Pinul singuratic - Alexandru Mitru

Să nu te ruşinezi de fraţii tăi, să iubeşti locul unde te-ai născut!

Un pin creştea odată la marginea unei păduri. Pe alături, pretutindeni,
erau doar fraţi de-ai lui. Pădurea era deasă şi plină de mireasmă.
Când venea primăvara, adia vântul hoinar. Sufla uşor prin ramuri.
Atunci cânta pădurea, cântau toţi fraţii-n cor.
În miezul verii, când soarele ardea, acolo în pădure era răcoare şi miros
de răşină. Treceau pe drumuri călătorii osteniţi. Şi când vedeau pădurea,
se opreau, cătau în ea odihnă.
Toamna se pornea ploaia. Pe jos curgeau şuvoaie si se duceau la vale.
Pădurea sta însă neclintită. Nici un şuvoi nu putea lua pădurea, înfiptă
bine cu rădăcinile-n pământ, deasă ca o oştire.
Iarna, viscolul turbat bătea zadarnic. Pinii erau acolo ca un zid, şi
viscolul se sfâşia între ramuri, puterea i se sfărâma, se potolea.
Aşa trecea viaţa pădurii, aşa ar fi rămas pe totdeauna...
Dar pinul nostru privea spre înălţimile golaşe de pe munţi. Era pe munte,
sus, o stâncă cenuşie şi înaltă. Deasupra ei se ivea în zori, în orice
dimineaţă, craiul zilei, soarele care poleia toţi munţii.
Nu-i mai plăcea-n pădure pinului, vroia să urce sus pe munte şi să
privească de-acolo tot pământul, să fie altfel decât fraţii săi.
Nu-i mai plăceau nici cântecele dulci ale pădurii, nici lupta cu furtuna.
Stătea mâhnit, privea în depărtări, visa şi ar fi vrut să plece mai degrabă.
A cerut voie bunicului pădurii un pin bătrân cu trunchiul gros, cu barba
lungă de licheni, i-a cerut voie să plece.
- Copile, copacul ce-i singur în vârful muntelui, de orice vânt se
clatină!... a grăit rar bătrânul.
L-au sfătuit părinţii, şoptind cu înţelepciune:
- Nu-i nicăieri mai bine ca lângă fraţii tăi, nu-i nicăieri mai bine ca-n
locul unde te-ai născut!... Ploaia cade, vântul bate, nicio primejdie nu te
paşte aici...
N-a ascultat pinul pe nimeni.
S-a rugat într-o noapte de zâna cea bună a pădurii şi ea s-a înduplecat.
A făcut semn cu mâna către vârful trufaş al muntelui şi pinul s-a pomenit
acolo...
Era acuma sus, pe creastă. El vedea cel dintâi când iese soarele din văi.
Şi-n zori văpaia lui îl poleia şi făcea să semene cu o făclie verde-aurie.
Ce mândru era pinul! Privea spre fraţii săi cu nepăsare şi se ruşina că
altădată fusese printre ei.
Ei îi strigau de jos:
-Cum te mai simţi?
El nu le răspundea.
-Să te ţii bine când o să înceapă ploaia şi furtuna! striga gros şi bunicul.
Şi-şi clătina cu îngândurare barba lui argintie de licheni.
N-ai teamă, bunicule ! grăia abia atuncea pinul, mai bine vezi de tine, că
eşti bătrân, îţi putrezeşte rădăcina, să nu cazi din picioare şi fără vânt...
Abia a sfârşit pinul batjocura, că a pornit să bată vântul. Se apropia
toamna.
Furtuna era tot mai puternică... Pinul se legăna mai, mai să cadă.
Zidul pădurii nici nu se clintea. A început să bată şi ploaia... Şi apele au
spălat pământul puţin, în care îşi prinsese rădăcina pinul singuratic.
A venit frigul iernii. Şi viscolul. Şi s-a pornit să sufle viscolul, balaur
alb...
Şi-n vale, jos, pădurea se zbuciuma cu vuiet lung, puternic, dar nicio
pagubă n-avea.
Pinul trufaş a simţit însă că se clătina mai tare ca de obicei, că nu-l mai
ţine rădăcina. A strigat la fraţii săi:
-Veniţi-mi într-ajutor, mă prăbuşesc!
Fraţii nu aveau însă ce-i face.
-Noi nu-ţi putem veni într-ajutor, au răspuns ei. Tu nu poţi să te întorci
la noi...N-ai vrut s-asculţi sfatul înţelept...
Deodată, viscolul a răbufnit, şi pinul singuratic s-a prăbuşit, a alunecat
pe gheţuri şi zăpadă. A ajuns până la poalele pădurii.
Acolo a stat în timpul iernii, jelit de fraţii săi...
Şi-n primăvară au venit nişte ciobani. Au găsit trunchiul.
- E bun de foc! a rostit baciul.
L-au luat la stână, l-au tăiat bucăţele; a ars şi cenuşa lui s-a împrăştiat în
cele patru vânturi...
De ce n-a vrut s-asculte sfatul bătrânesc, de ce a vrut să vieţuiască
singuratic, departe de-ai lui?!