Sunteți pe pagina 1din 4

ZÂNA VISELOR

— Moş Cocoş Cocoloş ! Moş Cocoş Cocoloş !


— Astâmpăraţi-vă, măi copii, lăsaţi-mă-n pace ! strigă unchiaşul, pe care o droaie de băieţi şi fete nu-1
lăsau să treacă. Îl trăgeau de haina, râdeau, se trânteau în calea lui, se dădeau peste cap şi iar îl rugau :
— Spune-ne o poveste, Moş Cocoş Cocoloş !
— De poveşti îmi arde mie ? Am treabă !
Da' de unde ! ştrengarii nu voiau s-audă, şi-1 trăgeau înainte.
—Mâi împieliţaţilor, daţi-mi drumul, mâi, că vă retez nasul cu fierăstrăul, n-auziţi ?
Moş Cocoş Cocoloş era tăietor de lemne. Locuia la marginea satului, singur, într-un bordei dărăpănat,
podit cu pământ .Dormea o laviţă lângă vatră unde rareori trosneau vreascurile. Dar acel bordei, când îl bătea
amurgul, se făcea de aur, când îl luminau stelele părea acoperit cu şindrilă de argint şi se preschimba într-un palat
zidit din lespezi de marmor, cu stâlpi de porfiră : îl înfrumuseţa moşneagul, cu basmele şi cu snoavele lui .
În tinereţe, Moş Cocoş Cocoloş umblase mult, ştia şi istorisea câte-n lună şi-n soare .Copiii satului îl
îndrăgiră. Toată ziua se ţinea de capul lui .Nu mai putea scăpa de ei. La capătul zilelor, când se gătea de lucru,
moşul ;aduna pe prispa bordeiului şi le povestea până înnopta.
Dar alteori, cum se întâmplase în ziua aceea, când se ţinea ceata de el şi nu-1 lăsa să-şi vază de drum, era
tare mâhnit şi nu voia să le spună nimic.
Cu ferestrăul şi toporul pe un umăr, pe celălalt cu „capra” (cinci beţe groase împreunate, pe care sprijinea
lemnele când le tăia), Cocoloş se ducea prin sat, se oprea pe la casele oamenilor şi-i întreba dacă n-au nevoie de
el.
Unii îl opreau să le spargă buturugi cu toporul, alţii să taie lemne cu ferestrăul. Dar nu găsea totdeauna de
lucru, bietul Moş Cocoş Cocoloş. Mai răbda el şi de foame, că n-avea încotro.
De cele mai multe ori, însă, tot îşi făcea rost de un codru de mălai. Îşi fierbea în ceaun niscaiva lobodă sau
urzici şi se ospăta şi bea o jumătate de urcior de apă proaspătă, rece şi dulce, pe care i-o aduceau copiii de la
izvor. Când îi vedea venind, îşi trăgea mustaţa lungă şi căruntă, îşi aprindea luleaua, şi îi aştepta pe laviţa din faţa
bordeiului, zâmbindu-le voios. Apoi se punea pe povestit. Ce nu le spunea Moş Cocoş Cocoloş ?
Snoave, amintiri şi născociri, pe care micuţii le ascultau vrăjiţi. Le părea rău că se lasă noaptea şi trebuie
se ducă acasă şi să-nveţe lecţia de-a doua zi, să mănânce şi să se culce.
Le trecea şi foamea şi setea, ascultând poveştile unchiaşului. Adormeau plini de vedenii minunate.
În somnul lor, se desfăşurau limanuri străine, păduri cu copacii pân-la-cer, de ramurile cărora se agăţau maimuţe
şugubeţe. Vedeau poiene unde lei şi căprioare se adăpau la acelaşi izvor. In văzduh se-ncrucişau zboruri, de păsări
mari, cu pene pestriţe şi ciocuri, de mărgean.
