VÂNTURILE

de Ion Agărbiceanu

- Păi tu credeai că-i cineva viu? Vântul, măi băiete, e o putere a aerului.
Şi-aduce aminte că n-a înţeles Îi plac toate vânturile. Îşi aduce aminte că în copilărie a vrut odată să prindă
vântul. Ieşise cu moşul său în grădină, unde era o baltă plină de trestiiş uscat – era în gură de primăvară.
Trestiişul se îndoia, foşnea uscat, uneori făcea valuri cari parcă fugeau unul după altul.
- Uite, moşule, vântul! striga el înveselit.
- Da, bate vântul şi-i destul de rece!
- Dumneata-l vezi?
- Ce să văd?
- Vântul!
- Cum să nu văd cum se clatină trestia şi sălciile de pe marginea bălţii!
- Da’nu trestia şi salciile!
- Păi ,ce alta?
- Vântul!
Bătrânul ridica din umeri.
- Mă laşi, moşule, să mă duc să-l prind?
- Ce să prinzi?
- Vântul!
- Du-te şi prinde-l, zâmbi moşul său. Să-l aduci să-l văd şi eu la faţă.
Băieţaşul de-atunci a prins fuga, a ajuns la trestiiş, l-a văzut de-aproape cum se leagănă, a auzit cum
foşneşte din frunzele uscate, s-a uitat, a căutat prin trestiiş, dar vântul nu l-a văzut, nu l-a găsit, şi dezamăgit,
s-a întors cu mâinile goale la bunicul său.
- Nu l-ai aflat?
- Nu-i!nimic şi a rămas tare nemângâiat.
Nu înţelege Nicu multe nici acum:ce sunt vânturile, de unde vin şi unde se duc?
Şi acum e mărişor, peste o jumătate de an va merge la şcoală. De când cu păţania din copilărie n-a mai
cutezat să întrebe pe nimeni ce sunt vânturile
Nu ştia ce sunt, dar îi plăceau toate. Păzea noatinii lor, vro trei sterpe şi un berbec bulbucat, la cap cu
coarnele mari, răsucite de vro trei ori, pe o costişă plină de spini, la marginea unei păduri. Cunoştea acum
toate vânturile.
Cea mai mică adiere, boare, abia pleca firele de păiş, nu putea mişca nici frunzele spinilor, nu avea
cântec, auzit poate numai de gâzele mărunte şi smălţuite, care se urcau pe firicelele de iarbă, cu picioruşele lor
ca o părere şi le clătina boarea o dată cu firul de iarbă.
El îşi zicea că nici boarea nu putea să fie mută, când toate celelalte vânturi îşi aveau cântecul lor. Îşi
încorda auzul, se pleca cu urechea pe pajişte, dar nu auzea nimic. De bună seamă auzeau însă gângăniile, care
la adierea boarei parcă înviau toate de unde erau ascunse în iarbă, şi începeau să se mişte şi să se împrăştie în
împărăţia verdeţii.
Unde era iarba mai înaltă se înfiora şi ea la adierea boarei, şi se închina uşor. Nevăzută şi abia simţită
de obicei, ce răcoare învietoare îi aducea în obraji când erau călduri mari! În potopul acela din pădurile verii,
în cuptorul ce dogorea sub soare, de unde aducea boarea răcoarea aceea, ca de alt tărâm?
Nu ştia, dar nici nu se întreba cu stăruinţă , ci numai aşa , de mântuială. Se bucură că se răcoreşte şi el.
Uneori, după-amiezile, când începeau să se lungească umbrele căpiţelor din luncă, pe unde îşi păştea
acum, în treacăt, noatinii, boarea trăgea mai tare, purtând mireasma fânului proaspăt din căpiţe. Boarea mai
mare părea că înviorează acum şi oiţele lui, care retezau cu hărnicie firicelele nouă de iarbă din cositură. Nu
avea să pască mult pe –aici, până vor căra oamenii fânul, apoi luncile vor fi oprite, să crească otava.
Lui Nicu îi plăcea adierea asta mai tare, o inspira cu lăcomie şi-i părea că-l … întinereşte, se gândea el,
dacă ar fi putut fi mai tânăr.
01
 Spre seară mai pricepea răcoarea boarei, parcă ar fi adus-o din pădurea vecină ;în toiul amiezii însă,
şi departe de pădure, nu avea de unde o răscoli.
