele roşii ca
sângele tânăr şi părul negru ca abanosul. . Se numea Albă-ca-zăpada. Dar mama copilei muri
curând şi tatăl ei, împăratul, îşi luă o altă soţie. Aceasta se voia cea mai frumoasă de pe lume.
Întrebînd însă o oglinjoară fermecată, află că Albă-ca-zăpada era mult mai frumoasă decât ea. De
ciudă, porunci unui vânător de la curte să ducă fata în pădure. S-o răpună şi să-i aducă, drept
mărturie a faptei sale, inima copilei. Vânătorul, mişcat de lacrimile nevinovatei fete, nu se simţi
în stare s-o ucidă, Doborî în schimb un pui de mistreţ, îi luă inima şi i-o duse maşterei. Rămasă în
pădure singură, Albă-ca-zăpada nimeri la căsuţa celor şapte pitici fauri ai munţilor. Aceştia o
luară să rămînă pentru totdeauna la ei. Împărăteasa era mulţumită acum că Albă-ca-zăpada pierise
şi rămăsese astfel ea cea mai frumoasă. Cu atât mai mare îi fu supărarea când - întrebând într-o zi
oglinjoara — află că fata n-a murit, şi gospodăreşte căsuţa piticilor iar aceştia o iubesc nespus, ca
pe o surioară mai mică. Mânioasă, se hotărî s-o ucidă ea însăşi. Înveşmântată ca o neguţătoreasă
bătrână, se duse la căsuţa piticilor şi o îmbie pe fată să cumpere o cingătoare. Îi puse chiar ea
cingătoarea peste mijloc. O strînse însă atât de tare, că Albă-ca-zăpada îşi pierdu răsuflarea.
Piticii o găsiră seara căzută pe podele. După ce îi desfăcură cingătoarea, o rugară să fie pe viitor
mai prevăzătoare cu cine bate la uşă. Împărăteasa întrebă iar oglinjoara. Află că Albă-ca-zăpada
încă trăieşte. Şi, preschimbată din nou în neguţătoreasă, izbuti să-i vâre copilei în părul ei bogat,
negru, un pieptene otrăvit. Fata fu iarăşi readusă în simţiri de piticii cei buni. A treia oară,
înfuriată peste măsură, împărăteasa cea rea se prefăcu în neguţătoreasă de mere. Îi dărui fetei un
măr verde pe-o parte şi rumen pe alta. Cînd Albă-ca-zăpada muşcă din măr, se înecă şi căzu ca
moartă. De astă dată, piticii, oricît se străduiră, nu mai izbutiră s-o readucă la viaţă. O plînseră
îndelung şi, îndureraţi peste măsură, o culcară într-un sicriu de cleştar. Sicriul îl aşezară într-o
poiană fermecată pe culmea unui munte. Un fiu de împărat trecu într-o zi pe-acolo. Văzu copila
care rămăsese la fel de frumoasă ca atunci când era vie. O îndrăgi şi-i rugă fierbinte pe pitici să-i
dea sicriul. Dorea să-l păstreze ca pe o comoară nepreţuită în palatul lui. În cele din urmă, piticii
se înduplecară. Slujitorii prinţului luară sicriul dar, cum mergeau pe cale, unul dintre aceştia se
împiedică. Sicriul se zgudui, fetei îi sări din gât bucata de măr otrăvit, şi ea se ridică, teafără şi la
fel de frumoasă ca mai-nainte. Mare a fost bucuria fiului de împărat. Au făcut o nuntă mare. Iar
maştera, neputînd îndura fericirea fetei, fugi în lumea largă şi se pierdu pentru totdeauna.

Cătelusul șchiop de E Farago

  Intrând în peisajul liricii româneşti la începutul secolului al XX-lea, Elena Farago, a avut o
contribuţie însemnată în afirmarea creaţiei originale româneşti. A debutat sub auspicii
sămănătoriste, dar s-a orientat apoi în mod natural spre simbolism, prin structură şi sensibilitate;
poetă şi prozatoare, a contribuit la dezvoltarea şi consolidarea liricii feminine, atât de timid
manifestată până la apariţia ei. Confruntată de timpuriu cu greutăţile vieţii, a ajuns totuşi în
preajma unor mari personalităţi ale vieţii literare, ca I.L. Caragiale, Alexandru Vlahuţă, G.
Coşbuc, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga sau Eugen Lovinescu, care i-au influenţat decisiv destinul
creator.
           Volumul de debut, ,,Versuri”, este primit cu interes şi admiraţie, iar Nicolae Iorga îi face o
prezentare elogioasă în ,,Sămănătorul” din 4 iunie 1906: ,,De mult nu scrie la noi o femeie cu
idei, cu ştiinţă de vers, de iubire pentru arta sa. Părăsind pentru totdeauna discuţiile cu sine însăşi,
lăsând altor tânguitori lungul vers de jălanie, vorbind naturii fără viaţă pe care o învie, desluşind
pe cei smeriţi din viaţa oamenilor şi din afară de dânsa, căutând să dea de urma potrivirilor
tainice ce se află între cele însufleţite şi cele fără de suflet, d.na Farago îşi va însemna trainic
numele în literatura noastră”.
           Criticul G. Călinescu afirmă despre Elena Farago că a apărut ,,într-o vreme când înfloreau
semănătoriştii, Coşbuc, Iosif, Maria Cunţan, poezia Elenei Farago se scaldă la început în acele
ape. Dar mai cu seamă pare că  asculţi un Coşbuc mai volubil şi, uneori, prin el, chiar pe
Eminescu”.
          ,,Gândăcelul", ,,Căţelusul şchiop", ,,Într-un cuib de rândunică", ,,Pedeapsa mâţei”, ,,Doi
fraţi cuminţi” şi multe altele sunt poezii îndrăgite şi cunoscute de aproape toţi copiii. Poezia
Elenei Farago este de o factura deosebită, poate datorită faptului că de la anii adolescenţei a fost
mamă propriilor fraţi orfani şi datorită experienţei pe care a acumulat-o în anii în care s-a aflat în
preajma unor copii aflaţi în dificultate fiind inspectoare a azilurilor pentru copii din Craiova. Ea
dezvăluie o dragoste pentru copii, cărora le descrie cu gingăşie, prospeţime si delicateţe lumea
care îi înconjoară: gâze minuscule, păsări felurite (cocoşi, rândunele, vrăbii,lăstuni, etc.),
patrupedele casnice (vaci, măgari, iezi, purcei, căţei, pisici, etc.). Creaţia Elenei Farago este
specială pentru că oferă copiilor mici posibilitatea de a cunoaşte şi înţelege corect şi profund
situaţii delicate de viaţă şi militează pentru nonviolenţă, ducând tema în lumea vietăţilor dragi.
          Poezia pentru copii a Elenei Farago preferă ca formă de expunere monologul, înfăţişând
adeseori „drame” „din lumea celor care nu cuvântă”. O asemenea dramă este cea a căţeluşului
şchiop din poezia, pe care o povesteşte înduioşător, impresionant el însuşi: „are numai trei
picioare” şi e poreclit în derâdere „cuciu şchiop”, pentru că un copil rău, lovindu-l cu piatra l-a
şchiopat. Elena Farago a selectat pentru această poezie un personaj care face parte din lumea
gospodăriei în care copilul ocupă un loc foarte important.  Construcţia poeziei are la baza
personificarea ca figura de stil, iar  titlul este simplu, şi sintetizează imaginea şi starea sufletească a
personajului principal, al acţiunii lirice.
          Începutul poeziei este o prezentare pe cât de scurtă pe atât de edificatoare a principalului
personaj şi are scopul de a capta atenţia copilului şi a-l implica. Conţinutul poeziei este concis şi
descrie drama sufletească a căţelului: faptul că râd copiii de el, îl poreclesc, ,,cuţu şchiop”, stă
singur pentru că nu se poate juca:
,,Eu am numai trei picioare
Şi de-abia mă misc: ţop, ţop!
Râd când mă-ntâlnesc copiii
Şi mă cheamă "cuţu şchiop".”
          Drama micului căţel este înduioşătoare pentru că, infirmitatea aceasta nu-i îngăduie să ia
parte la jocurile şi bucuriile fraţilor săi, mai ales la hârjonelile cu copiii. Drama căţeluşului este şi
mai impresionantă prin contrastul dintre realitatea tristă şi dorinţa firească a bucuriei jocului. El
este conştient că aşa va fi toată viaţa: ,,şchiop” şi trist. Versurile următoare sunt o înduioşătoare
redare a dorinţei micului căţel care îşi doreşte lucruri fireşti, dar pe care el nu le poate face.
,,Fraţii mei ceilalţi se joacă
Cu copii toţi, dar eu
Nu pot alerga ca dânşii,
Că sunt şchiop şi cad mereu!

Şi stau singur toată ziua

Şi plâng mult când mă gândesc
Că tot şchiop voi fi de-acuma
Şi tot trist am să trăiesc.

Şi când mă gandesc ce bine

M-aş juca şi eu acum,
Şi-as lătra şi eu din poartă
La copii de pe drum!...”
          El iubeşte copiii, pe copiii cuminţi, cu care i-ar plăcea să se joace şi să-i asculte. Sunt însă
şi copii răi la suflet, care chinuiesc animalele, cum este cel care l-a ologit. Pe aceştia nu-i poate
iubi. Căţeluşul este foarte mâhnit de situaţia sa şi de chinurile prin care a trecut.
,,Cât sunt de frumoşi copiii
Cei cuminţi şi cât de mult
Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,
Să mă joc şi să-i ascult!

Dar copiii răi la suflet

Sunt urâţi, precum e-acel
Care m-a şchiopat pe mine,
Şi nu-i pot iubi de fel...

M-a lovit din răutate

Cu o piatră în picior,
Şi-am zăcut şi-am plâns atâta,
De credeam că am să mor...”
         Cu toată răutatea lui, copilul, se pare, că e cuprins de remuşcare, pentru că acum vine şi-i dă
zahăr căţelului, vrând să fie bun. Căţeluşul ar putea să-l pedepsească, să se răzbune muşcându-l de
picior, cum îi trece uneori prin gând. Dar „răzbunarea” sa este alta: îl lasă să înţeleagă că un biet
căţel are un suflet mai bun decât al său.
,,Acum vine şi-mi dă zahăr
Şi ar vrea să-mi fie bun
Şi-aş putea să-l musc odată
De picior, să mă răzbun.

Dar îl las aşa, să vadă

Răul, că un biet căţel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.”
           Poezia Căţeluşul şchiop este o fabulă a cărei morală este cuprinsă nu numai în ultima
strofă (prin contrastul dintre bunătatea căţelului şi răutatea copilului) ci în întreaga poezie,
îndemnând la grija faţă de micile vieţuitoare, ele trebuie ocrotite cu grijă, pentru că adeseori o
joacă inconştientă poate provoca stâlcirea sau chiar moartea lor. Prin urmare, deşi se referă la
lumea animalelor, poezia vorbeşte despre dramă, despre situaţii dificile în viaţă, despre nevoia de
sprijin a celor aflaţi în dificultate, despre integrarea în colectivitate, bunătate şi înţelegere.
           Adresându-se copiilor, poeziile Elenei Farago au câteva caracteristici specifice liricii
pentru această vârstă. Ele se adresează afectivităţii copiilor, creând imagini frumoase despre
universul înconjurător, au o tematică variată oferind informaţii despre comportamentul şi
calităţile fiinţelor, plantelor, lucrurilor care fac parte din universul copiilor, modele de acţiune ce
produc multă plăcere prin rimă şi muzicalitate ce redau fapte, idei, tablori şi sentimente într-o
formă foarte concisă. Toate acestea au un mesaj bine construit, o concluzie uţor de reţinut şi cu
valenţe educative.
           Numele Elenei Farago, pseudonimul literar sub care este cunoscuta Elena Paximade, a
rămas legat pentru totdeauna de poezia pentru copii. Pornind de la simpla observare a
cotidianului, poeta a creat mici poezii, captivante prin muzicalitatea lor şi prin puterea de
adaptare la înţelegerea copilului.
            Eugen Lovinescu, criticul literar, afirmă că poeziile ,,d.nei Farago n-au contururi lămurite,
simţirea e învăluită şi discretă, cuvintele, deşi sunt simple, au înţelesuri îndepărtate…E un
farmec.”, iar Lucian Blaga precizează,,«Dragă Goethe, nu mai căta/ e o iluzie, lasă!»/ Olimpicul,
astăzi de-ar mai trăi, /fenomenul şi l-ar găsi,/la Doamna Farago în casă!"

In  Balada unui greier mic, de George Toparceanu,

subiectul de fabula este un pretext pentru exersarea amplelor resurse umoristice ale poetului pe o
tema indelung folosita de fabulisti in literatura universala. Cele doua personaje, greierul si
furnica, sunt simbolice pentru doua ipostaze de viata: primul este tipul omului petrecaret, fara
grija zilei de maine, ajuns in pragul iernii lipsit de mijloace de trai, celalalt e gospodarul
strangator si cumpatat, care ofera si o morala, o norma de viata: „Ai cantat? Imi pare bine. /
Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca mine” (Alexandru Donici, Greierul si furnica). E drept
ca, de-a lungul timpului, poetii au „ameliorat” cruzimea si atitudinea furnicii, acordand greierului
statutul firesc de artist ce isi petrece vremea „cu cantare”, meritand, desigur, o rasplata pe masura:
„Furnica [...], / Pricepe de ce e trist; / Fara un minut a pierde, / Alearga l-al sau artist / Impartind
pe jumatate / Provizia cer avea: / «- Am venit sa-ti platesc, frate, - / Zice-datoria mea; // Cu
cantarea ta duioasa / Vara mult m-ai dezmierdat; / Ascultandu-te, voioasa, / Pentru doi eu am
lucrat»” (George Creteanu, Greierile si furnica).
 
Balada lui George Toparceanu pare o parodie, cu accente de tristete, totusi intr-un stil
ironic, despre soarta greierului la inceputul toamnei, anotimp de transformari dramatice in natura,
cu urmari indeosebi asupra fiintelor mici. Intr-un tablou mohorat, cu „dealuri zgribulite” si „tarini
zdrentuite”, se profileaza, printr-o ampla personificare, chipul noului anotimp, „toamna cea
intunecata”, cu un portret detaliat prin epitetul triplu, „lunga, slaba si zaluda”. E un sezon al
dezastrului total, marit, in mod gradat, printr-o ampla enumeratie: „Lunga, slaba si zaluda, /
Botezand natura uda / C-un manunchi de ciumafai, - / Cand se scutura de ciuda, / Imprejurul ei
departe / Raspandeste-n evantai / Ploi marunte, / Frunze moarte, / Stropi de tina, / Guturai”.
Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, neliniste si spaima in randul plantelor si al
vietuitoarelor marunte, surprinse de urgia schimbarii vremii: „Si cum vine de la munte, /
Blestemand / Si lacramand, / Toti ciulinii de pe vale / Se pitesc prin vagauni / Iar macesii de pe
campuri / O intampina in cale / Cu grabite plecaciuni”. In acest spatiu cuprins de invalmaseala,
doctul contureaza, cu duiosie si compatimire, prin epitete, „negru, mic, muiat in tus”, „si pe-aripi
pudrat cu bruma”, portretul greierului, „un greierus”, surprins „pe coasta, la urcus”, in „casuta lui
de huma”.
Monologul greierului, care se adreseaza nemilosului anotimp, inceput si incheiat printr-o
imagine sonora, prin onomatopeea „cri-cri-cri”, exprima o drama existentiala, de fapt un subiect
de fabula de care artistul ar fi vrut sa uite: „- Cri-cri-cri / Toamna gri, / Nu credeam c-o sa mai vii
/ Inainte de Craciun, / Ca puteam si eu s-adun / O graunta cat de mica, / Ca sa nu cer imprumut /
La vecina mea furnica, / Fi’ndca nu-mi da niciodata, / Si-apoi umple lumea toata / Ca m-am dus
si i-am cerut…”.
Finalul poeziei, invaluit de simpatia si compasiunea poetului, accentueaza sentimentul de
tristete, greierul ramanand lipsit de orice speranta: „Dar de-acus s-a ispravit... // Cri-cri-cri, /
Toamna gri / Tare-s mic si necajit”. Greierul devine astfel un cantaret al propriei sale conditii, al
imposibilitatii de a se adaposti la venirea anotimpului rece, care semnifica, intr-un plan mai larg,
conditia artistului in societate.

