Sunteți pe pagina 1din 172

REVISTA DE PSIHOLOGIE

Tomul 56 2010 Nr. 1–2

SUMAR

STUDII ŞI CERCETĂRI

ALEXANDRU D. IORDAN, Funcţia executivă – concept şi modelare..................................... 7


BEATRICE BALGIU, Sindromul burnout ca funcţie a personalităţii şi creativităţii ................. 21
MARIA NEAGOE, CĂTĂLIN ANDREI NEAGOE, Problema cogniţiei în psihologie. IV ..... 33
MIHAI ANIŢEI, VIOREL PAŞCA, Aplicaţii ale noilor tehnologii de imagistică corticală în
detecţia comportamentului simulat.................................................................................. 49
ELENA STĂNCULESCU, Studiu privind starea de bine subiectivă a profesorilor din învăţământul
preuniversitar................................................................................................................... 63
VIRGINIA ROTĂRESCU, ALEXANDRU VLAD CIUREA, Stresul psihic în tumorile cranio-
cerebrale .......................................................................................................................... 75
HORIA PITARIU, CLAUDIA RUS, Stresul ocupaţional în condiţiile actualei crize economice:
date comparative din două organizaţii ............................................................................. 91
IOANA LEPĂDATU, Self-talk-ul, o abilitate mentală .............................................................. 111
MIHAELA CHRAIF, Percepţia valorilor culturii organizaţionale sub impactul crizei economice în
departamentul credite dintr-o unitate bancară.................................................................. 123

PUNCTE DE VEDERE

ŞTEFAN VLĂDUŢESCU, Instanţa psihologică de comunicare................................................ 137


DELIA ELENA MATEIAŞ, School climate .............................................................................. 143
ANDRA BOLOHAN, O abordare eclectică în psihoterapia tulburărilor anxioase ..................... 149
GABRIEL UNGUREANU, Psihologia branding-ului, o ştiinţă de graniţă în plin avânt............ 161

CRITICĂ ŞI BIBLIOGRAFIE

BEATRICE ADRIANA BALGIU, VICTOR ADÎR, Comunicare interpersonală. Perspective


teoretice şi strategii practice, Bucureşti, Editura Printech, 2009, 184 p. (Georgeta Preda) ... 169

VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ

Un demi-siècle de psychosociologie – Héritage et perspectives. Colloque CIRFIP, 4, 5 et


6 Juin, 2009, Paris (Adrian Neculau)............................................................................... 171

Rev. Psih., t. 56, nr. 1–2, p. 1–178, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010
REVISTA DE PSIHOLOGIE
(JOURNAL OF PSYCHOLOGY)
Vol. 56 2010 Nos. 1–2

CONTENTS

STUDIES AND RESEARCHES

ALEXANDRU D. IORDAN, The executive function – concept and modelling........................ 7


BEATRICE BALGIU, Burnout syndrome as function of personality and creativity ................. 21
MARIA NEAGOE, CĂTĂLIN ANDREI NEAGOE, The problem of cognition in psychology. IV ... 33
MIHAI ANIŢEI, VIOREL PAŞCA, Applications of the new techniques of the cortical imagery
to detect the simulated behaviour .................................................................................... 49
ELENA STĂNCULESCU, Secondary and high school teachers’ subjective well-being........... 63
VIRGINIA ROTĂRESCU, ALEXANDRU VLAD CIUREA, Psychological stress in cerebral
tumors.............................................................................................................................. 75
HORIA PITARIU, CLAUDIA RUS, Occupational stress during this economic crisis: comparative
data from two organizations ............................................................................................ 91
IOANA LEPĂDATU, Self-talk, a mental ability ....................................................................... 111
MIHAELA CHRAIF, The perception of organizational culture values during economic crises
in banking loan department ............................................................................................. 123

POINTS OF VIEW
ŞTEFAN VLĂDUŢESCU, Communicating psychological instance ......................................... 137
DELIA ELENA MATEIAŞ, School climate .............................................................................. 143
ANDRA BOLOHAN, An eclectic approach in the psychotherapy of the anxious troubles ....... 149
GABRIEL UNGUREANU, The psychology of branding, a border science in full swing of
development .................................................................................................................... 161

CRITICISM AND REFERENCES


BEATRICE ADRIANA BALGIU, VICTOR ADÎR, Comunicare interpersonală. Perspective
teoretice şi strategii practice (The interpersonal communication. Theoretical perspectives
and practical strategies), Bucureşti, Editura Printech, 2009, 184 p. (Georgeta Preda) ... 169

SCIENTIFIC LIFE

Un demi-siècle de psychosociologie – Héritage et perspectives. Colloque CIRFIP, 4, 5 et


6 Juin, 2009, Paris (Adrian Neculau)............................................................................... 171

Rev. Psih., t. 56, nr. 1–2, p. 1–178, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010
REVISTA DE PSIHOLOGIE
(REVUE DE PSYCHOLOGIE)
Tome 56 2010 Nos. 1–2

SOMMAIRE

ÉTUDES ET RECHERCHES
ALEXANDRU D. IORDAN, La fonction exécutive – concept et modelage ............................. 7
BEATRICE BALGIU, Le syndrome burnout comme fonction de la personnalité et créativité ... 21
MARIA NEAGOE, CĂTĂLIN ANDREI NEAGOE, Le problème de la cognition dans la
psychologie. IV ............................................................................................................... 33
MIHAI ANIŢEI, VIOREL PAŞCA, Les applications de nouvelles technologies d’imagistique
corticale dans la détection du comportement simulé ....................................................... 49
ELENA STĂNCULESCU, Étude sur l’état subjective de bien des professeurs de l’enseignement
préuniversitaire................................................................................................................ 63
VIRGINIA ROTĂRESCU, ALEXANDRU VLAD CIUREA, Le stress psychique au cas de
tumeurs cranio-cérébraux ................................................................................................ 75
HORIA PITARIU, CLAUDIA RUS, Le stress occupationnel dans les conditions de la crise
économique actuelle: des données comparatives provenant de deux organisations......... 91
IOANA LEPĂDATU, Self-talk, une habileté mentale ............................................................... 111
MIHAELA CHRAIF, La perception des valeurs de la culture organisationnelle sous l’influence
de la crise économique dans le département crédits d`une unité bancaire ....................... 123

POINTS DE VUE
ŞTEFAN VLĂDUŢESCU, L’instance psychologique de communication................................. 137
DELIA ELENA MATEIAŞ, Le climat scolaire ......................................................................... 143
ANDRA BOLOHAN, Une approche éclectique dans la psychothérapie des troubles anxieux .. 149
GABRIEL UNGUREANU, La psychologie du branding, une science de frontière en plein essor ..... 161

CRITIQUE ET BIBLIOGRAPHY
BEATRICE ADRIANA BALGIU, VICTOR ADÎR, Comunicare interpersonală. Perspective
teoretice şi strategii practice (La communication interpersonnelle. Des perspectives
théoriques et des stratégies pratiques), Bucureşti, Editura Printech, 2009, 184 p.
(Georgeta Preda) ............................................................................................................ 169

LA VIE SCIENTIFIQUE

Un demi-siècle de psychosociologie – Héritage et perspectives. Colloque CIRFIP, 4, 5 et


6 Juin, 2009, Paris (Adrian Neculau)............................................................................... 171

Rev. Psih., t. 56, nr. 1 – 2, p. 1–178, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010


STUDII ŞI CERCETĂRI

FUNCŢIA EXECUTIVĂ – CONCEPT ŞI MODELARE

ALEXANDRU D. IORDAN*

THE EXECUTIVE FUNCTION – CONCEPT AND MODELING


Abstract
The “executive functions” are generally identified as supervisory cognitive processes,
implying a high level of organization and complex processing and behavioral performance. At
present, there is much debate regarding their definition and assessment. The present review critically
analyzes the main trends in conceptualizing and modeling the executive functions, following several
coordinates: terminology issues, definition, historical perspective, current models, neuroanatomy,
development and assessment issues.
Cuvinte cheie: funcţii executive, cogniţie, modele.
Key words: executive functions, cognition, models.

1. PROBLEME TERMINOLOGICE

Termenul din limba engleză executive function(s), deşi este larg vehiculat în
literatura de specialitate, rămâne, totuşi, un termen cu o apariţie relativ recentă în
domeniul neuropsihologiei. Traducerea sa ca atare în limba română, funcţii executive,
este parcă menită să inducă o anume confuzie, chiar în rândul specialiştilor.
Interesant, autori vorbitori nativi de limbă engleză au remarcat de asemenea o
anume ambiguitate a termenului (de exemplu, Zelazo et al., 1997). Prin urmare, se
impun de la început unele clarificări.
În sintagma funcţie executivă, definirea conceptului de funcţie este partea
relativ mai facilă. Putem adopta aici perspectiva neuropsihologului rus A.R. Luria
(1973) pentru care funcţia, într-un atare context, se referă la o activitate complexă
care, deşi poate fi efectuată prin mai multe mijloace (dispune de multe grade de
libertate), conduce la rezultate constante. O funcţie complexă presupune inerent o
anume structură ierarhică. Partea mai dificilă o constituie definirea adecvată a
termenului executiv. Pentru a fi în acord cu teoriile actuale, acesta trebuie înţeles în
sensul său din limba engleză, care este asemănător, în limba română, cu sensul
politic-administrativ („consiliu de miniştri”) sau managerial („care exercită control

*
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei; Institutul de
Filosofie şi Psihologie „C. Rădulescu-Motru”, Departamentul de psihologie.

Rev. Psih., t. 56, nr. 1–2, p. 7–20, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010
8 Alexandru D. Iordan 2

administrativ sau managerial”, Webster, 2008). De remarcat că, atât în limba română,
cât mai ales, în limba engleză, există o distincţie clară între termenii executiv şi
executor („care execută, care îndeplineşte ceva; executant”, DEX, 1998). Deşi
sintagma funcţii executive poate genera unele confuzii, ea s-a impus ca atare şi în
literatura autohtonă, cel mai probabil din raţiunea de a păstra o corespondenţă cu
literatura de specialitate internaţională.
Pentru a complica lucrurile, în literatura de specialitate sunt vehiculaţi, de
asemenea, şi alţi termeni aflaţi în raporturi de sinonimie totală sau parţială cu
termenul de executive function(s), deşi acesta din urmă tinde să aibă cea mai mare
frecvenţă. Doi termeni conecşi, cu o frecvenţă mare de apariţie, sunt cognitive
control şi executive control.

2. DEFINIREA FUNCŢIEI EXECUTIVE

Considerând fixat sensul adecvat pentru interpretarea termenului în discuţie,


următorul pas ar fi definirea funcţiei sau funcţiilor executive. Întrebarea care se
pune este dacă putem vorbi de o singură funcţie executivă sau de mai multe funcţii
executive. Răspunsul la această întrebare nu este uşor de găsit. Realizând o incursiune
în literatura de specialitate recentă, nu putem decât constata persistenţa unui
dezacord în ceea ce priveşte problema unităţii ori a diversităţii funcţiei/funcţiilor
executive (de exemplu, De Frias et al., 2006; Miyake et al., 2000). Dacă într-o
sinteză din anul 1996, Monsell descria acest domeniu ca „o zonă oarecum jenantă
de ignoranţă aproape totală”, astăzi efervescenţa dar şi o anume ambiguitate
caracterizează destul de bine acest domeniu. În cele ce urmează, vom încerca să
facem unele clarificări.
Există numeroase definiţii ale funcţiilor executive. Într-un studiu de sinteză,
Eslinger (1996) a identificat nu mai puţin de 33 de definiţii ale acestora. Definiţiile
funcţiilor executive sunt situate la diferite niveluri de generalitate şi accentuează
aspecte diferite. De exemplu, Baddeley (1986) defineşte funcţiile executive ca fiind
procese complexe prin care un individ îşi optimizează executarea sarcinilor într-o
situaţie care solicită operarea unui număr de procese cognitive (mai „bazale”);
pentru Royall et al. (1993) funcţiile executive sunt procese cognitive de nivel
superior care facilitează moduri noi de comportament şi optimizează conduita
subiectului în condiţii nefamiliare; în fine, Stuss et al. (2005) sunt de părere că
funcţiile executive pot fi considerate ca înglobând o serie de abilităţi necesare
pentru atingerea scopului. Din toate aceste definiţii reiese caracterul supraordonat,
metacognitiv, supervizor al funcţiilor executive sau, aşa cum se exprima metaforic
Goldberg (2001), rolul lor de „dirijor” al creierului, care comandă „partitura” pe
care o interpretează alte arii cerebrale şi are grijă ca „simfonia” acestora să fie una
sincronizată.
Privind mai în detaliu, pentru alţi autori termenul de funcţii executive devine
un construct cu multiple componente sau un „termen umbrelă” care cuprinde o
3 Funcţia executivă – concept şi modelare 9

serie largă de procese cognitive şi competenţe comportamentale specifice, precum:


planificarea, flexibilitatea mentală, alocarea resurselor atenţionale, memoria de
lucru şi controlul inhibitor (Zillmer şi Spiers, 2001). Şi în acest caz, acordul între
specialişti rămâne un deziderat. De exemplu, unii cercetători includ inhibiţia şi
memoria de lucru în domeniul funcţiilor executive (Denckla, 1996; Miyake et al.,
2000), alţii, în schimb, nu fac acest lucru. Identitatea şi numărul componentelor
funcţiei executive diferă de la un autor la altul. De exemplu, tot funcţii executive
sunt considerate ca fiind: raţionamentul verbal, rezolvarea de probleme, secvenţierea
(depistarea şi aplicarea ordinii corecte într-o secvenţă de evenimente), abilitatea de
a susţine atenţia, rezistenţa la interferenţe, utilizarea feedback-ului, multitasking-ul
(capacitatea de a realiza simultan sarcini multiple) şi abilitatea de a gestiona noul
(Lezak, 1995; Mesulam, 2002). În ciuda multiplelor definiţii ale funcţiei executive,
există totuşi unele trăsături comune în cele mai multe definiţii. De exemplu,
majoritatea definiţiilor includ planificarea sau, în genere, comportamentul orientat
spre viitor ca o componentă a funcţiei executive (Denckla, 1996).
În mod tradiţional, funcţiile executive au fost puse în legătură cu lobii
frontali, consideraţi ca având rolul de manageri şi programatori ai psihicului uman.
Din aceleaşi raţiuni, dificultăţile în funcţionarea executivă au fost numite „sindrom
de lob frontal”. Aşadar, procesele cognitive enumerate mai sus sunt considerate ca
fiind sprijinite, cel puţin în parte, de structuri ale lobilor frontali, mai precis regiunea
prefrontală. În ultimul deceniu au fost realizate progrese importante în direcţia
izolării proceselor componente specifice ale funcţiilor prefrontale. Totuşi rămâne o
întrebare empirică deschisă aceea dacă toate aspectele funcţionării executive pot fi
localizate în această regiune.
Conceptul de funcţii executive este strâns legat de o altă distincţie (sau
gradaţie) care are o istorie îndelungată în domeniul ştiinţelor cognitive, anume
aceea dintre procesarea „automată” (rutinieră) şi cea „controlată” (nerutinieră). Se
consideră că funcţiile executive presupun acest tip de procesare „controlată”
(Norman şi Shallice, 1980).
Rezumând, funcţia executivă se referă la selectarea, integrarea şi monitorizarea
proceselor cognitive şi comportamentale. Într-un sens generic, funcţiile executive
sunt comportamente adaptative, orientate spre scop, care permit subiecţilor să
depăşească pattern-uri de gândire şi comportament automatizate, deja stabilite.
Aceste funcţii sunt în mod special importante pentru rezolvarea unor situaţii inedite
şi au fost consecvent asociate cu cortexul prefrontal.

3. MODELE ALE FUNCŢIEI EXECUTIVE

În ciuda unor tentative de integrare (de exemplu, Miyake et al., 2000), din
literatura recentă nu emerge un cadru coerent pentru definirea funcţiei/funcţiilor
executive. Pot fi însă identificate trei teme majore, în acord cu modificările de
accent de la computaţional spre neurobiologic şi „integrator-cibernetic”.
10 Alexandru D. Iordan 4

1. Prima temă poate fi considerată cea care postulează o componentă


executivă generală, conceptualizată mai întâi ca sistemul atenţional supervizor
[engl. supervisory attentional system] (Norman şi Shallice, 1980; Shallice, 1982) şi
rafinată ulterior în forma lui central executive al lui Baddeley (1986). Central
executive, un administrator central responsabil cu selectarea şi executarea procesărilor,
este componenta crucială a memoriei de lucru în modelul lui Baddeley (1986),
funcţia sa cea mai specifică fiind legată de controlul atenţiei. Postularea unei
legături specifice între administratorul central şi cortexul frontal a fost întemeiată
pe decenii de cercetări empirice (Luria, 1973): leziuni extensive ale lobilor frontali
conduc la deteriorarea funcţionării executive. Baddeley foloseşte de asemenea termenul
de sindrom disexecutiv [engl. dysexecutive syndrome] pentru a descrie disfuncţiile
la nivelul administratorului central. Combătută cu rezultate experimentale neuro-
psihologice şi neuroradiologice (Parkin, 1998), apărată apoi invocând neînţelegeri
ale conceptului dar şi ajustată corespunzător (Baddeley, 1996), tema a lăsat loc
unui model care presupunea mai multe sarcini executive diferite, asociate cu
substraturi neuronale diferite. Argumentele aduse au fost în principal că (i) procesele
executive implică legături între diferite arii cerebrale, nu exclusiv cu cortexul
frontal; (ii) pacienţi fără urme de leziuni frontale prezintă deficite executive şi
(iii) pacienţi cu leziuni frontale nu prezintă totdeauna deficite executive. Concluzia
acestor dezbateri a fost aceea că studiul pacienţilor cu leziuni frontale nu poate fi
folosit ca sursă primară pentru înţelegerea funcţiilor administratorului central.
2. A doua temă tratează funcţiile executive ca pe un „termen umbrelă” ce
cuprinde mai multe funcţii cognitive superioare specifice, printre care cel mai
frecvent citate sunt: set shifting (numită şi flexibilitate cognitivă/mentală), inhibiţia
(inhibiţia răspunsului, control inhibitor), memoria de lucru, planificarea, atenţia
(susţinută şi selectivă), luarea deciziei şi rezolvarea de probleme. Lista nu este
completă, numărul funcţiilor considerate „executive” fiind variabil.
Toate aceste funcţii sunt în general considerate ca fiind preponderent dependente
de lobii frontali. Perspectiva implică faptul că funcţiile cognitive executive sunt
abilităţi dobândite care pot fi măsurate direct, iar deteriorarea funcţiei executive
conduce la pierderea capacităţilor menţionate.
Au existat mai multe încercări de sistematizare a funcţiilor executive. O
clasificare larg utilizată este cea care deosebeşte între funcţiile executive „reci” şi
cele „fierbinţi” (de exemplu, Fuster, 2001). Funcţiile executive „reci” se referă la
cele care sunt de obicei desemnate prin termenul de funcţii executive şi care au fost
menţionate anterior. Ele se apropie de ceea ce desemnează metacogniţia şi sunt în
general măsurate de bateriile de teste executive neuropsihologice. Aceste funcţii au
fost numite componenta „rece” a funcţiilor executive deoarece procesele cognitive
corespondente tind în mare măsură să nu implice activare emoţională şi au o bază
relativ „logică”. Neuroanatomic, acestea sunt puse în legătură cu aria dorsolaterală
a cortexului prefrontal.
5 Funcţia executivă – concept şi modelare 11

