Publicate în 1868-1869, în revista Convorbiri literare, Pastelurile lui Alecsandri

reprezintă o operă de maturitate. Prin acest ciclu de poezii ale senzo-rialităţii şi ale relaţiei
nemijlocite cu natura, Vasile Alecsandri impune o nouă specie în literatura română. Vasile
Alecsandri reprezintă un model pentru mentalitatea scriitorului paşoptist. Opera sa se află la
întretăierea romantismului cu clasicismul, ca expresie a încercării de recuperare, într-un timp
relativ scurt, a diferenţelor dintre literatura română şi cea occidentală. Deşi sunt publicate mai
târziu, Pastelurile reflectă o trăsătură a literaturii paşoptiste, coexistenţa curentelor literare
(clasicism, romantism), şi o temă specifică acestei perioade, tema naturii. în general, poeziile
aparţin clasicismului, prin viziunea asupra naturii, prin impersonalitate şi optimism cosmic,
prin expresie şi echilibru compoziţional. Diferenţa faţă de precursori în abordarea temei
naturii reflectă diferenţa între romantism şi clasicism, între proiecţia sensibilităţii în
exterioritatea lumii şi înregistrarea obiectivă a universului, cu armoniile, ritmurile şi
dinamismul lui. însă ciclul se deschide cu o poezie meditativă, de atmosferă, Serile la
Mirceşti, în care atitudinea eului liric se apropie de aceea eminesciană din poezia Singurătate.

Titlul poeziei, ”Mezul iernei”, face referire la tema poeziei, anotimpul iarna, mijlocul,
miezul ei, și este format din două substantive comune, unul în nominativ, ”mezul”, și unul în
cazul genitiv ”iernei”.

Din punct de vedere structural, poezia este alcătuită din cinci catrene (strofe alcătuite
din câte 4 versuri), având rima împerecheată, măsura de 15-16 silabe și ritmul variat.
Predomină ritmul iambic, trohaic, specific atât poeziei culte, cât și populare, peon 3 și
anapest, un ritm regulat și solemn. Astfel, din punct de vedere prozodic, prima strofă se
prezintă în felul următor: ”În pă-duri trăs-nesc ste-ja-rii! E un ger a-mar, cum-plit! / Ste-le-le
par în-ghe-ța-te, ce-rul pa-re o-țe-lit, / Iar ză-pa-da cris-ta-li-nă pe câm-pii stră-lu-ci-toa-re /
Pa-re-un lan de di-a-man-turi ce scâr-țâ-ie sub pi-cioa-re.” (UU-/U-/U-/UUU-/U-/U-/ //
-/UU-/UU-/U-/U-/UUU-/ // UU-/UUU-/UUU-/UUU-/U // -/U-/UUU-/UU-/UUUU-/U).

Figura de stil care stă la baza poeziei și care devine în acest poem figură de compoziție
este hiperbola. Totul este menit să deștepte în sufletul cititorului stări subiective, de
grandoare, de admirație și de uimire în fața tabloului măreț, gigantic al naturii, în fața
frumuseților naturale și al încântătorului peisaj invernal. Întrega poezie se constituie într-o odă
adresată frumuseții și grandorii naturii, peisajului fantastic pe care-l aduce în fața ochilor
noștri miezul iernii, cu geruri amarnice, cumplite, cu zăpada care pare ”un lan de diamanturi
ce scârțâie sub picioare”, cu cerul înghețat, oțelit din mijlocul iernii, când stelele par înghețate
și lumina lor se cerne difuz din cauza frigului, clipind intermitent, ca niște lampadare
fantastice, când în decorul natural se face simțită prezența omului, cu fumurile albe ale
hornurilor, dar și cețurile și negurile străvezii, argintii ce se desprind din pământul înghețat
”ca înaltele coloane unui templu maiestos”, peste care se așează, plină de strălucire și
frumusețe ”bolta cerului senină”, ”unde luna își aprinde farul tainic de lumină”. Apar motive
romantice, precum luna, acest astru veghetor, atotstăpânitor, care în poezia lui Alecsandri
devine un ”far tainic de lumină”, menit să arate drumul călătorului obosit, care-și caută
drumul spre casă sub lumina rece, înghețată a stelelor, într-un decor luminat de albeța
argintoasă a zăpezii așternută pretutindeni.