Rapsodii de toamna de G Topârceanu

Poezia a apărut în volumul „Balade vesele și triste”,constituind o operă reprezentativă pentru

Topârceanu. În această rapsodie regăsim efectele parodice și umoristice dominante din lirica
sa.Ne aflăm în fața unui „poem lung”, fapt mai puțin obișnuit pentru ambianța lirică a epocii, în
care ste de preferat de obicei,„genul consacrat”(de pildă, lirica simbolistică sau poemele
 neotradiționaliste, care continuă pastelul). Pentru Topâeceanu, faptul nu este ieșit din
comun:tiparul din Rapsodii de toamna este același în creații ca Balada munților, Rapsodii de vară
etc.
Poezia cuprinde cinci tablouri, care surprind diverse secvențe din viața naturii, în
apropierea toamnei. Prima observație referitoare la text, privește mecanismul compozițional,
altfel spus, principiile de alcătuire ale acestuia. O asemenea chestiune antrenează alta, și anume
problema coeziunii textului, adică, a unității sale ca întreg. Fiecare „tablou” este la rândul său,
compus din mai multe secvențe.
În prima strofă, de exemplu, apar două imagini ale naturii:
„A trecut intâi o boare
Pe deasupra viilor
Și-a furat de prin ponoare
Praful păpădiilor”
Acest mod de alcătuire a fiecărui tablou, des întâlnit pe parcursul poeziei, ne permite să
vorbim despre secvență, ca despre unitatea compozițională. Exemplu de secvențe:
„Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului…”
„Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele…
Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:”
Secvența este,deci o imagine cu un anumit grad de independență (deoarece ea poate fi
izolată în context), construită din două sau patru versuri și având un caracter relativ unitar. Pentru
a forma un tot, e necesar ca între secvențe să existe relații care să asigure coeziunea fiecărui
tablou și,în final,coeziunea textului în ansamblu.
Relațiile posibile dintre secvențe sunt de trei feluri:
a) relația de independență: secvența A poate să apară fără secvența B și invers: de pildă secvența :
„..Lişiţele-ncep să strige/Ca de mama focului…”, este dependentă de :„Cocostârci, pe
catalige,/Vin la faţa locului…”, pentru că nimic nu arată necesitatea ca prima să impună aparitția
celei de-a doua sauinvers.
b) relația de dependență: A depinde de B,dar nu și invers; de exemplu, secvența :..”Un lăstun, în
frac, apare/Sus pe-un vârf de trestie..”,este dependentă de secvența :„Ca să ţie-o cuvântare/În
această chestie…”, intr-adevăr,ultima nu poate apărea singură(dependența este aici de natură
statică);
c) relații de interdependență: A depinde de B si B depinde de A:
„A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.”
Acest mecanism al coerenței tablourilor implică un al doilea, al cărui rost este de a asigura
tablourilor o anume coeziune. Mecanismul se bazează pe două principii: pe stilistica timpurilor
verbale si pe procedeul gradației. Succesiunea timpurilor verbale este importantă pentru
poem,căci se exprimă apropierea progresivă a msiteriosului personaj. Poezia debutează cu
folosirea timpului perfect compus: „A trecut întâi o boare..”/Şi-a furat de prin ponoare..”. Timpul
folosit în continuare este perfectul simplu:„Un salcâm privi spre munte…”. Marea majoritate a
celorlalte verbe sunt la timpul prezent. Apariția toamnei e subliniată prin utilizarea unei intejecții
verbale care îl plasează pe cititor într-o strictă simultaneitate cu evenimentul descris:„..Iat-o!…
Sus în deal, la strungă,..”/…/S-a ivit pe culme Toamna,”.
Al doilea principiu constă în prezentarea graduală a panicii vietăților: de la simple zvonuri
la discuții și, în cele din urmă, la o alarmă generală.
În ce constă relevanța acestor două mecanisme de coeziune textuală, ne vom da seama analizând
natura lor. Coeziunea tablourilor este realizată pe baze lingvistice, mai precis sintactice și
semnatice. De exemplu,dependența celor două secvențe din strofa:
„Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.”, decurge din dependența subordonatei finale față de propoziția regentă.
Pe de altă parte,în cel de-al treilea tablou,dependența secvențelor 2,3,4, (care sunt chiar strofele
2,3,4,) de secvența întâi este impusă de referirea la flori :
„Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.”.
Atât primul tip de coeziune, cât și cel de-al doilea (coeziunea tablourilor) nu
caracterizează forma discursului liric, ci, dimpotrivă, formele epicului, si, desigur,formele
discursului narativ. Deci observația principală pe care o putem desprinde de aici este următoarea :
procedeele compoziționale utilizate de Topârceanu îl situează la o distanță considerabilă de sfera
poeziei lirice si,în special,de modurile lirice contemporane cu el.
Această observație prezintă interes din două puncte de vedere: din unghiul receptării
poeziei sale și din unghiul lui Topârceanu în poezia românească.
În ceea ce privește receptarea operei sale de către marele public, relevarea naturii coeziunii
textuale oferă o parțială explicație a popularității sale. Un poem care face uz de procedeele
compoziționale adecvate prozei narative este mult mai deschis cititotului mediu de poezie decât
un poem în care coeziunea se realizează la nivelul unor imperceptibile(aproape), mecanisme
morfologice,cum e cazul cu elegia „Mai am un singur dor”, de exemplu. „Narativitatea” poemelor
lui Topârceanu este o explicație a faptului că e socotit un poet accesibil.
Există o justificare a adoptării principiilor de compoziție respective și ea se descoperă din
chiar titlul poeziei. Aceasta este o rapsodie,adică un cântec epic, vorbind despre fapte și
evenimente exemplare. Aici intervine originalitatea lui Topârceanu, care modifică datele clasice
ale unei specii artistice. Originalitatea constă în parodierea modelului și vom urmări modul în
care acesta este „compromis”.
Ceea ce este caracteristic în producerea efectului parodic sunt urmatoarele două elemente:
a) perspectiva comunitar umana a naturii;
b) mozaicul limbajului.
Natura este o temă de inspirație lirică prin indiferența,măreția si infinitatea sa. Dar
Topârceanu transformă natura în societatea și operează, astfel, o reducere a infinitului la finit.
Pentru a realiza aceasta,el introduce comunicarea acolo unde ea în fapt lipsește,reacția
afectivă,acolo unde ne aflăm decât indiferență si structurile comunitare – acolo une=de există
haosul deplin al individualității. Comunicarea comportă patru forme principale: vestea sau
zvonul(coțofana,cioara,plopii,răsurile), discursul(lăstunul),discuția
familiară(petuniile,molia,buruienile) și…bărfa(matrăguna cu brusturele).
 Reacția afectivă se materializează în senzație (curiozitate superficială legată dw un
eveniment cu semnificații trecătoare), insultă,idilă și panică. Iar tructurile comunitare sunt
siguranța,polția.adunarea politică si desigur, căsătoria.
Cum este această comunitatea se poate vedea cu maxima precizie: ea este un tip
citadin,fiindcă numai acolo există o opinie publică accesibilă la senzație,exprimându-se zgomotos
și plebeu în adunările politice; în oraș există dispoziția pentru reația afectivă obținută imediat –
panica,alarma – și numai marile convulsii citadine fac necesară intervenția Siguranței.
Efectul obținut de Topârceanu este prin urmare și mai puternic,reducția e incă mai severă:
natura infinită nu e redusă numai la un model oarecare al finitului,ci la acel model care are ca
principlae trăsături efemerul și superficialitatea. Ne găsim astfel în preajma uneia dintre cele mai
radicale demitizări a naturii, ca temă lirică și e interesant de observat cum revolta (benignă încă la
Topârceanu) va deveni la avangardiști forma inică și ostentativă de expresie artistică
Această atitudine e susținută prin mozaicul limbajului. Frecvența înaltă a neologismului,
care nu întâmplător este neologismul jrnalistic
(ocupație,senzație,panică,stranie,chestie,constituție, etc.) se îmbină cu expresia colocvială, cu
clișeul sau cu vorbirea directă: cică,mama focului,fața locului, „Ce ne facem fetelor?”, „Uf! Ce
lume,soro dragă!”
Concluzie : Valoarea poeziei lui Topârceanu rezultă din tensiunea dintre mecanismele
compoziționale inadecvate genului liric și din compromiterea lor prin limbaj și reduție tipologică
(infinit-finit; natură-societatea;natură-oraș).

”Noi” de Octavian Goga
”Noi” e un cântec spontan de o mare autenticitate și vibrație lirică, o doină de jale sfâșietoare…”
(Ion Rotaru)
In cadrul dezvoltării poeziei românești, O. Goga este cel mai autentic continuator al lui
Eminescu. Prin excelent liric, Goga este, ca și Eminescu, un exponent al poporului. El a intuit mai
mult ca oricare altul valoarea poetică a doinei, a cântecului de jale, murmurat ca pentru sine
insuși, dar cu atit mai emoționant, mai convingător, mai omenesc.
Poezia ”Noi” este o doină cultă in care tendința, revolta impotriva asupririi naționale și
sociale a românilor din Ardeal se transformă in artă superioară, intr-un mod surprinzător și
original. Versurile lui Goga vehiculează aproape niște concepte: ”jale”, ”lacrimi”, ”cântece”,
”suferință”, ”patimi”, impreună cu elemente ale naturii, luate de asemenea, la nivelul
generalităților, fără închegarea unei imagini pictorice, individualizatoare: ”codri verzi de brad”,
”câmpuri de mătasă”, ”fluturi”, ”privighetori”, ”Murul”, ”Oltul”, etc.
Titlul e simbolic: cuvântul semnifică nu numai ființa noastră națională, ci insăși țara,
spațiul ei geografic și etnic. La noi este locul de baștină, cu ”codri verzi de brad”, ”cîmpuri de
mătase”, cu ”plaiuri scăldate in soare”, cu ”flori și cîntece de horă”. La noi e pămintul străbun.
Sunt ”Crișurile” și ”Oltul”, in apele cărora e glas de durere. Om și țară suntem noi, iar poetul,
conștiința și inima indurerată a țării.
Versurile, aluzive prin tîlcul cuvintelor simbolice, condensează in ele și nostalgii, și
darurui nespuse, suferință și neliniști. Farmecul sraniu, răscolitor al poeziei rezultă din simplitatea
lexicului evocator, de proveniență populară, cu valoare unor concepte de jale, suferință, patimi,
cărora li se alătură altele, ce domnesc țara. Natura e socială in poezia lui Goga. Umanizată in
poezia ”Noi”, ea personifică suferința, ca in doina de jale; proiecția ei este simbolică. Relația
dintre țară și om, realizată prin juxtapunerea stărilor sufletești cu elementele care definesc spațiul
geografic și entic al țării, capătă rezonanțele grave ale sentimentului de jale al unor tulburătoare
neliniști.
 Durerea unui neam, străin in propria-i țară, vibrează in petalele florilor, in desișul codrilor,
in apele Mureșului și ale Crișurilor. Jalea unui intreg popor obidit este povestită de codri seculari,
este purtată din hotar in hotar, de Mureș și de ”tustrele Crișuri”. Natura plinge impreună cu
oamenii: nevestele, părinții, feciorii. Insuși bătrinul Olt e ”impletit” din lacrimile vărsate secole
de-a rindul. Motivul acestei lamentații generale este ”visul neimplinit”, ”copil al suferinței”, nutrit
de milenii de poporul asuprit, este visul eliberării naționale și sociale de a cărui jale ”ne-au
răposat∕ și moșii și părinții”.
Poezia este scrisă intr-un limbaj aluziv, cu aspect conspirativ, misterios. Prevestirea unei
”zile mărețe” nu putea fi acută in acele imprejurări, in mod direct, ci prin intermediul unei
abundențe metaforice pline de subînțelesuri: „La noi sunt codri verzi de brad (…) Noi o stropim
cu lacrimi”.
Expresia unei revolte impotriva asupririi naționale și sociale a românilor din Ardeal,
devine in poezia ”Noi” o artă superioară, care poartă nota autenticității și originalității liricii lui
Goga in general. Poetul utilizează frecvent conceptele: suferință, lacrimi, jale , patimi, pe care le
asociază, in evocare imagini picturale, cu elemente ale naturii: ”cîmpuri de mătasă”,
”privighetori”, ”tustrele Crișuri” etc. Ființa poetului se contopește cu cea a poporului său,
inlocuind pe ”eu” cu ”noi”, ceea ce conferă poeziei o notă de simplitate, și totodată un mare
rafinament artistic. Sentimentul de jale este accentuat in poezie și rin anaforicul ”la noi”, de 3 ori
in strofa I, de alte 2 ori in următoarele două strofe, precum și de epiforicul ”plâng”, de 3 ori in
strofa a III-a. Versul final: ”Deșertăciunea unui vis/ Noi o stropim cu lacrimi”, incheie potențînd
tonul general al poeziei ”Noi”.
Atmosfera de profundă tristețe din poezie este accentuată și prin numeroase personificări,
acestea devenind impresionante, fiindcă sunt făcute in maniera doinei de jale: codrii ”povestesc
de jale”, și jale ”duc  Mureșul și Crișurile”, cîntecele ”plîng”, hora ”e mai domolită”, codrii ”iși
înfioară sînul”, Oltul bătrin este ”impletit cu lacrimi”.
Cele 5 strofe alcătuite din câte 8 versuri, iambice, sunt constituite in realitate, din cîte 4
versuri lungi, cu cezură, rimate independent (La noi…). in organizarea strofelor, poetul a evitat
insă versul lung, cu cezură, nefolosit in poezia populară întrucât ”Noi” are caracterul unei doine și
a unei litanii totodată. Fiecare strofă este formată, simetric din cîte două fraze construite prin
coordonare. Aceasta sporește impresia de doină de  jale, jale a cărei permanență este subliniată
apoi de predicate exprimate la timpul prezent, la prezentul continuu, întărit prin unele gerunzii
modale: ”gemînd”, ”plîngînd”, ”îmbrățișînd”. Vocabularul este cel folcloric-popular adecvat:
”codri”, ”jale”, ”bătrinul soare”, ”povestesc cu jale” etc. Lexicul poetic, procedeele și mijloacele
artistice, structura versurilor asocierilor de cuvinte etc., creează, in ansamblu, atmosfera de doină
și de litanie a poeziei, intitulată atit de sugestiv ”Noi”.

