POVESTIREA UNUI TEXT LITERAR

Povestirea este prezentarea mai amplă şi cât mai exactă a conţinutului unui text.
Etapele povestirii (în scris sau oral):
1. citirea cu atenţie, în întregime, a lucrării pentru a o înţelege;
2. stabilirea faptelor esenţiale; elaborarea ideilor principale;
3. povestirea pe larg a momentelor acţiunii.
Povestirea:
* poate începe cu referiri la autorul textului sau la subiectul lucrării;
* poate conţine expresii artistice deosebite întâlnite în text (într-o povestire în scris acestea se redau
între ghilimele);
* se realizează numai la persoana a III-a, fără a folosi întocmai cuvintele personajelor;
* poate conţine păreri proprii, aprecieri, concluzii, învăţătura (mesajul) textului;
* se realizează respectându-se toate cerinţele unei compuneri: părţi, aşezare în pagină, scriere.

* Citeşte cu atenţie textele următoare. Subliniază expresiile deosebite. Povesteşte textele. În final,
exprimă-ţi părerea în legătură cu ceea ce ai citit.

Mărinimie
după Emil Gârleanu

Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte
lujere, trupul lui se clatină agale. Din când în când îşi udă pliscul; uneori se opreşte de se uită, ispititor,
în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare, şi răcoarea îl încântă.Nu simte
nici o altă dorinţă decât să-şi scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori până sub aripi.
Deodată se opreşte,; încordează gâtul şi priveşte. Pe frunza unui nufăr, o broscuţă se bucură şi
ea de răcoarea dimineţii. Când l-a văzut, biata broscuţă a încremenit pe picioruşele de dinapoi; cu ochii
mari deschişi cată la cumplitul duşman. În spaima ei îl vede uriaş, cu capul atingând cerul cu pliscul
lung, larg, să soarbă dintr-o baltă şi, dimpreună cu balta, pe ea. Inima i s-a oprit, îşi aşteaptă sfârşitul.
Cocostârcul o vede şi înţelege. Dar dimineaţa e mărinimos. Ş-apoi i se pare atât de mică, atât de
neînsemnată această vietate a bălţii, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei, şi n-o mai
zăreşte. Ridică piciorul, păşeşte dispreţuitor şi trece, măreţ, mai departe.

mărinimie = bunăvoinţă, înţelegere, bunătate, generozitate;

mărinimos = care este plin de mărinimie, înţelegere, bunătate, generozitate.
cocostârc = barză
 Pinul singuratic
Al. Mitru
(poveşti cu tâlc)

Să nu te ruşinezi de fraţii tăi, să iubeşti locul unde te-ai născut!

 
Un pin creştea odată la marginea unei păduri. Pe alături, pretutindeni, erau doar fraţi de-ai lui.
Pădurea era deasă şi plină de mireasmă. Când venea primăvara, adia vântul hoinar. Sufla uşor prin
ramuri. Atunci cânta pădurea, cântau toţi fraţii-n cor.
În miezul verii, când soarele ardea, acolo în pădure era răcoare şi miros de răşină. Treceau pe
drumuri călătorii osteniţi. Şi când vedeau pădurea, se opreau, cătau în ea odihnă.
Toamna se pornea ploaia. Pe jos curgeau şuvoaie. Şi se duceau la vale. Pădurea sta însă
neclintită. Niciun şuvoi nu putea lua pădurea, înfiptă bine cu rădăcinile-n pământ, deasă ca o oştire.
Iarna, viscolul turbat bătea zadarnic. Pinii erau acolo ca un zid, şi viscolul se sfâşia între ramuri,
puterea i se sfărâma, se potolea.
Aşa trecea viaţa pădurii, aşa ar fi rămas pe totdeauna...
Dar pinul nostru privea spre înălţimile golaşe de pe munţi. Era pe munte, sus, o stâncă cenuşie şi înaltă.
Deasupra ei se ivea în zori, în orice dimineaţă, craiul zilei, soarele care poleia toţi munţii. Nu-i mai
plăcea-n pădure pinului, vroia să urce sus pe munte şi să privească de-acolo tot pământul, să fie altfel
decât fraţii săi. Nu-i mai plăceau nici cântecele dulci ale pădurii, nici lupta cu furtuna.
Stătea mâhnit, privea în depărtări, visa şi ar fi vrut să plece mai degrabă. A cerut voie bunicului pădurii,
un pin bătrân cu trunchiul gros, cu barba lungă de licheni, i-a cerut voie să plece.
- Copile, copacul ce-i singur în vârful muntelui, de orice vânt se clatină!... a grăit rar bătrânul.
L-au sfătuit părinţii, şoptind cu înţelepciune:
- Nu-i nicăieri mai bine ca lângă fraţii tăi, nu-i nicăieri mai bine ca-n locul unde te-ai născut!...
Ploaia cade, vântul bate, nicio primejdie nu te paşte aici...
N-a ascultat pinul pe nimeni. S-a rugat într-o noapte de zâna cea bună a pădurii şi ea s-a
înduplecat. A făcut semn cu mâna către vârful trufaş al muntelui şi pinul s-a pomenit acolo...
Era acuma sus, pe creastă. El vedea cel dintâi când iese soarele din văi. Şi-n zori văpaia lui îl poleia şi
făcea să semene cu o făclie verde-aurie. Ce mândru era pinul! Privea spre fraţii săi cu nepăsare și se
ruşina că altădată fusese printre ei.
Ei îi strigau de jos:
-Cum te mai simţi?
El nu le răspundea.
-Să te ţii bine când o să înceapă ploaia şi furtuna! striga gros şi bunicul. Şi-şi clătina cu
îngândurare barba lui argintie de licheni.
-N-ai teamă, bunicule! grăia abia atuncea pinul, mai bine vezi de tine, că eşti bătrân, îţi
putrezeşte rădăcina, să nu cazi din picioare şi fără vânt...
 Abia a sfârşit pinul batjocura, că a pornit să bată vântul. Se apropia toamna. Furtuna era tot mai
puternică... Pinul se legăna mai, mai să cadă. Zidul pădurii nici nu se clintea. A început să bată şi
ploaia... Şi apele au spălat pământul puţin, în care îşi prinsese rădăcina pinul singuratic.
A venit frigul iernii. Şi viscolul. Şi s-a pornit să sufle viscolul, balaur alb... Şi-n vale, jos,
pădurea se zbuciuma cu vuiet lung, puternic, dar nicio pagubă n-avea. Pinul trufaş a simţit însă că se
clătina mai tare ca de obicei, că nu-l mai ţine rădăcina. A strigat la fraţii săi:
-Veniţi-mi într-ajutor, mă prăbuşesc!
Fraţii nu aveau însă ce-i face.
-Noi nu-ţi putem veni într-ajutor, au răspuns ei. Tu nu poţi să te întorci la noi...N-ai vrut s-asculţi
sfatul înţelept...
Deodată, viscolul a răbufnit, şi pinul singuratic s-a prăbuşit, a alunecat pe gheţuri şi zăpadă. A
ajuns până la poalele pădurii. Acolo a stat în timpul iernii, jelit de fraţii săi... Şi-n primăvară au venit
nişte ciobani. Au găsit trunchiul.
- E bun de foc! a rostit baciul.
L-au luat la stână, l-au tăiat bucăţele; a ars şi cenuşa lui s-a împrăştiat în cele patru vânturi...
De ce n-a vrut s-asculte sfatul bătrânesc, de ce a vrut să vieţuiască singuratic, departe de-ai lui?!

tâlc = înţeles, rost, sens, semnificaţie; pildă.