Pe de altă parte, acele funcţii executive care implică mai mult „emoţional”,
„credinţe” sau „dorinţe”, precum experienţa recompensei şi pedepsei, reglarea
comportamentului social şi luarea deciziei care implică interpretare emoţională şi
personală, sunt privite ca fiind componente „fierbinţi” (Bechara et al., 1999). Aşadar,
funcţiile executive „fierbinţi” sunt cele legate de sfera emoţional-motivaţională şi
ar fi responsabile de coordonarea cogniţiei şi emoţiei. Aici, accentul cade nu atât
asupra celei mai eficiente soluţii din punct de vedere conceptual cât asupra
exprimării şi controlării comportamentelor emoţionale şi instinctuale, urmând
strategii acceptabile din punct de vedere social. Neuroanatomic, ele au fost puse în
legătură cu ariile medială şi orbitală ale cortexului prefrontal. Dincolo de această
„dihotomie”, trebuie subliniat că în general, situaţiile ecologice nu sunt neutre din
punct de vedere emoţional şi cortexul prefrontal reprezintă o arie de integrare între
cognitiv şi emoţional.
Mulţi adepţi ai perspectivei componenţiale au folosit analiză factorială pentru
a delimita funcţiile executive componente. Rezultatele acestor studii indică faptul
că performanţa la diferite sarcini de funcţionare executivă se agregă în domenii
funcţionale distincte. Alţi cercetători au divizat componentele funcţiei executive pe
baza reţelelor prefrontale. Dovezile din studii neuropsihologice ale pacienţilor cu
leziuni ale cortexului prefrontal indică faptul că diferite procese funcţionale
executive au asocieri diferenţiale cu arii ale cortexului prefrontal.
3. A treia temă accentuează aspectele cibernetice ale funcţiei executive.
Funcţiile executive controlează executarea activităţilor complexe. Putem vorbi
astfel despre o funcţie de control executiv (Royall et al., 2002) care interacţionează
cu procesele non-executive. Deteriorarea acestei funcţii este vizibilă numai prin
dezorganizarea operaţiilor domeniilor non-executive. Putem remarca faptul că
această perspectivă asupra funcţiei frontale nu este în mod necesar incompatibilă
cu tema anterioară, însă ea accentuează mai degrabă interacţiunea dinamică dintre
sistemele de control frontale şi procesele cu care acestea interacţionează. În ultimul
deceniu, odată cu acumularea dovezilor care sprijină atât perspectiva unitară cât şi
pe cea componenţială ale funcţionării executive, studiile au migrat spre integrarea
acestor perspective.
În general, nu există un acord cu privire la unitatea sau diversitatea funcţiilor
executive, ori cu privire la existenţa unui factor unitar care saturează diferitele teste
ale funcţiilor executive. Inhibiţia comportamentului a fost considerată ca un potenţial
candidat, fie ca factor unic responsabil pentru performanţă în diferite teste executive
(Barkley, 1997), fie în combinaţie cu memoria de lucru (Pennington şi Oznoff,
1996). Alţi autori atacă existenţa unui astfel de factor unitar. Godefroy et al. (1999)
au accentuat că anumiţi pacienţi de lob frontal au rezultate bune la teste presupuse
că evaluează funcţiile executive dar nu şi la altele. Corelaţiile între diversele teste
executive sunt frecvent moderate sau scăzute şi multora le lipseşte semnificaţia
statistică.
12 Alexandru D. Iordan 6

Deşi există dovezi pentru ambele perspective unitară şi componenţială ale


funcţiei executive, numai relativ recent cele două perspective au fost comparate
sistematic. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie studiul realizat de
Miyake et al. (2000). Revizuind literatura asupra funcţiei executive, autorii au
identificat cele mai frecvent menţionate componente ale funcţiei executive ca fiind
comutarea între sarcini sau seturi mentale („Shifting”, schimbarea setului mental),
reactualizarea şi monitorizarea reprezentărilor din memoria de lucru („Updating”,
interpretată de cele mai multe ori ca memorie de lucru) şi inhibiţia răspunsurilor
dominante sau prepotente („Inhibition”). Miyake et al. au utilizat analiza factorială
confirmatorie pentru a evalua validitatea unui model cu cele trei variabile latente.
Pentru fiecare dintre aceste componente, au fost utilizate mai multe teste executive
specifice. Autorii au susţinut că o parte a dificultăţilor întâmpinate în studierea
componentelor funcţiei executive se datorează faptului că măsurătorile nu sunt
pure. Cel mai bun model a fost acela în care variabilele latente erau parţial
independente şi parţial corelate între ele. Aşadar, în modelul integrativ al funcţiei
executive propus de Miyake et al. (2000), funcţia executivă este organizată ierarhic
şi este conceptualizată ca fiind constituită atât dintr-un construct unitar cât şi din
componente disociabile. Autorii au postulat atât un mecanism executiv comun,
similar atenţiei executive sau sistemului inhibitor central, cât şi componente
executive parţial disociabile.

4. ELEMENTE DE NEUROANATOMIE A FUNCŢIEI EXECUTIVE

Cu toate că funcţia executivă este dependentă de reţele extinse care includ


diferite arii cerebrale, este recunoscut rolul major jucat de cortexul prefrontal (CPF)
în control şi monitorizare. Funcţia principală a CPF este regularizarea percepţiei,
gândirii şi comportamentului prin activarea şi inhibiţia altor arii cerebrale (Stuss şi
Knight, 2002). Cel mai important, CPF nu doar participă în operaţiile executive
clasic recunoscute (secvenţiere, alternare, inhibiţie etc.) dar, de asemenea, joacă un
rol central în coordonarea cogniţiei şi emoţiei. Rolul pe care îl deţine CPF în funcţia
executivă este sugerat atât de structura sa cât şi de pattern-ul său de conectivitate.
Cortexul prefrontal (ariile Brodmann 8–11, 24, 25, 32, 45–47) este o structură
recentă din punct de vedere filogenetic, cuprinzând jumătate din lobul frontal.
Comparativ cu alte specii de primate, la om expansiunea CPF este mai pronunţată
în ce priveşte substanţa albă decât substanţa cenuşie (Schoenmann et al., 2005).
Din punct de vedere structural, spre deosebire de porţiunea posterioară a cortexului
frontal care are natură „agranulară”, CPF constă din cortex „granular”. Acest fapt
se referă la o arhitectură corticală în care este bine reprezentat stratul cortical IV,
bogat în interneuroni inhibitori GABAergici.
Cortexul prefrontal poate fi împărţit în patru diviziuni principale: cortexul
prefrontal lateral, polul frontal, cortexul frontal medial şi zona ventromedială.
Prima regiune, cortexul prefrontal lateral, include ariile 45 şi 46, porţiuni laterale
7 Funcţia executivă – concept şi modelare 13

ale ariei 9 şi porţiunile superioare ale ariei 47. CPF lateral poate fi mai departe
divizat în CPF dorsolateral, ventrolateral şi joncţiunea frontală inferioară. A doua
regiune, polul frontal, include aria 10 şi porţiunea medială a ariei 9. A treia regiune,
cortexul frontal medial, include cortexul cingulat (ariile 24, 25, 32) şi porţiunile
inferioare ale peretelui medial al ariilor 6 şi 8 – o regiune care este numită aria
motorie presuplimentară. În cadrul cortexului frontal medial deosebim cortexul
cingulat anterior (CCA, zonă de tranziţie între cortexul frontal şi cortexul limbic) şi
girusul frontal medial. Cortexul cingulat nu este întotdeauna inclus în modelele
funcţiei prefrontale, posibil datorită originii sale filogenetice mai vechi şi faptului
că îi lipseşte structura granulară. Totuşi, cortexul cingulat, ca parte a cortexul frontal
medial, joacă un rol major în controlul cognitiv. Mai mult, granularitatea apare ca
fiind un criteriu relativ, din moment ce numai primatele prezintă un cortex
prefrontal granular. A patra subregiune a cortexului prefrontal este zona ventro-
medială (cortexul orbitofrontal). Această regiune include porţiunile inferioare ale
ariei 47 şi integral aria 11. Cortexul orbitofrontal cuprinde porţiunile medială,
ventrală, laterală şi frontopolară.
Toate ariile CPF sunt bogat intraconectate. CCA proiectează şi primeşte
proiecţii, practic, de la toate ariile cortexului frontal (Barbas, 1995); este interconectat
cu CPF dorsolateral, cortexul orbitofrontal ventral, ventromedial şi polar, dar nu şi
cortexul orbitofrontal lateral. CPF dorsolateral are conexiuni reciproce cu părţi
extensive ale cortexului orbitofrontal. De asemenea, este bine interconectat cu
sistemul motor (aria motorie suplimentară şi cortexul premotor) şi prezintă proiecţii
spre câmpurile vizuale frontale. CPF nu prezintă conexiuni directe cu cortexul
motor primar, dar are conexiuni extensive cu ariile premotorii care, la rândul lor,
trimit proiecţii spre cortexul motor primar şi măduvă.
Cortexul prefrontal constituie o reţea masivă care conectează regiunile motorie,
perceptivă şi limbică ale creierului (Passingham, 1993). Proiecţii extensive conectează
CPF cu aproape toate regiunile cortexului parietal şi temporal şi chiar regiuni
prestriate ale cortexului occipital. Structurile subcorticale, incluzând ganglionii
bazali, cerebelul şi diferiţi nuclei troncali, proiectează indirect spre cortexul
prefrontal prin conexiuni talamice. Într-adevăr, aproape toate ariile corticale şi
subcorticale influenţează cortexul prefrontal, fie prin proiecţii directe, fie indirect,
prin intermediul a câtorva sinapse intermediare. De asemenea, cortexul prefrontal
trimite conexiuni reciproce spre cele mai multe arii care proiectează spre el.
Cortexul prefrontal realizează multiple proiecţii spre emisfera contralaterală – nu
numai proiecţii spre ariile prefrontale omoloage, prin corpul calos dar, de
asemenea, proiecţii bilaterale spre regiunile premotorie şi subcorticală.
Astfel, CPF este un sistem bogat intraconectat, prezentând proiecţii multiple
spre şi de la aproape toate celelalte zone cerebrale. Din aceste considerente
neuroanatomice, putem sublinia poziţia privilegiată în care se află CPF pentru a
coordona procesarea în regiuni vaste ale sistemului nervos central, făcându-l ideal
pentru controlul multor aspecte ale comportamentului.
14 Alexandru D. Iordan 8

În legătură cu funcţia executivă, se desprind o serie de caracteristici unice ale


CPF:
(1) CPF este conectat cu mai multe regiuni decât oricare altă arie corticală.
Doar cortexul senzoriomotor primar şi nucleii-releu senzoriomotori subcorticali nu
prezintă legături directe sau indirecte simple cu CPF.
(2) Cortexul frontal este metamodal, adică primeşte input cortical direct
exclusiv de la arii de asociaţie heteromodale. Este în postura să acţioneze asupra
informaţiei care a fost deja procesată la niveluri inferioare. Mulţi neuroni frontali
îşi intensifică rata de descărcare ca răspuns la activitatea combinată a regiunilor
senzoriale şi motorii. În plus, pattern-urile de descărcare frontală pot fi modificate
manipulând importanţa motivaţională a stimulilor din mediu.
(3) CPF este ţinta neocorticală majoră pentru informaţia procesată în circuitele
limbice. Este singura arie corticală poziţionată astfel încât să integreze informaţia
cognitivă şi senzoriomotorie cu valenţele emoţionale şi motivaţiile interne.
(4) Deşi arii largi ale cortexului proiectează în circuitele striato-talamo-
corticale, CPF este ţinta majoră a acestui sistem. Astfel, lobul frontal este singura
regiune corticală capabilă să integreze informaţia motivaţională, mnezică, emoţională,
somatosenzitivă şi senzorială externă în acţiune unificată, orientată spre scop. Mai
mult, CPF este în poziţia unică de a modifica informaţia asupra căreia acţionează şi
poate influenţa indirect activitatea celorlalte arii cerebrale.

5. DEZVOLTAREA FUNCŢIEI EXECUTIVE

Studiul funcţiei executive la persoanele adulte este de multă vreme un domeniu


activ de cercetare. Comparativ, progrese importante în înţelegerea dezvoltării timpurii
a funcţiei executive au fost realizate numai în ultimele două decenii (Welsh et al.,
1991). Unul dintre obstacole a fost lipsa unor instrumente de testare adecvate pentru
vârstele mici. Adaptări inovative ale sarcinilor pentru adulţi şi crearea de noi sarcini au
condus, în ultimii ani, la proliferarea cercetărilor asupra funcţiei executive în anii
preşcolarităţii.
Deşi cortexul prefrontal este una dintre ariile cerebrale cu cea mai lentă
dezvoltare (Benes, 2001), studii de pionierat realizate cu sugari şi primate au
sugerat că, la om, cortexul prefrontal este operaţional încă din primul an de viaţă
(Diamond, 1990). Este recunoscut acum faptul că primii cinci ani de viaţă joacă un
rol foarte important în dezvoltarea funcţiei executive. În copilăria mică şi în
perioada preşcolară, se dezvoltă componentele centrale ale funcţiei executive,
acestea formând baza pentru dezvoltarea proceselor cognitive superioare până la
maturitate.
În studiile privind dezvoltarea funcţiei executive se remarcă cele trei abordări
majore prezentate anterior. Astfel, în paradigma care consideră funcţiile executive
un construct unitar cu subprocese constituente, Posner şi Rothbart au susţinut faptul
că un sistem atenţional central ar sta la baza modificărilor importante care au loc în
9 Funcţia executivă – concept şi modelare 15

controlul executiv, între 2 şi 6 ani (Posner şi Rothbart, 1998; Rothbart şi Posner,


2001). Pe de altă parte, Dempster (1992) a sugerat că un proces inhibitor general ar
fi responsabil pentru modificările în dezvoltarea funcţionării executive.
Teoria lui Munakata (2001) accentuează natura unitară a modificărilor privind
funcţia executivă în timpul copilăriei timpurii. Se postulează existenţa a două tipuri
principale de reprezentări: latente şi active. Reprezentările active sunt mai puternic
asociate cu atenţia şi memoria de lucru, în timp ce reprezentările latente sunt mai
puternic asociate cu habitudini şi memoria de lungă durată. Sistemul latent de
memorie se dezvoltă timpuriu, iar cel activ se dezvoltă lent, în cursul copilăriei.
Aceste două tipuri de reprezentări interacţionează şi, atunci când există un conflict
între ele, o reprezentare mai activă, mai puternică este solicitată să depăşească
reprezentarea latentă.
O altă teorie a dezvoltării care consideră funcţiile executive ca un construct
unificat este teoria complexităţii şi controlului cognitiv (CCC) a lui Zelazo et al.,
(1997). Ca şi în teoria lui Munakata, teoria CCC se concentrează asupra reprezentării
informaţiei şi a modului în care aceasta se modifică în cursul dezvoltării. Zelazo et al.
afirmă că, în timpul perioadei preşcolare, reprezentarea regulilor devine ierarhizată.
Perseverarea apare deoarece copiii mici nu au o reprezentare integrată a regulilor
incompatibile, fapt ce conduce la discrepanţe între ceea ce ştiu şi ceea ce fac. Spre
finele perioadei preşcolare, copiii devin capabil să reflecteze asupra regulilor,
integrând elementele conflictuale de cunoaştere într-un sistem de reguli mai complex.
Există multe dovezi care sprijină perspectiva unitară asupra funcţionării
executive. În primul rând, un rezultat consecvent în literatură este acela că măsurători
diferite ale funcţiilor executive sunt intercorelate atât pentru adulţi cât şi pentru
copii, sugerând un proces comun. De asemenea, rezultatele indică faptul că perfor-
manţa la o serie de sarcini executive este înalt corelată cu un proces atenţional
central. În al treilea rând, pare să existe un puseu general în dezvoltarea multor
sarcini executive, la anumite vârste, cel mai notabil în perioada 3–6 ani (Rothbart şi
Posner, 2001).
A doua abordare teoretică accentuează procesele executive disociabile, cele
mai citate în literatură fiind memoria de lucru şi inhibiţia. Diamond (2006) adoptă
o perspectivă componenţială asupra dezvoltării funcţiei executive, menţionând că
memoria de lucru, inhibiţia şi flexibilitatea cognitivă (shifting) sunt componente
disociabile, care prezintă traiectorii de dezvoltare diferite. În sprijinul acestei per-
spective, a fost demonstrată o variabilitate a ritmurilor de dezvoltare a diferitelor
abilităţi executive. Totuşi, cercetările sale au indicat că o abilitate globală de a
coordona componentele funcţiei executive îşi urmează propria sa traiectorie de
dezvoltare, cu puseuri de creştere în ultima jumătate a primului an de viaţă şi, de
asemenea, între 3 şi 6 ani. Diamond accentuează că dificultatea de a depăşi
conflictul este cauza principală a comportamentului de perseverare la copiii mici.
Autoarea descrie funcţiile executive ca fiind abilitatea de a depăşi comportamentul
automat, prepotent, în ciuda experienţei anterioare.
16 Alexandru D. Iordan 10

În fine, într-o perspectivă integratoare, Lehto et al. (2003) au aplicat modelul


lui Miyake et al. (2000) la copii. Pentru copiii cu vârste între 8 şi 13 ani,
măsurătorile funcţiilor executive s-au grupat în trei factori: memorie de lucru, set-
shifting şi inhibiţie. Din nou, analiza factorială confirmatorie a indicat un model cu
trei variabile latente parţial disociabile dar moderat intercorelate. Un alt studiu mai
recent (Huizinga et al., 2006), realizat cu un eşantion de copii şi tineri adulţi (vârste
cuprinse între 7 şi 21 de ani), a sprijinit parţial modelul lui Miyake. La fel ca în
studiul lui Lehto et al., autorii au identificat o disociere între măsurătorile subiacente
celor trei componente ale funcţiei executive. Deşi au fost extrase două variabile
latente din măsurătorile memoriei de lucru şi set-shifting-ului, măsurătorile inhibiţiei
nu au încărcat un factor comun. Există însă posibilitatea ca spectrul de vârstă larg
din acest studiu să fi afectat rezultatele. Este totuşi important faptul că autorii au
identificat aceiaşi factori subiacenţi în grupuri de vârstă diferite, ceea ce sprijină
ideea de stabilitate a componentelor executive în copilăria mijlocie, adolescenţă şi
maturitate.
În majoritatea teoriilor, abilitatea de a trata conflictul în timpul procesării
informaţiei este considerată o achiziţie esenţială în timpul perioadei preşcolare.
Teoria dezvoltării atenţiei propusă de Posner şi Rothbart oferă informaţii în plus
asupra rolului potenţial pe care îl joacă rezolvarea conflictului în dezvoltarea funcţiei
executive (Posner şi Rothbart, 2001). Ei propun că sistemul atenţional anterior este
important pentru funcţia executivă şi îl numesc reţeaua atenţiei executive. Rolului
acestei reţele ar fi de rezolvare a conflictului, reglând astfel activitatea în alte reţele
cerebrale. Mai mult, Posner, Rothbart şi colaboratorii au identificat progrese majore
în funcţionarea reţelei atenţiei executive în timpul perioadei preşcolare.
Luate împreună, aceste teorii ale dezvoltării completează afirmaţiile lui Miyake
et al. (2000), nu numai în ceea ce priveşte existenţa unui proces comun care stă la
baza dezvoltării timpurii a funcţiei executive, dar de asemenea, în ceea ce priveşte
accentuarea rolului critic pe care îl joacă atenţia în dezvoltarea structurii sale.
Într-adevăr, rezultatele privind dezvoltarea timpurie a funcţiei executive indică
faptul că maturizarea capacităţii atenţionale formează o bază pentru dezvoltarea
abilităţilor executive în timpul perioadei preşcolare. De exemplu, diferenţe inter-
individuale în ceea ce priveşte atenţia în timpul perioadei de sugar pot prezice
abilitatea de inhibiţie a răspunsurilor la vârste mai mari (Sethi et al., 2000).
Similar, a fost observat faptul că performanţa la sarcini de control atenţional
diferenţiază între preşcolarii cu capacitate scăzută şi cei cu capacitate înaltă a
memoriei de lucru (Espy şi Bull, 2005).
O problemă care rămâne este posibilitatea de a dezvolta un cadru teoretic al
funcţiei executive care să permită proiectarea unor sarcini adaptate pentru copii.
Multe dintre sarcinile pentru adulţi sunt complexe, implicând operaţii multiple. O
dificultate care intervine este aceea că, în urma simplificării sarcinii, devine greu de
ştiut dacă au fost conservate componentele esenţiale pentru evaluarea funcţiei
executive.
11 Funcţia executivă – concept şi modelare 17

6. PROBLEME ÎN EVALUAREA FUNCŢIEI EXECUTIVE

Studiul neuropsihologic al sindromului disexecutiv se confruntă cu o serie de


dificultăţi. Prima dintre acestea se referă la evaluarea validă şi corectă a funcţiilor
executive. Eşecul la testele de funcţionare executivă se poate datora unor cauze
multiple şi este dificil să excludem cu certitudine lezarea unei componente după
instalarea leziunilor cerebrale sau a psihopatologiei. O altă dificultate rezidă în aparenta
fracţionare a sindromului disexecutiv. De exemplu, performanţa unui pacient la o
sarcină executivă poate să aibă o valoare predictivă redusă sau absentă pentru o altă
probă. De asemenea, validitatea ecologică a probelor actuale este una modestă.
În ultimii ani, o serie de teste au fost dezvoltate sau reinterpretate din
perspectiva funcţionării executive, dovedind aplicabilitate atât experimentală cât şi
clinică. Majoritatea instrumentelor dezvoltate au la bază teorii sau modele ale
funcţiei executive, precum modelul funcţionării mentale al lui Luria (1973);
modelul sistemului antenţional supervizor (Norman şi Shallice, 1980; Shallice,
1982); modelul tripartit al monitorizării atenţiei al lui Stuss şi Benson (1986);
modele ale memoriei de lucru (Baddeley, 1986; Goldman-Rakic, 1992) sau ipoteza
marker-ului somatic a lui Damasio (1995). Printre cele mai utilizate instrumente de
evaluare a funcţiilor executive utilizate astăzi, menţionăm: Testul Stroop (Stroop,
1935); Wisconsin Card Sorting Test (Grant şi Berg, 1948); Trail Making Test B
(Reitan, 1958); Tower of London (Norman şi Shallice, 1980) şi Tower of Hanoi
(Welsh, 1991); Go/No-Go (Shue şi Douglas, 1992); Iowa Gambling Task (Bechara
et al., 1994); Hayling Sentence Completion Test şi Brixton Spatial Anticipation
Test (Burgess şi Shallice, 1996a şi b); Sustained Attention to Response Test
(Robertson et al., 1997) şi Letter-Number Span Test (Gold et al., 1997).
Testele convenţionale actuale pentru funcţiile executive utilizate de clinicieni
şi neuropsihologi tind să fie grosiere şi insuficient de specifice în termeni ai
proceselor cognitive pe care le angajează. În unele cazuri, aceste teste pot să nu fie
suficient de sensibile pentru a detecta disfuncţia executivă în grupuri clinice
diferite. Cel mai adesea, funcţiile executive sunt analizate în condiţii experimentale,
folosind strategii diverse de cercetare: este concepută o sarcină experimentală, iar
subiectului i se cere să o rezolve. Testele pentru funcţia executivă implică, de obicei,
sarcini externe, nefamiliare, care solicită aplicarea de strategii noi, planificare,
gândire flexibilă etc. De asemenea, cele mai multe sarcini sunt concepute pentru a
fi neutre din punct de vedere emoţional. Simultan cu aplicarea instrumentului poate
fi înregistrată activitatea cerebrală, pe baza activităţii electrice sau a nivelului de
activare regională. Funcţiile executive sunt analizate la diferite populaţii cu leziuni
cerebrale, pentru a identifica contribuţia diferitelor sisteme corticale. Această din
urmă abordare reprezintă metoda neuropsihologică clasică. Totuşi, funcţiile
executive sunt rareori analizate în condiţii valide din punct de vedere ecologic.
18 Alexandru D. Iordan 12

7. CONCLUZII

Încă nu dispunem de instrumente pentru testarea funcţiei executive care să


examineze satisfăcător abilitatea de a coordona cogniţia şi emoţia. Din această
perspectivă, niciun test pentru funcţia executivă nu are o validitate ecologică
semnificativă. Pentru o mai bună evaluare a funcţiilor executive se încearcă conceperea
unor sarcini complexe, valide din punct de vedere ecologic, cu alte cuvinte, sarcini
care vizează simultan mai multe domenii executive. Încercările reuşite de
fracţionare şi testare a sistemului executiv vor depinde într-o măsură considerabilă
de abilitatea de a dezvolta modele mai specifice ale funcţiilor executive.