Dăscălița de Octavian Goga

Poezia lui Octavian Goga, in centrul careia se afla satul transilvan oamenii sai, cu
bucuriile si tristetile lor de fiecare zi, versurile și Octavian Goga au un timbru specific, imbinând
adesea sentimentele de o coplesitoare tristete ale romanilor. (înrobiti înca în „înstrainatul Ardeal")
cu proiectia luminoasa a zilei izbavirii, dezrobirii si platii nedreptatilor indurate. „Am vazut in
scriitor un element dinamic, un rascolitor de mase, un revoltat, un pricinuitor de rebeliune. Am
vazut in scriitor un semanator de credinte si un semanator de biruinta" - marturisea poetul intr-o
frumoasa profesiune de credinta si arta poetica totodata.
Poezia Dascalita este realizata in registrul grav, elegiac. Epurata (curatita) de elementele
biografice (Victoria, sora poetului, ea insasi invatatoare, murise la numai 21 de ani, incât punctul
de pornire al compunerii analizate se afla tocmai in acest tragic eveniment de familie) poezia
surprinde, in sase strofe de cite opt versuri fiecare, portretul complex al unui personaj de prim-
rang in viata satului romanesc de odinioara.
Poetul creeaza, la inceput, un cadru, o atmosfera dominata de tristete, in care absenta
soarelui, simbol al vietii, lasa loc intunericului („umbra"), simbol al mortii, in jorul caruia se
centreaza ake insemne funerare precum: „Jalea si sfiala", „cint pribeag", „sa plinga",
„risipirea", „eu pling".
Pe acest fundal se contureaza, din aduceri aminte, portretul dascalitei, atinsa de aripa unui
destin crud: „Cununa ta de zile si de visuri / Au impletit-o rele ursitoare". Trasaturile fizice
sint doar creionate, schitate („balaie", „frunte de zapada", ochi „limpezi", „mâini
frumoase"), în prim-plan aparind datele psihologice, în primul rând puritatea morala a tinerei
învatatoare: „Copil blajin, cuminte prea devreme", „sfielnica", „din leagan sora cu sfiala", a carei
puritate, neprihanire („fecioara", „pe buza ta n-a tremurat ispita") o asaza in rindul sfintilor:
„A vremii noastre dreapta mucenita".
Dar, ca si alte personaje din galeria figurilor de seama ale satului traditional
ardelenesc (Dascalul, Lautarul, Apostolul), „dascalita" prinde contur mai clar din raporturile pe
care le intretine cu oamenii de rând din stat: batrinii care o asculta cu drag citindu-le din cartile
sfinte („scriptura", „ceaslovul"), mamele carora le alina grija pentru soarta feciorilor „dusi in
slujba la-imparatul", fetele care învață cusaturi alese de la „domnisoara". umplându-si cu har
menirea esentiala de a creste, de a educa, de a ingriji „copiii altor mame", fara ca ea insasi sa
traiasca bucuria maternitatii, tânara invățatoare încearca un sentiment de zadarnicie, de
insatisfactie, amplificat de ciripitul unui „pui de rindunica". 
Finalul reinstaureaza atmosfera sumbra, apasatoare din prima strofa, recurgind la aceleasi
simboluri (sugestii) ale mortii: „amurg", „toamna mohorita", „podoaba... bolnava",
„cadelniti", „fumul de tamiie". „Cântul pribeag" de la inceput se transforma in „Povestea ta,
frumoasa domnisoara...." Ca si bocetele populare, in care femeile, rude ale mortului,
plângându-l, jelindu-l, se adreseaza acestuia, dialogheaza cu el, evocindu-i faptele bune din
timpul vietii, întâmplarile memorabile, poetul o evoca si o elogiaza pe tânara învatatoare,
adresându-i-se direct. De observat, în acest sens, frecventa mare a pronumelor de persoana a
doua („tu nu-mi rasai in zare"; „tu esti din leagan...", „...ochilor tai limpezi", „buza ta",
„cununa ta", „fruntea ta" etc.) si vocativele („copil blajin", „fecioara", „frumoasa
domnisoara").
Cu mijloace dintre cele mai simple, Octavian Goga creeaza atmosfera apasatoare a
tablourilor de început si de sfârsit "si surprinde scene semnificative din viata satului transilvanean:
credintele în legatura cu soarta („ursitoarele") si cu neimplinirea femeii care nu aduce pe lume
copii; viata spirituala concentrata in cârjile de învatatura ale bisericii stramosesti; povara
serviciului militar facut de tinerii romani în tari straine: indeletnicirile traditionale ale fetelor din
sat. Elementele limbajului popular („blajin , „pribeag", „prinos", „altita", „soptesc",
„ulicioara", „grijind”, „fragar", „sfiala") se combina firesc cu lexicul cartilor
religioase („mucenita", „ispita", „ceaslov", „scriptura") si cu termeni legati de
biserica („strana", „cadelniti", „tamâie"), fixind cu exactitate un anumit cadru social si istoric,
un anumit orizont de viata.
În cadenta solemna a versurilor, portretul fizic si moral al dascalitei prinde un contur ferm,
înscriindu-se ca o efigie luminoasa pe un fundal cenusiu, de o apasatoare tristete.
Fiecare dintre noi pastreaza (sau ar trebui sa pastreze) în inima si în minte
imaginea invatatorului, a celui care ne-a deprins scrisul si cititul, adunarea si scaderea, istoria si
geografia patriei. Dar nu toti suntem în stare sa refacem, în cuvinte, aceasta imagine, sa realizam
ceea ce se numeste o evocare. Cu mijloace diferite, dar întotdeauna cu căldura si cu nostalgie,"
astfel de evocari ne-au lasat M. Sadoveanu (Domnu Trandafir), Ionel Teodoreanu(Pravale-
Baba) si numerosi alti scriitori romani.
 La oglinda – George Cosbuc
George Cosbuc apartine perioadei de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului
al XX-lea.Multe dintre textele sale poetice s-au bucurat de o receptare favorabila. Putini sunt
scriitorii care au surprins atat de autentic spiritul taranului roman, cum a facut-o Cosbuc. De
aceea el a si fost numit „poetul taranimii”.
Una din temele operei poetice cosbuciene este aceea a dragostei. Poezia de dragoste a
poetului ardelenesc are cateva caracteristici, adica satul este o scena pe care se desfasoara un joc
al dragostei efectuata de cei doi protagonisti. Totodata se observa ca rolul principal in a conduce
acest joc apartine fetei.
Si in poezia „La oglinda”, cea care exprima o anume realitate incadrata temei este fata.
Acest sentiment este urmarit in masura ce fazele dragostei se desfasoara de la momentul
infiriparii, pana la nunta („Nunta Zamfirei”, unde se ureaza intalnirea si la botez, finalizandu-se
astfel, in spirit biblic: impreunarea celor doi indragostiti). Poezia „La oglinda” prezinta primele
simptome ale ideii ca fata a intrat in faza nubilitatii si principalele aspecte morale ce stau la
infaptuirea cuplului indragostitilor, care trebuie sa se finalizeze prin nunta. Poezia incepe cu un
vers memorabil: „Azi am sa-mi crestez in grinda”.
Grinda este un fel de calendar al taranului unde sunt insemnate momente de mare
importanta.
Iubirea este un sentiment si firesc in viata oamenilor.
Al doilea element este cel al reflectarii realitatii fizice, o reflectare obiectiva prin oglinda.
Fata profita de faptul ca a ramas singura cu dorul si isi ia masurile asiguratorii de securitate, prin
inchiderea usii cu zavorul:
„Mama-i dusa-n sat! Cu dorul
Azi e singur puisorul,
Si-am inchis usa la tinda
Cu zavorul.”
Urmeaza o prezentare a constatarii, fata se grabeste, se impodobeste pentru a concluziona
ca e si voinica si frumoasa. Sta mereu, insa, cu teama de a nu veni mama din sat. Sentimentul
acesta se impleteste permanent cu bucuria descoperirii propriei personalitati.
Gandul merge mai departe, spre maritis. Ideea morala care dirijeaza acest joc se bazeaza pe
omenia viitorului sot:
„Cui o dau voiesc sa fie/Om odata.”
Finalul se precipita dupa ce se aude vocea mamei intoarsa din sat. De data aceasta asistam
la un proces invers: de despodobire. daca la inceput propozitiile sunt exclamative, inspre final ele
sunt interogative:
„Ce sa fac? Unde-mi sta capul?...
Ce-am uitat?...”
Aceasta precipitare este marcata de sporirea propozitiilor eliptice de predicat: „Salba, jos!
Si-n cui oglinda”. Se reface ordinea initiala, dovada ca inca mai este de asteptat, fiindca altfel:
„Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bataie!”
Imaginile, in general, sunt cele dinamice, marcate de folosirea unui numar mare de verbe.
In ceea ce priveste versificatia se observa ca strofa este o sixtina, avand rima
imperechiata, iar din punctul de vedere al masurii avem 8 silabe, desi la ultimul vers intalnim 4
silabe.
G. Cosbuc este un mare inovator in planul prozodiei. Din punctul de vedere al ritmului observam
ritmul trhaic.
Desi nu toate produsele sale poetice au un inalt nivel artistic, poeziile reprezentative,
inclusiv acela in care este prezentata admosfera ludica, spijina afirmatia unor critici si istorici
litereari conform caruia Cosbuc ocupa un loc important in literatura romana, atat ca autor al unor
poeme precum „Natura Zamfirei”, „Moartea lui fulger”, cat si ca traducator al unor capodopere
din literatura universala.

 
Iarna pe ulita de G Coșbuc

In prima strofa observam ca autorul a surprins o ninsoare care a durat toata noaptea, iar
adoua zi s-a oprit.Observam personificarea: "Norii s-au mai razbunat" de unde reiese canorii a
inceput sa cearna fulgi mari de zapada spre apus. A doua strofa ne prezintaimagini vizuale,
auditive.In al doilea vers se observa epitetul: "pe rau e numai fum". De aici reiese ca fumul
vinede la hornurile caselor unde oamenii incearca sa le incalzeasca. De asemenea, se
observa personificarea: "vantu-i linistit acum".Observam imagini vizuale, statice ce ne transmit un
sentiment de liniste. Strofa se incheiecu personificarea: "navalnic vuiet vine", de unde reies
imagini auditive, dinamice. Netransmite un sentiment de galagie, zarva si de agitatie.Din a treia
strofa ne dam seama ca zgomotul infernal este provocat de copiii care se jucauveseli in zapada si
se bucurau de venirea iernii. Aceasta strofa ne transmite un sentimentde fericire, bucurie si
veselie. A patra strofa incepe cu epitetul personificator sicomparatia: "gura fac ca roata morii".De
aici reies imagini auditive,statice. Autorul compara copiii care vorbeau mult cu roatamorii ce se
invarte foarte tare. Cosbuc ii compara, de asemenea, cu vrabiile gurese care segalcevesc.Strofa se
incheie cu inversiunea "norii ploi vestesc". Observam imagini vizuale, statice,de unde reiese ca
norii se abateau spre sat pentru a vesti ploi. In a cincea strofa, autorul neda de inteles ca acei copii
erau impartiti in diferite grupuri dupa varsta lor.Cei mari profitau de faptul ca erau si copii mici
si radeau de ei. Observam inversiunea"de foame-adusi" care ne transmite un sentiment de mila,
tristete si mahnire. A saseastrofa descrie un baietel strain, aparut din senin pe ulita.Autorul ni-l
descrie cu inversiunea: "largi de-un cot sunt pasii lui". A saptea strofa incepecu inversiunea:
"haina-i maturand pamantul" de unde reiese ca haina copilului era prealunga si o tara de pamant.
Observam repetitia "abia,abia" de unde ne dam seama ca isitara cu greu haina si
comparatia "cinci ca el incap in ea".In cea de-a opta strofa observam ca acel baietel era trimis de
mama sa in sat. Copilul eraincruntat, dar se credea barbat fiindca putea sa care o haina atat de
grea pentru el. Aceastastrofa ne transmite un sentiment de admiratie si remarcare de sine.A noua
strofa ne arata cum inainta baiatul: "cade-n branci si se ridica". Din urmatoareleversuri aflam ca
baiatul purta pe cap o caciula din lana de miel si ca era mai mare decatel. Ne transmite un
sentiment de amuzament.A zecea strofa incepe cu enumeratia "tot vine, tot inoata" de unde reiese
ca el se chinuiasa mearga cat mai repede. Observam 2 epitete: "ochii vii" si "zgomotoasa gloata"
de undee dam seama ca dupa gestul batranei de a lua copilul, nu adurat mult deoarece copiii se
tineau dupa ea razand. Recunoastem epitetele si inversiunea"plina-i strimta ulicioara". In a
optsprezecea strofa se prezinta acei copii jucandu-se.Sentimentul este de armonie,veselie. In cea
de-a nouasprezecea strofa observam ca batrana se supara pe copii. Ne dam seama dupa
enumeratia "bat,-njura...da din maini" de unde observam imagini dinamice. Ne transmite un
sentiment de suparare. In strofa douazeci observam ca batrana seinvartea cu batul in mana pentru
a-si face loc, dar copiii navalesc din nou asupra batranei.In urmatoarea strofa ni se descrie
ca baba statea in mijlocul alaiului ca un capitan si isifacea cruce de ceea ce vedea.In penultima
strofa observam ca din cauza galagiei provocate de copii incepura sa latrecainii din curti, iar
oamenii ieseau afara sa vada ce se intampla. In ultima strofa seobserva un dialog intre cativa
sateni.acestia au asemanat copiii cu o adunatura de tatari.Sentimentul care predomina este cel
de bucurie si uimire pentru sateni fata de zarva de peulita satului.

Legenda Ciocarliei de Vasile Alecsandri

Din vremuri de demult n-a fost fata mai frumoasa ca Lia, fata de imparat. Fata ei alba,
ochii albastri si parul balai, frumusetea trupului ei acoperit de haine scumpe, fermecau inimile
tuturor celor care o priveau. Despre frumusetea Liei s-a dus vestea in lumea intreaga. De peste
noua mari si noua tari au venit sa o peteasca feciori de imparati, mandri si viteji. Au venit
 imparatul Rosu si Alb imparat si Penes imparatul si altii, multi ca frunza si ca iarba ... Lia, insa,
nu il voia pe niciunul dintre ei.
Lia privea mereu cu drag la Soare si mereu avea ochii plini de lacrimi. Nimeni nu stia de
ce, din cauza luminii Soarelui sau din cauza vreunui dor ascuns. Nu-i cunostea nimeni taina, nici
cerul, nici pamantul, doar umbra ei stia.
Cand frumoasa fata de imparat ii spunea Soarelui ca e singura ei dorinta, ca vrea sa il
intalneasca si sa-i fie mireasa, umbra ei suspina si ii spunea ca isi cauta singura pierzania. Lia
raspundea ca nu ii pasa, ca va umbla zi si noapte pana isi va gasi iubitul. Umbra zicea ca nu e
bine, dar ca o va insoti oriunde se va duce.
Intr-o dimineata Lia sui pe Graur, calul ei care fugea ca vantul si ca gandul si porni la
drum. Mersera pe sub soare, mersera pe sub stele, strabatura codri si poiene, trecura peste rauri,
pana cand ajunsera la malul marii.
Lia privi cu dor spre insula pe care se afla palatul Soarelui si se planse umbrei ca Graur nu
poate sa mearga si pe pamant si pe apa. Calul spuse ca el nu poate sa mearga pe apa, dar poate
fratele lui, cel nascut in valurile marii. Necheza cu putere si din valuri iesi un cal cu solzi argintii
pe spate si copite facute pentru a inota. Lia sari pe calul marii si porni pe ape, lasand pe mal
umbra si pe Graur.
Ajunse Lia pe insula si porni catre palatul minunat. Se imbracase ea la plecare in haine de
fecior, dar mersul ei o arata ca e fata.
La palat ii iesi in cale mama Soarelui. Era oarba, de la atata privit al stralucirii Soarelui.
Soarta ei era sa mai vada numai atunci cand fiul ei ar fi intalnit iubirea. Intreba drumetul daca e
fecior sau fata si-i spuse ca, daca e fata, precum se aude pasul, sa plece iute de acolo.
Cum Lia nu stia ce sa faca, iata ca aparu Soarele. O zari pe Lia, ii ura bun-venit. Fata
raspunse cu vorba duioasa si isi zambira dulce unul altuia. Mama Soarelui simti si hotari sa afle de
e fecior sau fata. Avea sa presare flori albe in patul drumetului, la noapte. Daca dimineata vor fi
vestede, inseamna ca e barbat, daca vor fi mai inflorite, e fata.
Cei doi iubiti petrecura in alinturi toata noaptea. Dimineata, mama Soarelui vazu florile
inflorite, caci vederea ii revenise ca prin farmec, si intelese ca oaspetele e fata. Privi pe cer si isi
vazu fiul cu iubita la pieptul lui. Uitase de toate, chiar si sa tina seama razelor de foc, iar lumea
intreaga era cuprinsa de flacari arzatoare.
Mama o blestema pe Lia si cazu moarta la pamant. Blestemul urca pana la cer si Lia se
pravali si ea din ceruri, prefacandu-se in mica ciocarlie, pasarea care se inalta mereu catre Soare,
cantandu-i primavara cantece de dor. Asa spune legenda ciocarliei ...

Fata babei si fata mosneagului - Ion Creanga

Fata buna, oropsita de mama vitrega. Acesta este motivul pe care a fost construita
povestea Fata babei si fata mosneagului, de Ion Creanga, motiv intalnit si in basmele populare.
Povestea scoate in evidenta antagonismul dintre oamenii buni, cinstiti si harnici, care-si indeplinesc
munca lor cu ravna si cu voie buna, si cei clevetitori, rai la suflet si lenesi, care dispretuiesc munca
si o fac in sila.
Subiectul este construit pe un paralelism care urmareste, prin situatii antitetice, sa puna in
evaluare invatatura morala. Fata mosneagului „era frumoasa, harnica, ascultatoare si buna la
inima... era robace si rabdatoare”. Ea duce tot greul gospodariei: „fata mosneagului la deal, fata
mosneagului la vale; ea dupa gateje prin padure, ea cu tabuietul in spate la moara, ea, in sfarsit, in
toate partile dupa treaba.... In sat la sezatoare seara, fata mosneagului nu se incurca, ci torcea intr-
un ciur plin de fuse”.
In contrast cu fata mosneagului apare fata babei, care „era sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima...,
cartitoare si nemultumitoare”. Desi fata mosneagului era harnica si ducea tot greul casei, baba o
privea ca pe o „piatra de moara in casa”. Din cauza persecutiilor mamei vitrege „vazand ca baba si
cu fiica sa se voiesc cu orice chip s-o alunge, saruta mana tata-sau si, cu lacrimi in ochi, porneste in
toata lumea”. Calitatile fetei mosneagului sunt puse in evidenta pe masura ce se deapana firul
povestii. Faptul ca ea este o persoana harnica si frumoasa este remarcat de catelusa bolnava, de
fantana, de cuptor si de par care ii cer sa le ingrijeasca. Toate i se adreseaza cu aceleasi cuvinte:
„Fata frumoasa si harnica”.
Buna la suflet si muncitoare, fata mosneagului ingrijeste cu drag catelusa bolnava, curata
de mal fantana, lipeste si humuieste cuptorul, curata de omizi parul, spala si hraneste lighioanele
Sfintei Duminici. Fiind modesta ea se multumeste cu cea mai mica si mai simpla recompensa.
Rasplata fetei pentru insusirile ei, arata elevilor roadele muncii sarguitoare si constiincioase.
Munca face sa rodeasca mai imbelsugat pomii produsul muncii este painea coapta si tot prin munca
se asigura un trai fericit si imbelsugat, imaginat in poveste prin lada fermecata din care izvorasc tot
felul de bogatii: „deschizand lada... nenumarate herghelii de cai, cirezi de vite si turme de oi ies din
ea”.
Paralelismul este prezent pe tot parcursul povestirii, in contrast apare fata babei, care,
invidioasa, pleaca sa aduca bogatii mai multe decat adusese fata mosneagului. Lenesa, urata si rea
la suflet, fata babei nici nu vrea sa auda de rugamintile catelusei, fantanei, cuptorului si parului. Ea
nu indeplineste nici una din muncile pe care le dusese la bun sfarsit sora sa vitrega. Atunci cand
este pusa de Sfanta Duminica sa-si aleaga una din lazi drept rasplata, ea da dovada de lacomie si
alege lada cea mai mare si cea mai frumoasa. Pedeapsa pe care o primeste mama vitrega si fata ei
este binemeritata. Citind aceasta poveste, elevii inteleg ca oamenii sunt rasplatiti dupa priceperea si
dragostea cu care isi indeplinesc munca, dupa bunatatea, harnicia si modestia fiecaruia si ajung sa
pretuiasca munca, sa aprecieze rezultatele ei si sa urasca lenea, lacomia, viclenia, invidia si
rautatea.