Din ceea ce văzu cât au păscut oiţele pe coasta plină de spini, înţelese că boarea adie numai pe
pământ, nu se ridică departe în aer, nu ajunge până la coroanelor arborilor, ba nici tufele de spini nu le
clăteşte. Mai înţelese că boarea nu schimbă vremea, nu aduce nori, nu vesteşte ploi.
Ea răcoreşte pe lucrătorii osteniţi şi încălziţi în dogoarea zilelor de vară. Deşi rămăsese ruşinat de
păţania din copilărie, când a voit să prindă vântul, îi tot venea şi acum să se gândească la boare ca la o fiinţă
vie, pe care nu o putea vedea, dar parcă o simţea uşoară, tinerică şi fragedă.
Vânturile erau de multe feluri. Nicu, pe lângă oiţele lui, toată ziua sub cer, avu vreme să le cunoască
şi să se împrietenească cu toate. Cu toate cele ce băteau din primăvară până toamna târziu.
Îi plăcea vântul ce bătea din aripi aspre, care venea de către răsărit, învolbura coama pădurii şi ridica
în pale lâna de pe noatinii lui, dar mai cu seamă de pe cele trei sterpe, şi de pe berbece , care aveau lâna mai
mare.
Învolburată , coama pădurii părea sură , nu făcea valuri, nu alerga cum alergau pe coastă lanurile de
grâu verde înspicat. De câte ori le vedea pornind în valuri Nicu zâmbea, căci îşi aducea aminte de o poveste
cu un om ţicnit pe care i-a spus-o tatăl său. Omul a avut şi el o holdă, într-un loc singuratic pe un deal, unde
nu mai erau şi alte semănături, şi într-o zi s-a dus să vadă cât a mai crescut grâul. Dar bătea vântul de la
răsărit. Holda verde unduia în valuri, cari păreau că fug peste muchea dealului. Mintosul alergă acasă şi îşi luă
secerea şi dădu fuga la holdă şi începu a o secera aşa verde, să nu-i fugă toată peste deal.
Doamne, dar ce minune era să priveşti când bătea vântul acesta semănăturile de pe deal, să le vezi cum
grăbesc şi aleargă toate spre culme, şi totuşi nu se clintesc din locul lor. Nicu n-a văzut nici marea, nici un lac
mai mare, să poată vedea valurile de apă, ci numai bălţi. În bălţi, şi când bătea vântul tare, apa abia se
încreţea.
Privind mereu fuga lanurilor de grâu, uitându-se la coama pădurii frământată şi sură, ascultând
cântecul potolit al copacilor de pe marginea pădurii, Nicu îşi uita nu numai de oiţele lui, ci şi să mai mănânce.
Turmuliţa lui nu era departe, se răsfira numai pe costişă, oiţelor le plăcea să mănânce pe răcoare. Şi vântul
acesta de la răsărit era totdeauna răcoros.
De la o vreme prindea putere şi începea să mişte şi crengile pădurii, nu numai coama de frunze. Atunci
se isca şi alt cântec, în locul freamătului de mai înainte, un fel de vâjâit domol şi adormitor, să-l asculţi cu
ceasurile, îşi zicea Nicu.
Vântul acesta de la răsărit era sec, uscat, şi când pornea, copilul începea să cunoască din câte a văzut,
că se pune vreme secetoasă. Bătea o zi-două, fugărea nori înalţi pe cer, apoi se însenina, vântul înceta şi
vremea începea să se încălzească. Se punea vremea uscată, bună de fân şi de seceră.
Dar când vântul se pornea de la apus, când aducea mireasma de umezeală, de ploaie, Nicu începu să
ştie că se schimbă vremea, că vor veni ploi. Vină, numai să nu ţină mult, cu zilele, să-i înmoaie straiele în
toată ziua, să-i fleşcăiască gurguiul opincuţelor, încât să se tot împiedice de el. Vină şi vânturile aducătoare,de
ploaie, să mai crească iarba pe costişă. Las’ să ploaie, că oilor le place să pască în ploaie, să le mai spele lâna!
Ş-apoi vântul acesta de la apus nu e statornic, nu bate regulat în acelaşi fel, zile în şir. Porneşte de cele
mai multe ori năbădăios, frământă pădurea cu duşmănie, apoi deodată piere şi răsună ploaia pe coama neagră
şi liniştită pădurii.
Dacă ar răsuna numai! Dar cântă, şi pe câte glasuri! Cum să le prinzi pe toate ? Şi trebuie să le prindă,
că-i tremura sufletul la fiecare întorsătură de cântec.
