CALUL ŞI LUPUL

Un oarecare lup, în vremea când

A ierburilor sfârcuri zefirii lin le scot
Şi pe sălbăticiuni din văgăuni mişcând,
Le mână după pradă peste tot;
Un lup, zic, ce ieşise din iarnă - oase numai.
Zări un cal, ce, iată, venise la păscut,
Gândiţi ce bucurie-acuma!
„Ce pleaşcă", zise lupul, pe-acel ce 1-ar gusta
„Ei, dac-ar fi un miel? Ar fi ca şi făcut;
Pe când cu-această pradă nu merge chiar aşa.
„S-o înşelăm deci". Astfel s-apropie niţel,
Se recomandă că e doctor el;
Că ştie şi puterea şi rostul de-amănuntul
La toate buruienele de-aici;
Că are leacuri bune-n tot minutul,
La ori şi ce meteahnă. Şi mânzul de-ar voi,
Să nu-şi ascundă boala, el,
Chezaş se pune că-1 va lecui.
Căci, după cât se pare, acest fel
De-a paşte - nelegat, el, lupul, crede
C-ascunde-o suferinţă ce doctorul o vede.
Îi zise mânzul „- sub copită
Eu am o umflătură mare."
„- Copile, spuse lupul, nu-i altă parte, care
Să-ţi poată da durere-aşa-ndrăcită:
Eu am, te-asigur, cinstea ca să slujesc pe cai
_ Căci chirurgie pot să fac - de vrai".
Nu mai ştia vezi, lupul, ce fel să o mai dea,
Bolnavul să şi-l pună pe măsea.

Dar mânzul bănuindu-1 repede o copită

In botul lupului - de îi căzură
Şi dinţii şi măselele din gură .
„A dat în plin", (el zise cu voce mistuită):
Oricine să se ţină de-a lui învăţătură.
Ai vrut pe meşterul să-1 faci,
Când ai fost un veşnic cârpaci”