Ion Creanga – Capra cu trei iezi

Principala sursa de inspiratie a lui Ion Creanga a constituit-o satul traditional romanesc. Si
in povestea Capra cu trei iezi, scriitorul povesteste un fapt foarte asemanator cu cele ce se petrec
in lumea satului, infatisand o intamplare dramatica: nelegiuire comisa din lacomie si cruzime, ca
si pedeapsa binemeritata spre a se razbuna pe cel nevinovat. Motivul caprei cu iezi este cunoscut
si in povestile populare din alte tari, dar si in povestea lui Creanga apar elemente specifice tarii
noastre.
In Capra cu trei iezi este recunoscuta cu usurinta mama iubitoare, care, in grija ei deosebita
pentru copiii ramasi singuri acasa, le da sfaturi intelepte, spre a-i feri de nenorociri. Dupa ce
lupul ii mananca pe cei trei iezi, capra indurerata stie sa se razbune cu hotarare. Cuvintele caprei,
rostite atunci cand lupul a cazut in groapa cu foc, subliniaza pedeapsa binemeritata data lupului:
„- Arzi, cumetre, mori, ca nici viu nu esti bun... Moarte pentru moarte, cumetre, arsura pentru
arsura”.
Capra e o „vaduva sarmana”, avand trasaturi de caracter specifice femeii din popor:
harnicie, stapanire de sine, darzenie, sete de dreptate si iscusinta. Razbunarea ei elimina din
societatea fiintelor pasnice elementul negativ si daunator, care tulbura bunul trai, viata si munca
celor din jur. Lupul prin fapta sa nu respecta legile coexistentei si solidaritatii intre animale. El
este un „rau” al satului care trebuie starpit din radacina.
Apare prezentat de scriitor cu trasaturi caracteristice oamenilor rai: e siret, fatarnic,
crud si las. Viclean, el profita de naivitatea iezilor lipsiti de aparare si ii ataca fara mila,
rapunandu-i. Apoi, cu o ticaloasa prefacatorie, se arata indurerat de moartea iezilor si, in mod
perfid, incearca sa arunce vina pe seama ursului. Pe urma, cand cade in groapa cu jaratic, cere
indurare fara a se gandi ca implora mila unei fiinte fata de care se purtase atat de crud. Trebuia
pedepsit pentru a nu mai da pilda si altora sa comita astfel de nelegiuiri.
Iezii sunt caracterizati cu trasaturile proprii copiilor. Cei doi mai mari „dau prin bat de
obraznici”, sunt naivi, incapatanati si ingamfati. Iedul cel mare, natang si neastamparat, nu vrea sa
asculte povata mezinului de a nu deschide usa. Iedul cel mic, intocmai ca si fiul cel mic din
basmul popular, este cel mai istet, dar si cel mai ascultator si cel mai cuminte. El sfatuieste pe
fratii sai mai mari sa nu deschida usa, iar cand este in primejdie, stie sa se ascunda bine.
 Puterea iezilor din poveste arata copiilor urmarile nenorocite ale neascultarii si
zburdalniciei fara masura. Cu deosebita arta Creanga a umanizat personajele si a zugravit succint
si convingator portretul moral al fiecaruia atat prin atitudinile si actiunile lor, cat si prin limbaj.
Dialogul cu replici scurte contribuie la conturarea personajelor. Conciziunea naratiunii mareste
dramatismul intamplarii povestite.
Povestea este foarte atragatoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea si dinamismul
actiunii, dar si prin versurile care se repeta si pe care elevii le urmeaza cu usurinta: „Trei iezi
cucuieti, / Usa mamei descuieti”. Este accesibila elevilor de varsta scolara mica, datorita
naratiunii captivante, cu eroi luati din lumea animalelor si cu un conflict usor deinteles. Elevii isi
insusesc una din notiunile morale specifice varstei lor: necesitatea de a fi ascultatori si de a
respecta sfaturile si invataturile celor maiinvarsta si cu mai multa experienta decat ei.
Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar prezentand si
unele caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de lectura constituie si un
mijloc de imbogatire a cunostintelor micilor cititori.

Ion Creanga – Capra cu trei iezi

                
Principala sursa de inspiratie a lui Ion Creanga a constituit-o satul traditional romanesc.
Si in povestea Capra cu trei iezi, scriitorul povesteste un fapt foarte asemanator cu cele ce se
petrec in lumea satului, infatisand o intamplare dramatica: nelegiuire comisa din lacomie si
cruzime, ca si pedeapsa binemeritata spre a se razbuna pe cel nevinovat. Motivul caprei cu iezi
este cunoscut si in povestile populare din alte tari, dar si in povestea lui Creanga apar elemente
specifice tarii noastre.
In Capra cu trei iezi este recunoscuta cu usurinta mama iubitoare, care, in grija ei deosebita pentru
copiii ramasi singuri acasa, le da sfaturi intelepte, spre a-i feri de nenorociri. Dupa ce lupul ii
mananca pe cei trei iezi, capra indurerata stie sa se razbune cu hotarare. Cuvintele caprei, rostite
atunci cand lupul a cazut in groapa cu foc, subliniaza pedeapsa binemeritata data lupului: „- Arzi,
cumetre, mori, ca nici viu nu esti bun... Moarte pentru moarte, cumetre, arsura pentru arsura”.
Capra e o „vaduva sarmana”, avand trasaturi de caracter specifice femeii din popor: harnicie,
stapanire de sine, darzenie, sete de dreptate si iscusinta. Razbunarea ei elimina din societatea
fiintelor pasnice elementul negativ si daunator, care tulbura bunul trai, viata si munca celor din
jur. Lupul prin fapta sa nu respecta legile coexistentei si solidaritatii intre animale. El este un
„rau” al satului care trebuie starpit din radacina.
Apare prezentat de scriitor cu trasaturi caracteristice oamenilor rai: e siret, fatarnic, crud si las.
Viclean, el profita de naivitatea iezilor lipsiti de aparare si ii ataca fara mila, rapunandu-i. Apoi,
cu o ticaloasa prefacatorie, se arata indurerat de moartea iezilor si, in mod perfid, incearca sa
arunce vina pe seama ursului. Pe urma, cand cade in groapa cu jaratic, cere indurare fara a se
gandi ca implora mila unei fiinte fata de care se purtase atat de crud. Trebuia pedepsit pentru a nu
mai da pilda si altora sa comita astfel de nelegiuiri.
Iezii sunt caracterizati cu trasaturile proprii copiilor. Cei doi mai mari „dau prin bat de
obraznici”, sunt naivi, incapatanati si ingamfati. Iedul cel mare, natang si neastamparat, nu vrea sa
asculte povata mezinului de a nu deschide usa. Iedul cel mic, intocmai ca si fiul cel mic din
basmul popular, este cel mai istet, dar si cel mai ascultator si cel mai cuminte. El sfatuieste pe
fratii sai mai mari sa nu deschida usa, iar cand este in primejdie, stie sa se ascunda bine.
Puterea iezilor din poveste arata copiilor urmarile nenorocite ale neascultarii si zburdalniciei fara
masura. Cu deosebita arta Creanga a umanizat personajele si a zugravit succint si convingator
portretul moral al fiecaruia atat prin atitudinile si actiunile lor, cat si prin limbaj. Dialogul cu
replici scurte contribuie la conturarea personajelor. Conciziunea naratiunii mareste dramatismul
intamplarii povestite.
Povestea este foarte atragatoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea si dinamismul actiunii,
dar si prin versurile care se repeta si pe care elevii le urmeaza cu usurinta: „Trei iezi cucuieti, /
Usa mamei descuieti”. Este accesibila elevilor de varsta scolara mica, datorita naratiunii
captivante, cu eroi luati din lumea animalelor si cu un conflict usor deinteles. Elevii isi insusesc
una din notiunile morale specifice varstei lor: necesitatea de a fi ascultatori si de a respecta
sfaturile si invataturile celor maiinvarsta si cu mai multa experienta decat ei.
Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar prezentand si
unele caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de lectura constituie si un
mijloc de imbogatire a cunostintelor micilor cititori.

Dl. Goe -I.L. Caragiale

I.L. Caragiale, autor de opere dramatice si nuvele, s-a impus in literatura romana si prin
schitele sale in care infatiseaza o diversitate de aspecte. Unul dintre acestea este si felul in care
erau educati copiii in familiile burgheze, ilustrat si in schita D-l Goe...
Aceasta este o opera epica de mica intindere, cu o actiune simpla, inc are autorul
infatiseaza un moment semnificativ din viata unuia sau a mai multor personaje, este deci o schita.
In primul rand, ca orice schita, D-l Goe... este o opera epica, intrucat autorul isi exprima
indirect sentimentele de dezaprobare si dispret fata de comportamentul copilului prin intermediul
faptelor si al personajelor. In al doilea rand, scrierea este de mica intindere, caci prezinta doar
momentul calatoriei lui Goe la Bucuresti, impreuna cu cele trei insotitoare ale sale, iar toate
nazbatiile savarsite de Goe pe parcursul drumului - pierderea palariei, blocarea in cabina de
toaleta, tragerea semnalului de alarma - se subordoneaza, in plan narativ,intamplarii principale
relatate de autor, ele structurandu-se in momente ale subiectului literar.
Actiunea este simpla, lineara, ca in orice schita, existand un singur fir narativ care
incepe cu expozitiunea (asteptarea trenului), continua cu intriga (urcarea in tren) si cu
desfasurarea actiunii (pierderea palariei, discutia cu conductorul, disputa dintre mam-mare si
conductor, blocarea lui Goe in cabina de toaleta, ca apoi sa culmineze cu tragerea semnalului de
alarma). Odiseea aceasta se va incheia pana la urma cu sosirea la Bucuresti.
Fiind o schita, si in aceasta opera literara exista putine personaje, dintre care
protagonistul este Goe, personajul titular, toate celelalte - cele trei doamne, un pasager si
conductorul - actioneaza in functie de comportarea acestuia, adoptand atitudini diferite.
Ca in orice opera epica, deci si in schita, se face simtita prezenta naratorului, care
relateaza intamplarile in desfasurarea lor gradata, din momentul asteptarii trenului (expozitiunea)
pana in clipa sosirii in Bucuresti (deznodamantul). Relatarea se face obiectiv, la persoana a IlI-a,
atitudinea autorului desprinzandu-se din modul in care nareaza si pune personajele sa actioneze.
Exista, asadar, cele trei elemente specifice unei opere epice: narator, actiune, personaje. Modul de
expunere predominant este naratiunea, dar se imbina cu dialogul, care evidentiaza talentul de
mare dramaturg al lui Caragiale.
Prin dialog, dar si prin naratiune, se creioneaza trasaturile personajelor, dar se degaja si
un comic savuros, izvorat din limbajul viu, colorat si natural.
Din cele prezentate mai sus se poate spune ca opera literara D-l Goe... are toate notele
definitorii ale unei schite, dar prin talentul autorului ea reprezinta in modul cel mai stralucit
specia literara pe care o ilustreaza.

I.L. Caragiale - Vizita

IONEL-caracterizarea personajului principal

Ion Luca Caragiale este maestrul comicului in literatura romana. El este considerat cel
mai mare dramaturg roman, dar el a scris si nuvele, schite si poezii care reprezinta valori
inestimabile ale literaturii poporului nostru.
Schita Vizita este construita pe contrastul intre ceea ce sunt in realitate si ceea ce doresc
sa para personajele, ca si in Dl. Goe si in atatea piese ale lui Caragiale.
 Ionel Popescu este personajul principal al schitei ,,Vizita”, scrisa de catre vestitul
nostru dramaturg si prozator I.L.Caragiale. El este conturat de autor atat direct, cat si indirect.
Portretul fizic al personajului este abia schitat: Ionel Popescu este un copilas foarte dragut de vreo
opt anisori”, aspectul lui exterior fiind prins doar in cateva cuvinte: ,,l-am gasit imbracat ca
maior de rosiori, in uniforma de mare tinuta”. Pe scurt este descris si mediul in care traieste
eroul: doamna Popescu ,,nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri”, deoarece este
preocupata de educarea fiului ei, iar domnul Popescu – tatal - este mare agricultor. Familia are o
servitoare, o femeie batrana ,,cu o voce ragusita”, iar sarbatoritul se joaca zgomotos in salon,
unde ,,pe doua mese, pe canapea, pe feluri si pe jos, stau gramadite fel de fel de jucarii”.
Caracterizarea eroului se face prin onomastica: Ionel este un nume des intalnit ca de
altfel Popescu. Autorul intentioneaza sa creeze prin acest nume un tip de copil rasfatat si fara
educatie.
Caracterizarea indirecta a personajului se realizeaza prin nazdravaniile pe care le face,
de ziua sa onomastica, in prezenta musafirului. Limbajul personajului este si el mijloc de
caracterizare indirecta. Ionel Popescu are doar cateva replici in intreaga schita, ceea ce dovedeste
ca nu prea cunoaste mijloace de expresie. Copilul e ,,mandru” pentru ca-i ,,maior” de cavalerie,
de aceea comanda: ,,Inainte mars!”; joaca are o limita, iar cand musafirul observa ca ,,tutunul e
otrava”, Ionel raspunde obraznic: ,,Da’tu de ce tragi?”.
Caracterizarea facuta de catre alte personaje este si ea prezenta: mama eroului inca de la
inceput ii spune autorului care este motivul pentru care nu se mai duce la petreceri: ,,acu, de cand
s-a facut baiat mare, trebuie sa ma ocup eu de el, trebuie sa-i fac educatia.”
Paradoxal, obraznicia lui Ionel (fata de jupaneasa sau fata de oaspete) trezeste
admiratia mamei: ,,Nu sti ce strengar se face …si destept…”, singurul ei repros fiind: ,,Saruta-ma
sa-mi treaca si te iert.”
Ionel isi afiseaza proasta crestere in fiecare dintre momentele actiunii: terorizeaza
jupaneasa, face dezordine in casa, nu tine cont de rugamintile mamei, dandu-se om matur.
Fata de mama sa, Ionel se poarta ca un tiran si din manifestarile lui de ,,dragoste” nu
lipseste o doza de viclenie.
Ionel Popescu este si va ramane un personaj semnificativ al creatiei lui Caragiale, dar si a
literaturii romane.

Un pedagog de şcoală nouă de Ion Luca Caragiale

Cunoscuta schiţă a lui Ion Luca Caragiale „Un pedagog de şcoală nouă” a fost publicată în
1893 şi creionează într-o manieră specifică marelui dramaturg portretul unui pedagog. Personajul
principal, Marius Chicoş Rostogan, este un profesor ardelean şi nu atât ardelenismele lui sunt ţinta
ironiei caragialiene (deşi discursul lui e plin de cuvinte fascinante şi pronunţii ciudate), ci pur şi
simplu omul. Dacă despuiem de regionalisme portretul lui Marius Chicoş Rostogan, în faţa noastră
se dezvăluie un om dezgustător, un om laş şi mult prea binevoitor cu notabilităţile locale, frustrat,
folosind poziţia de profesor pentru a se răzbuna pe elevi, linguşitor cu orice superior, tiran cu orice
inferior, un om de îngrozitor şi stupid aşa cum nu ar trebui să fie nici un profesor niciodată.
D. Mariu Chicoş Rostogan, distinsul nostru pedagog absolut, şi-a început cariera printr-o
memorabilă conferenţă didactică.
Vom da aci mai la vale conferenţa în rezumat, apoi câteva note, luate după natură, despre
activitatea în praxă a eminentului pedagog.
Trebuie prealabil să spunem că d-sa, totdeauna înainte de e şi i, pronunţă pe:
n ca gn franţuzesc,
t ca k,
d ca gh,
g ca j,
c ca ş.
Aceasta pentru uşurarea citirii citatelor din vorbirea d-sale, pe cari voim să le transcriem
pe cât se poate cu pronunţarea lor originală. Cititorul va suplini părţile din cale afară originale, pe
cari ne-a fost prea greu să le transcriem exact, ca de ex. gn şi g.

