Pastelul „Miezul Iernii” de Vasile Alecsandri

Publicate în 1868-1869, în revista Convorbiri literare, Pastelurile lui Alecsandri

reprezintă o operă de maturitate. Prin acest ciclu de poezii ale senzorialităţii şi ale relaţiei
nemijlocite cu natura, Vasile Alecsandri impune o nouă specie în literatura română.
Vasile Alecsandri reprezintă un model pentru mentalitatea scriitorului paşoptist. Opera
sa se află la întretăierea romantismului cu clasicismul, ca expresie a încercării de
recuperare, într-un timp relativ scurt, a diferenţelor dintre literatura română şi cea
occidentală.
Deşi sunt publicate mai târziu, Pastelurile reflectă o trăsătură a literaturii paşoptiste,
coexistenţa curentelor literare (clasicism, romantism), şi o temă specifică acestei perioade,
tema naturii. In general, poeziile aparţin clasicismului, prin viziunea asupra naturii, prin
impersonalitate şi optimism cosmic, prin expresie şi echilibru compoziţional. Diferenţa
faţă de precursori în abordarea temei naturii reflectă diferenţa între romantism şi clasicism,
între proiecţia sensibilităţii în exterioritatea lumii şi înregistrarea obiectivă a universului,
cu armoniile, ritmurile şi dinamismul lui. Insă ciclul se deschide cu o poezie meditativă, de
atmosferă, Serile la Mirceşti, în care atitudinea eului liric se apropie de aceea eminesciană
din poezia Singurătate.

Cu „Pastelurile” Alecsandri atinge treapta deplinei maturizări a talentului. Versul își

păstrează simplitatea, cursivitatea, limpezimea.

Primele poezii se succed în virtutea unui veritabil calendar al anotimpurilor. Mai

întâi sunt compuse „iernaticele” (martie 1868), apoi pastelurile de primăvara (aprilie
1868), însă pauza dintre aprilie-decembrie 1868 pare a-l scoate pe poet din ritm. Urmează
o nouă tranșă expediată „Convorbirilor” la 6 februarie 1869 tot așa puțin unitară ca și
precedenta (Puntea, Fântâna, Buchet, Stelele, Două suflete).

Pastelul e construit pe o structură binară: debutează cu o imagine a naturii în

generalitatea ei sau în detaliu (văzduhul în „Iarna”, cerul albastru în „Oaspeții primăverii”,
zorile în „Dimineața”) și se încheie cu un element concret, foarte apropiat poetului („O
șopârlă de smarald,/ Cată tintă, lung labmine, părăsind nisipul cald” în „Malul Siretului”
sau „Iat-o gingașă mlădiță cu șirag de mărțișor…/Tu o rupi?…Ea te stropește cu fulgi albi
răcoritori”). Cromatica pastelurilor este monocromă. Paleta e săracă: alb, negru, rar galben,
verde, culori întunecate sau sumbre.

Mezul iernei este un pastel reprezentativ, datorită viziunii poetice clasiciste, a

compoziţiei (alternanţa static- dinamic) şi prin faptul că înfăţişează frumuseţea iernii,
anotimp evocat în mai multe creaţii ale ciclului: Iarna, Gerul, Viscolul, Bradul.
Tema poeziei este natura încremenită sub încleştarea gerului, care compune tabloul
„fantastic" al nopţii de iarnă. Atitudinea poetică este admiraţia faţă de măreţia cosmică, de
liniştea absolută.

Impersonalitatea vocii lirice este motivată de faptul că accentul se pune pe spectacolul

naturii contemplate, magnifică panoramă înregistrată obiectiv. Mărcile lexico-gramaticale
ale eului liric sunt minime: un verb la persona I singular, „văd, o,interjecţie, „o!", punctele
de suspensie şi propoziţii exclamative sau interogative. Ipostaza poetică este aceea a unui
spectator îndrăgostit de natură.

1
 Titlul sugerează încremenirea naturii şi atotputernicia iernii.

Compoziţional, poezia este alcătuită din patru catrene cu caracter descriptiv, organizate
în două secvenţe poetice, în funcţie de alternanţa static-dinamic, specifică pastelurilor
lui Alecsandri. Primele trei strofe surprind predominant planul obiectiv, static, al naturii
neclintite. Ultima strofă, predominant subiectivă (prin frecvenţa mărcilor eului liric),
constituie a doua secvenţă poetică, dinamică prin prezenţa imaginii de mişcare a unui
element însufleţit din natură, lupul.

Descrierea zonei de câmpie, întinderea copleşită de zăpadă, sugestia infinitului prin

orizontalitate, predominarea cromatică a albului, evitarea extremelor sălbăticiei excesive
(muntele sau marea) constituie o imagine-emblemă a echilibrului clasic şi a veşniciei
naturii.
Poezia Miezul iernii este alcatuita din patru strofe, descriind tabloul unei naturi
incremenite, intr-o noapte geroasa de iarna, autorul exprimandu-si teroarea de fenomenul
boreal .