Nu ne este greu să ne închipuim acest decor de iarnă minunat, descris, evocat de către
poet cu atâta măiestrie, deoarece el este realizat desebit de plastic, cu ajutorul epitetelor,
comparațiilor, metaforei, al hiperbolei și inversiunii. Predomină ca părți de vorbire în această
descriere subiectivă substantivul și adjectivul, alături de metafora plastică, epitetul ornant.

În a treia strofă, prin intermediul unei exclamații retorice ”O! tablou măreț,
fantastic!....” poetul își exprimă încântarea, uimirea de care este cuprins la vederea acestui
peisaj natural încântător, bucuria de care e cuprins în fața acestui decor natural plin de farmec,
emoția sa estetică. Așa cum observa poetul în strofa precedentă, natura pare ”un templu
maiestos”, este templul dumnezeirii care și-a săpat în natură sălasul său, locașul de veșnică
ființare. Acest templu minunat, grandios are, precum un templu roman, coloane înalte,
alcătuite din fumuri și cețuri argintii, misterioase, care susțin catapeteasma cerului. În această
a treia strofă, poetul exclamă: ” Mii de stele argintii / În nemărginitul templu ard ca vecinice
făclii”, exclamație care ne duce cu gândul la balada ”Miorița”, pe care poetul pastelurilor a
avut-o, fără îndoială ca sursă de inspirație. Acest ”templu nemărginit ”catre este natura este
luminat de aceste făclii ale stelelor, întocmai ca o cămară de nuntă dintre mirele ceresc și
mireasa pământ, dintre astrul zilei, Soarele, și astrul nopții, Luna cea tainică. Poetul exprimă
prin aceste versuri faptul că natura este ceva sacru, sfânt, care trebuie respectat, iubit și
ocrotit. Astfel munții sunt altarele acestei biserici grandioase, impunătoare, luminate ca un
Ierusalim ceresc, codrii sunt ”organe sonoare”, orgile acestei biserici nemaivăzute, care
suspină în adierea și iureșul crivățului, ”scoțând note-ngrozitoare”. Așa cum sensul unor vechi
cuvinte s-a modificat, s-a transmutat, și sensul cuvântului ”îngrozitor” a suferit aceeași
transmutație. Astfel, aici el ete folosit cu sensul de a indica sunete deosebit de frumoase,
armonioase, înalte, muzicale, care inspiră admirație și uimire sacră.
 În ultima strofă, poetul notează că ”totul e în neclintire, fără viață, fără glas...”, natura
pare încremenită în miezul iernii, în apogeul acestui anotimp, așteptând parcă ca un eveniment
măreț, grandios să se întâmple, și în continuare poetul se întreabă retoric: ”Dar ce văd? ... în
raza lunei o fantasmă se arată... / E un lup ce se alungă după prada-i spământată!”. Acest
decor plin de nemișcare, în care nu se înregistrează ”nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă –
niciun pas” devine cadrul romantic însuflețit de o prezență animală, de sufletul universal,
anima, care în această poezie ia chipul unui lup, alb precum zăpezile, ce ”se alungă după
prada-i spăimântată”. Astfel poetul întregește acest imn dedicat măreției naturii cu o imagine
pină de viață, de mișcare, o prezență însuflețită care animă întreg decorul natural: un lup care-
și caută hrana pentru a supraviețui zielelor geroase ale iernii, și prada sa înspăimântată, care și
ea traversează greaua perioadă a iernii cu hotărârea de a o trece cu bine, de a supraviețui și a
prinde o nou primăvară, o nouă renaștere a naturii la viață.

Astfel, putem spune că, din punctul de vedere al speciei literare în care se încadrează,
această poezie este un pastel, întrucât întrunește toate notele caracteristice ale pastelului, este
o descriere subiectivă în versuri în care ni se înfățișează, în culori pastelate, un peisaj natural
plin de farmec, menit să deștepte în sufletul cititorului stări de spirit subiective, o odă
închinată frumuseții și armoniei naturii, misterului ei inefabil, veșniciei și sacralității ei, și
totodată un imn, însuflețit de sentimente nobile, de admirație, de uimire, de încântare în fața
tabloului veșnic al naturii.

