Mezul iernei, Vasile Alecsandri

Publicat în sec XIX, în revista „Convorbiri literare”, „Pastelurile” lui Alecsandri

reprezintă o operă de maturitate. Prin acest ciclu de poezii ale senzorialității și ale relației
nemijlocite cu natura, Vasile Alecsandri impune o nouă specie în literatura română, pastelul.
Vasile Alecsandri reprezintă un model pentru mentalitatea scriitorului pașoptist. Opera sa
se află la întretăierea romantismului cu clasicismul, ca expresie a încercării de recuperare, într-un
timp relativ scurt, a defectelor dintre literatura română și cea occidentală.
Desi sunt publicate mai târziu, „Pastelurile” reflectă o trăsătură a literaturii pașoptiste,
coexistența curentelor literare clasicism și romantism, și o temă specifică acestei perioade, tema
naturii. În general, poeziile aparțin clasicismului, prin viziunea asupra naturii, prin
impersonalitate și optimism cosmic, prin expresie și echilibru compozițional.
„Mezul iernei” este un pastel reprezentativ; datorită viziunii poetice clasiciste, a
compoziției (alternanța static-dinamic) și prin faptul că înfățișează frumusețea iernii, anotimp
evocat în mai multe creații ale ciclului: „Iarna”, „Gerul”, „Viscolul”, „Bradul”.
Tema poeziei este natura încremenită sub încleștarea gerului, care compune tabloul
„fantastic” al nopții de iarnă. Atitudinea poetică este admirația față de măreția cosmică, de
liniștea absolută.
Titlul sugerează încremenirea naturii și atotputernicirea iernii.
Impersonalitatea vocii lirice este motivată de faptul că accentul se pune pe spectacolul
naturii contemplate, magnifică panoramă înregistrată subiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ale
eului liric sunt minime: un verb la persoana I singular „văd”, o interjecție „o!”, punctele de
suspensie și propoziții exclamative sau interogative. Ipostaza poetică este aceea a unui spectator
îndrăgostit de natură.
Compozițional, poezia este alcătuită din patru catrene organizate în două secvențe
poetice, în funcție de alternanța static-dinamic. Primele trei strofe suprind predominant planul
obiectiv, static al naturii neclintite. Ultima strofă, predominant subiectivă (prin frecvența
mărcilor eului liric), constituie secvența dinamică prin prezența imaginii de mișcare a unui
element însuflețit din natură, lupul.
Descrierea zonei de câmpie, întinderea copleșitoare de zăpadă, sugestia infinitului prin
orizontalitate, predominarea cromatică a albului, evitarea extremelor sălbăticiei (muntele sau
marea) constituie o imagine-emblemă a echilibrului clasic și a veșniciei naturii.
Prima strofă din secvența statică este tabloul nopții de iarnă cu natura mineralizată de
genul atotputernic. Alternează imagini vizuale și auditive ale pădurii și câmpiei. Propozițiile
exclamative dau plasticitate tabloului „în păduri trosnesc stejarii/ E un ger amar, cumplit!”.
Verbele „trosnesc” și „scârțăie” au valoare onomatopeică sugerând încremenirea naturii. Epitetul
dublu „ger amar, cumplit” are efect personificator. Epitetele „zăpada cristalină”, „câmpii
strălucitoare” și „lanul de diamante” realizează imaginea feerică a nopții de iarnă în planul
terestru.
Această imagine este dezvoltată în strofele a doua si a treia, în tabloul grandios al naturii
proiectate în plan cosmic. Tabloul naturii – templul este de o frumusețe solemnă și se realizează
prin imagini artistice ale elementelor templului: coloane, făclii, altare, orgă. Poetul se folosește
de figuri de stil variate pentru a produce imaginea abstractă a iernii: comparația „fumuri albe se
ridică în văzduhul scânteios/ Ca înaltele coloane unui templu maiestos”, la epitetul „O! Tablou
măreț, fantastic”, metafora „nemărginitul templu”. Feeria nopții de iarnă, grandiosul, sublimul,
fantasticul se realizează cu ajutorul epitetelor și al personificărilor „luna iși aprinde farul tainic
de lumină”, „crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare”. Tabloul nocturn, misterul nopții,
motivul lunii și utilizarea hiperbolei sunt elemente romantice.
Ultimul catren constituie a doua secvență poetică, tabloul dinamic, realizat în antiteză cu
încremenirea din secvența statică, continuată și aici, în primele două versuri. „Totul e în
neclintire, fără viață, fără glas”. Propoziția interogativă introdusă prin conjuncție adversativă
„Dar ce văd?” impune perspectiva subiectivă și aduce elementul dinamic, imaginea lupului și a
prăzii sale, chiar dacă și aceasta poartă sugestia morții.
„Mezul iernei” de Vasile Alecsandri este un pastel reprezentativ curentului clasicist prin
echilibru compozițional și claritate, tablou fantastic și grandios al nopții de iarnă.