Primit în redacţie la: 29. I. 2009

BIBLIOGRAFIE

***
1. Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
***
2. Webster Online Dictionary, http://www.merriam-webster.com/dictionary/ executive[2], 2008.
3. BADDELEY, A.D., Exploring the central executive, Quarterly Journal of Experimental Psychology:
Human Experimental Psychology, 49, 1996, p. 5–28.
4. BADDELEY, A.D., Working Memory, Oxford, Clarendon Press, 1986.
5. BARBAS, H., Anatomic basis of cognitive-emotional interactions in the primate prefrontal cortex,
Neuroscience and Biobehavioural Reviews, 19, 3, 1995, p. 499–510.
6. BARKLEY, R.A., Behavioral Inhibition, Sustained Attention, and Executive Functions: Constructing
a Unifying Theory of ADHD, Psychological Bulletin, 121, 1, p. 65–94
7. BECHARA, A., DAMASIO, A.R., DAMASIO, H., ANDERSON, S.W., Insensitivity to future
consequences following damage to prefrontal cortex, Cognition, 50, 1994, p. 7–15.
8. BECHARA, A., DAMASIO, H., DAMASIO, A.R., LEE, G.P., Different contributions of the human
amygdala and ventromedial prefrontal cortex to decision-making, The Journal of Neuroscience,
19, 13, 1999, p. 5473–5481.
9. BENES, F.M., The development of prefrontal cortex: The maturation of neurotransmiter systems
and their interactions, în C.A. NELSON şi M. LUCIANA (Eds.), Handbook of developmental
cognitive neuroscience, Cambridge, MIT Press, 2001, p. 79–92.
10. BURGESS, P.W., SHALLICE, T., Bizarre responses, rule detection and frontal lobe lesions,
Cortex, 32, 1996(a), p. 241–260.
11. BURGESS, P.W., SHALLICE, T., Response suppression, initiation and strategy use following
frontal lobe lesion, Neuropsychologia, 34, 1996(b), p. 263–276.
12. DAMASIO, A.R., Toward a neurobiology of emotion and feeling: operational concepts and
hypotheses, Neurosci., 1, 1995, p. 19–25.
13. DE FRIAS, C.M., DIXON, R.A., STRAUSS, E., Structure of Four Executive Functioning Tests
in Healthy Older Adults, Neuropsychology, 20, 2, 2006, p. 206–214.
14. DEMPSTER, F.N., The rise and fall of the inhibitory mechanism: Toward a unified theory of
cognitive development and aging, Dev Rev, 12, 1992, p. 45–75.
15. DENCKLA, M.B., A theory and model of executive function: A neuropsychological perspective,
în LYON G.R., KRASNEGOR G.A. (Eds.), Attention, memory, and executive function, Baltimore,
Paul H. Brookes, 1996, p. 263–278.
13 Funcţia executivă – concept şi modelare 19

16. DIAMOND, A., Developmental time course in human infants and infant monkeys, and the neural
basis of inhibitory control in reaching, în Diamond, A. (Editor), The development of and neural
basis of higher cognitive functions, Annals of the New York Academy of Sciences, 608, 1990,
p. 637–676.
17. DIAMOND, A., The early development of executive functions, în E. BIALYSTOK, F. CRAIK
(Editors), Lifespan cognition: Mechanisms of change, New York, Oxford University Press, 2006,
p. 70–95.
18. ESLINGER, P.J., BIDDLE, K.R., GRATTAN, L.M., Cognitive and social development in children
with prefrontal cortex lesions, în N.A. KRASNEGOR, G.R. LYON, P.S. GOLDMAN-RAKIC
(Eds.), Development of the prefrontal cortex, Paul H. Brookes, Baltimore, 1997, p. 295–335.
19. ESPY, K.A., BULL, R., Inhibitory processes in young children and individual variation in short-
term memory, Developmental Neuropsychology, 28, 2005, p. 669–688.
20. FUSTER, J.M., The prefrontal cortex – an update: time is of the essence, Neuron, 30, 2, 2001,
p. 319–333.
21. GODEFROY, O., CABARET, M., PETIT-CHENAL, V., PRUVO, J.P., ROUSSEAUX, M., Control
functions of the frontal lobes. Modularity of the central-supervisory system?, Cortex, 35, 1999,
p. 1–20.
22. GOLD, J.M., CARPENTER, C., RANDOLPH, C., GOLDBERG, T.E. and WEINBERGER, D.R.,
Auditory working memory and Wisconsin card sorting test performance in schizophrenia, Arch.
Gen. Psychiatry, 54, 1997, p. 159–165.
23. GOLDBERG, E., The Executive Brain: Frontal Lobes and the Civilized Mind, New York, Oxford
University Press, 2001.
24. GOLDMAN-RAKIC, P.S., Working memory and the mind, Sci. Am., Spec. Iss. 1992, p. 111–117.
25. GRANT, D.A., BERG, E.A., A behavioral analysis of degree of reinforcement and ease of shifting to
new responses in a Weigl-type card-sorting problem, Journal of Experimental Psychology, 38,
1948, p. 404–411.
26. HUIZINGA, M., DOLAN, C.V., VAN DER MOLEN, M.W., Age-Related Change in Executive
Function: Developmental Trends and a Latent Variables Analysis. Neuropsychologia, 44, 11, 2006,
p. 2017–2036.
27. LEHTO, J.E., P. JUUJÄRVI, L. KOOISTRA, L. PULKKINEN, Dimensions of executive functioning,
British Journal of Developmental Psychology, 21, 2003, p. 59–80.
28. LEZAK, M.D., Neuropsychological assessment, Oxford University Press, New York, 1995 (3rd ed.).
29. LURIA, A.R., The working brain: An introduction to neuropsychology, New York, Basic Books,
1973.
30. MESULAM, M.M., The Human Frontal Lobes: Transcending the Default Mode through Continent
Encoding, în D.T. STUSS, R.T. KNIGHT, Principles of Frontal Lobe Function, Oxford, Oxford
University Press, 2002, p. 8–30.
31. MIYAKE, A., FRIEDMAN, N.P., EMERSON, M.J., WITZKI, A.H., HOWERTER, A., The unity
and diversity of executive functions and their contributions to complex "frontal lobe" tasks: A
latent variable analysis, Cognitive Psychology, 41, 1, 2000, p. 49–100.
32. MUNAKATA, Y., Graded representations in behavioral dissociations, Trends in Cognitive Sciences,
5, 7, 2001, p. 309–315.
33. NORMAN, D.A., SHALLICE, T., Attention to action. Willed and automatic control of behavior,
University of California San Diego CHIP Report 99, 1980.
34. PARKIN, A.J., The central executive does not exist, Journal of the International Neuropsychological
Society, 4, 1998, p. 518–522.
35. PASSINGHAM, R.E., The Frontal Lobes and Voluntary Action, Oxford, Oxford University Press,
1993.
36. PENNINGTON, B.F., OZONOFF, S., Executive functions and developmental psychopathology,
Journal of Child Psychology and Psychiatry, 37, 1996, p. 51–87.
20 Alexandru D. Iordan 14

37. POSNER, M.I., ROTHBART, M.K., Summary and commentary: Developing attentional skills, în
J.E. RICHARDS (Ed.), Cognitive neuroscience of attention: A developmental perspective, Mahwah,
Lawrence Erlbaum Associates, 1998, p. 317–323.
38. REITAN, R., Validity of the Trail Making Test as an indication of organic brain damage, Perceptual
and Motor Skills, 8, 1958, p. 271–276.
39. ROBERTSON, I.H., MANLY, T., ANDRADE, J., BADDELEY, B.T., YIEND, J., 'Oops!':
Performance correlates of everyday attentional failures in traumatic brain injured and normal
subjects, Neuropsychologia, 35, 6, 1997, p. 747–758.
40. ROTHBART, M.K., POSNER, M.I., Mechanism and variation in the development of attentional
networks, în C.A. NELSON, M. LUCIANA, (Eds.), Handbook of developmental cognitive
neuroscience, Cambridge, MA, MIT Press, 2001, p. 353–363.
41. ROYALL, D.R., LAUTERBACH, E.C., CUMMINGS, J.L. et al., Executive control function: a
review of its promise and challenges for clinical research, J. of Nuropsych. and Clin. Neurosci.,
14, 2002, p. 277–405.
42. ROYALL, D.R., MAHURIN, R.K., TRUE, J. et al., Executive impairment among the functionally
dependent: comparisons between schizophrenic and elderly subjects, Am. J. Psychiatry, 150, 1993,
p. 1813–1819.
43. SCHOENMANN, P.T., SHEEHAN, M.J., GLOTZER, L.D., Prefrontal white matter volume is
disproprotionately larger in humans than in other primates, Nat Neurosci, 8, 2, 2005, p. 242–252.
44. SETHI, A., MISCHEL W., ABER, J.L., SHODA, Y., RODRIGUEZ, M.L., The role of strategic
attention deployment in development of self-regulation: Predicting preschoolers' delay of gratification
from mother–toddler interactions, Developmental Psychology, 36, 2000, p. 767–777.
45. SHALLICE, T., Specific impairments of planning, Philosophical Transactions of the Royal
Society of London, B 298, 1982, p. 199–209.
46. SHUE, M., DOUGLAS, V.I, Attention deficit hyperactivity disorder and the frontal lobe syndrome,
Brain and Cognition, 20, 1992, p. 104–124.
47. STROOP, J.R., Studies of interference in serial verbal reactions, Journal of Experimental Psychology,
18, 1935, p. 643–662.
48. STUSS, D.T., ALEXANDER, M.P., SHALLICE, T., PICTON, T.W., BINNS, M.A., MACDONALD,
R. et al., Multiple frontal systems controlling response speed, Neuropsychologia, 43, 2005,
p. 396–417.
49. STUSS, D.T., BENSON, D.F., The Frontal Lobes, New York, Raven, 1986.
50. STUSS, D.T., KNIGHT, R.T., Principles of Frontal Lobe Function, Oxford University Press,
Oxford, 2002.
51. WELSH, M.C., PENNINGTON, B.F., GROISSER, D.B., A normative-developmental study of
executive function: A window of prefrontal function in children, Developmental Neuropsychology,
7, 2, 1991, p. 131–149.
52. WELSH, M.C., Rule-guided behavior and self-monitoring on the Tower of Hanoi disk-transfer
task, Cognitive Development, 6, 1, 2001, p. 59–76.
53. ZELAZO, P.D., CARTER, A., REZNICK, J.S., FRYE, D., Early development of executive function:
A problem-solving framework, Review of General Psychology, 1, 1997, p. 1–29.
54. ZILLMER, E.A., SPIERS, M.V., Principles of neuropsychology, Belmont, Wadsworth/Thomson
Learning, 2001.

REZUMAT

Funcţiile executive sunt în general identificate ca fiind procese cognitive de supervizare, care
implică un înalt nivel de organizare, procesare complexă şi performanţă comportamentală. În prezent,
există multe dezbateri cu privire la definirea şi evaluarea lor. Prezentul studiu de sinteză analizează
principalele tendinţe în conceptualizarea şi modelarea funcţiei executive, pe următoarele coordonate:
probleme terminologice, definire, perspectivă istorică, modele actuale, neuroanatomie, dezvoltare şi
probleme de evaluare.
SINDROMUL BURNOUT CA FUNCŢIE
A PERSONALITĂŢII ŞI CREATIVITĂŢII

BEATRICE BALGIU∗

BURNOUT SYNDROME AS FUNCTION OF PERSONALITY AND CREATIVITY


Abstract
The article intends to investigate the Burnout syndrome viewed in the main case as physical
and emotional exhaustion, on 105 technical students. Internal factors as those from the Big Five
personality factors, creativity and creative motivation were related to psychological Burnout. The results
reveal that for the analysed group, Agreeableness, orientation to intelectual refinement and creative
attitudes are the conditions to stimulate Burnout. The Extraversion, Conscientiousness in proffesional
area and emotional control acted as obstacles against exhaustion, depersonalization and high level of
Burnout. On the other hand, Burnout syndrome does not correlate with creativity but instead it
correlates positively with creative attitudes.
Cuvinte cheie: sindrom burnout, studenţi, personalitate, Big Five.
Key words: burnout syndrome, students, personality, Big Five.

1. INTRODUCERE

Termenul de burnout este introdus în psihologie de către J.H. Freudenberger


(1974) din nevoia de a sesiza uzura şi epuizarea fizică şi psihică datorate solicitării
excesive a energiei, forţelor sau resurselor individuale, care determină o scădere a
întregului potenţial de acţiune. Provenienţa noţiunii este de origine tehnică, fiind
preluată din industria aerospaţială unde desemnează epuizarea prea rapidă a
carburantului unei rachete având drept urmări supraîncărcarea şi distrugerea ei.
Ulterior, Christine Maslach şi Susan E. Jackson (1981) oferă un model al burnout-
ului bazat pe triada epuizare emoţională, depersonalizare şi reducerea realizărilor
profesionale şi accentuează natura psihologică a sindromului mai degrabă decât
importanţa mediului fizic.
În literatura de specialitate se arată că cei mai afectaţi de sindromul respectiv
sunt cei care lucrează în sfera relaţiilor cu publicul: medici, psihologi, profesori,


Universitatea Politehnica Bucureşti, Catedra de ştiinţe socio-umane

Rev. Psih., t. 56, nr. 1–2, p. 21–31, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010
22 Beatrice Balgiu 2

asistenţi sociali, dar şi pacienţi, cumpărători, petiţionari etc. Este unul dintre motivele
pentru care cercetările asupra burnout-ului s-au concentrat pe aceste categorii de
subiecţi.
Studiile de burnout asupra populaţiei studenţeşti sunt în număr mult mai
restrâns şi în general se cunosc puţine date, în acest sens, majoritatea concentrându-se
asupra factorilor individuali (gen, nivel de experinţă etc.) sau situaţionali, şi mai
puţin pe relaţia dintre burnout şi factorii intrapersonali. Studiul de faţă îşi propune
focalizare pe relaţionarea dintre burnout, trăsăturile de personalitate şi performanţa,
considerând drept expresia cea mai înaltă a performanţei, creativitatea.

2. PROBLEMATICA SINDROMULUI BURNOUT

Noţiunea de burnout a primit diferite specificări în conţinut în funcţie de


domeniul şi eşantionul cercetat. Astfel, D.P. Himle şi colab. (1987), demonstrând
că burnout-ul apare ca un concept cu multiple faţete, sintetizează următoarele
accepţiuni: răspuns neadaptat la situaţii stresante (C. Maslach), fenomen negativ
din procesul de muncă (J.H. Freudenberger), stare de plictiseală (A. Pines, D. Kafry),
experienţă generală a epuizării (A. Pines, E. Aronson, D. Kafry) sau stres ocupaţional
(D. Justice, R.S. Gold, J.P. Klein).
Cea de numele căruia se leagă numerosele studii de solicitare profesională,
C. Maslach (cf. G. Cociovia şi colab., 1997) defineşte sindromul de epuizare prin
trei elemente majore: epuizarea emoţională şi/sau fizică (irosire a energiei emoţionale
şi perceperea inadecvării emoţiilor proprii cu situaţia creată. Individul manifestă un
tonus emoţional scăzut, indiferenţă sau suprasaturare emoţională), depersonalizarea
(deteriorarea relaţiilor interpersonale din cadrul grupului de referinţă şi atitudine
negativă faţă de propriile împliniri), reducerea sensului împlinirilor personale în
plan profesional (atitudine negativă faţă de propriile împliniri, cu reducerea
productivităţii muncii; cel în cauză se percepe incompetent profesional şi incapabil
de a-şi atinge scopurile profesionale). În alt context, D. Gillespie (1987) atrage atenţia
asupra diferenţierii noţiuni de burnout de cea de stres profesional sau a lipsei de
motivaţie.
Deşi există un consens al autorilor (cf. F. Tudose, 1992) asupra eterogenităţii
sindromului şi nespecificităţii patologiei, se acceptă în definirea burnout-ului o
psihosimptomatologie minimă: 1 – semne psihosomatice de tip astenie, cefalee şi/
sau tulburări digestive etc.; 2 – comportament individual diferit de cel prin care
subiectul era cunoscut: iritabilitate; 3 – ruperea relaţiilor cu colegii de grup, atitudine
de superioritate (subiectul nu mai doreşte să-şi asculte egalii din grup) etc.;
4 – atitudine defensivă precum rigiditate, negativism, pseudoactivism (petrece tot
mai multe ore la locul de muncă, dar realizările sunt tot mai reduse faţă de ceea ce
îşi propune).
3 Sindromul burnout – personalitate şi creativitate 23

3. INFLUENŢA BURNOUT-ULUI ASUPRA PERSONALITĂŢII

În privinţa relaţiei dintre burnout şi caracteristicile de personalitate, anumite


cercetări au găsit că extraversia corelează cu epuizarea emoţională şi realizările
personale reduse (L.B. Mills, E.S. Huebner, 1998), în timp ce alţi autori (K.L.
Zellars şi colab., 2000) descoperă corelaţia dintre extraversie, depersonalizare şi
scăderea realizărilor. În analiza consilierilor din spitale, A.B. Bakker şi colab.
(2006) examinează relaţia dintre burnout şi cei cinci factori de bază ai personalităţii
prezenţi în Big Five – varianta realizată de A.A.J. Hendricks, 1993 (cf. Mihaela
Minulescu, 2008), şi rezultatele arată că epuizarea emoţională este predictivă pentru
Stabilitatea emoţională iar Depersonalizarea corelează cu Stabilitatea emoţională,
Extraversia şi Autonomia. Alte studii pe psihologi şcolari (E.S. Huebner, L.B. Mills,
1994), cu ajutorul Inventarului NEO Five (realizat chiar de autoriii modelului Big
Five, Costa şi McCrae) găsesc o relaţie pozitivă între conştiinciozitate şi dimensiunea
realizărilor personale, iar aceeaşi autori, în 1998, raportează o relaţie negativă între
Conştiinciozitate şi Epuizarea emoţională.
O serie de explorări mai mult colaterale sau mai exact secundare celor care
se ocupă de stresul din viaţa studenţească iau în calcul posibilitatea apropierii
sindromului de mediul studenţesc. Astfel, Julie Pham (2003) conchide că fenomene
similare descrise pentru locul de muncă îi caracterizează şi pe studenţii de la
universitatea Berkeley care raportează în timpul anului oboseală, un sens al pierderii
controlului situaţiilor, anxietate şi sentimentul de a fi ,,copleşit”. E. Guthrie şi colab.
(1998), cunoscând faptul că în cazul categoriei medicilor se întâlneşte un maxim al
sindromului amintit, aleg ca lot de studiu şi studenţi la medicină şi ajung la
concluzia că burnout-ul se asociază celor care apreciază cursurile ca fiind foarte
stresante şi că toţi studenţii, chiar cei mai dedicaţi, experimentează burnout-ul într-un
anumit punct al carierei educaţionale. Pentru a-l depăşi, trebuie să folosească orice
sistem suportiv, de la familie şi prieteni la terapeut care să le fixeze ideea că studiul
universitar este doar o etapă.
În literatura de specialitate există o cantitate substanţială de cercetări asupra
stresului în cazul studenţilor din universităţi. Dintre cele relativ recente, reţinem că:
stresul corelează cu starea de sănătate (G. Weidner şi colab., 1996), anxietatea privind
examenele, stima de sine şi controlul comportamental (R. Abouserie, 1994). Este
firesc ca în faţa examenelor şi sarcinilor, studenţii să experimenteze niveluri înalte
de stres. Este adevărat că stresul este o componentă importantă a burnout-ului. Dar
se poate conchide că studenţii experimentează în aceeaşi măsură şi burnout?
Cercetările realizate pe studenţi aflaţi în consiliere educaţională (J.R. Sheri,
D.K. David, 2003) raportează niveluri moderate spre înalte de burnout pe dimensiunile
Epuizare emoţională şi Realizări personale şi scoruri joase spre moderate la
24 Beatrice Balgiu 4

Depersonalizare. Utilizând ca instrument General Temperament Survey, o variantă


aplicată a modelului Eysenck, se arată în studiul citat că personalitatea este un
predictor puternic al burnout-ului, astfel temperamentul negativ (agitat, nevrotic,
reflectând emoţii negative, sentimente de stres cronic şi îngrijorare etc.) este relaţionat
cu toate cele trei aspecte ale burnout-ului. Temperamentul pozitiv corelează cu
dimensiunea Realizărilor personale: astfel, trăsături pozitive ca optimism şi energie
pot acţiona ca barieră pentru stresul şi frustrarea care conduce la insatisfacţia
privind realizările personale. De asemenea, temperamentul pozitiv corelează invers
proporţional cu Epuizarea emoţională şi Depersonalizarea.
Investigaţiile privind relaţia dintre burnout şi creativitate sunt în număr mult
mai mic decât cele legate de relaţionarea strictă a acestuia cu personalitatea. Prin
însăşi definiţia lui, burnout-ul înseamnă scăderea performanţei din cauza slabei
productivităţi. Un plus de exactitate aduce studiul lui W.B. Schaufeli şi colab.
(2002) realizat pe studenţi masteranzi, care relevează faptul că nu există o asociere
semnificativă între burnout şi performanţa actuală, ci de fapt există o corelaţie
importantă între burnout şi autoaprecierea performanţei. Mai exact, nu se poate
afirma că burnout-ul conduce la un declin al performanţei. Autopercepţia performanţei
în cazul studenţilor este mai degrabă legată de sentimentul general privind stima de
sine decât cu realizările în sine. În rest, deşi simptomele pot varia în funcţie de
individ şi de patternurile culturale, în mod comun, se asociază burnout-ul cu
motivaţia redusă, lipsa de energie şi entuziasm.