1. Conferinţă
"Onorat aughitoriu,
Vom căuta să ne roskim astăzi ghespre metoda ghe a prăda grămakica în jenăre şi apoi numai
doară ghespre metoda intuikivă şi ghespre răspunsurile neapărake, neţăsitake ghe lojica lucrului,
amăsurat inkelijinţii şcolerului!"
Aşa începe d. conferenţiar. Cui nu a asistat la conferenţa aceasta trebuie să-i spunem că pedagogul
pune întrebările şi presupune şi răspunsurile. Aşa că urmarea, deşi s-ar părea o conversaţie între
pedagog şi şcolar, este însuşi corpul conferenţii. Iată rezumatul acestei superioare opere didactice.
Urmează conferenţiarul:
Pedagogul: No! ce-i grămakica?
Şcolerul: Grămakica iaste...
Pedagogul: No că-z ce iaşte? că-z doar nu iaşte vun lucru mare.
Şcolerul numai apoi se răculeje şi răspunghe: grămakica iaşte o ştiinţă ghespre cum lucră limba şi
lejile mai apoi la cari se supune aceea lucrare, ghin toake punturile ghe veghere.
Pedagogul: Bravo, mă! prostovane! (îi zic aşe doară nu spre admoniţiune, ci spre înghemn şi
încurajare). No, acuma, spune-ne tu numai cum se împart substankivele? Şcolerul, la întrebarea
aceasta a mea doară, musai să răspunză, neţăsare, amăsurat priceperii şi răţiunii sale:
Şcolerul: În substankive care se văd şi substankive cari nu se văd - reşpeckive concreke şi
abstracke!
Pedagogul: Apoi merem mai gheparte pe ogorul pedagojic şi punem cheskiunea doar:
Aţi auzit voi, copii, ghespre jăn? Ce iaşte jănul?
Şcolerul răspunghe: Jănul e cumu-i lucru: masculin, femenin şi ekerojen au neutru, reşpeckive ghe
bărbat, ghe femeie şi ghe ce nu-i nici bărbat, nici femeie.
Pedagogul: Esemple doară...
Şcolerul apoi musai se exprime astfel:
Calul îi substankiv masculin; iel se schimbă în iapă, ş-apoi ghevine femenin.
Pedagogu1: No! dar neutru?
Şcolerul (inoţent cumu-i, el nu poake da exemplul aghecvat; eu, pedagogul, atuncia-s gata să-i dau
ilustrăţiunea keoriei)...
Pedagogul: Neutru! Neutru mai apoi, dacă-i calul masculin şi iapa femenină, neutru-i catârul,
carele nu-i nici cal, nici iapă, nici măgar, nici cal: e catâr, aghică corşitură, ghe îmbele jenuri, şi
mai gheparke pentru aceea se conzultă zoologhia, care-i o altă ştiinţă naturale, şi doară naturalia
non sunt turpia!...
După aceea doară, şcolerul musai să fie, în răţiunea să puerilă, eghificat pe gheplin ghe jănurile
tutor substankivelor.
Vine numai dup-aceea cheskiunea makemakică... Spune-ne tu doară, Bârsăscule! (zic eu
şcolerului) ce înţăleji tu prin curbă, o linie curbă?
Şcolerul: Care nu-i ghireaptă...
Pedagogul (zâmbind cu bunătate): No! care nu-i ghireaptă, bine! da' cumu-i, dacă nu-i ghireaptă?
Şcolerul mai apoi vine la aceea înduplecare a răţiunii că musai va să răspundă minken:
E o linie oablă, oablă, care mere şi mere şi mere şi iarăşi se-ntoarnă ghe unghe o purces.
Pedagogul (jucându-şi serios rolul): Bine! răspuns limpeghe! chiar! reşpeckive esact... No acuma,
spune-ne cine au invăntat numerele?
Şcolerul acuma, după memorare numai, căci memoria e, cum zice Tubinghen, pur animală,
răspunghe ca animalul: numerele pare, reşpeckive cele cu soţiu, le-au invăntat Pitagora, iar mai
apoi cele impare, reşpeckive cele fără soţiu, le-au invăntat Eratoskenes!
Bravo!
Cum veghe, onoratul aughitoriu, toake răspunsurile şcolerului după metoada intuikivă moghearnă
sunt neţesitake prin lojika lui, proprie vorbind născândă, dar completaminke formată printr-o
educăţiune aghecvată cercustanţelor, probăluike ca gherivând ghin natura noastră, carea lucră pe
cum e mânată mai gheparke.
Într-o viitoare conferenţă, vom cuvânta apoi ghespre această natură iarăşi în aplicăţiunile sale în
raport cu pedagojia, cu beserica şi cu işcoala!
(Aplauze. A doua zi, pedagogul nostru este numit în slujbă profesor "ghe pedagojie în jenăre şi ghe
limba makernă în şpeţial". Să-l vedem la lucru.)
2. O inspecţiune
Profesorul: Că-z onorat domnul inşpectore va binevoi doară un momânt să asculke aplicăţiunea
metoaghii intuikive.
Inspectorul se aşează, scoate carnetul şi condeiul şi ascultă.
Profesorul: Mă! prostovane! tu ala ghe colo... Spune-ne tu doară: ce iaşte fiinţă şi ce iaşte lucru,
mă?
Elevul: Lucrul, dom'le, este care nu mişcă, şi fiinţă pentru că mişcă!
Profesorul: No! dar ornicul meu... prostule! fiinţă-i ori lucru?
Elevul: E lucru, dom'le!
Profesorul: Că'z doar mişcă, mă! auzi-l! (bagă ceasul în urechea elevului).
Elevul (ferindu-se): Da, dar dacă nu-l întoarcem, nu mişcă.
Profesorul (satisfăcut): Bravo! (cătră domnul inspector:) Ş-apoi doar ăsta-i ghintre cei meghiocri...
Bine! (Elevul trece la loc.) Tu, mă! ălălant ghe lângă el... Câke picioare are boul, mă?
Elevul: Patru, dom'le!
Profesorul (vesel): Ei, pe dracu! că-z doar n-o să aibă şapke!... şi ce e boul cu patru picioare? lucru
ori fiinţă? Ha?
Elevul: Fiinţă, dom'le!
Profesorul: Dar masa fiinţă-i?
Elevul: E lucru, dom'le!
Profesorul: No! că-z n-are şi ea patru?
Elevul: Da, dar nu se mişcă, dom'le!
Profesorul (şi mai vesel): Ei! pe dracu! să se mişte... poake doar că cu şpirikismus!
Inspectorul (tuşeşte tare şi caută să schimbe vorba): Mă rog, cum îl cheamă pe elevul acesta?
Profesorul: Anibal Ioanescu.
Inspectorul: Răspunde bine.
Profesorul (cu siguranţă): Că-z ăsta-i ghintre cei bunişori!... No! la gheografie acuma... Mă! tu ghe
colo... Spune-ne tu doară toake ştakele Europei.
Elevul: Franţa, dom'le.
Profesorul: Franţiia, bine!
Elevul: Anglia, dom'le.
Profesorul: Iaşte!
Elevul: Germania, dom'le.
Profesorul: Ghermania.
Elevul (se porneşte repede. - Profesorul dă din cap afirmativ la fiece nume de stat cu satisfacţie şi
cu mândrie): Elveţia, Rusia, Suedia, Italia, Belgia, Olanda, Turcia, Bulgaria, România, Serbia,
Muntenegru şi Grecia... dom'le!
Profesorul (încruntându-se): Şi apoi mai care, mă?
Elevul: Atâtea, dom'le!
Profesorul (începând să scrâşnească): Dar Şpania, mă?
Elevul (intimidat): Şi... Spania, dom'le!
Profesorul (mai aspru): Dar Şpania, unghe-i Şpania?
Elevul: ...?!
Profesorul (magistral): Şpania-i lângă Portocalia, mă boule, şi viţăversa!
Elevul (aiurit): Şi... Spania şi Portocalia, dom'le!
Profesorul (din ce în ce mai sus): Şi mai care?
Elevul (pierdut): Virţăvercea, dom'le!
Profesorul (indignat): Nu Viţăvercea, mă! Dănimarca, mă! Dania, mă! (Şoptind ameninţător
printre dinţi:) Dania tătână-tău! (Energic:) Merji la loc, boule!
Elevul pleacă obidit la loc.
Inspectorul (conciliant): Ei, oricum, tot a ştiut destul de bine.
Profesorul (încă fierbând de ciudă): Pe dracu! ştiut! Traiane Ghiorghiescule! Vină tu... Spune-ne tu
doară, s-audă şi onorat domnul inşpector: dacă sunt în lume apoi câke le veghem doară, cine le-au
făcut pe toake?
Elevul (sigur): Natura, dom'le!
Profesorul (zâmbind cu bunătate filozofică): Ei, pe dracu! Natura!... Dar pe Natura aia cine au
făcut-o, mă prostovane?
Elevul: Dumnezeu, dom'le!
Profesorul: Dar vezi bine că Dumnezeu, că-z doar nu tată-tău şi mumă-tă!... No! acuma... noi,
românii, musai doară să şkim pe cum că: ghe unghe ne trajem noi?... ghe unghe?... spune!
Elevul (energic): De la Traian, dom'le!
Profesorul (făcând cu ochiul inspectorului, care stă în admiraţie): Şi cine era Trăian?
Elevul: El era un om bun!
Profesorul (emoţionat): Bun, drăguţul ghe el! zic zău lui Dumnezău, bun!... şi cu cine s-au bătut el?
Elevul (brav): Cu turcii!
Profesorul (râzând cu mult chef): Pe dracu! Că-z unghe erau turcii până atunci în Europa... Mai
târziu doară apoi s-or ghescoperit turcii... (Puternic:) Cu dacii, mă!
Elevul (mai brav): Cu draci!
Profesorul: Că zău lui Dumnezeu că cu draci s-o bătut!... Dar mai apoi, Ştefan cel Mare şi Michaiu
Bravul cine au fost?
Elevul (mândru): Ei erau oameni buni.
Profesorul (aprobând cu tărie): Buni, mă !... şi s-au bătut...
Elevul (cu multă mândrie naţională): Cu draci!
Profesorul (entuziast): Cu draci! zic zău lui Dumnezeu!... Merji la loc!... Bravo, prostovane! (Către
inspector, care e transportat:) Că-z ăsta doară iaşte un şcoler emininke!
Inspectorul: Are şi mult talent!
Profesorul (cu siguranţă): Ei! pe dracu, talent! că-z talent nu-i doar ghe vreo samă! asta-i lucru
anticvat... Cu metoaghele mogherne doară, totul zace numai în aplicăţiune!... No! la muzică
acuma... Spune-ne, Popăscule: ce-i muzica?
Elevul: Muzica este care cântă, dom'le.
Profesorul (nemulţumit): Nu aşa, loază! Nu cuvânta doară ca râtanii... vorbeşte ca şcolerii. Dă-ne tu
numaighecât ghefiniţia chiară şi agkecvată!
Elevul: Muzica este...
Profesorul: Ce?
Elevul: Este când...
Profesorul (foarte nemulţumit şi repetând definiţia): Muzica iaşte aceea care ne gâghilă urechile
într-un mod plăcut... (pântre dinţi, aparte, şcolarului:) Ia sama doară să nu ţi le gâghil eu ţie într-un
mod neplăcut! (Se aude clopotul de ieşire.)
Inspectorul (se ridică; copiii fac şi ei ca inspectorul): Domnule profesore, sunt foarte mulţumit.
Metoda dumitale e admirabilă...
Profesorul (tăindu-i vorba cu mândrie): Că-z asta doară e metoada lui Peştaloţiu!
Inspectorul (urmând): ...şi zelul dumitale vrednic de laudă... (Către elevi:) Voi, băieţi, căutaţi a
profita de ştiinţa bunului vostru profesore şi nu uitaţi că de la voi aşteaptă mult patria, România,
pentru viitor!
Profesorul (conducând cu multe reverenţe pe inspector şi încântat de rezultat): Că-z eu ce le tot
spun boilor, onorat domnule inşpectore?... Apoi dacă-s porci şi n-au ghestulă aplicăţiune!
3. Ajunul examenelor
Profesorul: No! mâne apoi începem doară! Câţi ghintre voi au ştuduit, or mere mai gheparke; câţi
au fost putori şi n-au ştuduit, trebuie că rămân repekinţi. Acuma doară numai să vă muştruluiesc că
cum să fiţi la aceea înălţime la carea caută a fi şcolerul întrucât priveşke educăţiunea prinţipială,
respeckive la o conduită exămplară faţă ghe azistenţii cari vor fi ghe faţă. (Către un şcolar din
fund:) Închighe gura, boule, că-ţi întră musca... (Băieţii râd.) Silenţium!... Şcolerul caută să fie
curat îmbrăcat...
Şcolarul Ionescu: Mie mi-a făcut mama haine nouă, dom'le.
Profesorul: Ei! mă-ta! că-z doară nu era să ţi le fac eu! (Râsete.) Silenţium, măgarilor! Educăţiunea
prinţipială mai apoi ne obligă la reşpect cătră cei mari, şi la înfăţişare moghestă, carea iaşte ca un
ghecorum al juneţii... (Răspicat şi sever:) Că pe carele îl voi veghe că rânjăşte, ori se zbenguiaşte,
apoi minken acelui măgar i-oi lunji eu urechile... măcar de-ar fi ficior ghe Erzherzog!...
Şcolarul Popescu: Dom'le, tata a zis că să-i spui de câte ori ne tragi de ureche, ca să vorbească la
Cameră.
Profesorul (cu ton de mângâiere): Că-z astea nu le-am spus pentru kine. Pe kine doară ke cunosc ca
un şcoler emininke... Le-am spus numai păntru porcii eilanţi!... No! acuma să probăluim câke o
târă ghin makerie... Popăscule! (O plesnitoare şi-apoi alta şi-ncă una pocnesc în zidul din spatele
profesorului; acesta sare în sus speriat.) Hoghi o fene eghemek! Cine a fost porcul şi măgarul...?
(Toată clasa râde.) Cine?... Minken musai să aflăm cine nu a ştiut reşpectul? (Fierbe de ciudă.)
Mai mulţi şcolari: Popescu, dom'le!
Profesorul: Popăscu? Nu se poake... Popăscu doară-i un şcoler emininke.
Şcolarii: Popescu, dom'le!
Profesorul: Acela care mai face asta, lasă-l apoi doară... Popăscule... dacă cineva ke-ntreabă să-i
spui numai câke operaţiuni avem în aritmekică, cum vei răspunghe?
Popescu: Trei, dom'le.
Profesorul: Nu-s mai mulke?
Popescu: Cinci.
Profesorul: Nu-s mai puţine?
Popescu: Două.
Profesorul: La ghereptul vorbind, sunt numai două în prinţipiu, sporire şi scăghere ghe unitake;
numai doară, după diferănţiarea lor în praxă, ghevin că-s patru; aghiţiunea, substracţiunea,
multiplicăţiunea şi ghiviziunea. No! bine! meri la loc... Spune numa lui tată-tău să vină mîne să ne
onoreză. (Altă plesnitoare.) ...O fekete kukio! Cine-i porcul şi măgarul?
Toţi: Popescu, dom'le!
Profesorul (necăjit): Silenţium! Ioanescule! dacă cineva ke întreabă că-s câke-s emisferele
pământului tu ce vei răspunghe?
Ionescu: Două, dom'le!
Profesorul: Nu-s mai mulke?
Ionescu: Nu, dom'le!
Profesorul (iritat): Ba da, loază!
Ionescu: Care, dom'le?
Profesorul: Acele care sunt, boule! emisferul austral, emisferul boreal, mai gheparte apoi emisferul
oriental şi emisferul ocţidăntal, măgarule! Meri la loc, vită! Vine mâni-ta mâne?
Ionescu: Nu, dom'le, că spală la mama lui Popescu.
Profesorul: No bine, că-z tot n-avea ce procopseală să vază. (Un pumn de plesnitori; profesorul
sare cât colo.) O fene ş-o fekete kukio! (Turbat:) Care e iar măgarul şi porcul care n-are reşpect?
Toţi: Popescu, dom'le... (Râd.)
Profesorul (potolindu-se): No! Silenţium! Luaţi aminke doară la muştruluiala care v-am făcut...
Mâne este ziua când pukem zice, pedagoji şi şcoleri, faţă cu onorata azistenţă care va fi ghe faţă:
finis coronat opus!... In educatione et virtuke... (Copiii fac zgomot... Popescu se caută să mai
găsească o plesnitoare. Profesorul iese repede, înjurând teribil ungureşte.)
4. Examenul anual
Două mahalagioaice asistă la examenul copiilor lor.
Profesorul, pedagogul nostru absolut, ascultă pe copiii mahalagioaicelor.
E foarte aspru şi fără chef.
Mamele stau înţepate pe scaune, unde s-au aşezat fără să fie poftite.
Profesorul (către elevul Popescu, care n-a răspuns la trei întrebări): No! prostule, dacă nu ştii pe
estea, care-s ghe tot simple şi jenărale, apoi spune-ne răţiunea pântru carea românii au kins să
urmeză o polikikă jermână pe timpul lui Mihaele Bravul?
Popescu: ...?
Profesorul: No! spune odată!
Popescu: ...!?
Profesorul (energic): Meri la loc, boule! (Către mama lui Popescu, care este foarte mâhnită:) Că-z
prost l-ai făcut, cucoană! Apoi ăstuia doară numai paie să-i dai să mânce. (Mama lui Popescu
plânge.) Că-z geaba te mai boceşti acuma! nu-l mai dreji. Are să mai steie încă şăpke ani
repekinke... Ioanescule! (Mama lui Ionescu tuşeşte foarte mişcată.) Cumu-i pământul, mă?
Ionescu: Mare, dom'le!
Profesorul: Pe dracu mare! L-a măsurat mâni-ta să vază mare-i. Pe lângă alke astre, bunăoară
Saturnus, au Neptunus, au Iupităr, pământul nostru doară-i o scârbă! nici cât să chiorăşti un
şoarece... Nu-i vorbă ghe mare, mă prostovane! e vorba cumu-i?
Ionescu: Se-nvârteşte, dom'le.
Profesorul (răstindu-se puternic, mama lui Ionescu se sperie): No! apoi? dacă se învârke, cumu-i?
în trei colţuri, animale?
Ionescu: Nu, dom'le!
Profesorul: No, dar?
Ionescu: Rotund.
Profesorul: Vezi aşa, loază!
(Se face un zgomot la uşe. O doamnă din înalta societate, doamna Ftiriadi, intră împreună cu un
mops gras, care vine să se gudure pe lângă pedagog.)
Profesorul (întâmpinându-o foarte emoţionat): Onorată doamnă, eu încă mă recomând! (Ia căţelul
în braţe.)
Doamna Ftiriadi (foarte volubil şi pe un diapazon mult mai-nalt): Am venit pentru băiat... Să-ţi
spun drept că nu vream să-l aduc să dea examen la şcoala publică, nu vream să se amestece cu fel
de fel de băieţi rău crescuţi... Dar a stăruit tată-său... zice că e ordin de la minister... şi de-aia l-am
trimes la d-ta, care-i cunoşti caracterul lui ambiţios, de când îi eşti meditator.
Profesorul: Binevoiască numai onorata doamnă să ieie loc. (Cătră Ionescu, care aşteaptă în
picioare:) Tu meri la locu-ţi... De hatârul mâni-tii, pe kine nu ke las repekinke! No! meri!
(Ionescu merge la loc.)
Ioneasca (ridicându-se): Sărut mâna!
Profesorul (demn): No bine! poţi mere. (Ia scaunul Ioneaschii şi-l pune lângă doamna-nou-sosită, şi
aşază căţelul pe el; mopsul, mulţumit, îl linge pe nas. Mahalagioaicele ies foarte umilite.) No,
acuma tânărul Ftiriadi! Spune-ne, s-audă şi ilustra matroană, onorata ta mamă: nu-i aşa că pământul
se-nvârke în jurul soarelui trei ani câke 365 ghe zile şi mai apoi în al patrulea în 366 ghe zile?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le.
Profesorul (face semne de aprobare doamnei Ftiriadi care, foarte satisfăcută, se scoală de la locul
ei, drege cravata băiatului, îl sărută şi se aşază iar la loc: No, nu-i aşe că presiunea se ghemonstră
sufiţiente prin cele două emisfere (doamna Ftiriadi tuşeşte tare) ghe Maggheburg?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le.
Profesorul (cătră clasa întreagă): No, boilor, vegheţi numai exămplu ghe aplicăţiune! (Către micul
Ftiriadi:) No, încă una ş-apoi basta! Spune-ne: nu-i aşe că Ioane Corvin ghe Huniaghe, şi Makias
Corvin, şi-apoi dup-aceia doară toţi magnaţii maghiari fost-au români ghe-ai noştri?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le.
Profesorul: Bine! Bravo!! Emininke!!!
Doamna Ftiriadi: Mersi, domnule profesor... Sunt foarte mulţumită... o să-i spui şi lui Ftiriadi câtă
osteneală-ţi dai cu copiii...
Profesorul: Ilustră doamnă, că-z asta ni-i misiunea. Datoria ni-i să luminăm jenăraţiunile june; că-z
fără instrucţiune şi educăţiune, un popor doară e învins astăzi în lupta pentru existenţă, şi cine-i
învins, apoi acela dă-l dracului! vorba lăkinească: una salus vickis nullam şperare salukem!
 Ispravile lui Păcală de Petre Dulfu