Pe urmă, iată pustiuri fără de sfârşit, nisipuri încinse de soare şi iată, apoi, cetăţi cu havuzuri şi grădini
printre zidurile înalte, cu. geamii şi cu turnuri albe, ale căror ferestre scânteiau de-ţi luau ochii. Mulţime de
negustori forfoteau de colo până colo prin acele târguri mari strigându-şi marfa şi vânzând drumeţilor şiraguri de
chihlimbar, ciubuce poleite, ouă de struţ, preşuri de ibrişin, mirodenii, sulimanuri, smochine şi curmale, turte de
migdale, cofeturi de zahăr ars, fluiere, tobe şi trâmbiţe pentru copii, cai mărunţi şi cămile cocoşate...
Câte un elefant împodobit cu valtrapuri şi fireturi brăzda mulţimea, purtând pe spinare un fel de turnuleţ în
care era închisă fata cea mică a sultanului, îmbrăcată toată numai în mătăsuri şi diamanticale. Avea faţa acoperită
cu un văl şi i se vedeau numai ochii. Slujitoare negre o însoţeau, mergând pe jos şi făcându-i vânt cu nişte pene
mari înfipte în vârful unei prăjini, ca să gonească muştele şi s-o răcorească.
Moş Cocoş Cocoloş mai umblase şi prin ţările îngheţate cu urşi albi şi cu sănii trase de reni. Călătorise
mult pe ape curgătoare şi pe mari nesfârşite, pe corăbii cu trei catarge, cu marinari ce urcau şi coborau pe scări de
frânghie, uitându-se-n zare, pândind să nu vie cumva hoţii de mare şi să le răpească aurul şi carifelele, lăzile cu

01
piper şi portocale, cu smochine, scorţişoare, curmale, cuişoare şi vanilie, grămădite-n fundul corabie...
Stoluri de papagali verzi şi albaştri roiau pe cerul fără pată, se apropiau de corabie şi vorbeau păsăreşte
cu oameni mărilor. Pasărea paradisului se abătea şi ea în cârduri, cumpărând grăunţe de la marinari şi plătindu-le
cu pene lungi, luminoase ca undele curcubeului, pene ce-şi smulgeau, una alteia. şi le lăsau să cadă din vârful
catargelor.
Văzuse Moş Cocoş Cocoloş comorile califilor, în subpământene luminate cu fanare verzi şi roşii : saci de
galbeni, grămezi de smarande şi rubinuri, săbii şi junghiuri încrustate cu pietre scumpe, mărgăritare cât oul de
turturea, chipuri cioplite în abanos şi-n sidef, ceasornice pline de cântece, candele ce-şi muiau feştila în ulei de
trandafir şi licăreau pe comorile nemaivăzute şi nemaipomenite.
— Dac-ai văzut atâtea şi atâtea avuţii, cum de-ai venit acasă cu mâna goala, moşule ?
— D-apoi, cu mâna goală am venit ? răspundea Cocoloş supărat. Dar uneltele mele, toporul, ferestrău1 şi
capra nu sânt avuţii ? Ce-mi trebuie mai mult ? Un codru de pâine, acolo, un boţ de mămăligă, o fiertură de păstăi
sau de lăptuci mi-ajunge ! Voi credeţi că apa pe care o beau sultanii şi califii e mai limpede şi mai dulce decât cea
din satul nostru ?
Intr-o zi, Moş Cocoş Cocoloş le-a vorbit copiilor despre Zâna Viselor.
— A fost odată, dacă n-ar fi trăind şi acuma, trei surori, trei zâne, şi. tustrele erau mai frumoase una decât
alta. Aveau părul lung lăsat pe spate până la călcâie, pieptănat cu grijă şi mirosind a levenţică şi-a iasomie. Cosiţa
uneia era bălaie ca păpădia, a alteia castanie, a celei de-a. Treia neagră ca pana corbului. Cea mai mare era Zâna
Lacului. Purta coroniţă de argint, împodobită cu scoici de piatră scumpă. Locuia într-un palat de cleştar, în fundul
apelor. Noaptea, când era lună plină, se plimba într-o luntre trasă de şapte lebede.