4. DESIGN METODOLOGIC

Obiectivul cercetării noastre l-a constituit evaluarea nivelului de burnout în


cadrul grupului studenţesc şi identificarea factorilor cu care se asociază acesta.
Concret, ne interesează care sunt caracteristicile de personalitate cele mai afectate
de burnout şi în ce măsură afectează burnout-ul performanţa creativă.
Ipoteze. Pornind de la definirea sindromului burnout ca şi de la încheierile de
cercetări menţionate mai sus, am presupus că:
1. planul conduitelor interpersonale înalte poate predispune individul la
epuizare emoţională şi fizică, în timp ce trăsăturile legate de responsabilitate se pot
constitui în factori blocanţi pentru creşterea burnout-ului;
2. burnout-ul nu afectează semnificativ potenţialul creativ individual.
Subiecţii care au alcătuit lotul au fost în număr de 105 studenţi ai domeniului
tehnic, majoritatea din anii I şi II ai Facultăţilor de Automatică şi Transporturi, cu
media de vârstă M = 19,92, AS = .98, din care 74 băieţi şi 31 fete.
Metoda propusă a avut în vedere alegerea şi aplicarea următoarelor instrumente:
5 Sindromul burnout – personalitate şi creativitate 25

1. Chestionar de evaluare a sindromului burnout elaborat de noi după modelul


lui Maslach şi Jackson. Chestionarul conţine 25 de itemi structuraţi pe cele trei
subscale: epuizare emoţională şi fizică – EE (10 itemi), reducerea realizărilor
personale – RRP (6 itemi) şi depersonalizare – DP (9 itemi). Ca modalitate de răspuns
am utilizat o scală în cinci trepte, după cum urmează: 1– foarte rar, 2 – rar, 3 – uneori,
4 – frecvent, 5 – foarte frecvent. Menţionăm că aplicarea primelor variante ale
respectivului chestionar a fost realizată de noi şi în alte experimente începând cu
anul 2005, atât pe categorii de studenţi cât şi pe un lot de profesori, experimente
din care am constatat sensibilitatea metodologică a acestuia (Beatrice Balgiu,
2005). O serie de itemi au fost inadecvaţi mediului studenţesc astfel că s-au operat
modificări, de exemplu, am înlocuit termenul de serviciu cu cel de cursuri, am
eliminat termenul de subordonaţi şi l-am păstrat pe cel de colegi etc. Spre deosebire
de alte chestionare bazate pe inventarul Maslach, la final, am adăugat un gradient
de epuizare denumit gradientul burnout (GBT) constituit din cumulul celor trei
subscale. Scorul posibil pentru fiecare subscală în parte este de 10–50 pentru EE,
9–45 pentru scala RRP, 6–30 pentru scala DP şi 25–125 pentru GBT.
2. Chestionar de personalitate ABCD–M (varianta românească a testului de
personalitate Big Five) realizat de Mihaela Minulescu (2008). Chestionarul este
compus din cinci suprafactori fiecare având alte cinci faţete incluse: Extraversie cu
faţetele Activism, Optimism, Umor, Abilitate interpersonală, Afirmare personală;
Maturitate cu faţetele Respect, Adaptare, Prietenie, Forţa inhibiţiei, Forţa eului;
Agreabilitate (Altruism, Romantism, Căldură afectivă, Empatie, Onestitate); Con-
ştiinciozitate (Voinţa, Spirit de perfecţiune, Raţionalitate, Planificare, Autodisciplină);
Autoactualizare (Aprofundare, Toleranţă, Rafinare, Independenţă, Creativitate).
Numărul total de itemi este de 151 fiecare apreciat pe o scală cu cinci variante de
răspuns, de la total adevărat la total neadevărat. Am optat pentru chestionarul
respectiv datorită perspectivei largi pe care o propune în investigarea personalităţii.
3. Test de creativitate elaborat şi etalonat de Ana Stoica-Constantin şi
Mariana Caluschi (1989) pe populaţie românească – măsoară gândirea creativă şi
componentele ei, fluiditatea, flexibilitatea şi originalitatea.
4. Chestionar de motivaţie creativă, autor P. Popescu-Neveanu (1977).
Principalul scop al utilizării sale a avut în vedere stabilirea motivaţiei creative
(M.C.) precum şi a atitudinilor care contribuie la aceasta: Implicarea eului şi
încredere în forţele proprii, Calităţi voluntare şi simţ valoric, Interes cognitiv,
Implicare vocaţională şi Atitudini direct creative privind preţuirea noului, tendinţa
spre originalitate, problematizarea, poziţia antirutineră etc. Chestionarul conţine 50
de itemi evaluaţi pe o scală Lickert.
Timpul de completare a chestionarelor de către subiecţi a variat de la cinci
minute (testul de creativitate) la 35–40 de minute (chestionarul de personalitate
ABCD–M).
26 Beatrice Balgiu 6

5. REZULTATE ŞI DISCUŢII

a) Niveluri de burnout
Scorurile medii pentru cele trei subscale enunţate sunt următoarele: 24,65
pentru epuizare emoţională (EE), 19,60 pentru depersonalizare (DP) şi 11,80 pentru
reducerea realizărilor personale (RRP). În privinţa diferenţelor de gen, doar pentru
dimensiunea Depersonalizare s-a obţinut un scor mai mare pentru fete (M. Fete =
21,79, M. Băieţi = 18,93, t =2,10, p = .037627), ceea ce arată în cazul acestora o
degradare a calităţii relaţiilor interpersonale.
În funcţie de mediile şi abaterile standard obţinute, am calculat ulterior
repartiţia procentuală a subiecţilor pentru fiecare nivel de epuizare profesională pe
dimensiuni şi pentru scorul global de burnout. În total, aşa cum arată tabelul nr. 1,
17,74% dintre studenţi obţin un grad înalt pentru epuizare (EE) în timp ce pentru
depersonalizare (DP), 13,40 % şi pentru reducerea realizărilor personale (RRP),
13,40%, de asemenea, pentru scorul total de burnout (GBT) avem acelaşi procent
de 13,40. Era de aşteptat ca majoritatea grupului de subiecţi să se încadreze la
nivelul moderat al burnout-ului, însă se observă că procentajul celor cu nivel mediu
de burnout depăşeşte caracteristicile distribuţiei păstrate în proporţii gaussiene. Se
poate afirma că majoritatea studenţilor analizaţi atinge un nivel de burnout moderat
supradezvoltat. Totodată, mai puţin de un sfert din subiecţii din grup experimentează
niveluri înalte de burnout.
Deşi datele sunt analizate pe cele trei scale din componenţa burnout-ului, nu
trebuie uitat că burnout-ul este un concept global. Acest lucru este confirmat şi de
intercorelaţiile dintre scalele menţionate, şi de asemenea, dintre acestea şi măsura
totală a burnout-ului. Intercorelaţiile dintre scale sunt la nivel înalt: pentru EE şi
DP, r = 0,77, şi pentru DP şi RP, r = 0,59 şi moderat pentru EE şi RP, r = 0,47, iar
fiecare scală corelează cu gradientul total de burnout (GBT), astfel: EE – GBT, r =
0,91 , RP – GBT, r = 0,69 şi DP – GBT, r = 0,93. În mod strict statistic, dispoziţiile
interacţioniste din sfera burnout-ului ne apar ca puternice.

Tabelul nr. 1
Niveluri ale burnout-ului
Scale burnout Niveluri de burnout (%)
Redus Mediu Înalt
EE 7,67 74,86 17,47
RRP 5,15 81,45 13,40
DP 11,34 75,26 13,40
GBT 7,21 79,39 13,40

Comparaţiile cu alte studii nu sunt avenite decât în registrul afirmaţiilor de


ansamblu, întrucât o serie de investigaţii bazate pe variante ale inventarului Maslach
utilizează un număr de itemi uşor diferit pentru cele trei scale, la fel ca şi opţiunile
7 Sindromul burnout – personalitate şi creativitate 27

de răspuns structurate în funcţie de timp (de exemplu, de la ,,mai puţin de 10 ori pe


an” până la ,,2–5 ori pe săptămână”). Totodată, în varianta de faţă a chestionarului
am optat pentru menţinerea scalei reducerea realizărilor personale (RRP) respectând
definirea acestei componente majore a burnout-ului aşa cum apare în modelul
original al lui Maslach şi Jackson. Pentru alte chestionare bazate pe acelaşi model,
denumirea scalei este cea de Împliniri personale (I.P.) şi se consideră ca participare
la burnout, scorul negativ al acesteia.
Considerăm că în privinţa asocierii burnout-ului cu factorii intrapsihici,
analizele comparative cu alte studii pot satisface criteriul obiectivităţii.
b) Relaţia dintre burnout şi factorii de personalitate
În privinţa relaţiei dintre burnout şi cei 5 suprafactori de personalitate, se
poate observa din tabelul nr. 2 că trei dintre factori (Extraversia, Maturitatea şi
Conştiinciozitatea) corelează negativ cu burnout-ul, un factor (Agreabilitatea) se
află în relaţie pozitivă şi ultimul factor (Autoactualizarea) are o afinitate redusă cu
burnout-ul prin contribuţia unei singure faţete a acestuia din urmă.
Suprafactorul Extraversie corelează negativ cu epuizarea (EE) şi deperso-
nalizarea (DP) ca scale şi cu gradientul total de burnout (GBT). Dintre faţetele
factorului Extraversie, contribuţia cea mai mare în stabilirea relaţiei dintre burnout
şi Extraversie o deţin, Optimismul, Abilitatea interpersonală, Activismul şi Umorul.
Prin urmare, creşterea activismului, a energiei implicate în social, a tendinţei de a
trăi stări emoţionale pozitive se constituie în barieră de protecţie pentru epuizarea
emoţională şi depersonalizare. Rezultatul concordă cu studiul lui J.R. Sheri şi D.K.
David (2003) conform căruia temperamentul pozitiv exprimat prin optimism şi
energie poate reduce insatisfacţia, epuizarea şi deficienţele relaţionale.

Tabelul nr. 2
Intercorelaţii burnout – factori de personalitate
Scale E E1 E2 E3 E4 M M2 M4 A A2 A4 C C1 C3 C5 Ac3
burnout
EE –0,24 –0,34 –0,29 –0,29 –0,38 –0,26 O,25 0,29 0,36 –0,29 –0,28 –0,24 0,28
RRP –0,21 –0,25 –0,30 0,25
DP –0,40 –0,22 –0,49 –0,28 –0,35 –0,28 –0,40 –0,25 0,22 0,33 0,31 –0,32 –0,21 –0,23 0,25
GBT –0,32 –0,41 –0,31 –0,29 –0,41 –0,27 0,22 0,35 0,33 –0,24 –0,31 –0,24 0,30
În tabel sunt menţionate doar variabilele care au prezentat corelaţii semnificative
Observatie: Semnificaţia abrevierilor din tabel este: E Extraversie, E1 Activism, E2 Optimism, E3 Umor, E4 Abilitate
interpersonală, M Maturitate, M2 Adaptare, M4 Forţa inhibiţiei, A Agreabilitate, A2 Romantism, A3 Caldură
afectivă, A4 Empatie, C Conştiinciozitate, C1 Voinţă, C3 Raţionalitate, C5 Autodisciplină, Ac3 Rafinare.

În mod specific, Optimismul şi Abilitatea interpersonală (capacitatea de a


acţiona perspicace şi cu agerime) devin factori frenatori pentru scala de Epuizare
iar Depersonalizarea corelează negativ cu Optimismul, Activismul, Umorul şi Abilitatea
interpersonală.
28 Beatrice Balgiu 8

Din tabel se observă că nu există relaţionare între Extraversie şi scala


reducerea realizărilor personale (RRP), cu excepţia unei corelaţii cu intensitate
estompată (r = – 0,21) între Optimism şi RRP.
În altă ordine de idei din corelaţia obţinută reiese predispoziţia indivizilor
introvertiţi pentru burnout, cu mare probabilitate justificată prin anxietatea, pesimismul
şi tendinţa spre perfecţionism inerente structurii personale.
Maturitatea este cel de-al doilea factor aflat în corelaţie înaltă cu simpto-
matologia propusă de burnout. Relaţia dintre cele două entităţi este negativă, deşi
dacă analizăm cu atenţie intensitatea corelaţiilor obţinute, acestea variază între
–0,25 şi –0,29, aşadar, corelaţii slabe. La relaţia negativă dintre burnout şi Maturitate
contribuie în următoarea ordine, Adaptarea şi Forţa inhibiţională. Controlul reacţiilor –
aspect comun al celor două scale menţionate – şi stăpânirea de sine ar fi responsabile
pentru reducerea epuizării, depersonalizării şi creşterea implicării pentru realizările
personale. În forma negativă a dimensiunii, condiţia de imaturitate poate fi
responsabilă pentru experimentarea burnout-ului.
Agreabilitatea (prin faţetele sale Romantism şi Empatie) corelează pozitiv
atât cu epuizarea, depersonalizarea cât şi cu gradientul total de burnout.
La o primă analiză a testului, am constatat pentru cele două scale menţionate,
atât în plan individual, cât şi ca medie per grup, un nivel neaşteptat de scăzut al
acestora raportat la etalonul general (M. Romantism = 19,67, M. Empatie = 18,87).
Poate fi vorba de o caracteristică a grupului de studenţi politehnişti. În acelaşi timp,
şi aceasta ne arată corelaţiile Pearson cu variabilele din chestionarul de investigaţie
a burnout-ului, retragerea din mediul social, centrarea pe aspectele raţionale şi pe
propriul Eu în detrimentul interrelaţionării este cu probabilitate mecanism de
apărare al grupului de studenţi în faţa stresului rezultat din epuizare şi depersonalizare.
A. Farbert (cf. F. Tudose, 1992), încercând identificarea unei pesonalităţi predispuse,
fără ca aceasta să poată fi demonstrată statistic, ajunge la concluzia predispoziţiei
personajului idealist, cel care vrea să ajute pe ceilalţi, pentru epuizarea profesională.
Conştiinciozitatea este legată invers proporţional cu burnout-ul, prin Voinţă,
Autodisciplină şi Raţionalitate. Aşadar, perseverenţa în atingerea scopurilor, disciplina
comportamentală pentru a face faţă non-emoţional tensiunilor şi frustrărilor provenite
din solicitarea profesională, comportamentul cerebral condus de asumarea conştientă
a responsabilităţii sunt de natură să reducă epuizarea emoţională şi implicit profe-
sională. Această interpretare este susţinută şi de alte două studii, utilizând instrumente
bazate pe aceleaşi teorii (Sheri şi David, 2003, Huebner şi Mills, 1998), care
raportează o relaţie negativă între burnout şi conştiinciozitate.
Corelaţia negativă obţinută este justificată dacă avem în vedere polul opus al
conştiinciozităţii, aşadar, motivaţia redusă de perfecţionare se asociază cu prezenţa
burnout-ului.
9 Sindromul burnout – personalitate şi creativitate 29

Între Autoactualizare şi burnout nu se poate considera o relaţie cu excepţia


participării dimensiunii Rafinare în cadrul tuturor celor 3 scale şi a GBT. Dacă
asupra reducerii realizărilor este firesc să existe influenţa pozitivă (r. = 0,25),
Rafinarea înţeleasă prin tendinţa de cizelare intelectuală evoluează ascendent cu
Epuizarea şi Depersonalizarea. Explicaţia ar putea fi legată de faptul că importanţa
formării profesionale, atitudinea deschisă faţă de propria completitudine nu este
lipsită de stresul şi irosirea de energie inerente.
c) Semnificaţia burnout-ului pentru creativitate
Între burnout şi gândirea creativă nu s-au obţinut corelaţii semnificative.
Menţionăm, totuşi, dispoziţia interacţionistă dintre variabile cu centrare pe conţinut
identic din chestionare diferite. Astfel, suprafactorul Autoactualizare şi scala de
Creativitate din testul ABCD–M sunt congruente (corelaţii între 0,35 şi 0,51) cu
gândirea creativă şi cu toţi parametrii care o compun, fluiditate, flexibilitate,
originalitate (testul de creativitate).
d) Burnout şi motivaţia creativă
Pentru motivaţia creativă se obţine o medie de 36,63, ceea ce situează
studenţii, conform etalonului, la limita superioară a nivelului moderat. În mod
categoric, aceasta contribuie la creşterea succeselor profesionale (r = 0,31, MC –
RRP), reliefând astfel funcţia propensivă a motivaţiei creative în atingerea unor
performanţe.
Tabloul corelaţiilor dintre burnout şi factorii motivaţiei creative (vezi tabelul
nr. 3) evidenţiază din cei cinci factori studiaţi numai doi ca intens constituiţi
(vocaţia şi atitudinile creative). Implicarea vocaţională acţionează asupra burnout-
ului prin reducerea relaţionării rigide.

Tabelul nr. 3
Interacţiunea burnout – motivaţia creativă

Scale burnout Motivaţia creativă şi parametrii ei


Motivaţia creativă Implicarea vocaţională Atitudini creative
EE 0,46
RRP 0,31 0,49
DP – 0,37 0,38
GBT – 0,29 0,49

Deşi la prima vedere poate părea surprinzător, grupul atitudinilor creative


variază ascendent cu toate scalele din cadrul burnout-ului. Dacă înţelegem tendinţa
spre originalitate, nonconformismul ca eforturi de ieşire din tiparele propuse de un
sistem educaţional tradiţional bazat preponderent pe reguli şi învăţare clasică şi mai
puţin pe metode inovative, vedem conţinutul solicitant al atitudinilor creative.
30 Beatrice Balgiu 10

6. CONCLUZII

Lucrarea analizează sindromul burnout în cazul studenţilor tehnicieni şi


demonstrează importanţa personalităţii şi atitudinilor creative ca un corelat al
burnout-ului. Nivelul burnout-ului în cazul grupului este moderat, iar despre
aproximativ un sfert din cei investigaţi se poate afirma că experimentează burnout
la nivel înalt (în mod special sentimente de depersonalizare şi epuizare). Persoanele
feminine prezintă un grad mai mare de depersonalizare, resimţind izolarea şi
alienarea relaţionării în cadrul grupului.
Datorită faptului că lucrarea a folosit un design corelaţional este nevoie de
precauţie pentru interpretarea strict cauzală a rezultatelor. Cu toate acestea,
rezultatele sunt cel puţin consistente cu multiple influenţe cauzale ale burnout-ului
asupra personalităţii. Ipoteza 1 propusă de noi este parţial confirmată în sensul că
responsabilitatea şi controlul emoţional devin factori frenatori ai burnout-ului, iar
dintre suprafactorii Extravesie şi Agreabilitate, doar acesta din urmă prin cele două
faţete strâns legate între ele, Romantism şi Empatie, este asociat cu burnout-ul.
O a doua concluzie care se desprinde este aceea că dintre factorii de perso-
nalitate cu rol favorizant în apariţia burnout-ului se indică introversia, imaturitatea
şi absenţa conştiinciozităţii, relaţionarea empatică pentru cei cu disponibilitate
redusă în acest sens şi solicitarea provenită din dezvoltarea intelectuală. Ipoteza 2
este confirmată de datele obţinute: burnout-ul nu produce influenţe asupra
potenţialului creativ, dar afectează atitudinile creative.
Studiul poate avea unele limitări care prezintă oportunităţi pentru viitoare
cercetări. În primul rând, datele sunt colectate din cadrul grupurilor de studenţi din
anii I şi II; este foarte posibil ca rezultatele să nu fie aplicabile şi pe studenţii din
anii terminali sau la cei care sunt angajaţi în sarcini de muncă parţială sau full-time.
Ne referim, totodată, şi la variaţia burnout-ului în timp, astfel că primul semestru
comparativ cu cel de-al doilea poate determina efecte diferite. În mod considerabil,
cercetări adiţionale sunt necesare şi pentru surprinderea burnout-ului la indivizii
pronunţat creativi la nivel manifest sau potenţial; în ce grad studenţii creativi
experimentează burnout comparativ cu cei redus creativi.

