 Creatori:

 Pasca Alex
 Chis Denis
 Codru / Pădure
Spaţiu misterios, labirint, pădurea reprezintă un loc al
încercărilor, trezeşte spaimă prin faptul că este un peisaj
închis şi stăpanit de umbre. Romanticii îi acordă sensuri
simbolice; pentru ei, pădurea este locul fericirii
absolute, paradisul terestru în care evadează fiinţa
romantică. Pădurea verde este un simbol al eternităţii,
un spaţiu dobandit dincolo de moarte. Eliade însuşi
afirmă că pădurea este un sanctuar şi un centru, un
spaţiu originar în care fiinţa îşi regăseşte natura
primordială şi pătrunde în miezul lumii. Spaţiu mitic,
pădurea simbolizează dăinuirea eternă a naturii. Pădurea
constituie un adevărat sanctuar în stare naturală.
 Acoperemantul sau părul muntelui reprezintă şi puterea
acestuia, îngăduindu-i să aducă ploaia, adică binefacerile
cerului. Pădurile sunt generatoare deopotrivă a stărilor de
spaimă şi de calm, de apăsare şi de simpatie. Seneca scria:
"Cîndajungi într-o pădure, cu copaci peste măsură de înalţi,
ale căror ramuri, acoperindu-se unele pe altele, îţi răpesc
vederea cerului, atunci înălţimea copacilor, taina locului,
umbra deasă şi nepătrunsă, de care te minunezi, te fac să
crezi într-o putere divină".
Codrul sau
pădurea sacră este un centru de vis, o rezervă de răcoare, de apă
şi asociate între ele ca un sol de matrice. Ea intervine adesea în
visele oamenilor, vădind o dorinţă de securitate şi de înnoire.
Pădurea poartă simbolismul unui imens şi inepuizabil rezervor
de viaţă şi de cunoaştere misterioasă.
în literatura populară, pădurea reprezintă un spaţiu ameninţător,
Muma Pădurii fiind personificarea spiritului ei. Pădurea este un
simbol al labirintului în multe basme: Harap-Alb îşi începe
călătoria intrând într-o pădure din care nu poate ieşi fără ajutorul
Spinului Parpangel, personajul din “Tiganiada" lui Ion Budai-
Deleanu, rătăceşte prin pădurea cu năluci şi zâne, în care copacii
glăsuiesc, din ramurile frânte picură sînge, iar el trebuie să se
lupte cu "nebunele schime".
 Univers al ideilor şi al rătăcirilor inocente, spaţiu al visării şi
al purificării, pădurea rămîne pentru Eminescu un simbol
esenţial. Sub lumina lunii, lângă izvorul tainic, în mijlocul
pădurii se declanşează reveriile sublime: "Adormind de
armonia / Codrului bătut de gânduri / Flori de tei deasupra
noastră / Or să cadă rânduri-rânduri" ("Dorinţa"), în poezia
"O, rămâi" de M.Eminescu, pădurea apare drept spaţiu al
copilăriei, de mit şi legendă, ale cărui repere sunt lacul, luna,
iarba si cerbii.
Poetul se va întoarce mereu spre acest spaţiu timp definitiv
pierdut, pădurea mirifică simbolizînd timpul magic al
copilăriei, în antiteză cu câmpul gol şi sărac simbolizând
maturitatea. Chemarea în codru din poezia “Dorinţa" de M.
Eminescu echivalează cu izolarea într-un spaţiu fermecat,
sub ocrotirea căruia omul se sustrage destinului. în acest
sens,ginea crengilor "plecate", care ascund "prispa cea de
brazde", izolează spaţiul real aflat sub semnul timpului
trecător de spaţiul iubirii ce devine insulă de nemurire.
 "Codrul cu verdeaţă" este locul privilegiat pentru împlinirea
râvnită în “Floare albastră" de M. Eminescu. Imaginea "Cu
crengile la pământ", cu referire la codru, din poezia “Ce te
legeni Codrule” sugerează tristeţea, ca şi când mândrul
codru ar fi atins de "boala” cosmică a toamnei. Analogia om-
pom din textul “Revedere" de M. Eminescu, prin extindere,
transfigurează simbolul codrului, dându-i valoarea de neam,
fiinţă naţională. Aici codrul este un element mistic, investit
cu atributele veşniciei, pentru că are putinţa de a auzi
necontenitul cântec al rotaţiei anotimpurilor: "Iarna viscolul
ascult", "Vara doina mi-o ascult". în “Scrisoarea III",
comparat cu imaginea corturilor (simbol al vieţii nomade),
codrul semnifică statornicia, forţa şi viaţa veşnică a
poporului român.
 In plus, din fiecare ghindă va creşte un alt stejar, simbolizând
viaţa fără de moarte a pământului străbun. Oştenii lui Mircea
se înscriu în ordinea cosmică şi în unitatea a "tot ce mişcă-n
ţara asta, râul, ramul", ultimul termen simbolizând codrul
clocotitor din care ies miile de "capete pletoase", ca şi cînd s-
ar fi împărtăşit din puterea lui. “Ochiul de pădure" din poezia
"Floare albastră” devine spaţiu al iubirii şi spaţiu — timp
scos în afara râului heraclitic; codrul este numit kantian, care
pune efemerul sub protecţia eternului.
Textul “în pădurea Petrişorului” de Mihail Sadoveanu
prezintă bătrâna pădurea Petrişorului ca fiind monumentală
prin bolţile ei de frunzişuri, ca nişte bolţi de catedrală.
Sfârsit