Mii de peştişori galbeni şi roşii se ţineau după domniţa lor, sărind din apă şi dându-se peste cap, în văzduh,
ca s-o înveselească.
Luna scăpăra fulgere de argint în solzii lor de aur. În jurul bărcii roiau zâne mici, cu fluiere şi harfe în
mâini, unele cântând din gură, altele purtându-şi degetele pe strunele chimvalelor.
Sora ei, Zâna Florilor, purta pe cap o coroniţă de „nu mă-uita", tăiată în zamfire aurii. Locuia într-o poiană
fermecată, unde fiecare frunză era o floare. Tufe de liliac şi de trandafiri, lujere de crini învolţi îşi legănau
podoaba în vântul uşor, cădelniţând miresme îmbătătoare.
Copilele de casă ale zânei se legănau pe scări împletite în ramuri de cireş, înflorite veşnic.
Sub bolţi de zorele şi de glicine se zbenguiau tartacoţii, iar în peşteri, până şi mucigaiul era covor de
floricele verzi. Bujori aprinşi se ţineau lanţ, printre câmpuri de maci roşii, mari, pe-ale căror vârfuri se aninau
mereu şi se desprindeau scăpărând mulţime de fluturi albi şi negri, verzi şi roşii.
Albine de aur zumzăiau de colo până colo, sugând mierea florilor de salcâm şi de tei, şi dăruind zânei şi
slujitoarelor ei faguri dulci, îmbălsămaţi...
— Îmi lasă gura apă, moşule ! sări de colo o fetiţă, Tincuţa.
— Înghite-ţi apa din gură şi taci ! Nu-mi tot tăia vorba ! îi răspunde Cocoloş, oarecum supărat că prostuţa
de copilă-i împrăştia gândurile, curmându-i firul istorisirii.
— Lasă pe moşu-n pace, să ne povestească, săriră toţi, la Tincuţa.
— Iacă tac !... Spune, Moş Cocoş Cocoloş, spune, a treia zână cine era ?
— A treia zână, dragii moşului, era Zâna Viselor. Locuia între cer şi pământ, într-un palat de nori, un fel de
corabie întraripată, ce rătăceşte deasupra lumii, albă şi uşoară ca puful, tivită de razele roşii ale asfinţitului
soarelui, de razele galbene ale răsăritului de lună, de razele argintii ale luceferilor. Pe părul negru ca pana
corbului, zâna poartă o cunună de stele. Stelele râurează şi pe mantia ei cea lungă, albastră ca întunericul nopţii...
— Şi ce face acea zână între cer şi pământ ?
— Acolo, în corabia ei azurată, ţine visele, pe care le, trimite noaptea oamenilor. Tot felul de vise. Unele
frumoase, altele urâte. După cum s-a purtat fiecare, peste zi. Vedeniile ce ne cutremură somnul sânt răsplata sau
pedeapsa zilelor noastre.
Când un copil e bun şi sârguitor, daca ascultă de părinţi, dacă vine la şcoală cu lecţia ştiută, dacă a făcut o
faptă bună, cât de mică, dacă nu s-a luat de păr cu tovarăşii lui de joacă şi de-nvăţătură, atunci zâna îi trimite în
dar cele mai senine arătări.
Tot astfel şi cu oamenii în toată firea. Cel ce şi-a văzut de treabă, a muncit şi s-a împăcat cu sine însuşi şi
cu cei din jurul său, vede în somn grădini cu tot felul de roade, ascultă cântece de privighetori, trece în zbor peste

02
ape albastre şi se trezeşte voios, cu zâmbetul pe buze. Ziua care-ncepe îi pare mai uşoara, înfrumuseţată de
călătoria din vis.
Dar nu e tot aşa cu cei răi, ca cei lacomi, cu cei leneşi.