Primit in redacţie la 3. III. 2009

BIBLIOGRAFIE

1. ABOUSERIE, R., Sources and levels of stress in relation to locus of control and self-esteem in
university students, Educational Psychology, 14, 3, 1994, p. 323–330.
2. BALGIU, Beatrice, Sindromul burnout şi experienţa studenţească, Revista medicală română, LII,
4, 2005, p. 271–275.
11 Sindromul burnout – personalitate şi creativitate 31

3. BAKKER, A.B., van DER ZEE, K.I., KERRY, L.A., MAUREEN, D.F., The relationship between
the big five personality factors and burnout: a study among volunteer counselor, Journal of social
psychology, 146, 2006, p. 31–50.
4. COCIOVIA, G., TUDOSE, F., NICULĂIŢĂ, ANCA, Sindromul de burnout – suferinţa epidemică
a medicilor din România, Infomedica, 48, 6, 1997, p. 34–36.
5. FREUDENBERGER, J.H., Staff burn-out, Journal of Social Issues, 30, 4, 1974, p. 159–165.
6. HIMLE, D.P., SRINIKA, D., JAYARATNE, D., CHESS, W.A., Gender differences in work stress
among clinical social workers în GILLESPIE, D.F., Burnout among social workers, New York,
Haworth Press Inc., 1987.
7. HUEBNER, E.S., MILLS, L.B., Burnout in school psychology: the contribution of personality
characteristics and role expectations, Special Services in the Schools, 8, 2, 1994, p. 53–67.
8. GILLESPIE, D.F., Burnout among social workers, New York, Haworth Press Inc., 1987.
9. GUTHRIE, E., BLACK, D., BAGALKOTE, H., SHAW, C., CAMPBELL, M., CREED, F.,
Psychological stress and burnout in medical students: a five-year prospective longitudinal study,
Journal of Royal Society of Medicine, 91, 5, 1998, p. 237–243.
10. MASLACH, CHRISTINE, JACKSON, SUSAN E., The measurement of experienced burnout,
Journal of Occupational Behaviour, 2, 2, 1981, p. 99–113.
11. MILLS, L.B., HUEBNER, E.S., A prospective study of personality characteristics, occupational
stressors and burnout among school psychology practitioners, Journal of school psychology, 36,
1, 1998, p. 103–120.
12. MINULESCU, MIHAELA, ABCD-M, Manual tehnic şi interpretativ, Cluj-Napoca, Editura Sinapsis,
2008.
13. NEVEANU-POPESCU, P., Studiul atitudinilor creative la inginerii proiectanţi, Revista de
psihologie, 23, 1, 1977, p. 15–27.
14. PHAM, JULIE, Burnout afflicts students, Daily Californian, http://www.wpi.edu/News/TechNews/.
15. SCHAUFELLI, W.B., MARTINEZ, M.I., PINOT-MARQUES, ALEXANDRA, SALANOVA,
MARISA, BAKKER, A.B., Burnout and engagement in university students, Journal of Cross-
Cultural Psychology, 33, 5, 2002.
16. SHERI, J.R., DAVID, D.K., Student burnout and personality, social support and workload,
Journal of College Student Development, 44, 3, 2003, p. 291–303.
17. STOICA-CONSTANTIN, ANA, CALUSCHI, MARIANA, Ghid practic de evaluare a creativităţii,
Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1989.
18. TUDOSE, F., Sindrom de epuizare profesională în Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, Bucureşti,
Editura Medicală, IV, 1992, p. 297–301.
19. WEIDNER, G., KOHLMANN, C.W., DOTZAUER, E., BURNS, L.R., The effects of academic
stress on health behaviors in young adults, Anxiety, stress, and coping, 9, 2, 1996, p. 123–133.
20. ZELLARS, K.L., PERREWE, P.L., HOCHWARTER, W.A., Burnout in health care: the role of
the five factors of personality, Journal of applied social psychology, 30, 8, 2000, p. 1570–1598.

REZUMAT

Lucrarea de faţă şi-a propus investigarea sindromului burnout văzut în principal ca epuizare
psihofizică, în cadrul unui grup de 105 studenţi din domeniul tehnic şi intercorelarea acestuia cu
factorii intrapsihici precum factorii de personalitate din teoria Big Five, creativitatea şi motivaţia
creativă. Rezultatele arată că pentru grupul analizat, agreabilitatea, tendinţa de rafinare intelectuală şi
atitudinile creative deţin condiţia de stimulare a burnout-ului. În timp ce extraversia, conştiinciozitatea
în domeniul profesional şi controlul emoţional acţionează ca obstacole împotriva epuizării,
depersonalizării şi gradelor înalte de burnout. Pe de altă parte, burnout-ul nu corelează cu potenţialul
creativ dar afectează atitudinile creative.
PROBLEMA COGNIŢIEI ÎN PSIHOLOGIE. IV

MARIA NEAGOE*
CĂTĂLIN ANDREI NEAGOE**

THE PROBLEM OF COGNITION IN PSYCHOLOGY. IV


Abstract
The study starts from the complexity and the difficulty of the study of cognition, implicitly
from the necessity to adopt a comprehensive view in psychology, a wide psychological perspective,
based on complex systematizations and evaluations, centered on contributions from different scientific
disciplines and psychological trends. In this context, it appears as stringent the need to know the
paradigms and the afferent methodology, the base for interpretation of psychological phenomena and
behaviors. A preferred theme, with multiple expectancies for elucidating the human cognitive system,
also extremely difficult – the research of possible relationships between brain functions and structure,
on the one hand, and psychological structures and functions, on the other – it suggests the need for
knowing the way the interactions between spirit and matter, spirit and body, spirit and brain were
understood in psychology and philosophy. As a consequence, our analysis focuses on two main
issues: (a) the traditional philosophical stand, found in the new debates regarding the types of the
aforementioned interactions; (b) contemporary solutions in psychology for the paradigm of the spirit-
body duality (the psycho-physiological parallelism and the structure isomorphism hypothesis).
Cuvinte cheie: cogniţie, filosofia cogniţiei, neuropsihologie cognitivă, corp-spirit.
Key words: cognition, cognitive philosophy, cognitive neuropsychology, body-spirit.

1. INTRODUCERE

Psihologia cognitivă tinde tot mai mult să gliseze spre ocuparea unei poziţii
de centru în cadrul neuroştiinţelor şi să se implice semnificativ în cadrul activităţilor
proprii celeilalte grupări, a cărei membru este, ştiinţele cognitive. În acest context
apare stringenţa ca pe terenul investigaţiilor sale să se adopte o viziune enciclopedistă,
o perspectivă psihologică largă – bazată pe sistematizări şi evaluări complexe –
centrată pe contribuţii ale unui număr tot mai mare de discipline, unele dintre ele
tot mai îndepărtate şi fără o legătură prea vizibilă. Corelat stării respective de lucru
creşte numărul paradigmelor şi metodologiilor ce fundamentează analizele psihologice
iar odată cu ele dificultăţile de relaţionare între planurile faptice, experimentale şi
cele teoretice.

*
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei
**
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”

Rev. Psih., t. 56, nr. 1–2, p. 33–48, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010
34 Maria Neagoe, Cătălin Andrei Neagoe 2

Tema centrală a psihologiei cognitive – studiul structurii şi funcţionării


sistemului cognitiv uman – presupune analogii, modelări, transferuri conceptuale.
Unele dintre cele mai fructuoase metafore ce i-au fost de folos pentru răspunsurile
la probleme ridicate se referă la cele prin care mintea era asemănată unui creier sau
unui computer. În primul caz se fac apropieri, până la identificare, între structurile
şi funcţiile cognitive, pe de o parte, şi structurile şi funcţiile creierului, pe de alta.
Rămasă încă fără un răspuns edificator, tema aceasta trimite la preocupări filosofice
referitoare la raportul dintre spirit şi materie, spirit şi corp. Aşa se explică faptul că:
multe dintre poziţiile filosofice tradiţionale (materialismul, idealismul, cu toate
variantele lor – moniste, dualiste, pluraliste şi altele) fac obiectul unor dezbateri
actuale cu privire la filosofia minţii. Dualismului, cu variantele sale multiple, i se
acordă o atenţie deosebită din partea tuturor ştiinţelor aflate la frontierele
cunoaşterii – neuroştiinţe şi cogniştiinţe – propunându-se noi soluţii de interpretare
a gândirii şi materiei, a spiritului şi creierului, în ultimă instanţă. Amplasat în
contextul diferiţilor săi determinanţi, spiritului i se recunosc noi tipuri de organizare,
urmând ca acestea să fie verificate şi susţinute experimental.

2. POZIŢII FILOSOFICE TRADIŢIONALE REGĂSITE ÎN DEZBATERI


CU PRIVIRE LA COGNIŢIE

2.1. MATERIALISM ŞI IDEALISM

Studierea raportului dintre spirit şi materie, spirit-corp, spirit-creier, abordat


fie şi din perspectiva psihologiei cognitive face trimitere, în ultimă instanţă, la
problema fundamentală a filosofiei, cea a raportului dintre materie şi conştiinţă,
(aceasta din urmă fiind înţeleasă ca formă prin care se defineşte spiritul), materie şi
gândire. Principalele căi doctrinare tradiţionale prin care s-a încercat rezolvarea
acestei probleme, după cum se ştie, ţin pe de o parte de filosofia materialistă iar pe
de alta de cea idealistă.
a. Materialismul consideră că materia, independentă de conştiinţă şi anterioară
acesteia, este factorul primordial: prin natura ei, lumea este materială, este o
realitate obiectivă, independentă de conştiinţa omului, este necreată, nepieritoare;
conştiinţa, spiritul, gândirea, în schimb sunt produs, însuşire a materiei, factor
derivat cu proprietăţi de reflectare a lumii materiale. Materialismul se opune pe de
o parte idealismului pentru care ideea este principiul determinant şi pe de altă parte
spiritualismului pentru care spiritul este independent de materie şi se structurează
după legi specifice. În antichitate, materialismul constituia explicaţia universului şi
îi lega soarta de atomism. El ambiţiona să explice lumea fără să facă apel la un
principiu exterior acesteia. Cu începere din secolul al XVIII-lea, materialismul
intervine în analiza fenomenelor umane. El este, în cazul acesta, determinist, în
sensul în care afirmă că realitatea umană poate fi explicată prin condiţiile sale
materiale anterioare. În felul aceasta subscrie la reducţionismul metodologic
conform căruia fenomenele complexe trebuie analizate prin descompunerea lor în
fenomene mai simple.
3 Problema cogniţiei în psihologie. IV 35

b. Idealismul este o altă orientare filosofică fundamentală. În opoziţie cu


materialismul, el consideră ca factor primordial determinant spiritul, conştiinţa,
gândirea, iar materia, natura, existenţa apar ca factor secund, derivat. Idealismul
pune la îndoială sau neagă posibilitatea cunoaşterii lumii obiective sau respinge
interpretarea cunoaşterii ca reflectare a realităţii materiale. Această doctrină
filosofică are două variante importante: idealismul obiectiv şi idealismul subiectiv.
Primul, promovat de Platon (după Curd, P., Graham, D.W.) şi Hegel, consideră că
la baza existenţei se află o realitate spirituală, de sine stătătoare, independentă de
materie şi de conştiinţa individuală a omului. Aceasta ar fi ideea, spiritul universal,
raţiunea universală. Idealismul subiectiv, promovat de Berkeley (2004), Hume
(1987), Kant (1998), Mach (1984), de neopozitivism şi variantele acestuia, neagă
existenţa obiectivă, independentă de subiect, a lumii exterioare. El recunoaşte ca
unică realitate senzaţiile, reprezentările, conştiinţa individuală. În măsura în care
însă entităţile ideale, obiective, postulate de idealismul obiectiv nu prezintă în fapt
decât o ipostaziere a produselor conştiinţei individuale, deosebirea dintre idealismul
obiectiv şi cel subiectiv poate fi considerată relativă, convenţională. Idealismul are
rădăcini gnoseologice care ţin de natura procesului cunoaşterii. De fapt el are
meritul de a fi relevat latura dinamică, activă a existenţei, definită ca activitate a
subiectului sau a factorului spiritual în genere.
Sunt cunoscute mai multe variante ale idealismului: absolut, fizic, fiziologic,
transcendental etc. Idealismul absolut desemnează doctrina lui Hegel (2000) şi a
discipolilor săi. În concepţia autorului această formă de idealism ar depăşi, într-o
sinteză superioară, idealismul subiectiv al lui Fichte (1995), precum şi idealismul
obiectiv al lui Schelling (1995). J.G. Fichte a elaborat un sistem filosofic idealist-
subiectiv: lumea este produsul interacţiunii dintre „eul absolut” şi „non-eu” (natura),
astfel încât obiectul este creat de subiect şi nu poate exista fără el. Eul absolut al lui
Fichte este diferit de Eul empiric, individual. El reprezintă ipostazierea conştiinţei
de sine a întregii omeniri pe care gânditorul nu o consideră ca pe ceva dat, nemijlocit,
ci ca pe o forţă ce se dezvoltă creându-se, formându-se şi cunoscându-se pe sine şi
întreaga lume înconjurătoare. În legătură cu aceasta, Fichte a căutat să dezvăluie
dialectica subiect–obiect, rolul practicii în cunoaştere, unitatea dintre teorie şi practică,
dintre individual şi social (Eul empiric şi Eul absolut). Fichte a considerat contradicţia
ca izvor al dezvoltării cunoaşterii şi activităţii omeneşti, deducând categoriile din
interacţiunea dialectică a Eului cu non-eul. La rândul său, F.W. Schelling, iniţial
influenţat de Fichte, a elaborat o concepţie proprie, idealist-obiectivă, cu elemente
dialectice în filosofia naturii. După „filosofia identităţii”, reprezentând o etapă
ulterioară în evoluţia gândirii lui Schelling, dincolo de subiect şi obiect, de spirit şi
natură, dincolo de toate acestea se găseşte un Absolut din care derivă filosofia, arta,
religia. Filosofia lui Hegel este o variantă a idealismului obiectiv. El a descoperit
dialectica categoriilor şi consideră că abstracţia este unica realitate din a cărei
natură derivă lumea obiectivă cu întreaga bogăţie de determinări, aspecte şi laturi
curente. În concepţia sa, dialectica gândirii se recunoaşte pe ea însăşi în dialectica
36 Maria Neagoe, Cătălin Andrei Neagoe 4

naturii, ea existând numai sub o formă obiectivată. Hegel a descoperit procesul de


continuă dezvoltare a lumii spirituale şi a materiei. El a intuit dialectica lucrurilor,
a fenomenelor în dialectica conceptelor. Actul dialectic începe de la o abstracţie,
abstracţia nedeterminată (teza), parcurge stadiul alterităţii abstracţiei, adică etapa în
care ideea obiectivată şi înstrăinată se află sub formă de natură (antiteza) şi
sfârşeşte cu abstracţia finală (sinteza), adică etapa în care spiritul, ca unitate a ideii
şi naturii, ca temei absolut al acestora, a depăşit contradicţia şi odată cu ea realitatea.
Hegel a elaborat un sistem al categoriilor pe care le-a analizat în corelaţia lor,
exprimând strict dialectica formei logice, prin raportarea ei la conceptul de adevăr.
El dezvăluie caracterul dialectic al cunoaşterii, în concepţia lui cunoaşterea fiind un
proces continuu de apropiere progresivă a gândirii de adevărul absolut. Legile
dialecticii, în esenţa lor, sunt legi ale spiritului şi nu ale naturii.
Idealismul fizic este o formă a idealismului subiectiv şi a agnosticismului.
Neputând rezolva problema raportului dintre adevărul relativ şi cel absolut,
problema pusă de progresul furtunos al ştiinţelor, reprezentanţii idealismului fizic
(E. Mach, 1984; H. Poincaré, 2006; P. Duhem, 2002; K. Pearson, 1991 şi alţii) au
adoptat punctul de vedere gnoseologic, realist, negând conţinutul realist al teoriilor
din fizică.
Idealismul fiziologic este varianta idealist-subiectivă, iniţiată de fiziologul
german J.P. Muller (2006). El a formulat teoria energiei specifice a organelor de
simţ. Potrivit acestuia, senzaţiile nu ar reflecta realitatea obiectivă, fiind determinate de
energia proprie a organelor de simţ. La rândul său, Kant (1998) foloseşte termenul
de idealism transcendental sau critic. Spre deosebire de idealismul anterior, numit
de Kant dogmatic, el cercetează condiţiile şi posibilităţile cunoaşterii, însă în spirit,
formele apriorice, „transcendentale” ale cunoaşterii.