Petre Dulfu a lasat posteritatii romanesti o epopee, al carui subiect sunt ispravile acestui
personaj legendar care se numeste Pacala in aproape treizeci de povesti, in versuri.
Pacala e un erou al snoavelor populare romanesti, un om poznas, care trece prin multe
intamplari amuzante, fiind un dusman foarte mare al preotilor, care incearcau sa-i faca rau, Pacala
contraataca prin istetimea sa, nefiind lacom, dar vrand sa fie respectat de cei din jur.
Toţi îl cunoaştem pe Păcală. Este unul dintre cei mai iubiţi eroi ai snoavelor
populare româneşti. Păcală este inteligent, sincer, isteţ, liber ca pasărea cerului, un justiţiar
iubitor de adevăr şi dreptate, şugubăţ nevoie mare şi amuzant până peste poate. Cu vorbele
lui în doi peri, făcând pe prostul şi ascunzându-se sub o mască de naivitate și simplitate, el găseşte
ac de cojoc oricui. Păcală ştie foarte bine cine este şi care este rostul lui pe lume. Pentru el,
lucrurile sunt foarte clare: nu suportă urâtul, prostia şi nedreptatea. Folosind umorul, farsele
şi păcălelile, el îi pedepseşte pe cei certaţi cu legile omeniei şi îi altoieşte zdravăn ca să-şi înveţe
lecţia şi să n-o mai uite câte zile vor avea.
  Prin multe intamplari de ale sale, el isi arata istetimea, fiind cea mai importanta arma,
impotriva boierilor si ale popelor care vor sa-l chinuie, dar pierzand, atat averea, cat si
demnitatea.
Printre alte intamplari el si-a aratat prostia: cea mai cunoscuta fiind caratul usii,
dar datorita lui Dumnezeu, care tine cu oamenii cinstiti, precum Pacala, aceste greseli reusesc sa
fie de folos. La fel s-a intamplat si in intamplarea cu usa, deoarece prin acest fapt a scapat de
moarte, castigand si niste bani.
O alta calitate a lui Pacala era si credinta sa in Dumnezeu, fara   de care nu ar mai fi putut
face niciuna din aceste peripetii, care distreaza din ce in ce mai tare cititorul de la capitol la
capitol. 
  Înspirati de acest volum, satenii unui sat din Olt, si-au numit satul Pacala. Numele satului
Păcala vine de la un om om isteţ, hâtru şi pus pe şotii, care, potrivit tradiţiei locale, ar fi trăit, cu
mulţi ani inainte, pe acele meleaguri şi, căruia, oamenii i-ar fi zis Păcală. De aici, mai tărziu, s-a
tras şi numele satului: Păcala (satul lui Păcală), este un fericit caz de asemănare (prin relaţionare)
cu celebrul erou popular, personaj de legendă al snoavelor populare româneşti, cunoscut pentru
umorul şi isteţimea sa, ascunse sub o mască de naivitate şi simplitate.  

Condeiele lui Voda - Dumitru Almas

Cand a auzit ca sultanul Baiazid Fulgerul se apropie de Dunare, gata sa navaleasca în ţara,
Mircea voda a dat porunca: „Toţi barbaţii sa se gateasca de oaste! Fiecare sa aiba cal, tolba plina
cu sageţi, suliţa, ghioaga şi scut. Care au topoare şi sabii, sa vina cu ele la locul de adunare a
oştirii. Ca asupra ţarii vine mare primejdie turceasca!”
Oamenii, ce sa faca? Au lasat toate celelalte treburi şi s-au pregatit de lupta. Fierarii au faurit
sabii; lemnarii au încordat arcuri şi au strujit suliţi din lemn tare; ba, le-au şi parlit în foc, anume
ca sa fie şi mai tari. Dar daca suliţi, sabii, scuturi, arcuri, topoare ori sabii trebuiau cate unul sau
cate una de fiecare oştean, sageţi trebuiau multe, de doua-trei ori mai multe decat soldaţi avea
Baiazid sultan. De aceea toţi romanii, care aveau cat de cat îndemanare la cioplit, s-au apucat, în
graba, sa faca sageţi. Baieţii şi fetele, flacaii şi batranii, toţi ciopleau cu cuţitele, mii şi mii de
sageţi.
Acu, Mircea voda cel Batrîn umbla prin ţara, sa vada cum împlinesc oamenii porunca şi cum se
pregatesc sa-şi apere ţara. Ca sa nu-l cunoasca lumea, îmbracase strai ţaranesc, ca un drumeţ
oarecare.
Aşa ajunse într-un sat, Boiştea. In mijlocul lui, pe pajişte, zeci şi zeci de sateni, ce faceau? Jucau
hora? Nu: ciopleau sageţi şi, din cand în cand, aruncau cate o gluma, ca sa se înveseleasca şi sa li
se para munca mai uşoara.
Mircea voda se bucura vazînd harnicia şi voia buna a oamenilor lui. întreba pe un baieţandru:
„ – Ce faci aici, flacaoaşule?”
„ – Pai, ce sa fac? Condeie!”
„ – Condeie?… Parca seamana cu sageţile”.
„ – Noi le spunem condeiele lui voda”.
„ – De ce le spuneţi aşa?”
„ – Pentru ca, la porunca lui voda, cu ele vom scrie pe spatele duşmanilor vrerea noastra de
libertate”.
„ – Frumos, flacaoaşule”, l-a laudat maria sa. „Dar… cerneala aveţi?” Baieţandrul s-a gandit o
clipa şi a zis, raspicat:
„ – Avem: dragostea de ţara care izvoraşte în calimara inimii noastre”.
Mult s-a bucurat Mircea voda de asemenea vorba; l-a sarutat pe acel flacaoaş şi l-a întrebat: „ –
Cum te cheama?”
„ – Ma cheama Stroe… Dar domnia ta cine eşti şi de unde vii?”
„ – Ai sa afli tu, cînd vom porni lupta”, a surîs voievodul, cu bunatate.
Apoi a luat cuţitul din mana baieţandrului şi a încrustat pe o sageata litera „S”, iar pe alta „M”. I
le-a pus în tolba şi a zis: „Pe astea sa le foloseşti numai la mare primejdie”. L-a ţintit cu privirea
pe Stroe, a zambit, a urat tuturor „spor la treaba” şi a plecat.
Înţelegeţi: nu voia sa ştie satul ca el, voda însuşi, a venit în cercetare.
Ramas între ai sai, Stroe a privit cu luare aminte sageţile încrustate cu litere şi le-a aşezat în tolba,
sa le foloseasca aşa cum a zis acel drumeţ tainic.

Ciubotele ogarului - Calin Gruia

De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu stiu! Dar povestea spune ca, intr-o toamna, el
pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gindea Iepurele ca i-ar sta bine cu o palarie alba ca
pana de paun si cu o scurteica verde, dar nu pentru asta se grabea el spre iarmaroc, ci ca sa-si
cumpere ceva pentru incaltat, ca era descult.
Incepusera ploile de toamna, vintul imprastia frunzele pe poteci si frigul prinse sa-l stringa de
picioare. De aceea, isi infunda palaria veche pana peste urechi, isi strinse zabunul pe trup si iuti
pasul, ca sa ajunga mai repede la iarmaroc. Si cum mergea Iepurele uitindu-se cand in dreapta,
cand in stinga, ciulind urechile la orice fosnet, iata ca mai spre seara se intilni pe o poteca cu
Ogarul. . . Ogarul era gras, voinic, imbracat intr-o suba calduroasa si purta in picioare niste
ciubotele nou-noute…
Dupa ce-si dadura binete, ca doi calatori de treaba, o pornira impreuna prin desisul padurii.
Iepurelui i se scurgeau ochii dupa ciubotelele Ogarului; pentru ca tare mai erau frumoase, iar lui
ii era strasnic de frig la picioare! — Cit ai dat pe incaltari? intreba sfios Iepurele.
— Doi galbeni, cit sa dau! ii raspunse fudul Ogarul.
— Ma duc si eu la iarmaroc — adauga Iepurele — sa-mi cumpar ciubotele.
— Pai, tot acolo merg si eu, am treaba cu un negustor…
Ciubotele se gasesc cite vrei, numai bani sa ai!
— Am doi galbeni, sopti Iepurele. Ogarul nu spuse nimic, ci isi rasuci virful mustatilor ca si cum
lui nu i-ar fi pasat citi bani are Iepurele. Si au mers ei asa, au mers, pana s-a intunecat de-a
binelea. Drumul nu-l mai vedeau bine. O ploaie rece si deasa se abatu in calea lor, de-i dirdiiau
bietului Iepure dintii de frig.
— Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te vad descult… Si apoi e noapte si frig… Mai ai si
bani la dumneata… Bani am si eu … si cine stie cu cine ne putem intilni, ca padurea e plina de
tilhari… Iepurele ciuli urechile, isi strinse mai tare zabunul, ca sa simta banii ce-i avea intr-un
buzunaras la piept.
— Si ce-i de facut atunci? intreba el.
— Pai, de ce sunt pe lume hanuri?… Pentru vreme de noapte, pentru adapost… E pe aproape
hanul Ursului… Eu zic sa tragem la el, dormim si pornim miine dimineata . . . Poate pana atunci
mai sta si ploaia. Iepurele nu avu incotro si—l asculta pe Ogar. Scuturindu-si luleaua de usa
hanului, Mos Martin ii primi tare bucuros:
— Ce vreme rea! Nu te-ar lasa inima sa lasi pe cineva afara!… Hei, si dumneata. mai esti si
descult… Treci colo langa foc, de-ti mai incalzeste picioarele! Iepurele se apropie zgribulit de
vatra. In afara de ei si hangiu nu mai era nimeni in han. Mos Martin iesea din cand in cand afara
si se uita de-a lungul drumului, sa va.da daca nu cumva se mai indreapta spre hanul lui niscaiva
calatori.
— Eu. zic sa cerem ceva de mancare — sopti ogarul — si udatura.
— Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame… Si apoi nu a,m nici un maruntis. Ca daca
schimb un galben, ramin toata iarna descult.
— Hei, ce ciudat mai esti, cumetre!… Dar cine ti-a cerut, ma rog sa-ti schimbi galbenii… Pentru
plata am eu bani destui… Ca doar nu ma voi lacomi la un sarac ca tine… Si intorcindu-se Mos
Martin in han, Ogarul spuse:
— Ei, Mos Martine, da-ne ceva de imbucat si de baut…
— Am niste placintele…
— As manca si eu din ele!
— Am friptura, faguri de miere, si vin de stafide . . .
— Da-ne de toate si din toate, cumetre, spuse Ogarul lin-gindu-si buzele. Mos Martin isi puse
sortul pe dinainte, ca un hangiu adevarat ce era, si prinse a aduce bunatatile. Ogarul incepu sa in-
ghita cu lacomie bucata dupa bucala. Iepurele se rusina si abia-abia gusta si el o bucatica de
placinta cu varza. Si poate n-ar fi gustat deloc daca nu l-ar fi poftit Ogarul.
— Maninca, cumetre, ca de la dumneata maninci. Ogarul parca nu mancase de o luna, asa-i
trosneau falcile si-i umbla limba in gura. pana sa-si fumeze Mos Martin luleaua, Ogarul manca
toata mancarea din han. La urma ceru o cana cu vin de stafide, pe care o bau pe nerasuflate.
Iepurele se uita mirat. Se minuna si Mos Martin.
— Mai, mai, inca n-am vazut un drumet mai flamind ca dumneata. Sa-ti fie de bine, Ogarule. .. Si
acum, vorba aceea: „Frate, frate, dar brinza-i cu bani” . . . Ati mancat si baut numai bine de doi
galbeni. Ogarul prinse a se cauta prin buzunari. Cauta prin buzunari la pantaloni, cauta la suba,
dar degeaba cauta: nu avea nici un ban. In cele din urma, spuse Iepurelui:
— Plateste, dumneata, cumetre!
— Cum, sa platesc? Asa ne-a fost vorba?
— Plateste, ca am uitat punga acasa. Iti dau eu banii la iarmaroc. Am sa ma imprumut la un
prieten negustor…
— Cum? … Vai, ce sa ma fac?! Sa ramin descult? Ogarul incepu sa rida pe sub mustati. Mos
Martin isi iesi din fire.
— Mie sa nu-mi umblati cu de-astea. Platiti, ca altfel am eu ac de cojocul vostru …
— El m-a poftit .si la han, ei m-a poftit si la masa, spuse chicotind Ogarul. El sa plateasca.
— Nu-i adevarat, Mos Martine. Eu n-am mancat mai nimic. Vine iarna si, daca platesc, ramin
descult…
— Ei, ca doar n-oi incalta eu toti descultii din lume! Ca a mancat si baut Ogarul e drept, dar lucru
curat aicea nu-i. . . Acum imi dau eu seama ce fel de musterii mai sunteti! V-ati sfatuit sa-mi
faceti paguba… Si Mos Martin apuca un ciomag pa care il tinea pitit dupa usa pentru asemenea
calatori si il ridica spre Ogar. Ogarul il arata pe Iepure. Iepurele, vazind ciomagul, incepu sa
tremure de frica. Si de voie, de nevoie, scoase din buzunar basmaluta in care avea legati cei doi
galbeni si plati ursului. Mos Martin se uita la ciubotelele Ogarului, apoi la picioarele goale ale
Iepurelui, mirii ceva si lua galbenii. Ogarul isi sterse mustatile, se culca si adormi fara grija.
Mos Martin vazind ca nu mai vine nimeni la han se duse si el in odaia lui sa se intinda pe o lavita.
Numai Iepurele nu se culca. Cum putea sa doarma? Ramasese fara bani… Si de-afara vintul se
auzea mai furios si ploaia batea in ferestre. De necaz, Iepurele incepu sa planga pe infundate…
Cum de se lasase pacalit de Ogar. Ofta si se gindea ca in curind va veni iarna. Vor fi viscole si
zapezi- mari… va fi mult mai frig, iar el va umbla zgribulit si descult … Ogarul sforaia intr-o
odaie, Mos Martin in alta, numai pe bietul Iepure nu-l prindea somnul. Si a stat Iepurele, a stat,
pana la miezul noptii. Si s-a tot gindit si razgindit, ce sa faca, ce sa drea.ga? Parca vedea cum
desfacuse basmaluta si daduse lui Mos Martin banii. . . Cum ursul statuse o clipa pe ginduri,
uitindu-se cand la ciubotelele ogarului, cand la picioarele lui, de parca ar fi voit sa-i spuna, ceva.
Ce anume? Deodata, in mintea Iepurelui se facu lumina, isi sterse lacrimile si intra in odaia
Ogarului. Ciubotelele erau puse langa soba sa se usuce. Nu mai statu pe ginduri. .. Incalta
ciubotelele Ogarului, pasi incet, iesi din han si tine-o baiete tot intr-o fuga. „Mi-am facut singur
dreptate”, se gindea iepurele, afundindu-se tot mai mult in padure si-n noapte.
Spre ziua, se trezi Ogarul si voi sa se incalte. Dar ia ciubotelele de unde nu-s! Mos Martin, ivindu-
se in prag, dadu, razand din umeri. Ogarul nu mai zabovi la han, ci porni sa-si caute incaltarile. Se
cunosteau bine urmele din noroi si incepu Ogarul a fugi si a fugi pe urmele Iepurelui. La inceput
ii venea tare greu, el era gras, de-abia se misca, da-ncet ul cu incetul, prinse a se subtia la
alergatura. Nu dupa multa vreme il zari pe Iepure pe un deal. Tine-te dupa el! Au fugit, au tot
fugit prin padure, peste ogoare, peste dealuri, hat in zare. Ogarul gifiia si se subtia, Iepurele tot
mai sprinten se facea. Trecu toamna, trecu iarna, veni primavara, apoi veni si vara si fuga lor nu
mai contenea. Se zice ca pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de atunci, cum
vede Ogarul un Iepure, cum se ia dupa el, cu gind sa-l prinda si sa-l descalte.