Bogătaşul care-şi pune argaţii la munci grele şi nu le răsplăteşte truda, ba se bucură la simbria lor şi se
înavuţeşte din sărăcia altora, omul acela vede în vis numai braţe ridicate, care-1 ameninţă, aude numai scrâşniri de
dinţi şi bocete şi ameninţări.
Somnul nu-i tihneşte.
Împăratul care copleşeşte ţările altora şi le pradă, ca să-şi mărească împărăţia şi comorile lui, e bântuit de
negre vedenii. Odihna nopţii nu mai este pentru el odihnă. Vede numai câmpuri acoperite de oşteni ucişi şi de
cetăţi aprinse.
Miros de cârpă arsă îi umple nările. Vaiere şi blesteme îi împănează urechile, călăreţi însângeraţi vin spre
el cu suliţe întinse şi-i străpung inima. Oricâte porţi ferecate ar avea, oricâţi paznici i-ar străjui porţile, pe oamenii
din vis nu-i poate împiedica nimeni să intre în iatacul lui, să-1 ajungă şi să-1 pedepsească. Se sperie în somn,
începe să strige şi se trezeşte tremurând, cu. broboane îngheţate pe frunte!
— Dar dumneata ce visezi, moşule ?
— Eu ?... Dac-am tăiat lemne peste zi şi m-am ales cu o bucată de pâine şi cu un blid de linte, apoi dorm
buştean şi nu mai visez nimic.
Când mă culc nemâncat, mă pomenesc cu nişte mese încărcate cu bunătăţi. Se aşează şi se ridică
singure....Tot felul de bucate, roade şi pahare de argint cu vin roşu se înşiră de la un cap la altul şi mă îmbie. Mie-
mi place mai mult azima caldă şi curcanul fript. Mă pun pe mâncat şi nu mă satur până cântă cocoşii. Şi atunci mă
deştept.
— Da' curcanii cum îi mănânci, moşule, că n-ai dinţi! ? se amestecă iar în vorbă toanta de Tincuţa.
— Păi să vezi, fata moşului ! Înainte de-a sosi friptura, zâna îmi trimite doua rânduri de măsele, pe care le
bag în gură şi abia pe urmă încep să mănânc !
Două rânduri de măsele,
Să mănânce moşul cu ele ;
Un copan,
De curcan,
Un ciolan
Dolofan,
Un pui fript şi două raţe,
Să le ia Tincuţa-n braţe !
Copilaşilor cuminţi
Le mai dă un rând de dinţi,
Să mănânce turtă-dulce l
Şi pe urmă să se culce !
Hai, dragii moşului, destul am sporovăit!… Duceţi-vă pe la casele voastre, că înserează. Învăţaţi-vă lecţia pentru
mâine, îmbucaţi ceva şi culcaţi-vă, să visaţi frumos şi să-mi spuneţi şi mie ce-aţi visat !

*
A doua zi iar se adunară copiii pe prispa colibei lui Moş Cocoş Cocoloş.
— la spune, Mărinică, ai ştiut lecţia ? întrebă moşul.
— Am ştiut, cum să n-o ştiu ? Până n-am învăţat-o nu m-am culcat!
— Şi dacă te-ai culcat, ce-ai visat ?
— Am visat că-mi trimisese zâna un iepure alb, cu ochii roşii, care sărea printr-un cerc de hârtie şi cădea
în spatele unui ursuleţ şi amândoi veneau spre mine, să ne jucăm. Ne-am jucat ce ne-am jucat, pe urmă am mâncat
alune şi stafide câteşitrei, pe urmă iepurele s-a prefăcut în papagal şi mi-a adus în cioc o pană lungă. Am pus-o la
căciulă şi eram mândru nevoie mare. Am început să joc, cu mâna după ceafă şi iar am jucat, aoleo ce-am mai
jucat ! Aveam opinci cu clopoţei, săream şi ţopăiam până m-am trezit. La noapte aş mai vrea să vie ursuleţul şi
iepuraşul! Tare aş mai vrea să mai vie o dată !