2.2. MONISM, DUALISM, PLURALISM

a. În concepţii filosofice diferite, la baza lumii se află unu, două sau mai
multe principii. Astfel, monismul este concepţia filosofică potrivit căreia la baza
tuturor fenomenelor lumii se află un singur principiu. Această doctrină este opusă
dualismului şi pluralismului. Există un monism materialist care consideră că la
baza tuturor lucrurilor se află materia, în timp ce gândirea, conştiinţa nu ar constitui
o substanţă aparte ci ar deriva, într-un fel sau altul din materie; conştiinţa ar fi un
atribut sau o funcţie a materiei. Aşadar materialismul monist refuză spiritului o
existenţă independentă de materie. Totul având la bază o substanţă sau un principiu
unic, atunci toate lucrurile pot fi reductibile la materie. Între reprezentanţii materi-
alismului monist amintim pe H. Democrit, T. Hobbes (1999), materialiştii francezi
din secolul al XVIII-lea. Democrit este întemeietor al teoriei atomiste considerând
că lumea este alcătuită din atomi şi din vid, atomii fiind părticele de materie,
particule imperceptibile, necreate, eterne, indivizibile, lipsite de structură, invariabile
şi aflate în continuă mişcare. În agregatele de atomi, între aceştia se constată
deosebiri de formă, poziţie şi ordine. Corpurile materiale, ca şi sufletul omenesc,
5 Problema cogniţiei în psihologie. IV 37

sunt asemenea agregate. Este important să amintim aici că Democrit a afirmat


determinismul şi a negat finalismul. În concepţia lui, senzaţiile sunt provocate de
transporturi continue ale unor învelişuri-imagini (eidola) ce se desprind de obiecte
şi pătrund în organele de simţ. Aceleaşi transporturi stau şi la baza raţiunii care,
singură poate pătrunde ceea ce numim esenţa lucrurilor. Amintim că materialismul
vulgar identifică spiritul cu materia. T. Hobbes (1999) este filosof materialist
englez şi precursor al lui F. Bacon (2008). El a dezvoltat o ontologie materialist-
monistă consecventă. A extins asupra tuturor sferelor cunoaşterii optica şi metodele
geometriei cunoaşterii; a negat diversitatea calitativă a realităţii, reducând toate
însuşirile senzoriale ale lucrurilor (culoare, sunet, miros, gest) la însuşirile lor
spaţiale, cantitative – mărime, formă, poziţie, mişcare – aceasta din urmă fiind
concepută de el numai ca mişcare mecanică (deplasare în spaţiu). Hobbes se
situează pe poziţia senzualismului materialist, concepţie potrivit căreia toate
cunoştinţele provin din senzaţii. El nu a izbutit să rezolve problema trecerii de la
percepţiile senzoriale la noţiunile generale, ceea ce l-a dus la o îmbinare exterioară,
eclectică a empirismului şi raţionalismului (singura sursă certă a cunoaşterii
autentice şi sigure este raţiunea), reduce cunoaşterea la experienţă, negând sau
subapreciind cunoaşterea raţională. În treacăt, amintim că materialismul dialectic
nu identifică spiritul cu materia. El recunoaşte specificitatea acestuia ca produs
nesubstanţial al materiei, superior organizată, precum şi rolul acţiunii inverse,
exercitate de ea asupra vieţii materiale.
Monismul idealist consideră că la baza tuturor fenomenelor se află un
principiu spiritual (ideea, spiritul, conştiinţa etc.) iar materia, natura, existenţa
reprezintă ceva secund, derivat în raport cu spiritul. Ca reprezentanţi ai acestui
curent îi amintim pe Berkeley (1997), Fichte (1995), Hegel (2000). G. Berkeley,
filosof englez, principal reprezentant al idealismului subiectiv, a luat ca punct de
plecare senzualismul lui J. Locke („nimic nu este în intelect fără să fi existat mai
întâi în simţuri”). El a imprimat senzualismului un caracter subiectivist. A afirmat
că, întrucât în experienţă sunt date nemijlocit numai „idei” (senzaţii), realitatea
constă din senzaţii. Lucrurile nu sunt decât complexe de senzaţii: „a exista
înseamnă a fi perceput”. Pentru a evita impasul solipsismului, Berkeley a recurs la
noţiunea idealist-obiectivă a unor „spirite” (suflete), în care iau naştere senzaţiile şi
a Spiritului Divin, universal, care este cauza ultimă a senzaţiilor şi a ordinii
acestora. Este adversar al materialismului, arătând că acesta duce la ateism. El a
subliniat de asemenea ideea potrivit căreia materia este lipsită de sens, este o
abstracţie goală. Berkeley a dat idealismului subiectiv o formă clasică, sistematic
elaborată, care ulterior a influenţat concepţiile subiectiviste, în particular empirio-
criticiste şi unele forme ale neopozitivismului contemporan. Empiriocriticismul,
curent din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reprezentat de E. Mach şi
R. Avenarius (2002), mai este cunoscut şi sub numele de „al doilea pozitivism”.
Acesta înseamnă critica experienţei, epurarea acesteia de orice element metafizic,
propunându-şi să formuleze pe această cale o filozofie a ştiinţelor moderne ale
naturii situată deasupra opoziţiei dintre materialism şi idealism.
38 Maria Neagoe, Cătălin Andrei Neagoe 6

Neopozitivismul, la rândul său, este un curent apărut în deceniul al treilea al


secolului al XX-lea. El reprezintă cea de-a treia fază contemporană a pozitivismului.
Fondatorii neopozitivismului sunt logicieni, matematicieni, reprezentanţi ai ştiinţelor
naturii. Ei au intenţionat să dea filosofiei un caracter riguros, eliminând din ea
speculaţiile arbitrare, înlocuindu-le cu logica ştiinţei, cu analiza noţiunilor şi
judecăţilor din ştiinţele particulare, altfel spus „cu analiza logică a limbajului ştiinţei”.
Neopozitivismul afirmă că atât materialismul cât şi idealismul sunt concepţii
metafizice, bazate pe speculaţii necontrolabile, deci lipsite de sens. Tot aşa orice
aserţiune, care nu poate fi confruntată nemijlocit cu experienţa sau din care nu se
pot deduce propoziţii, judecăţi singulare, direct verificabile experimental, este
considerată de neopozitivişti ca „lipsită de sens”. Neopozitivismul are un caracter
predominant logicist. El acordă atenţie deosebită cunoaşterii raţionale şi logicii.
Neopozitivismul interpretează experienţa în spirit subiectivist, ca trăiri nemijlocite
ale subiectului, orice referire la reflectarea realităţii obiective în senzaţii fiind
considerată o aserţiune lipsită de sens.
În psihologie, monismul idealist se exprimă în concepţii dintre cele mai
radicale ale cognitivismului, iar monismul materialist caracterizează behaviorismul
radical al lui Skinner (1974). Acesta din urmă susţine că: orice comportament este
controlat prin consecinţele sale (determinism); evenimentele resimţite prin introspecţie
sunt de aceeaşi natură ca evenimentele observabile (monism); un individ este
constituit din suna comportamentelor sale juxtapuse (atomism); fenomenele psihice
sunt dizolvate în fenomene organice.
b. Concepţia pluralistă este opusă monismului. Ea explică în mod idealist
problema fundamentală a filosofiei. Astfel universul ar fi format dintr-o pluralitate
de esenţe de sine stătătoare, lipsite de legătură dintre ele (Herbart, 2000) sau având
o legătură care s-ar datora armoniei prestabilite (Leibnitz, 2008). J.F. Herbart,
filosof idealist german, psiholog şi pedagog, consideră că fenomenele constituie
indicii ale unei realităţi multiforme, alcătuită din esenţe calitativ diferite, eterne şi
imuabile, denumite „reale”. Noţiunea idealistă şi metafizică a „realelor” este o îmbinare
sui generis a „lucrurilor în sine” ale lui Kant cu monadele lui Leibnitz. În domeniul
psihologiei, Herbart se situează pe poziţiile asociaţionismului, interpretând viaţa
psihică ca pe o îmbinare de reprezentări. La rândul său, G.W. Leibnitz, filosof
german, adept al idealismului obiectiv, aşază la baza sistemului său filosofic existenţa
monadelor. Acestea ar fi substanţe spirituale indivizibile, independente unele de
altele, înzestrate cu o forţă activă. După el materia nu este decât o manifestare
exterioară a monadelor. Fiecare monadă oglindeşte întregul univers. Concordanţa
dintre activitatea monadelor este asigurată, în concepţia lui, de „armonia prestabilită”,
creată de monada supremă care este Dumnezeu. Leibnitz este unul dintre
precursorii dialecticii idealiste germane. El s-a apropiat de ideea legăturii
indisolubile dintre materie şi mişcare, susţinând ideea continuităţii şi evoluţiei
naturii. El s-a situat în esenţă pe poziţiile raţionalismului idealist, pe care a căutat
să-l îmbine cu elemente de empirism. Împărţind adevărurile în „raţionale” şi
7 Problema cogniţiei în psihologie. IV 39

„faptice”, a considerat că primele, având un caracter necesar şi universal nu pot


proveni din experienţă; principiile lor se află în intelect în stare embrionară şi
primesc de la simţuri doar un impuls pentru dezvoltarea lor. De aceea la cunoscuta
teză a senzualismului, potrivit căreia nimic nu este în intelect fără să fi existat mai
întâi în simţuri, el adăugat „în afară de intelectul însuşi”. Lui Leibnitz îi revine şi
meritul de a fi completat cele trei legi ale logicii aristoteliene cu legea raţiunii
suficiente, necesară după el pentru verificarea adevărurilor faptice, obţinute pe
calea inducţiei. A încercat să creeze o logică bazată pe utilizarea simbolică, fiind
un precursor al logicii matematice.
Pluralismul gnoseologic al pragmatismului (W. James, 1999) şi personalismului
(Brightman, 2003) neagă, în spirit subiectivist adevărul obiectiv, opunându-i teza
despre multiplicitatea adevărurilor.
c. Dualismul este o concepţie filosofică opusă monismului. Potrivit lui, la
baza experienţei se află două principii opuse şi ireductibile: fie principiul material
şi cel spiritual, fie corpul şi sufletul, binele şi răul etc. Dualismul apare deseori ca o
încercare de conciliere eclectică a materialismului cu idealismul. În filozofie,
R. Descartes (2003) a introdus opoziţia corp–suflet. Aceasta caracterizează sufletul
ca pe o substanţă al cărei atribut este gândirea, iar corpul ca pe o substanţă complet
distinctă a cărui atribut este întinderea. Filosof şi savant, unul dintre întemeietorii
filosofiei moderne, Descartes consideră că singurul adevăr fundamental de la care
trebuie să pornească întreaga filozofie este dat de existenţa certă a gândirii şi nu
existenţa realităţii obiective: „mă îndoiesc deci cuget”, „cuget deci exist” (dubito
ergo cogito; cogito ergo sum). Formula aceasta, cu caracter idealist, a influenţat
idealismul de mai târziu. Fiind reprezentant de seamă al raţionalismului în filosofia
modernă, pentru Descartes criteriul adevărului se află în raţiunea însăşi, în evidenţa
noţiunilor noastre. La baza metodei sale de cunoaştere a fost aşezată deducţia care
trebuie să pornească de la adevăruri clare şi distincte, cunoscute nemijlocit de
raţiune. Cu toate acestea, Descartes a recunoscut şi valoarea cunoaşterii experimentale.
A subordonat cele două substanţe, substanţa materială şi substanţa spirituală, materia şi
spiritul, unei a treia, principiul suprem, lui Dumnezeu, iar ideea de Dumnezeu a
considerat-o idee înnăscută. Descartes a adus contribuţii la dezvoltarea matematicii,
fizicii, biologiei şi a altor ştiinţe. Fizica lui a avut un caracter materialist, mecanicist, el
explicând toate fenomenele naturii prin materia în mişcare, iar aceasta din urmă
fiind concepută numai ca deplasare în spaţiu. Gândirea sa a avut şi o latură
materialistă.
În psihologie, C. Wolff (1988) a deosebit dualismul de monism în ceea ce
priveşte opoziţia suflet–corp. El a sistematizat şi popularizat raţionalismul lui
Leibnitz, de pe poziţii metafizic-mecaniciste, a contribuit la răspândirea cunoştinţelor
din domeniul ştiinţelor naturii. Dualismul, atât în filozofie cât şi în alte ştiinţe cum
este psihologia, a cunoscut numeroase forme de manifestare, îmbrăcând preponderent
poziţii idealiste ori materialiste.
40 Maria Neagoe, Cătălin Andrei Neagoe 8

3. SOLUŢII CONTEMPORANE ÎN PSIHOLOGIE LA PROBLEMA FILOSOFICĂ A


DUALITĂŢII SPIRIT–CORP

Preocupările noastre reflectă bogatele iniţiative din literatura de specialitate,


direcţiile majore de analiză (Neagoe Maria, 2008).
Astfel, concepţia dualistă în psihologie a marcat întreaga istorie a acesteia şi a
făcut deosebit de delicată problema unirii sufletului cu corpul. Interogaţiei dualităţii
suflet–corp i-au fost aduse soluţii contemporane mai mult sau mai puţin criticabile.
Ele sunt exprimate prin teoria paralelismului psihofiziologic, cea a izomorfismului
de structură, specifică psihologiei gestaltiste dar şi prin alte teorii ce prezintă
legătură directă sau indirectă cu aceste două teorii.

3.1. PARALELISMUL PSIHOFIZIOLOGIC

Paralelismul psihofizic sau psihofiziologic este o formă de compromis între


dualismul strict şi susţinerea unei interacţiuni existente între suflet şi corp. Aici
noţiunea de interacţiune desemnează fenomene de sinergie a acţiunilor ce se pot
produce la niveluri funcţionale diverse. Totodată se referă la coacţiune (acţiune
conjugată a membrilor ce urmăresc acelaşi scop) şi la existenţa unor mecanisme de
reciprocitate care se stabilesc în desfăşurarea anumitor procese psihice. Interacţio-
nismul este o perspectivă epistemologică ce susţine că orice cunoaştere trebuie
analizată în cadrul unei relaţii de interdependenţă dintre subiectul care cunoaşte şi
obiectul de cunoscut. Pentru interacţionism, comportamentul nu este o simplă
reacţie faţă de mediul înconjurător (schema S–R), nici un fenomen de emergenţă a
capacităţilor intrinsece ale subiectului (ineism) ci un proces activ de construcţie. În
această perspectivă, acţiunea subiectului asupra obiectului este fundamentală.
Dualist prin esenţă, paralelismul psihofizic este dezvoltat de către filosofii şi
psihologii adepţi ai empirismului. Acesta din urmă este un curent filosofic ce reduce
cunoaşterea la experienţă: cunoaşterea se elaborează numai pornindu-se de la
experienţă. Astfel se neagă existenţa principiilor de cunoaştere înnăscute şi valoarea
cunoaşterii raţionale: noţiunile, teoriile ştiinţifice ar fi simple însumări ale senza-
ţiilor, gândirea neavând un specific calitativ şi un caracter activ. În psihologie,
empirismul se realizează azi, cel mai complex, în curentul behaviorist. Empirismul
materialist, reprezentat de F. Bacon (2008), T. Hobbes (1999), J. Locke (1995), de
empiriştii francezi ai secolului al XVIII-lea, recunoaşte că izvorul senzaţiilor îl
constituie materia, realitatea obiectivă. Empirismul idealist-subiectiv, reprezentat
de Berkeley (1997), Hume (1987), de machişti, neopozitivişti şi pragmatişti
contemporani, reduce întreaga realitate la senzaţiile şi la percepţiile subiectului.
Empirismul contemporan tinde să reducă ştiinţa la constatarea şi la clasificarea
faptelor, negând valoarea cognitivă a abstracţiilor ştiinţifice.
Psihologii empirişti, în elaborarea paralelismului psihofizic, pornesc pe de o
parte de la critica unor concepţii filosofice, iar pe de alta, de la îmbrăţişarea unor
idei ale altor concepţii. Mai întâi ei îşi exprimă nemulţumirea faţă de N. Malebranche
9 Problema cogniţiei în psihologie. IV 41

(1992) şi Leibnitz (2008). Cel dintâi este filosof idealist francez, reprezentant al
ocazionalismului. Aceasta este o concepţie idealist-teologică din secolul al XVIII-lea,
creată de G. de Cordemoy (1997), adept idealist al lui Descartes pentru a rezolva
problema interacţiunii dintre corp şi suflet, concepute ca două substanţe independente.
Potrivit ocazionalismului, modificările corpului, respectiv ale sufletului reprezintă
doar cauza ocazională a modificărilor celeilalte substanţe, intervenţia lui Dumnezeu
fiind singura cauză reală a acestor modificări. Mai târziu M. Malebranche, căutând
să înlăture, de pe poziţii idealiste, dualismul lui Descartes, a redus orice interacţiune
cauzală la o intervenţie directă a divinităţii. El afirmă că există o singură substanţă –
Dumnezeu – în care este cuprins întregul univers. În al doilea rând, psihologii
empirişti critică ipoteza armoniei prestabilite, emisă de W. Leibnitz (2008).
Originea concepţiei paralelismului psihofizic, aşa cum a fost conceput de
către filosofii empirişti, o găsim la D. Hartley (1999) care a stabilit o relaţie între
asociaţia de idei şi vibraţia nervilor, concepţie ce a dominat psihologia secolului al
XIX-lea. Psihologii şi filosofii empirişti menţin afirmarea existenţei distincte a
spiritului şi corpului. Ei au susţinut că oricărui fenomen psihic îi corespunde un
fenomen fiziologic. Potrivit acestei corespondenţe fiecărui fapt de conştiinţă îi
corespunde un eveniment din sistemul nervos dar nu şi reciproc. Ipoteza aceasta
fusese enunţată pentru a prezerva independenţa spiritului de a materiei. În particular,
fenomenele fiziologice şi cele psihice ar reprezenta două serii de fenomene
paralele, fără relaţii cauzale între ele, fără acţiune una asupra celeilalte.
Paralelismul psihofizic este considerat ca fiind o variantă mai puţin restrictivă
a epifenomenalismului. Sub influenţa ideilor materialiste, paralelismul psihofizic
ajunge să îmbrace forma restrictivă a acestuia. Astfel se consideră că punând în
discuţie conştiinţa şi sistemul nervos, dintre acestea două numai seria de fenomene
nervoase este accesibilă informaţiei. În schimb conştiinţa reprezintă un simplu
epifenomen al proceselor neurofiziologice, adică un simplu fenomen însoţitor al
acestora, tot atât de puţin capabil de a reacţiona asupra lor, ca „umbra drumeţului
asupra paşilor lui”. În concepţia epifenomenaliştilor, conştiinţa este un fenomen
accesoriu al conduitei, un epifenomen, în timp ce sistemul nervos este factorul
constitutiv al conduitei. Această doctrină ajunge, între altele, la behaviorism şi la
paralelismul psihofizic, aşa cum am arătat în paginile anterioare.
Psihologii spiritualişti sunt cei care, paradoxal, au denunţat caracterul
materialist al paralelismului, chiar dacă teza fusese enunţată pentru a prezerva
independenţa spiritului de materie. Din acest punct de vedere, critica decisivă va
veni din partea lui H. Bergson (2004), filosof francez. Acesta a dezvoltat o concepţie
intuiţionistă, încercând să depăşească empirismul şi raţionalismul, să oglindească
fluiditatea realităţii. În concepţia lui, lumea cunoaşte o evoluţie ascendentă, numită
evoluţie creatoare, o devenire neîntreruptă şi neafectată de posibilităţi prestabilite,
guvernată de un principiu spiritual, numit „elan vital”. Procesul devenirii se desfăşoară
în cadrul unei creativităţi pure, mereu nouă şi neînscrisă în legi, denumită de
Bergson „durata pură”. Absolutizând devenirea, metamorfozarea continuă a fenomenelor
42 Maria Neagoe, Cătălin Andrei Neagoe 10

şi considerând gândirea conceptuală ca o abordare mecanica, schematică, conven-


ţională a realităţii, susţine că ştiinţa va continua să fie eficientă, fără a putea
cunoaşte vreodată, în domeniul vitalului, esenţa proceselor care este creativitatea.
Ca promotori ai paralelismului psihofizic amintim pe G.Th. Fechner, filosof,
matematician, fizician, psiholog francez şi pe W. Wundt (2009), filosof, fiziolog şi
psiholog german. Fechner (după Heidelberger, M.) a căutat să dea o expresie
matematică raportului dintre intensitatea senzaţiei şi intensitatea stimulului fizic
care o provoacă. La rândul său Wundt este creatorul primului laborator de psihologie
experimentală la Leipzig.

3.2. PSIHOLOGIA GESTALTISTĂ ŞI IPOTEZA IZOMORFISMULUI DE STRUCTURĂ

Psihologia formei mai este denumită şi gestaltism, structuralism, configu-


raţionism. Ea a apărut ca reacţie faţă de asociaţionism şi chiar faţă de behaviorism.
Importanţa sa este deosebită întrucât a constituit sursă de inspiraţie pentru marile
şcoli şi savanţi interesaţi de problemele psihicului, tratat în legătură cu creierul şi
cu materia în general. A dezvoltat preocupări majore cu privire la raporturile dintre
structurile fizice, fiziologice şi spirituale, mai ales cu privire la raportul gândire–
materie.
Începuturile mişcării gestaltiste datează din 1891 când C. von Ehrenfels
(după Fabian, R.) şi E. Husserl (2007), independent unul de altul, au definit
calităţile „formei”, cel dintâi, şi „momentele figurale ale unităţii”, cel de-al doilea.
Husserl şi-a propus să elaboreze fizica pură a cunoaşterii ştiinţifice. Astfel a ajuns
la teoria constituirii transcendentale a „obiectului”, care oscilează între idealismul
subiectiv şi cel obiectiv, acordând prioritate unei poziţii idealist-subiective conform
căreia unica realitate a obiectului este însuşi actul intenţional de conştiinţă, adică
orientarea către ceva care îl „constituie”. C. von Ehrenfels – antiasociaţionist, anti-
elementarist, precursor al gestaltismului – a fost interesat de probleme perceptive,
de raportul figură–fond. El a remarcat că o melodie are o unitate datorită căreia ea
nu poate fi asimilată ca o suită de note muzicale (cf. R. Fabian, 1986). Contribuţia
sa la dezvoltarea psihologiei a fost substanţială. În acest sens R. Muchielli (1980)
considera că influenţa lui Ehrenfels s-a diversificat pe de o parte în scrierile
gestaltiştilor M. Werthemier (cf. D. King, 2001), K. Koffka (1999), W. Köhler
(1985), iar pe de alta în şcoala dualistă reprezentată de Alexius Meinong (1955).
Pornind de la Ehrenfels, V. Benussi (2006) propune conceptul de Produktion
pentru a denumi activitatea de reunire a părţilor într-un întreg.
Gestaltismul susţine predominanţa totalităţii asupra părţilor care o compun şi
prezintă activitatea perceptivă şi intelectuală ca pe o producţie activă şi deformantă.
Teoria este construită pe baza experienţei din domeniul percepţiei, mai ales din cel
al iluziilor. În concepţia lui Köhler, Koffka şi Wertheimer percepţia este o activitate de
organizare care se conformează unor legi precum cea a proximităţii, similarităţii,
simetriei, continuităţii, închiderii. Aceste legi conduc activitatea subiectului care, în
căutarea sa, percepe formele bune. Köhler şi Wertheimer s-au interesat apoi de
11 Problema cogniţiei în psihologie. IV 43