Prima strofa din secvenţa statică este tabloul nopţii de iarnă cu natura mineralizată de
gerul atotputernic. Alternează imagini vizuale şi auditive ale păduriţ şi câmpiei.
Propoziţiile exclamative dau plasticitate tabloului: „în păduri trăsnesc stejarii! E un ger
amar, cumplit?. Verbele „trăsnesc", „scârţâie" au valoare onomatopeică sugerând
încremenirea naturii. Epitetul dublu „ger amar, cumplit are efect personificator. Epitetele
„zăpada cristalină", „câmpii strălucitoare" şi metafora „lan de diamanturf realizează,
imaginea feerică a nopţii de iarnă în planul terestru.
In prima strofa, joasa temperatura usuca padurea in sunetul de orga al vantului,
prefacand totul in diamante.

Intr-o noapte cu ger napraznic, stejarii se aud traznind, stelele par a fi inghetate, cerul
insusi devenind de otel, ca si cand intreaga natura, pana in inaltul cerului, s-ar fi pietrificat,
ar fi coborat in regnul mineral.

In lumina zilei zapada a capatat straluciri si duritati de pietre pretioase, oferind privirii un
tablou diamantin infinit.

Dintre mijloacele folosite de poet pot fi mentionate; forma nearticulata a substantivului

campie, la plural, procedeu care creeaza impresia de nelimitat; verbul onomatopeic
trasnesc; dublul epitet amar, cumplit care da masura spaimei autorului in fata anotimpului
friguros; epitetele cristalina si stralucitoare (care contribuie la lumina ireala a tabloului).
Imaginile se constituie la intretaierea planului real cu planul iluzoriu, prin repetarea
verbului a parea.

Această imagine este dezvoltată în strofele a doua şi a treia, în tabloul grandios al

naturii proiectate în plan cosmic. Tabloul naturii-templu este de o frumuseţe solemnă şi se
realizează prin imagini artistice ale elementelor templului: coloane, făclii, altare, orgă.
Procesul de abstractizare se produce la nivelul figurilor de stil prin trecerea de la
comparaţie, „Fumuri albe se ridică în văzduhul scănteios/ Ca înaltele coloane unui templu
maiestos", la epitet „O! tablou măreţ, fantastic!...", până la metaforă „nemărginitul
templu". Feeria nopţii de iarnă, grandiosul, sublimul, fantasticul, se realizează cu ajutorul
epitetelor şi al personificărilor: „luna îşi aprinde farul tainic de lumină", „crivăţul
pătrunde, scoţând note-ngrozitoare". Tabloul nocturn, misterul nopţii, motivul lunii şi
utilizarea hiperbolei sunt elemente romantice.

2
 In strofa a II-a, natura este privita prin transfigurare: ea devine un templu, ale carui
coloane sunt fumurile albe care se ridica din cosurile caselor. Sustinuta de aceste coloane
albe, bolta cerului este luminata de farul tainic al lunii.

Daca in prima strofa, tabloul era vast pe orizontala, de data aceasta dimensiunea
nemarginita se realizeaza pe verticala.

Metafora centrala a strofei este farul tainic de lumina. Ea imprima peisajului o nota de
mister sacru si atrage dupa sine comparatiile din strofa urmatoare: muntii sunt altare, codrii
par a fi o imensa orga la care canta crivatul, iar stelele sunt faclii.

Cateva epitete (fumuri albe, vazduhul scanteios , templu maiestuos, bolta senina)
contribuie la realizarea unui tablou fascinant si plin de grandoare.

Strofa a III-a se deschide prin exclamatia O! Tablou maret, fantastic! prin care poetul isi
arata admiratia (ba, chiar extazul) in fata naturii templu. Cateva epitete (stele argintii,
vecinice faclii) ca si inversiunea nemarginitul templu contribuie la fiorul de sacralitate care
cuprinde natura infinita si plina de mister.
Ultimul catren constituie a doua secvenţa poetică, tabloul dinamic, realizat în
antiteză (procedeu romantic de compoziţie) cu încremenirea din secvenţa statică,
continuată şi aici, în primele două versuri: „ Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas".
Propoziţia interogativă introdusă prin conjuncţie adversativă „Dar ce văd?" impune
perspectiva subiectivă şi aduce elementul dinamic, imaginea lupului şi a prăzii sale, chiar
dacă şi aceasta poartă sugestia morţii..

Strofa a IV-a cuprinde doua secvente:

In prima, natura incremenita este solemna si lipsita de viata, asa cum era, poate, inainte de
nasterea Lumii.

In cea de a doua secventa, apare elementul insufletit, un lup aplecat dupa prada, iar tabloul
aluneca din nou spre fabulos: in raza lunei , in lumina argintata, lupul devine o fantasma
venita parca dintr-o alta era.

Masura versului este de 15-16 silabe, ritmul trohaic, iar rimele sunt perechi. (aa bb).
Sentimentele poetului sunt exprimate prin intermediul peisajului descris; prezenta sa se
simte prin folosirea verbului a parea ca si din interogatia din strofa finala.