03
— Dar tu, măi Sandule, tu ce-ai visat ?
— 'Eu drept să-ţi spun, moşule, m-am culcat fără să-nvăţ lecţia. Noaptea am văzut în vis nişte gândaci
negri, care-mi intrau pe-o ureche şi-mi ieşeau pe cealaltă. Când voiam să-i prind, mă pomeneam cu alţii care mă
ciupeau de vârful degetelor de la picioare. M-am chinuit nopticica toată şi n-aş mai vrea să mi s-arate iar ! Să văd
ce-am să visez la noapte, că astăzi nu mă mai culc până nu-nvăţ !
— Eu — sări de colo Tincuţa — umblam desculţă printr-o gârlă caldă şi cu nisip de aur pe fund. Pe urmă
am început să zbor şi zburam şi zburam şi-mi plăcea... Vedeam pe jos câmpuri smălţuite cu flori şi-o mulţime de
păuni care se ridicau şi zburau după mine... Mi se părea ca sânt şi eu o zână ! Da, eram Zâna Păsărilor !
— Da' tu, măi Dănuţ, ce-mi stai acolo bosumflat ? Nu cumva te-ai ţinut de năzdrăvănii ?
— M-am ţinut, moşule ! Aseară, după ce-am plecat de-aici, în loc să mă duc acasă, m-am gândit la
stafidele şi la portocalele din corabie şi am sărit gardul, după corcoduşe. Noaptea am visat o babă cu nas de
castravete, cu o nuieluşă în mână. Cu mâna stingă se ţinea de nas, iar cu dreapta îmi căra nuieluşe pe spinare !
— Bine ţi-a făcut! Să mai sări şi altă dată gardul, după corcoduşe !
— Moş Cocoş Cocoloş, vorbi iar Tincuţa, Unde sade acuma Zâna Viselor ?
Unchiaşul se gândi puţin şi, arătându-le bordeiul, răspunse :
— Aici sade !
— Aici ? se mirară copiii. Cum aici ?
— Aici ! Aici ! întări moşneagul. O cheamă Moş Cocoş Cocoloş !
— Ei, ast-acum!... Păi zâna are părul lung, îmbălsămat cu levănţică şi iasomie, iar al dumitale e scurt şi
cărunt şi miroase a tutun !... Nu ne-ai spus adevărat !
Moşul se prefăcu supărat, îşi trânti luleaua de pământ şi le răspunse :
— După ce vă spun poveşti, mai vreţi să fie şi adevărate !
Copiii se puseră pe râs, îşi băteau genunchii cu palmele de-atâta haz. Pe urmă plecară spre casele lor,
mulţumind moşneagului de câte le băsmise şi strigând până nu se mai auziră :
— Moş Cocoş Cocoloş ! Moş Cocoş Cocoloş !... Venim şi mâine ! Venim şi mâine. Moş Cocoş Cocoloş !

*
Şi a doua zi ne duceam iar şi-n fiecare zi ne adunam în jurul bătrânului tăietor de lemne. Şi el ne povestea
şi zilele treceau, lunile treceau, anii treceau,.. Noi creşteam, ne făceam tot mai mărişori, dar de basmele şi
snoavele moşneagului nu ne săturam.
Ce păcat că nu ini le-aduc aminte pe toate !... Ce păcat că pe-atunci nu ştiam carte ! Le-aş fi scris pe
caietul meu de şcoală aşa cum ni le istorisea Moş Coco§ Cocoloş...
Acum, când am îmbătrânit şi eu, basmele auzite odinioară pe prispa bordeiului său încep să prindă viaţă
nouă, zburând pe aripile amintirii. Ce păcat că n-am şi eu. darul de povestitor ai moşneagului ! V-aş fermeca si eu
pe voi, aşa cum ne-a fermecat el, în depărtata noastră copilări!…

04