procesele intelectuale, în special de raţionamentul logic. De asemenea Köhler a


studiat învăţarea prin „insight” cu scopul de a caracteriza situaţiile în care soluţia la
o problemă este găsită fără tatonări, contrar procedeului recomandat de E.L. Thorndike
(2009) „prin încercare şi eroare”. Gestaltul rezultă din organizarea câmpului. A. von
Meinong (1995), membru al şcolii de la Grand reprezintă curentul configuraţionist.
Prin lucrarea sa asupra mişcării aparente, publicată în 1912, împreună W. Köhler,
K. Koffka, K. Lewin (2007), a fost lansată şcoala gestaltistă. Astfel a fost dezvoltată
ideea că structura unei percepţii poate rămâne nemodificată chiar dacă senzaţiile
componente se modifică. Postulatele teoriei percepţiei formulate de M. Wertheimer
sunt: percepţia este structurată încă de la început; întregul este perceput înaintea
părţilor, ierarhia fiind descendentă şi nu ascendentă; nu sunt distincţii între
percepţii şi senzaţii; organizarea stimulilor în ansamblul percepţiilor nu se face prin
hazard. Menţionăm că gestaltismul cunoaşte o variantă nativistă şi alta genetistă.
S.W. Köhler, psiholog american de origine germană, a adus contribuţii la studiul
inteligenţei în lumea animală. El a atras atenţia asupra unui moment al înţelegerii
spontane, o iluminare bruscă ce presupune compre-hensiunea situaţiei cu toate
implicaţiile ei (intuiţie). În opinia lui Koffka, aceasta duce la o nouă structură a
câmpului perceptiv deci la căutarea şi găsirea de soluţii noi. Psihologia gestaltistă
consideră că experienţa şi conduita conţin pattern-uri de bază (gestalturi) care nu
pot fi reduse la componente elementare.
Gestaltul este conceptul central în psihologia formei. Termen de origine
germană, el se suprapune sau interferează cu termeni precum formă, figură, structură,
pattern, configuraţie – fără să se facă distincţii în procesul utilizării lor. Suprapus în
totalitate peste conceptul de Formă, în definirea acestui concept, psihologia
gestaltistă a pus accentul pe organizarea elementelor care compun un stimul, astfel
că percepţia sa rezultă ca având o structură unitară. Această structură predomină
asupra elementelor constitutive. Cel mai convingător exemplu este cel al melodiei,
identificabilă oricare ar fi cheia în care ea se cântă, cu condiţia ca raporturile dintre
note să fie respectate. Anumite caracteristici obiective joacă, cu siguranţă, un rol
important în această configurare, fapt care i-a orientat pe gestaltişti spre noţiunea
de „formă bună”, formă cu proprietăţi de regularitate, simetrie, simplitate şi care
exprimându-le cu pregnanţă (adică impunându-se ca forţă si stabilitate, ieşind in
evidenţă) favorizează percepţia. Dar şi atunci când aceste condiţii ale stimulilor
sunt îndeplinite minimal, percepţia formei rezultă dintr-o activitate cognitivă care
completează şi interpretează informaţiile date. Cuvântul german gestalt poate fi
mai bine exprimat prin ideea de totalitate organizată. Pentru a putea face distincţie
între un stimul şi produsul său mental – perceperea acestuia – uneori s-a propus,
fără să se respecte, ca termenul de formă să fie raportat la percepţie iar cel de figură
la stimul. În orice caz, noţiunea de figură desemnează ansamblul de trăsături şi
contururi, perceput ca o structură, ca o formă şi care se detaşează de un fond
nestructurat. Conturul este linia ce delimitează forma unei figuri sau a unui obiect,
aceasta jucând rol important în percepere. În aceeaşi ordine de idei, termenul de
44 Maria Neagoe, Cătălin Andrei Neagoe 12

configuraţie este preferat deseori celui de gestalt. Ca şi primul, el desemnează un


ansamblu organizat de date perceptive, înţeles astfel prin mijlocirea contururilor
sau trăsăturilor sale esenţiale. Altfel spus este un ansamblu structurat, impunându-
se ca atare în momentul sesizării datelor, fie ele altele decât perceptive. Termenul
de configuraţie este o traducere acceptabilă a englezescului pattern. Pattern-ul este
folosit în contexte variate, putând fi exprimat, după caz, prin termeni de structură,
forma bună, model (în sens de model de reprodus), tip, alură generală. În
consecinţă, termenul de gestalt este sinonim cu cel de structură, el plasând în prim
plan totalitatea.
Psihologia formei, în eforturile sale de afirmare a interdependenţei dintre
gândire şi materie, a încercat să depăşească dificultăţile întâmpinate de către
reprezentanţii paralelismului psihofizic al altor concepţii care au pus aceste noţiuni
în termeni de cauzalitate. Această încercare de soluţionare s-a concretizat în ipoteza
izomorfismului de structură. Izomorfismul (gr. isos „egal” şi morphe „formă”)
desemnează o identitate de structură, o corespondenţă biunivocă între două mulţimi
care au aceeaşi structură. Pe scurt, structura poate fi definită, în cazul de faţă, ca un
ansamblu de obiecte între care există cel puţin o lege de compunere. Corespondenţa
desemnează un raport de legătură între lucruri, fenomene, organe, ale unui întreg
care se potrivesc între ele; desemnează concordanţă, armonie a acestora. Un
morfism este o corespondenţă între două structuri. Termenul de homomorfism,
utilizat mai ales în matematică, desemnează o corespondenţă biunivocă între
elementele a două structuri. De exemplu X şi Y sunt două elemente ale unei
structuri iar o este una din legile de compunere, atunci XoY este de asemenea un
alt element. Vorbim de corespondenţă între elementele unei structuri S1 şi S2 în
următoarele condiţii: dacă x1 şi y1 sunt două elemente ale lui S1, iar z1 este
compoziţia lui x1 şi a lui y1, în interiorul lui S1; dacă x2 şi y2 sunt două elemente
ale lui S2, respectiv imaginile lui x1, y1, prin corespondenţa f, atunci elementul y2
obţinut prin legea interioară a lui S2 este imagine a lui y1 prin corespondenţa f. Un
homomorfism este un izomorfism dacă în tot ceea ce precede, indicii 1 pot fi
înlocuiţi prin indicii 2 şi reciproc. Izomorfism, în matematică, desemnează relaţia
între două mulţimi, conform căreia fiecare element al unei mulţimi este pus în
legătură cu unul sau mai multe elemente din cealaltă mulţime.
Despre izomorfism vorbim şi în alte domenii decât cel al psihologiei. De
exemplu, în chimie izomorfismul este definit ca proprietate a substanţelor cu
compoziţie chimică diferită, dar cu structură înrudită, de a se prezenta în aceleaşi
forme structurale, cristalogenice. În lingvistica structuralistă, termenul este utilizat
pentru a denumi paralelismul de structură dintre silabă, cuvânt, propoziţie sau
frază. În teoria sistemelor cibernetice, izomorfismul se referă la corespondenţa
funcţională sau de stare între două sisteme. Cibernetica a adoptat principiul
matematic al izomorfismului în scopul punerii în relaţie de corespondenţă a unor
sisteme diferite din punct de vedere substanţial-calitativ: maşini, organisme vii,
sisteme sociale: două mulţimi sunt izomorfe dacă există un operator care să facă
13 Problema cogniţiei în psihologie. IV 45

posibilă corespondenţa biunivocă dintre elementele distincte ale acestora şi dintre


funcţiile care exprimă sau definesc relaţiile respectivelor elemente. Caracteristica
esenţială a izomorfismului este, aşadar, biunivocitatea corespondenţei dintre două
mulţimi sau sisteme. Izomorfismul reflectă corespondenţa univocă potrivit căreia
fiecărui element şi fiecărei funcţii dintr-un sistem (anume sistemul original) îi
corespunde un element şi o funcţie precis determinată în alt sistem (model), dar
fiecărui element şi fiecărei funcţii din al doilea sistem îi pot corespunde mai multe
elemente şi funcţii din primul sistem.
Izomorfismul este un caz particular de homomorfism. Cibernetica, pornind de
la principiul izomorfismului homomorfist, strict formalizat în matematică (biuni-
vocitatea şi univocitatea), neocupându-se de corespondenţele substanţiale între
sisteme ci de corespondenţele eminamente funcţionale, comportamentale, introduce
principiul izofuncţionalismului. Acesta postulează analogia dintre sisteme diferite
ca natură, dar care se materializează prin corespondenţa biunivocă sau univocă
între mărimile de intrare şi de ieşire şi prin acelaşi mod de a reacţiona la influenţe
specifice. Principiul izomorfismului homomorfist permite elaborarea unor metode
generale de abordări cibernetice ale sistemelor prin metoda analogiei, a modelării,
a cutiei negre.
Structuralismul din domeniul matematicii, mai ales conceptul de „structură
de grup” a influenţat în psihologie apariţia conceptului de izomorfism, aceasta din
urmă înlocuind încetul cu încetul termenul contestat de analogie. La aceasta a
contribuit şi Filosofia Naturii, care a dezvoltat conceptul de organism, conceput ca
structură, ca totalitate. Organismul este în acest caz analog cu sistemul, a cărui
teorie generală a fost propusă de L. von Bertalanffy (1969). Noţiunea de izomorfism
este legată de relaţiile logice, de identitate, de asemănare etc. Altfel spus, izo-
morfismul înseamnă modalitatea riguroasă a analogiei. Grecescul analogia „raport”,
„legătură” desemnează asemănarea între două sau mai multe noţiuni, situaţii,
fenomene; indică punerea în corespondenţă a unor cunoştinţe esenţial diferite
pentru a surmonta diversitatea lor. În mod formal, o analogie este definită ca un
izomorfism între un domeniu de referinţă bine cunoscut şi un domeniu-ţintă, puţin
cunoscut. Atunci analogia permite transferul proprietăţilor domeniului de referinţă
la domeniul ţintă. Analogia intervine în procesul fundamental de dobândire de
cunoştinţe şi intervine în construirea de procese, în generalizarea de ipoteze, în
integrarea de noi cunoştinţe.
Raţionamentele prin analogie, cunoscute şi ca izomorfisme parţiale se definesc
ca inferenţă probabilă care constă în a conchide că unui obiect B îi aparţine o
anumită însuşire a, pe baza faptului că această însuşire aparţine obiectului A şi pe
baza constatării că obiectele A şi B au mai multe însuşiri esenţiale comune.
Raţionamentul se defineşte ca activitate de gândire intenţională, care odată ce
capătă formă se prezintă ca o înlănţuire de propoziţii ce permit să se conchidă cu
privire la valoarea de adevăr a celui din urmă. Raţionamentul prin analogie este
unul de tip euristic. Astfel concluzia lui este nesigură dar permite supoziţii într-un
46 Maria Neagoe, Cătălin Andrei Neagoe 14

domeniu, în parte necunoscut. În cazul unui asemenea tip de raţionament pot fi


diferenţiate două etape principale: a. punerea în corespondenţă parţială a două
domenii şi b. transferul proprietăţilor şi procedurilor de la un domeniu la altul.
După Aristotel, analogia desemnează în special asemănarea proporţională, comparaţia
între două raporturi. În general este posibil să se considere că raţionamentul prin
analogie se bazează de fapt pe morfisme stabilite mai mult sau mai puţin strict.
Pe lângă influenţa matematicii şi ciberneticii, cu privire la introducerea
conceptului de izomorfism în psihologie, a mai contribuit în mod consistent şi
neurologia. Astfel lui K. Goldstein (1995), neurolog şi psihiatru american de
origine germană, adept al gestaltismului, îi revine un merit deosebit în acest sens.
În numele teoriei gestaltiste el a atacat conceptul de arc reflex şi de reflex,
afirmând că un organism nu poate exista decât dacă reuşeşte să găsească în lume un
mediu adecvat, corespondent lui, dacă reuşeşte să facă un tot compatibil cu acesta.
Sub influenţa lui Goldstein, psihologia formei a fost transformată într-o episte-
mologie care tinde să cuprindă într-un model unic cunoaşterea lumii fizice,
biologice şi psihologice, astfel fiind enunţată ipoteza izomorfismului de structură –
postulând o omologie a legilor de organizare între aceste trei domenii. În
psihologia gestaltistă, izomorfismul se exprimă în corespondenţa dintre câmpurile
bioelectrice sau de excitaţie din activitatea sistemului nervos şi stările psihice
curente.
Între principiile gestaltismului, enunţate de Wertheimer, apoi de Koffka şi
Köhler se numără şi principiul izomorfismului. Acesta consideră că perceperea
obiectelor nu este o copie fidelă, o oglindă care reflectă, ci include funcţionalităţi
specifice cu tendinţe de organizare de forme şi semnificaţii (conduitele gestuale
ajută la înţelegere, dar au adesea valori de discurs de comunicare. De exemplu
surdomuţii evidenţiază acest fapt prin limbajul gestual).
Gestaltismul se referă la trei feluri de structuri: fizice, cerebrale şi perceptive.
W. Köhler a vrut să lămurească analogia dintre configuraţiile fizice, fiziologie şi
psihice. În acest sens, a enunţat teza că: percepţiile nu sunt simple urme ale senzaţiilor
ci sunt configuraţii unitare; comportamentul fiziologic şi cel psihologic, care de
altfel se află în strânsă unitate, formează un tot unitar. Sistemele fiziologice sunt în
ultimă analiză, de natură fizică (teoria configuraţiei) şi ca atare caracterele confi-
guraţiei întâlnite în domeniul fiziologiei se întâlnesc şi în cel al fizicii (electricitate,
domeniul caloric). În ceea ce priveşte teoria învăţării, Kohler a arătat că aceasta se
desfăşoară în condiţii de corespondenţă, între tensiunea câmpului exterior şi
interior, fiind epifenomen; înţelegerea, intuiţia şi insight-ul sunt fenomene înrudite.

4. CONCLUZII

Analiza fenomenelor umane, a cunoaşterii, a constituit obiect de studiu


pentru toate curentele şi poziţiile filosofice, atât din punct de vedere conceptual cât
şi metodologic. În psihologia cognitivă este deosebit de pregnantă cerinţa de
15 Problema cogniţiei în psihologie. IV 47

abordare, concomitent molară şi moleculară a fenomenelor sale specifice. Perspectiva


holistă şi cea infrastructurală se presupun reciproc. În consecinţă, este dezirabil, ca
filosofia, în particular filosofia ştiinţei, să fie repusă pe un loc mai vizibil în
contextul ştiinţelor care participă la elucidarea inteligenţei naturale – alături de
inteligenţa artificială şi de ştiinţe ale naturii precum biologia, chimia, fizica. Tot
aşa exerciţiile de conştientizare a suportului paradigmatic, a metodologiei generale
aflată la baza unor cercetări le-ar putea face mai eficiente atât teoretic dar şi
practic. Ele ar putea trece de la simpla constatare, clasare a datelor către inferenţe
superioare, soldate cu surprinderea esenţialului.

Primit în redacţie la: 15. I. 2009

BIBLIOGRAFIE

1. AVENARIUS, R., Critique of Pure Experience, USA, Oxford University Press, 1996.
2. AVENARIUS, R., The Human Concept of the Worl, USA, Oxford University Press, [1891] 2002.
3. BACON, F., The New Organon, Cambridge, Cambridge University Press, 2008.
4. BENUSSI, V., Experiment with the unconscious. Writings, Roma, Editura Cortina, 2006.
5. BERGSON, H., Matière et mémoire, Dover Publications, [1896] 2004.
6. BERKELEY, G., Scrieri metafizice, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1997.
7. BERKELEY, G., Tratat asupra principiilor cunoaşterii omeneşti, Bucureşti, Editura Humanitas,
2004.
8. BERTALANFFY, L. von, Robots, Men and Minds: Psychology in the Modern World, New York,
Editura Routledge, 1969.
9. BRIGHTMAN, E.S., Introduction to Philosophy, LLC, Kessinger Publishing, 2003.
10. CORDEMOY, de G., Traité de l'esprit de l'homme et de ses facultés et fonctions, et de son union
avec le corps. Suivant les principes de René Descartes, Paris, Editura PUF, [1666] 1997.
11. DESCARTES, R., Texte fundamentale, Bucureşti, Editura Antet, 2003.
12. DUHEM, P.M.M., The Aim and Structure of Physical Theory, Princeton Science Library, 2002.
13. FABIAN, R., C. von Ehrenfels: Life and Work, Rodopi Editions, 1986.
14. FICHTE, J.G., Doctrina ştiinţei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.
15. GOLDSTEIN K., The Organism: A Holistic Approach to Biology Derived from Pathological
Data in Man, Editura Zone Books, 1995.
16. HARTLEY, D., Human Nature, New York, State University of New York Press, 1999.
17. HEGEL, G.W.F., Fenomenologia spiritului, Bucureşti, Editura IRI, 2000.
18. HERBART, J.F., Psihologia ca ştiinţă, Bucureşti, Editura Polirom, 2000.
19. HOBBES, T., Human Nature and De Corpore Politico, USA, Oxford University Press, 1999.
20. HUME, D., Cercetare asupra intelectului omenesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1987.
21. HUSSERL, E., Cercetări logice I. Prolegomene la logica pură, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.
22. JAMES, W., Introducere în filosofie, Bucureşti, Editura ALL, 1999.
23. KANT, I., Critica raţiunii pure, Bucureşti, Editura IRI, 1998.
24. KING, D., Max Wertheimer and Gestalt Theory, New York, Cambridge University Press, 2001
(4th Editura).
25. KOFFKA, K., Principiile psihologiei gestaltiste, Bucureşti, Editura All, 1999.
26. KÖHLER, W., Gestalt Psychology: An Introduction to New Concepts in Modern Psychology,
Quarterly Journal of Experimental Psychology, 32, 1985, p.3–25.
48 Maria Neagoe, Cătălin Andrei Neagoe 16

27. LEIBNITZ, G.W., Noi eseuri asupra intelectului uman, Bucureşti, Editura Grinta, 2008.
28. LEWIN, K., Principles Of Topological Psychology, Munshi Press, 2007.
29. LOCKE, J., An Essay Concerning Human Understanding, Paris, PUF, 1995.
30. MACH, E., The Analysis of Sensations, Perception & Psychophysics, 33, 1984.
31. MALEBRANCHE, N., Philosophical Selections, Indianapolis, Editura Hackett Publishing Company,
1992.
32. MEINONG, A., On Possibility and Probability, Rodopi Bv Editions, [1915] 1995.
33. MUCCHIELLI, R., Dinamica grupurilor, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980.
34. MULLER, J.P., Comparative Physiology of the Visual Sense, London, Ashgate Publishing, [1826]
2006.
35. NEAGOE, M., Problema cogniţiei în psihologie. I, Revista de psihologie, 54, 1–2, Editura Academiei
Române, 2008, p. 35–48.
36. NEAGOE, M., Problema cogniţiei în psihologie. II, Revista de psihologie, 54, 3–4, Editura
Academiei Române, 2008, p. 203–212.
37. PEARSON, K., Matter and soul, London, Editura Springer, [1886] 1991.
38. POINCARÉ, H., Science and hypothesis, Cambridge, Cambridge University Press, [1905] 2006.
39. SCHELLING, F.W.J., Introducere la schiţa sa a unui sistem de filosofie a naturii, Bucureşti,
Editura Dacia, 2002; SCHELLING, F.W.J., Sistemul idealismului transcendental, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1995.
40. SKINNER, B.F., Despre behaviorism, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
41. THORNDIKE, E.L., The Elements of Psychology, Editura Prentice Hall, [1905] 2009.
42. WALTER, P., Plato and Platonism, Dover Publications, 2003.
43. WOLFF, C., Psihologia empirică şi psihologia raţională, Bucureşti, Editura Academiei Române,
1988.
44. WUNDT, W., An Introduction to Psychology, Editura Cornell University Library, [1912] 2009.

REZUMAT

Studiul porneşte de la complexitatea şi totodată dificultatea studierii cogniţiei, implicit de la


necesitatea ca, în psihologie, să se adopte o viziune enciclopedistă, o perspectivă psihologică largă,
bazată pe sistematizări şi evaluări complexe, centrate pe contribuţii a diferite discipline ştiinţifice şi
curente psihologice. În acest context, apare ca stringentă cerinţa de cunoaştere a paradigmelor şi
metodologiei aferente, în baza cărora se realizează interpretări ale unor fenomene şi comportamente
psihologice. Temă preferată, cu multiple aşteptări pentru elucidarea sistemului cognitiv uman,
totodată extrem de dificilă – cercetarea tipurilor de relaţii posibile între structurile şi funcţiile
creierului, pe de o parte, şi structurile şi funcţiile psihice, pe de alta – sugerează nevoia de cunoaştere
a modului în care, în psihologie şi filozofie, au fost înţelese raporturile dintre spirit şi materie, spirit şi
corp, spirit şi creier. Drept urmare, analiza noastră vizează două aspecte: (a) poziţiile filozofice
tradiţionale, regăsite în noile dezbateri cu privire la tipurile de raporturi menţionate; (b) soluţii
contemporane, în psihologie, la paradigma dualităţii spirit–corp (paralelismul psihofiziologic şi
ipoteza izomorfismului de structură).
APLICAŢII ALE NOILOR TEHNOLOGII DE IMAGISTICĂ CORTICALĂ ÎN
DETECŢIA COMPORTAMENTULUI SIMULAT

MIHAI ANIŢEI*
VIOREL PAŞCA**

APPLICATIONS OF THE NEW TECHNIQUES OF THE CORTICAL IMAGERY


TO DETECT THE SIMULATED BEHAVIOR
Abstract
The scientific basis of simulated/feigned behavior detection by using the polygraph are
questionned by a part of the academic community, due to the lack of consistent theories that sustain
the causative link between the cognitive proccesses involved in the simulation and the peripheral
physiologic parameters being measured (respiratory parameters, cardiovascular, electrodermal reaction). In
this context, the neurosciences are being used more often in order to approach the cognitive level of
the simulated/feigned behavior and understanding the neurophysiological substratum of the mental
processes that are underneath. The article presents an overview regarding research results in the field
of Electroencephalography (EEG) usage and Functional Magnetic Resonance Imaging (fMRI) in
order to establish neurophysiologic correlations of the simulated/feigned behavior at a cortical level.
We show recent research results from last years and also techniques and methods of experimental
approach of the simulated behavior by using this technology. The exploration of cortical information
processing mechanisms has shown that the simulation is not a monolithic concept and also that there
is a variety of subtypes and categories in this conceptual field, that own different cortical projections
and need different types of processing the information. The conclusion of the article shows that the
operationalization of this technologies must be synchronized with fundamental research regarding the
development of strong scientific theories on the simulated/feigned behavior and not the last, with
analyzing ethical, juridical and politic consequences.
Cuvinte cheie: imagistică corticală, comportament simulat, tehnologii moderne.
Key words: cortical imagery, behavior simulated, modern techniques.