Amintim dintre figurile de stil întâlnite în primul rând hiperbola.: ”În păduri trăsnesc
stejarii! E un ger amar cumplit!”, ”pare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub picioare”,
”înaltele coloane unui templu maiestos”, ”Mii de stele argintii/ În nemărginitul templu ard ca
vecinice făclii”, ”munții sunt a lui altare”, ”codrii – organe sonoare / Unde crăvățul pătrunde,
scoțând note-ngrozitoare”, dublul epitet postpus ”ger amar, cumplit”, epitetul (ornant):
”zăpada cristalină”, ”câmpii strălucitoare”, ”fumuri albe”, ”văzduhul scânteios”, ”templu
maiestos”, ”bolta senină”, ”farul tainic”, ”tablou măreț, fantastic”, ”stele argintii”,
”nemărginitul templu”, ”vecinice făclii”, ”organe sonoare”, prada-i spământată”, metafora:
”templu maiestos””bolta cerului senină”, ”Farul tainic de lumină”, ”mii de stele argintii / În
nemărginitul templu ard ca vecinice făclii”, ”Munții sunt a lui altare”, ”codrii – organe
sonoare”, ”o fantasmă se arată”, comparația: ”stelele par înghețate”, ”cerul pare oțelit”,
”zăpada cristalină (...) pare-un lan de diamanturi”, ”Fumuri albe se ridică (...) ca înaltele
coloane unui templu maiestos”, ”mii de stele argintii (...) ard ca vecinice făclii”, personificări:
”Luna își aprinde farul tainic de lumină”, ”Totul e în neclintire, fără viață, fără glas”,
repetiții: ”nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă niciun pas”, inversiuni: ”înaltele coloane”,
”nemărginitul templu”, ”o fantasmă se arată” exclamația retorică: ”O! tablou măreț,
fantastic!...”, interogația poetică (retorică): ”Dar ce văd?...”

Elementele naturii care apar în această poezie alcătuiesc un decor panoramic,

cuprinzător: elemente ale decorului natural terestru: păduri, stejari, zăpada, câmpiile, munții,
codrii, alături de elemente ale decorului natural cosmic: stelele, cerul, văzduhul, bolta cerului,
luna. Poetul și-a propus să realizeze o odă închinată frumuseții și armoniei naturii, veșniciei
ei, caracterului ei sacru, plin de somptuozitate și maiestate.

Un lucru care nu se observă la prima privire este faptul că acest mic poem este o
alegorie. Natura este comparată cu un ”templu maiestos”, printr-o suită de figuri de stil, dintre
care se individualizează hiperbola, metafora, comparația, întocmai precum a făcut-o într-un
mod atât de armonios, de grăitor autorul anonim în balada ”Miorița”. Prin extensie, așa cum
macrouniversul este comparat de poet cu un templu în care-și află locul său privilegiat
divinitatea, tot astfel și omul, ca un microunivers, reflectă aceeași stare de lucruri. Trupul și
sufletul omului devin, în acest context, potirul din care dumnezeirea își soarbe nemurirea și
slava, trup și suflet pe nedrept căzute în timpurile noastre în perimetrul profanului. Poetul
realizează astfel în poezia sa o frumoasă alegorie, în cadrul căreia hiperbola este doar un
elemnt de compoziție, și figura de stil care devine figură de compoziție și stă la baza poemului
devine atunci alegoria.

Prin toate trăsăturile enumarate mai sus, pe care acest mic poem le întrunește pe
deplin, putem afirma că ”Miezul iernei” este unul dintre cele mai frumoase și mai bine
realizate artistic și ideatic pasteluri din literatura română. Alături de figurile de stil amintite, în
poezie mai apar mărcile subiective ale prezenței autorului în cadrul natural descris: prin
interogații și exlamații poetice, prin verbe la persoana I: ”Dar ce văd?...”, prin alăturări de
termeni și îmbinări de cuvinte care atestă faptul că poetul este implicat afectiv, emoțional în
tabloul natural descris.

Bibliografie:
1. Grecu, M., V., 2021, Sinteze de literatură veche, modernă și interbelică, Editura
SITECH
2. Alexandrescu, E., 2007, Introducere în literartura română, Editura Didactică și
Pedagogică
3. R.A., BucureștiCălinescu, G., 1965, Vasile Alecsandri, București, Editura Tineretului
 ANALIZĂ LITERARĂ

„MIEZUL IERNII”, DE VASILE ALECSANDRI

DURLĂ (GRAINEA ) IONELA OLGUȚA - STUDENT P.I.P.P.

ANUL I, FILIALA SLATINA