Sarea în bucate – Petre Ispirescu

Povestea „Sarea în bucate” de Petre Ispirescu prezintă soarta unui împărat şi a celor trei
fiice ale sale. Acesta, într-o zi, o întreabă pe fata cea mare cum îl iubeşte; răspunsul nu a întârziat
să apară şi astfel aflăm că tânăra îşi iubeşte tatăl ca mierea. Apoi a urmat răspunsul fetei mijlocii;
aceasta îl iubea ca zahărul. În timp ce mezina îşi iubea părintele ca sarea în bucate (de aici şi titlul
operei de faţă). Dacă răspunsurile fetelor mari l-au bucurat pe împărat, alinându-i sufletul,
răspunsul celei mici nu s-a putut compara nici pe departe cu celelalte şi cu atât mai puţin nu l-a
încântat pe împărat. Văzând aceasta că nici la surorile sale nu a găsit alinare, înţelegere şi
susţinere, fata cea mică a hotărât să plece în lumea mare, avându-l aproape doar pe Dumnezeu.

Relaţia om-divinitate este pusă în prim plan în opera de faţă şi putem afirma că omul cu
sufletul curat şi cu frică de Dumnezeu va câştiga foarte mult în viaţă, fapt susţinut şi de povestea
mezinei din opera de astăzi.

În cele din urmă, tânăra a ajuns la poarta unui alt împărat, unde s-a angajat ca ajutor de
chelăreasă. Timpul liber şi-l petrecea citind, ignorând bârfitului cu slugile.

Fata muncea cu spor şi se pricepea la toate. Cuvintele de laudă aduse la adresa acesteia au
ajuns şi la urechile împărătesei care a dorit s-o cunoască şi chiar s-o ia pe lângă dânsa căci femeia
avea bănuiala că tânăra nu provenea din neam prost.
 Unde se ducea împărăteasa mergea şi ea; când se punea împărăteasa la lucru lucra şi ea.
Apoi, lucrul ce ieşea din mâna ei era mărgăritar, nu altceva. Din toate, din toate, cuvintele cele
înţelepte ce ieşeau din gura ei plăcu împărătesei mai mult decât orice. Ce să întindem vorbă
multă! Ajunsese să fie nedespărţită de împărăteasă. O iubea împărăteasa ca pe copilul ei.

Împărăteasa şi împăratul aveau un fiu, ce a fost luat de tată şi dus la război de unde s-a
întors rănit. De îngrijirea lui s-a ocupat atât mama sa cât şi fata, ajutoarea împărătesei. Încetul cu
încetul fiul împăratului a început s-o iubească pe fată ca pe sora lui.

Simţindu-se vrăjit de bunătatea fetei, fiul împăratului i-a dezvăluit mamei sale că dânsul ar
vrea s-o ia de soţie pe fata din casa lor. Cum aceasta era bună, blândă, cuminte, cinstită şi
vrednică, mama băiatului a acceptat, însă mai aveau de trecut un obstacol, şi anume părerea
împăratului. Logodiră deci împăratul şi împărăteasa pe fiul lor cu fata din casă a împărătesei şi
hotărâră şi nunta.

La nuntă, fata a cerut să fie invitat un anumit împărat, adică tatăl său, dar fără să spună
cuiva de legătura dintre ei.

Bucatele pentru acest împărat au fost pregătite chiar de fata sa doar cu miere şi zahăr fără
pic de sare. Vă puteţi închipui dragi cititori ce gust aveau bucatele împăratului şi cum a primit
acesta bucatele de care s-a atins mai mult din respect decât de bunăvoie căci erau prea dulci şi
fără gust.În cele din urmă, povestea împăratului şi a fiicei sale a ieşit la lumină, cei doi s-au iertat
reciproc şi au continuat petrecerea în mare veselie şi bucurie.

Şi încălecai p-o şa, şi v-o spusei d-voastră aşa.

Şi încălecai p-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă.
Şi mai încălecai p-un fus, să trăiască şi cel ce-a spus.

Scufița roșie – de frații Grimm

Frații Grimm (germană: Gebrüder Grimm), Jacob (1785–1863) și Wilhelm

Grimm (1786–1859), au fost folcloriști, lingviști, filologi, doctori în drept, cunoscuți în toată
lumea pentru colecția de basme publicată în două volume, care conține, printre altele, Albă ca
zăpada, Croitorașul cel viteaz, Cenușăreasa, Scufița roșie și Hansel și Gretel (primul volum a apărut
în 1812, iar al doilea volum în 1814). Poveștile scrise de cei doi frați au încântat copilăria multor
generații, devenind pretexte cuceritoare pentru diverse ecranizări și dramatizări. [1] Frații Grimm
și-au adus contribuția la formarea limbii germane, în special prin dicționarul Deutsches
Wörterbuch(Cartea cu cuvinte germane) pe care l-au scris împreună și prin prima carte de
fonetică/fonologie a limbii germane, Legea lui Grimm, scrisă doar de Jacob. Dicționarul Fraților
Grimm avea 33 de volume și cântărea 84 kg
Poveştile asemănătoare cu cea a Scufiţei Roşii sunt foarte vechi – au peste 2000 de
ani –, iar regăsirea originii acestor poveşti i-ar putea ajuta pe oamenii de ştiinţă să retraseze
istoria unor migraţii umane de pe un continent pe altul.
Folosind metode performante elaborate de biologii specializaţi în evoluţia
vieţuitoarelor, noul studiu, realizat la Universitatea Durham, Marea  Britanie, arată că povestea ar
fi apărut, iniţial, într-o versiune orală, numită Lupul şi copiii, care circulă încă în unele ţări. 
Azi, această poveste diferă de povestea Scufiţa Roşie, aşa cum o ştim noi (şi a cărei
versiune iniţială exista deja în Europa în secolul I e.n.); totuşi, ele au o origine comună, iar din
acest trunchi comun s-au desprins mai multe poveşti care circulă azi în Asia şi Africa.
 Cercetătorii de la U. Durham au utilizat modele matematice pentru a trasa „arborele
evoluţiei” poveştii Lupul şi copiii – o poveste despre un lup care se preface a fi o capră şi îl
mănâncă pe puiul acesteia. 
Ei au descoperit că povestea Scufiţei Roşii (în care un lup mănâncă o fetiţă, pe care o
păcăleşte deghizându-se), s-a desprins din trunchiul poveştilor de acest gen acum 1000 de ani. 
Ea a evoluat ca o poveste transmisă oral, în Franţa, Austria şi nordul Italiei, înainte de
a fi pusă pe hârtie şi publicată de autorul francez Charles Perrault, în secolul al XVII-lea, şi apoi
rescrisă, în forma cea mai cunoscută azi, de fraţii Grimm, în urmă cu 200 de ani.
Din povestea Lupul şi copiii, răspândită în Europa şi Orientul Mijlociu, s-au desprins
şi alte poveşti cu temă asemănătoare, ce au evoluat în versiuni diferite, în funcţie de specificul
locului: astfel povestea a călătorit spre sud până în Africa şi spre est către Asia, devenind, în
Japonia, Coreea şi China, o poveste zisă Bunica-tigru.
Dupa ce Charles Perrault a publicat pentru intaia oara povestea Scufita Rosie (Le
Petit Chaperon Rouge), alaturi de altele in anul 1867, fratii Grimm au regasit in folclorul german
alte doua variante, pe care le-au unit intr-o singura poveste, ce a vazut lumina tiparului in 1912, in
culegerea "Kinder- und Hausmärchen" (Povesti pentru copii si familie), sub numele de
Rotkäppchen (Scufita rosie). Chiar daca intamplarile relatate in aceasta poveste sunt destul de
inspaimantatoare, sau chiar "horror", fratii Grimm s-au straduit sa dea naratiunii o tenta
moralizatoare, astfel incat copii sa invete ca obrazniciile lor sau neascultarea sfaturilor mamei ii
pot impinge catre mari sau chiar fatale necazuri, mai ales atunci cand vorbesc cu strainii...

Scufița Roșie este, probabil, cea mai cunoscută poveste din lume fiecare dintre noi
luând contact într-o anumită perioadă a vieții, într-o formă sau alta, cu aceasta. Dincolo de orice
dubiu, povestea Scufiței Roșii este unul dintre textele clasice ale literaturii universale. Puține alte
lucruri care s-au spus despre Scufița Roșie sunt însă la fel de sigure fiecare dintre noi luând
contact într-o anumită perioadă a vieții, într-o formă sau alta, cu aceasta. Dincolo de orice dubiu,
povestea Scufiței Roșii este unul dintre textele clasice ale literaturii universale. Puține alte lucruri
care s-au spus despre Scufița Roșie sunt însă la fel de sigure si de necontestat.

Povestea a fost neincetat povestita si interpretata, asa cum nici o Alta poveste nu a
fost. De-a lungul a peste trei secole , nenumarati cititori si autori au fost atrasi de farmecul
irezistibil al fetitei in rosu –ea a fost prima dragoste a lui Charles Dickens si este inca o prezenta
vie in imaginatia oamenilor din secolul XXI.

Specialist idn toate domeniile, de la cercetatori ai folclorului la psihanalisti, critici

literari sau istorici, au abordat, cu instrumente specific, aceasta poveste, ingustand insa aria de
culegere a surselor analizate conform secificitatii domeniului de activitate.
A fost odata ca niciodata o fetita frumoasa, iubita de toti, dar mai cu seama de bunica
ei, care nu stia ce sa ii mai daruiasca pentru a o vedea fericita. Printre altele, i-a facut cadou o
scufita din catifea rosie, care i se potrivea atat de bine, incat nu mai purta nimic altceva pe capsor.
Din aceasta cauza, s-a ajuns sa i se spuna Scufita Rosie.
Intr-o zi, mama i-a spus:"Uite, Scufita Rosie, ai aici niste prajituri si o sticla de vin. Du-le bunicii
tale, caci e tare bolnava si slabita, si ii vor face bine si o vor inzdraveni. Pleaca acum, inainte ca
soarele sa dogoreasca, si mergi frumos, fara sa alergi in afara cararii, ca nu cumva sa cazi si
spargi sticla, si sa nu mai ai astfel ce sa ii duci bunicii. Atunci cand intri in casa, nu uita sa ii spui
"Buna dimineata", si nu te uita curioasa prin jur inainte sa faci asta."
"Voi avea grija si voi face intocmai cum mi-ai spus," i-a zis Scufita Rosie mamei ei, si apoi si-a
luat ramas bun.

Bunica locuia in mijlocul padurii, la o jumatate de leghe de sat si, atunci cand Scufita
Rosie a inaintat printre copacii desi, s-a intalnit cu un lup. Fetita nu stia cat de rau era acest
animal si nu-i era deloc frica de el.
"Buna ziua, Scufita Rosie", a grait el.
"Multumesc frumos, lupule."
"Unde ai plecat asa de dimineata, Scufita Rosie?"
"La bunica mea."
"Si ce ai in buzunarul sortuletului tau?"
"Prajituri si vin. Ieri a fost ziua de copt, asa ca bolnavioara mea bunicuta va avea parte de ceva
bun, care o sa-i dea putere."
"Unde locuieste bunica ta, Scufita Rosie?"
"La mai bine de un sfert de leghe de aici. Casa ei e asezata sub cei trei stejari batrani, iar mai jos
de ea este un crang cu aluni. Sigur stii unde este," i-a raspuns fetita.
Lupul s-a gandit in sinea lui, "Ce copilasa frageda! Ce imbucatura gustoasa, sigur e mai buna de
mancat de batrana ei bunica. Trebuie sa ma port cu siretenie, ca sa le pot infuleca pe amandoua."
Din aceasta pricina, a mai mers scurt timp alaturi de fetita si apoi i-a zis: "Vezi ce frumoase sunt
florile de aici? De ce nu te uiti in jur? Nu auzi, de asemenea, cat de dulce canta pasarelele? Mergi
pe carare asa de serioasa de parca te-ai indrepta catre scoala, in timp ce tot ce te inconjoara e plin
de frumusete si voiosie!"
Scufita Rosie si-a ridicat ochii si, cand a zarit razele soarelui dansand printre ramurile copacilor si
incantatoarele flori ce cresteau peste tot prin preajma, s-a gandit: "Cred ca bunicii i-ar place un
buchetel din floricele proaspete. Este inca destul de divreme si am cum sa ajung la timp," asa ca a
fugit de pe carare catre o poiana plina cu flori. In vreme ce culegea una, i se parea ca vede o alta,
si mai frumoasa, putin mai incolo, si alerga dupa ea, in acest fel patrunzand tot mai adanc in
padure.
Profitand de intarzierea fetitei, lupul s-a dus direct la bunica si a batut la usa.
"Cine este acolo?"
"Scufita Rosie," a raspuns lupul. "Ti-am adus prajituri si vin. Deschide usa."
"Ridica zavorul," i-a spus bunicuta, "eu sunt asa de slabita ca nu ajung la el."
Lupul a saltat zavorul, a deschis usa larg, in laturi, si, fara a spune vreo vorba, s-a repezit la patul
bunicii si a mancat-o pe loc. Apoi, s-a imbracat cu hainele ei, si-a pus pe cap scufia bunicutei, a
tras perdelele de la fereastra si s-a strecurat in pat.