Minunea cea mare e cum răzbeşte vântul până în înălţimi şi mână norii, îi scoate mereu de după
măgurile de la apus şi-i mână în turme mari - parcă-s turme grele de bivoli – şi-i duce cine ştie unde, peste
păduri? Că norii sunt purtaţi de vânt, Nicu nu se mai îndoieşte: a văzut de atâtea ori că dacă un nor din care
ciuruie ploaia a trecut pe deasupra lui, ploaia – până ce vântul aduce a altul tot aşa de vânăt-negru – cade mai
rar, în picuri mai mici, în aţe subţiri. Cum se suie vântul la aşa înălţimi şi cum are putere să poarte norii ?
Dar norii oare ce vor fi? Dacă-s din apă, cum stă apa în văzduh şi nu cade, numai câteodată? Dar el a
văzut că sunt vânturi care se suie cu mult mai sus, deasupra norilor celor negri. Prin spărturi care se fac uneori
în întunericul de sus, el a văzut nouraşi albi chiar la porţile cerului. Ei sunt duşi de vânturi în altă parte, nu pe
un drum cu cei grei de ploaie…
02
 Apoi viforele de vară, care aduc furtunile cele mari, cu fulgere şi trăsnete dese, cu durduituri ce se
ţin lanţ, nu mai ştii: în cer sau sub pământ, de unde îşi iau ele puterea cea grozavă, cu care încovoaie copacii
pădurii şi urlă cutremurător prin întinderea nesfârşită a codrilor? De unde vin aşa de viforoase, aşa de
mânioase, descărcări de ploaie, ca şi când s-ar rupe cerul şi curge ca din găleată?
Curg şiroaie groase ca funiile de la car şi răsună cu larmă grea în pădure, de parc-ar fi capătul lumii.
Vreme grea, purtată de vifor ca un blestem peste lume: culcă lanurile de grâu, strâmbă şi rupe firele de
porumb, răstoarnă copacii, umple pădurea de uscături, încât au ce aduna săracii o jumătate de an.
Lui Nicu îi place şi viforul cu fulgere şi trăsnete, cu rupere de nori, numai să nu ţină ploaia prea mult,
să-l răzbească la piele, deşi se adăposteşte mereu sub vreun stejar bătrân de la marginea pădurii – împotriva
poruncii ce i-a dat-o tatăl său să nu alerge sub arbori când e vreme tare.
Da! Lui tatăl său i-e uşor să zică, dar el nu-i aici în potop ca Nicu, şi apoi de ce-ar trăsni chiar în
stejarul sub care se adăposteşte el?
Vorbesc şi oamenii mari câte de toate. De când paşte oile pe costişe el n-a văzut să trăsnească în nici
un copac! …
Hei! Dar ce frumos e după ce stă ploaia şi limpezeşte cerul! Aerul parcă-i mai subţire şi văzduhul mai
albastru. Şi după ce a trecut şi viforul în drumul lui, se înstăpâneşte o linişte şi pace în care răsună mai
limpede şi mai tare clopoţeii de pe cei trei noatini ai lui…
Odată, tot gândindu-se ce sunt vânturile şi pentru ce se bat, îşi zise că trebuie să fie măturătoarele şi
aerisitoarele văzduhului, căci după ele aerul era totdeauna mai curat. Şi apoi, acasă la ei , de câte ori nu
mirosea greu pe lângă grămada de gunoi de grajd, iar după vânt nu se mai simţea nimic…
Îi plăceau lui Nicu vânturile iernii, dar mai mult să le audă şuierând şi fluierând în streaşină decât
afară, unde îi tăiau obrajii ca briciul. Îi plăcea să vadă cum învăluie fulgii de nea şi ciorile din văzduh, dar de
viscol se temea. Viscolul le scotea totdeauna fum din cuptor şi casa se răcea până aeriseau. Viscolul acoperea
câmpul în troiene de zăpadă, aducea lupii până-n sat –cum auzea vorbindu-să în casă în vreme de viscole
mari…
…Şi după ce începu să umble la şcoală nu ştiu mai mult despre vânturi, până în clasa a patra, când le
vorbi dascălul despre mişcarea aerului. Nici atunci nu pricepu mare lucru şi tot mai mult îi zăcea la inimă o
poveste, ce i-a citit-o dintr-o carte străină un băiat ce umbla la şcoală la oraş.
După istoria din cartea aceea vânturile îşi aveau zeii lor, pe unul Eol, care le ţinea închise într-o peşteră
şi le dădea drumul numai când voia el….Pe vremea aceea, poate, oamenii vedeau vânturile. Şi lui Nicu parcă
i-ar fi plăcut să trăiască pe vremea aceea.

03