In aceasta vreme, Scufita Rosie continuase sa culeaga flori si adunase atat de multe
incat nu putea sa le care pe toate, dar si-a adus aminte, deodata, de bunica, si s-a intors pe cararea
catre casa ei.
A fost tare mirata cand a gasit usa deschisa si, atunci cand a intrat in camera, a trecut-o un fior
brusc si si-a zis: "Vai! Ce stingherita ma simt, iar alta data imi placea asa de mult sa fiu la bunica."
A spus cu voce tare "Buna dimineata", dar nu a primit nici un raspuns, asa ca a tras perdelele de la
fereastra si a mers spre pat. Acolo, statea intinsa bunica, cu scufia trasa peste fata si aratand
foarte, foarte ciudat.
"Vai, bunicuto, a spus ea, "ce urechi mari ai!"
"Ca sa te aud mai bine, copila mea", s-a auzit dinspre pat.
"Vai, bunicuto, si ce ochi mari ai!" a continuat ea.
"Ca sa te vad mai bine, draga mea!"
"Dar, bunico, ce maini mari ai!"
"Ca sa te imbratisez mai bine!"
"Si, vai, bunicuto, ce gura mare ai!"
"Ca sa te mananc mai bine!"
Nici n-a terminat bine de spus lupul aceste cuvinte ca a si sarit din pat si a inghitit-o pe
loc.
Dupa ce si-a potolit astfel foamea, s-a asezat inapoi in pat, a adormit, si a inceput sa sforaie
zgomotos. Vanatorul, care tocmai trecea pe langa casa, si-a spus in sinea lui, "Ce tare sforaie
batranica! Trebuie sa vad daca nu are nevoie de ceva." A intrat in casa si, cand s-a apropiat de
pat, a vazut lupul intins pe el. "Aici erai, ticalosule!" a zis el. "De cand te caut!" Dupa aceea, si-a
indreptat pusca catre lup, dar i-a trecut prin minte ca poate o mancase pe bunica si ca aceasta
putea fi inca salvata. Nu a tras nici un foc, ci a luat un foarfece mare si a inceput sa taie burta
 lupului adormit. Dupa ce a facut doua taieturi, a vazut stralucirea scufitei rosii si, dupa alte doua
taieturi, fetita a tasnit afara, strigand:"Vai, ce speriata am fost! Ce intuneric era in burta lupului!"
Imediat dupa aceea, a iesit la iveala si bunica, inca in viata, dar abia mai putand respira. Scufita
Rosie a adunat degraba niste pietre mari, cu care a umplut burta lupului, asa ca atunci cand acesta
s-a trezit si a dat sa fuga, nu s-a putut misca, intr-atat de grele erau pietrele, si a cazut lat pe odea,
murind de indata.
Apoi, cei trei au fost tare fericiti. Vanatorul a jupuit blana lupului si a luat-o la el acasa.
Bunica a baut vinul si a mancat prajiturile aduse de Scufita Rosie si si-a revenit in simtiri,
intremandu-se cat de cat, iar Scufita Rosie si-a spus in gand: "Atata timp cat am sa mai traiesc, nu
voi mai parasi poteca si nu voi mai fugi in padure, asa cum m-a invatat mama."
Se mai spune ca, intr-o alta zi, cand mergea sa ii duca bunicii prajituri, Scufita Rosie a
intalnit un alt lup care i-a vorbit si a ispitit-o sa paraseasca cararea. Fetita isi invatase insa bine
lectia si a mers drept catre bunicuta, fara a mai face vreun ocolis sau a mai intra in padure. I-a
spus bunicii ca lupul ii zisese "Buna dimineata", dar ca avea o asa de mare rautate in ochi incat,
daca nu ar fi fost pe un drum umblat de oameni, probabil ca ar fi mancat-o.
"Ei bine," i-a raspuns bunica, "Vom incuia usa si el nu va mai putea sa intre." La putin timp dupa
aceea, lupul a batut in usa si a strigat: "Deschide usa, bunicuto, sunt Scufita Rosie, si ti-am adus
niste prajituri." Nici fetita, nici bunica nu au scos insa vreo vorba si nici nu au deschis usa, asa ca
lupul a mai tarcoale de doua-trei ori in jurul casei si, in cele din urma, a sarit pe acoperis, vrand
sa astepte acolo pana cand Scufita Rosie iesea de la bunica, sa o urmareasca pe nesimtite, si sa o
manance in intunecimea padurii.
Bunica i-a ghicit insa gandurile. Chiar in fata casei se afla o cada mare si adanca din
piatra, iar bunicuta i-a spus fetitei: "Adu galeata, Scufita Rosie. Am facut ieri niste caltabosi si
vreau sa versi apa in care i-am fiert in cada." Scufita Rosie a carat din acea apa pana s-a umplut
ochi cada. Apoi, mirosul caltabosilor a ajuns la lup, iar el a tot mirosit si s-a tot uitat pe furis in
jos pana cand cand si-a lungit gatul atat de tare incat nu s-a mai putut tine pe picioare, a alunecat
de pe acoperis, a cazut drept in cada cu apa si s-a inecat. Scufita Rosie a plecat voioasa catre casa
mamei si nu a mai facut niciodata vreo fapta care i-ar fi putut pricinui rau cuiva.

FLORIŢA DIN CODRU

 
Ioan Slavici, ca şi Eminescu şi Creangă,  a cunoscut încă din copilărie tezaurul folclorului
şi a înţeles concepţia despre lume a poporului din rândurile căruia
s-a ridicat.Slavici aprecia basmul popular ca specia cea mai apropiată de înclinaţiile spiritului
spre fantastic, spre visare, dar care reprezintă şi chintesenţa înţelepciunii şi a năzuinţelor
permanente ale poporului. Aşadar, Slavici a găsit în folclor izvoare nesecate de inspiraţie, dar el
nu a prelucrat mecanic ceea ce i-a oferit modelul popular. Scriitorul a adăugat elemente noi,
îmbogăţind, prelucrând şi dezvoltând temele şi tradiţiile folclorice şi imprimând poveştilor o
amprentă personală.O notă caracteristică a unora din poveştile lui Slavici este şi acordarea rolului
de personaj principal fetei viteze şi isteţe. Figura fetei dotate cu calităţi deosebite este pe primul
plan în poveştile: Ileana cea şireată, Limir-Împărat, Floriţa din codru.
În povestea Floriţa din codru, Slavici a abordat un motiv întâlnit nu numai în
Transilvania, ci şi în folclorul unor popoare mult mai îndepărtate, de unde a trecut apoi în
culegerile şi prelucrările multor creatori de basme:
Muntenia –  Nărămuza
Moldova –  Cine-i mai frumoasă?,
Ungaria – Cea mai frumoasă femeie din lume,
Albania –  Fatime
Portugalia – Regina vanitoasă
Germania şi Rusia – Albă ca Zăpada
 La Slavici subiectul apare localizat şi apropiat de realitatea satului românesc. Floriţa nu
este fată de ţar sau împărat, ci o fată fără părinţi, găsită în codru. Un crâşmar a plecat într-o
dimineaţă după lemne în pădure şi pe o poiană plină de flori a găsit o fetiţă ce se juca cu nişte pui
de căprioară.Crâşmarul a lăsat lemnele şi a luat fata în braţe, ducând-o acasă. Fata cu cât creştea,
cu atât se făcea mai frumoasă. Oamenii i-au spus Floare.Dar frumuseţea Floriţei trezeşte gelozia
mamei vitrege. Aceasta o pune pe Floriţa la tot felul de munci peste puterile ei, spre a-i distruge
frumuseţea: să măture casa, crâşma, curtea, să fiarbă mâncare, să taie lemne, de dimineaţă până
noaptea.Ori de câte ori se vestea trecerea fiului de împărat pe la crâşmă, cârciumăreasa, după ce
segătea, îşi întreba oglinda dacă e frumoasă. Dar, de fiecare dată, oglinda îi spunea că tot mai
frumoasă e Floriţa.În cele din urmă, pentru a scăpa de ea, mama vitregă trimite pe vrăjitoarea
Boanţa, s-o omoare în codru. Dar viaţa Floriţei este salvată. Baba Boanţa ia ochii de căprioară
care căzuseră la Floriţa în poală, şi-i duce cârciumăresei, spunând că sunt ai Floriţei.Rămasă în
codru, Floriţa nu deznădăjduieşte. Ajunsă la casa unor hoţi, îi socoteşte nişte oameni năpăstuiţi şi
caută să le uşureze viaţa: le curăţă coliba, le face mâncare, le coase hainele, îi îngrijeşte, şiastfel,
prin bunătatea ei, reuşeşte să-i transforme. Aceştia se lasă de hoţie.
  Mama vitregă o urmăreşte pe Floriţa şi încearcă s-o piardă prin diferite obiecte vrăjite:
inel,rochie,  firul morţii
  Hoţii o scapă de la moarte de două ori, dar a treia oară ei nu mai reuşesc şi rămân lângă
sicriul ei, priveghind-o până mor toţi. Aşa o găseşte fiul împăratului, care o duce la palat.
Aici,fetele care aveau grijă de ea, i-au despletit părul şi i-au scos  firul morţii
  Floriţa reînvie şi devine soţiafiului de împărat. Floriţa e personajul principal al basmului,
care reprezintă simbolul binelui. Se afirmă prin frumuseţe deosebită, prin hărnicie, ştie să ia
atitudine în lupta cu viaţa, înfruntând greutăţile, fiind plină de curaj. La început hoţii sunt
personaje înfricoşătoare, dar, datorită Floriţei, devin oameni cinstiţi.Influenţa pozitivă pe care
Floriţa a exercitat-o asupra hoţilor, pune în evidenţă o însemnată idee etică şi estetică, aceea a
eficacităţii exemplului bun, a blândeţii şi gingăşiei în reeducarea unor oameni nărăvaşi.Slavici a
adăugat noi valori şi semnificaţii substratului etic al creaţiei populare.
  Sporirea semnificaţiilor etice se realizează şi prin conturarea unui profil moral, precum şi
modul în care concepe finalul basmelor sale.Datorită profundului
caracter etic, se vădeşte şi valoarea educativă a poveştii Floriţa din codru .Deosebitele sale
calităţi morale sunt modele demne de urmat de cei mici.

Eseu argumentativ pe tema „ Copilaria”

Eu consider ca perioada copilariei este cea mai importanta perioada din viata omului, atat
datorita faptului ca este cea in care deprindem cele mai importante invataminte ale vietii, cat si
datorita faptului ca o pastram vie pe parcursul celorlalte perioade ale vietii, neuitand-o niciodata
si pastrarea ca pe o amintire sfanta in sufletul nostru.
In primul rand, sa nu uitam ca perioada copilariei este cea in care incepem sa cunoastem
lumea, luand contact cu tot ce se afla in jurul nostru, invatam lucruri noi, reguli si tot ceea ce este
important pentru viitorul nostru. Este perioada in care ne formam personalitatea invatand care
sunt valorile vietii pe care trebuie sa le pastram in constiinta noastra, folosindu-ne de ele si
incercand sa le dezvoltam pentru ca mai tarziu la randul nostru sa le transmitem mai departe.
Ion Creanga in „Amintiri din copilarie” povesteste istoria copilariei sale, traita sau
vazuta de el pana la varsta maturitatii. Este o copilarie din mediul taranesc traita in satul
Humulesti. Isi largeste sfera de sensibilitate si intelegerea, se implica sufleteste si se formeaza ca
om.
I.L.Caragiale in cele doua schite „ Vizita” si „Dl Goe” prezinta portretul copilului
apartinand unei familii instarite si urmarile unei educatii gresite, cei doi eroi fiind ridiculizati de
marele dramaturg.
 Barbu Stefanescu Delavrancea, evoca si el in schitele „Bunica si Bunicul” atmosfera de
basm a copilariei prin descrieerea celor doi bunici care ne dau intotdeauna senzatia de iubire si
ocrotire.
Asadar, copiii invata din aceste texte cum sa respecte reguli, cum sa devina in viitor
oameni de valoare.
In al doilea rand, prin aceste povesti si povestiri, copii descopera ca nu toti au parte de o
copilarie fericita si invata ce este dispretul, indiferenta, descurajarea, egoismul si ingamfarea care
nu fac parte din lumea copilariei.
Drama copilului sarman, intr-o societate nedreapta se ilustreaza in „Fetita cu
chibriturile” de Hans Cristian Andersen, in care eroina fara nume este reprezentativa pentru toti
copiii sarmani care traiesc intr o societatea dominanata de exploatare sociala.
In „Dumbrava minunata” a lui Mihail Sadoveanu se prezinta copilul printr-o impletire a
realului cu fantasticul. Lizuca adoarme in dumbrava din padure si se viseaza in lumea basmelor,
transferandu-si necazurile din viata reala. Toate acestea il formeaza pe micul cititor, ii dezvolta
imaginatia si gestul estetic.
In consecinta, din aceste texte, copiii invata cum sa se comporte in societate, cum sa se
comporte cu semenii lor si devin mai sensibili fata de colegii lor aflati in suferinta.
In concluzie, felul in care sunt prezentate povestile si povestirile despre copilarie de catre
marii scriitori ii fac pe copii sa invete cum sa se comporte, sa distinga binele de rau, sa se joace
impreuna cu toti copiii indiferent de rang social si de etnie.
In plus, datorita studierii textelor care au ca tema copilaria, vor invata ca desi ei cresc si
devin adulti si mai apoi batrani, spiritul si sufletul va ramane ancorat in copilarie, facandu-i sa-si
doreasca in continuare sa se joace, sa iubeasca si sa aiba trairi speciale ca cele de la varsta
copilariei.

Eseu tema - anotimpurile

Eu consider ca felul in care succesiunea anotimpurilor este descrisa in operele literare

accesibile copiilor atrage atentia unui fenomen esential pentru intelegerea viziunii despre lume a
acestora referitor la trecerea timpului. Astfel, textele care au ca tematica anotimpurile ii
familiarizeaza pe copii cu perioadele referitoare la transformarile care se petrec in natura.
In primul rand, datorita limbajului figurat al textelor lirice, copiii pot reprezenta aspectele
naturii specifice fiecarui anotimp descoperind frumusetea fiecaruia dintre ele pentru fiecare etapa
de transformare. De exemplu, primavara natura se trezeste la viata, veselia fiind conturata nu doar
vizual ci si auditiv ca in poezia “ La Pasti” de George Cosbuc: “Prin pomi e ciripit si cant, /
Vazduhu-i plin de-un rosu soare, / Si salciile-n alba floare”. Epitetele cromatice amintesc de
simbolistica martisorului vestind victoria luminii asupra intunericului si bucuria vietii reinnoite.
Vara intreg pamantul pulseaza de viata. Pe malul raului, eul liric admira peisajul si
mediteaza la trecerea timpului (Pastelul “Malul Siretului” Vasile Alecsandri). Aceeasi apa “care
se schimba-n valurele pe prundisul lunecos ”adoarme“ la bolboace sapand malul „nisipos”,
sugerand ca viata are atat perioade mai line cat si perioade mai zbuciumate.
Toamna este descrisa si definita metaforic de George Toparceanu in Rapsodii de
Toamna, zana melopeelor, spaima florilor are o haina cu trena lunga de culoarea vantului cu care
matura totul in viata ei, sugerand distrugerea vegetatiei de ploaie, frig si vant.
Iarna aduce noi podoabe cu care infrumuseteaza lumea. Pastelul Iarna al lui
Alecsandri exprima admiratia eului liric pentru transformarile din natura. Fulgii care zboara “ca
un roi de fluturi albi” devin, ajunsi pe pamant, o haina argintie care imbraca “mandra tara”.
Asadar, constienti de transformarile din natura, specifice fiecarui anotimp pe care
il observa repetandu-se in fiecare an, copiii percep fenomenul trecerii timpului nu ca pe o
pierdere, ci ca o transfigurare: iarna devine primavara, aceasta devine vara care se ofileste si
devine toamna si care amorteste din nou iarna. Frumusetea naturii in fiecare anotimp ii va face sa
inteleaga mai tarziu frumusetea fiecarei etape a vietii.
 In al doilea rand, prin aceste texte, copiii descopera activitatile umane si
animaliere specifice fiecarui anotimp, familiarizandu-se cu etapele muncii agricole si cu viata
animalelor. Diminetile zilelor de primavara folosite pentru munca campului sunt pline de farmec.
Personificat, “Soarele dulce cu lumina si caldura” apare “Pe orizontul aurit, / Sorbind roua
diminetii de pe campul inverzit” pe care oamenii muncesc. ( V. Alecsandri “ Dimineata”)
Ploaia, simbol al fertilitatii, conditioneaza vara legarea rodului si coacerea lenta
bucurand eul liric: “Vine ploaia bine face! / Spicul plin de acum se coace! / Spicului racoarea-i
place! / Vine ploaia bine face!”( G.Cosbuc “Vine ploaia!”. Nu doar oamenii muncesc toata vara
din zori pana-n seara, ci si micile vietuitoare. Albinele harnice aduna mierea, asemeni aceluia din
“Iscoada“ de V. Alecsandri : “A gasit toata gradina / Inflorita .../ Cu o fraga de dulceata”.
Furnicile descopera mereu ceva bun de dus la musuroi ca rezerva pentru iarna:
“Maruntica de faptura , / Duse harnica la gura / O farama de ceva / Care-acasa trebuia / Asezat in
magazine / Pentru iarna ce-o sa vie” (T.Arghezi “O furnica”). Toamna este anotimpul recoltelor
in care primim roadele muncii de vara: “ Mere, pere / In panere, / Prune bune / Si alune / Si gutui
amarui / Cu puf galben ca de pui”. (Demostene Botez, „Toamna”). Greierul, antropomorfizat, se
ingrijoreaza ca nu si-a facut provizii pentru vremea rea: “ Cri-cri-cri, / Toamna gri / Nu credeam
c-o sa mai vii / Inainte de Craciun / Ca puteam si eu sa adun / o graunta cat de mica…
( G.Toparceanu - “Balada unui greier mic”).
Iarna, cand natura este amortita, omul cade pe ganduri langa foc si se odihneste
reparandu-si uneltele pentru primavera care va veni (V. Alecsandri). Copii se bucura de zapada la
sanius (G.Cosbuc – „Iarna pe ulita”).
In consecinta, prin aceste texte, copiii inteleg ca omul se implica in viata naturii de
unde isi ia hrana. El este, astfel, esential legat de natura pe care trebuie s-o respecte si s-o
exploateze ratioanal, sa o protejeze si s-o conserve.
In concluzie, felul in care sunt prezentate anotimpurile in literatura ii ajuta pe copii sa
inteleaga transformarile din lumea in care traiesc. Astfel, ei pot apoi sa le anticipeze si sa le
adapteze mai usor intelegand trecerea timpului ca pe o oportunitate bucurandu-se de schimbarile
aduse. De asemenea, invatand aceste poezii, copiii vor intelege depedenta omului de mediul in
care traiesc si responsabilitatea lor de a-l pastra functional. In plus, datorita expresivitatii textelor
despre anotimpuri, vor invata sa aprecieze frumusetea naturii, trezindu-le sentimente inaltatoare
pentru sufletul omenesc.