Solicitările crescute din domeniul siguranţei şi securităţii naţionale şi inter-


naţionale, nevoia de fundamentare a deciziilor din justiţie pe adevăruri verificabile
ştiinţific, selecţia şi evaluarea periodică a personalului din anumite instituţii ale
statului sau domenii de cercetare, constituie factori de presiune pentru dezvoltarea

*
Universitatea din Bucureşti
**
Laboratorul poligraf din Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Maramureş

Rev. Psih., t. 56, nr. 1–2, p. 49–62, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010
50 Mihai Aniţei, Viorel Paşca 2

şi perfecţionarea tehnicilor de detecţie a comportamentului simulat şi de identificarea a


vectorilor de criminalitate. După Ciofu (1974), aspectul inaparent al simulării este
evidenţiat prin indicatori fiziologici cum ar fi: pulsul, ritmul respirator, reacţia
electrodermală. În timp ce tehnologiile clasice (poligraful, analiza stresului vocal
sau chiar, mai recent, realizarea unor imagini termice la nivelul feţei) se bazează pe
investigarea unor indicatori fiziologici periferici (ai sistemului nervos vegetativ),
comportamentul simulat, prin caracterul său intenţionat, care-l diferenţiază de
simpla eroare, are o determinarea cognitivă superioară. Dezvoltarea noilor tehnologii
de imagistică a creierului a impulsionat crearea unor aplicaţii pentru acest domeniu,
prin evidenţierea unor structuri şi corelate fiziologice corticale subiacente compor-
tamentului simulat.
Translatarea cercetărilor de la indicatorii fiziologici periferici spre corelatele
neurofiziologice corticale aduce obiectul investigaţiei în „miezul problemei”.

1. APLICAŢII ALE TEHNOLOGIILOR DE IMAGISTICĂ A CREIERULUI


ÎN DETECŢIA COMPORTAMENTULUI SIMULAT

Progresele tehnologice din ultimele două decenii au făcut posibilă observarea


proceselor neurofiziologice corticale, cu o mare exactitate în timp şi în spaţiu.
Astfel, studierea relaţiei dintre procesele cognitive şi neurofiziologice se face prin
utilizarea unor tehnologii care includ: electroencefalografia (EEG), magnetoencefalo-
grafia (MEG), tomografia cu emisie de pozitroni (PET) şi imagistica prin
rezonanţă magnetică funcţională (fMRI). Două dintre aceste tehnici, EEG şi fMRI,
au fost operaţionalizate ca posibile alternative ale poligrafului.

1.1. ELECTROENCEFALOGRAFIA (EEG)

Este expresia variaţiilor lente de potenţial de la nivelul neuronilor piramidali


corticali, ale căror dendrite orientate radial şi perpendicular pe scoarţă formează
dipoli electrici alterni somatodendritici (Ciofu, I., Golu, M., Voicu, C., 1978).
Câmpul electric produs de potenţialele post-sinaptice neuronale (EPSPS) este emergent
la nivelul scalpului, unde se măsoară cu ajutorul unor electrozi. Modificările de
potenţial au fost asociate cu evenimente cognitive şi perceptive specifice (Aniţei,
2007b), fiind denumite potenţiale evocate (PE) şi potenţiale asociate evenimentului
(ERP – event-related potentials). În timp ce potenţialele evocate (PE) reflectă
procesările corticale ale stimulilor fizici, potenţiale asociate evenimentului (ERP)
sunt cauzate de procese cognitive superioare, care pot implica memoria, expectanţa,
atenţia sau diferite stări mentale. Rosenfeld (1987), Farwell şi Donchin (1991) au
raportat primele rezultate privind utilizarea EEG-ului în detecţia comportamentului
simulat, prin identificarea unor ERP-uri specifice care au fost corelate cu
recunoaşterea unor informaţii cu valoare de culpabilitate. Dintre toate tipurile de
ERP, validitatea predictivă cea mai ridicată pentru detecţia comportamentului
3 Imagistică corticală şi comportament simulat 51

simulat o au potenţialele P300. Acronimul folosit pentru denumirea lor indică


polaritatea pozitivă şi timpul de latenţă (300 milisecunde de la apariţia stimulului).
Semnalul cel mai puternic al acestor unde este măsurat, de obicei, în zona lobului
parietal. Prezenţa, amplitudinea, durata şi localizarea acestui semnal sunt adesea
folosite ca elemente pentru măsurarea funcţiei cognitive în procesele de luare a
deciziilor. Potenţialele P300 au două componente, cunoscute ca semnale P300a
(denumite şi „non-ţintă”) şi P300b (denumite şi „ţintă”). Aceste semnale particula-
rizează răspunsul la stimuli diferiţi: componenta P3a reflectă procesările preatenţionale
fronto-parietale iar P3b pe cele temporo-parietale, asociate mecanismelor atenţionale
şi ale memoriei (Farwell et al., 1991). Variabilitatea P300 este asociată cu unele
afecţiuni neurologice, fenomenul de îmbătrânire, consumul de alcool şi în general
cu addicţiile, dar şi cu nivelul recompensei/pierderii pe care subiecţii îl estimează
în diferitele alternative decizionale. Există o gamă largă de utilizări ale potenţialului
P300 în cercetarea ştiinţifică, care variază de la studiile clinice până la investigarea
unor procese cognitive (procesele decizionale, detectarea stimulilor etc.).
Aplicaţiile privind utilizarea EEG/ERP în detecţia comportamentului simulat
au valorificat cercetările efectuate în cadrul unor laboratoare private (Brain
Fingerprinting Laboratories), de dr. Lawrence A. Farwell. Rezultatele examinării
unor suspecţi au fost admise ca probe, de unele instanţe din S.U.A., încă din anul
2003. Credibilitatea acestei tehnologii se datorează, în parte, şi caracterului involuntar
şi necontrolabil al potenţialelor P300 şi faptului că nu au legătură cu reacţia
emoţională a subiectului. Procedura de examinare vizează prezentarea unei liste cu
trei categorii de stimuli: stimuli ţintă (cunoscuţi de suspect), stimuli irelevanţi şi
stimuli investigativi (informaţie relaţionantă infracţiunii). Subiectul răspunde
printr-o reacţie motorie (acţionarea unor butoane) în funcţie de prezenţa/absenţa
recunoaşterii stimulilor. Mecanismele corticale generează modificări ale potenţialului
P300, într-o fracţiune de secundă din momentul în care un individ recunoaşte şi
procesează stimulul recepţionat, numai dacă acesta este semnificativ sau important
pentru el. În cazul stimulilor irelevanţi aceste activări nu se produc, fapt ce permite
discriminarea situaţiilor în care un subiect deţine sau nu deţine informaţii
relaţionate infracţiunii. Ulterior, dinamica P300 a fost integrată într-un complex de
reacţii electroencefalografice asociate proceselor mnezice, denumite generic
MERMER (memory and encoding related multifaceted electroencephalographic
response) (Farwell, 2001). Cercetările pentru utilizarea acestei tehnici sunt în
continuă dezvoltare (Rosenfeld et al., 2004). Avantajele EEG/ERP în detecţia
comportamentului simulat sunt determinate de rezoluţia temporală ridicată a
înregistrărilor (de ordinul milisecundelor) şi de folosirea unor echipamente portabile,
iar ca dezavantaje se invocă rezoluţia spaţială scăzută şi inconveniente legate de
configuraţia unor electrozi şi disconfortul pe care-l generează în timpul interogatorului.
Trebuie consemnată şi vulnerabilitatea acestor tehnici la anumite contramăsuri
(artefacte pentru eludarea detecţiei) utilizate de subiecţi.
52 Mihai Aniţei, Viorel Paşca 4

1.2. IMAGISTICA PRIN REZONANŢĂ MAGNETICĂ FUNCŢIONALĂ (FMRI)

Imagistica prin rezonanţă magnetică funcţională este un tip particular de


scanare prin rezonanţă magnetică, în care se măsoară reacţia hemodinamică
asociată activităţii neuronale a creierului. Creşterea ratei metabolismului oxigenului
din unele regiuni corticale constituie un indicator al activării neuronale, care
evidenţiază dinamica unor procese cognitive în timpul efectuării unor sarcini
(Aniţei, 2007a). Monitorizarea fluxului sanguin spre zonele corticale cu metabolism
ridicat este posibilă pe baza proprietăţilor diamagnetice ale hemoglobinei, atunci
când este oxigenată, şi respectiv paramagnetice, atunci când este dezoxigenată.
Aceste corespondenţe hemodinamice ale metabolismului neuronal au fost definite
generic BOLD (Blood-Oxygen-Level Dependent) de dr. Seiji Ogawa, în 1990.
Semnalele BOLD sunt înregistrate prin rezonanţă magnetică, creşterea fluxului
sanguin fiind asociată cu o amplitudine ridicată a semnalelor şi invers. Sistemul
utilizează magneţi superconductivi, de mari dimensiuni, răciţi prin criogenare
aproape de 0 grade Kelvin, pentru a produce câmpul magnetic static de mare intensitate
necesar. Tehnologia este una dintre cele mai recente forme de neuroimagistică,
având avantajele unei invazivităţi scăzute, lipsei de radiaţii şi a unei rezoluţii
spaţiale bune, motiv pentru care este folosită ca principal instrument de cercetare în
cartografierea creierului uman. Efectele BOLD sunt vizualizate utilizând achiziţia
rapidă de imagini volumetrice (spaţiale), la intervale de 1–4 sec, în timpul scanării.
Imaginile rezultate sunt reprezentate cu ajutorul voxelilor. Un voxel este un
element de volum reprezentând o valoare pe un caroiaj într-un spaţiu tridimensional
(similar pixel-ului, care reprezintă imaginile 2D). Sunt frecvent utilizaţi în tehnicile
de vizualizare şi analiză a datelor ştiinţifice şi medicale. Dimensiunile unui voxel
acoperă volumul unui cub cu latura de 2–4 mm din ţesutul explorat. Ca şi pixelii, ei
nu conţin date despre coordonatele lor, dar poziţia lor relativă poate fi dedusă în
raport cu alţi voxeli. În consecinţă, sistemul fMRI poate furniza o secvenţă de
imagini 3D ale creierului, indicând zonele în care metabolismul oxigenului şi, prin
inferenţă, activitatea neurală este mai intensă în timpul executării unor sarcini (de
exemplu, a spune adevărul sau a distorsiona informaţia). Această tehnologie nouă
din domeniul neuroştiinţelor are aplicabilitate în detecţia comportamentului simulat.
Studiile experimentale privind utilizarea fMRI în detecţia comportamentului
simulat au fost promovate imediat după atacul terorist din 11 septembrie 2001 şi au
avut la bază diferite designuri de cercetare (Spence et al., 2001; Langleben et al.,
2002, 2008; Ganis et al., 2003; Kozel et al., 2004; Gamer, 2007; Monteleone,
2008). Condiţiile experimentale presupun, de regulă, răspunsuri motorii ale subiecţilor,
prin apăsarea unor butoane de culori diferite, în funcţie de sensul afirmativ sau
negativ al răspunsului. Sarcinile experimentale sunt diferite de la un studiu la altul
şi vizează: recunoaşterea unor afirmaţii corecte sau incorecte despre evenimente
din memoria episodică sau despre activităţile pe care subiecţii le-au desfăşurat în
aceeaşi zi, identificarea unor cărţi de joc sau a unor cartonaşe cu un număr pe care
subiecţii l-au ales dintr-un set de cartonaşe diferite, comiterea unor erori intenţionate în
5 Imagistică corticală şi comportament simulat 53

prezentarea unor date şi informaţii biografice furnizate de subiecţi, scenarii bazate


pe comiterea unor infracţiuni „fictive” etc. Cu toate diferenţele legate de arhitectura
cercetărilor evocate, concluziile acestor studii arată potenţialul sistemului de a
discrimina răspunsurile adevărate de cele false cu ajutorul imaginilor spaţiale ale
fMRI. Diferenţele care trebuie să fie notate includ: situaţiile în care subiecţii au
ales să mintă sau li s-a impus asta, modalităţile de prezentare a stimulului şi de
răspuns, motivaţia subiectului şi implicarea sa emoţională, diferitele strategii de
simulare verificate (adiţie, omisiune, substituire etc.).
Sistemul prezintă dezavantaje legate de costurile foarte ridicate (numai
scanerul costă 1–5 milioane de dolari), nu este portabil, nivelul de zgomot din
timpul scanării este foarte ridicat şi presupune protecţia auditivă a subiectului
(îngreunează comunicarea directă), este vulnerabil la cele mai mici mişcări ale
capului, şi nu în ultimul rând necesită o infrastructură complexă, care include:
cameră izolată magnetic, cameră de control separată, cameră pentru echipamente,
unde sunt localizate amplificatoare, computere, dispozitive de stocare (Huettel et
al., 2004). Criteriile de admisibilitate pentru test exclud subiecţii care au implanturi
chirurgicale cu diferite materiale feromagnetice (de exemplu, stimulator cardiac,
proteze) şi pe cei care suferă de claustrofobie.

2. CORELATE NEUROFIZIOLOGICE CORTICALE


ALE COMPORTAMENTULUI SIMULAT

Imagistica corticală a identificat patru principale regiuni de activare a


creierului în timpul comportamentului simulat: prefrontală şi frontală, parietală şi
subcorticală (Lee et al., 2002; Langleben et al., 2002; Kozel et al., 2004).

2.1. REGIUNEA PREFRONTALĂ ŞI FRONTALĂ

Activarea prefrontală este semnificativă în timpul manipulării şi integrării


informaţiei, strategiilor de planificare şi în timpul funcţiilor de execuţie şi control
(Prabhakaran et al., 2000). Activarea regiunii fronto-polar-prefrontală (BA 10 –
prescurtare pentru aria Brodmann 10) este o manifestare a procesului de fixare a
obiectivelor primare şi secundare. Activările din zona dorsolaterală a regiunii
prefrontale (BA 9 şi 46) sunt specifice în anticiparea performanţei, în reactualizarea
intenţionată (Schachter et al., 1997), în reprezentarea memoriei de lucru (Prabhakaran
et al., 2000), în control cognitiv (McDonald et al., 2000) şi în selecţia strategiilor
de reactualizare implicate în procesele de simulare (Rowe et al., 2000). Activarea
cortexului prefrontal a fost raportată în mai multe studii privind sarcinile cu nivel
de solicitare crescută, de durată sau de manipulare a informaţiilor în memoria de
lucru (Joanides et al., 1998; Rypma şi Esposito, 1999).
În concluzie activarea prefrontală reflectă starea memoriei de lucru în timpul
retenţiei temporare a informaţiei integrate, respectiv solicitarea, durata sau manipularea
memoriei de lucru (Prabhakaran et al., 2000).
54 Mihai Aniţei, Viorel Paşca 6

2.2. REGIUNEA PARIETALĂ

Activarea regiunii BA 40 a fost raportată de Lee (2002) într-un experiment în


care una dintre sarcinile subiecţilor a fost să compare serii de trei cifre prezentate
consecutiv şi să răspundă sincer/nesincer dacă seriile sunt identice. Rezultatul este
congruent cu studiile anterioare privind implicarea reţelei fronto-parietale în
sarcinile de comparare şi calcul aritmetic (Cowell et al., 2000; Pesenti et al., 2000).
Deşi este evident că regiunea parietală medială reprezintă o zonă corticală extinsă
şi probabil că are multe funcţii asociate, această segregare funcţională este relativ
puţin cunoscută. Se consideră că partea anterioară a regiunii parietale mediale este
activată doar atunci când subiecţii dispuneau de scheme mentale în care să plaseze
informaţia nouă, recepţionată (Maguire et al., 1999).

2.3. REGIUNEA TEMPORALĂ

Activarea zonei BA 21 este specifică stimularii vizuale şi a fost evidenţiată şi


în experimentele de simulare a deteriorării memoriei (Lee, 2002), în care subiecţilor
le-au fost prezentate imagini pe care le-au distorsionat în mod deliberat (de
exemplu, îşi spuneau că este figura nr. 8 când de fapt priveau figura 3).

2.4. REGIUNEA SUBCORTICALĂ

Activarea regiunilor subcorticale, caudată şi cingulată posterioară (BA 23), a


fost asociată cu inhibarea regulilor învăţate anterior şi simularea de erori ale memoriei
(Amos, 2000; Maguire, 1999). S-a sugerat că un rol important al regiunii cingulate
posterioare este de „cuplare” a informaţiilor primite la repertoriul cunoştintelor
activate, formând astfel o reprezentare coerentă a discursului. Activarea comună a
regiunii parietale anterior mediale/posterior cingulată reflectă încorporarea directă
a informaţiei într-o schemă mentală existentă (Maguire, 1999). Această opinie este
în acord cu observaţiile făcute în cadrul unor experimente în care toţi participanţii
aveau stabilite cadre mentale pentru simulare, cu mult înainte de a fi supuşi scanării
fMRI. Amos (2000) a raportat o creştere a erorilor atunci când unităţile de activare,
reprezentate de neuronii striaţi, au fost reduse, aşa cum se întâmplă la persoanele
afectate de sindromul Parkinson sau Huntington. Aceste descoperiri sugereaza rolul
important al lobului caudat în inhibarea răspunsului uzual şi în monitorizarea
erorilor de performanţă atunci cand o persoană încearcă să simuleze afectarea
memoriei.
În concluzie se poate afirma că activările circuitelor prefrontale (BA
10/9/46), parietale (BA 40) şi subcorticale (caudată şi cingulat posterioară) pot
constitui „markeri” neuronali importanţi, care permit dezvoltarea unor metode
valide şi sensibile pentru detectarea simulării. Corelatele corticale ale simulării nu
sunt încă pe deplin înţelese, acesta fiind un comportament complex, care presupune
răspunsuri mai intens procesate, în timp ce adevărul, sinceritatea, se caracterizează
7 Imagistică corticală şi comportament simulat 55

prin răspunsuri de rutină, mediate de structurile cerebrale posterioare (Langleben,


D.D., 2005). .Uneori variabilitatea inter-subiect este atât de mare încât, analizând
datele imagistice rezultate în urma unui experiment cu 14 participanţi, Monteleone
et al., 2008, au identificat ca fiind comună, în 71% din cazuri, doar activarea
cortexului prefrontal medial. Există studii de caz (Langleben et al., 2008) în care s-au
identificat şi activări ale structurilor limbice (amigdala şi hipocâmpul). Se deschide
în acest fel posibilitatea introducerii în modelul prefronto-pariental al simulării şi a
structurilor limbice, împreună cu corelatele lor emoţionale şi cognitive. Investigarea
unor subiecţi din sfera clinică şi utilizarea unor paradigme experimentale diferite
poate aduce rafinamente teoretice ulterioare.

3. NEVOIA DE CERCETĂRI FUNDAMENTALE ŞI DE REVIZUIRI CONCEPTUALE

În pofida limitelor poligrafului nu există, în prezent, alternative tehnice


viabile pentru detecţia comportamentului simulat. După revizuirea EEG-ului şi
fMRI-ului, alături de alte tehnici care nu se bazează pe neuroştiinţe (analiza
stresului vocal, măsurarea comportamentului), Consiliul Naţional al Cercetării din
Statele Unite (National Research Council) a concluzionat că aceste potenţiale
alternative pot fi promiţătoare, dar la stadiul cercetărilor actuale, nici una dintre ele
nu a demonstrat o performanţă superioară poligrafului şi, deocamdată, acesta nu
poate fi suplinit în scopuri de screening, cel puţin în viitorul apropiat (CRSEP,
2002). Aceasta nu înseamnă că eforturile cercetărilor actuale sunt lipsite de valoare,
ci mai degrabă trebuie aprofundate şi dezvoltate pentru a le face operaţionale,
viabile şi utile. Rezultatele unor investiţii private în cercetarea acestor domenii de
aplicabilitate a EEG-ului şi fMRI-ului s-au materializat în obţinerea unor brevete şi
licenţe pentru comercializarea unor sisteme, prezentate pe site-urile comerciale ale
unor firme şi laboratoare private. Există voci care susţin că rapiditatea cu care
unele firme doresc să comercializeze aceste tehnologii (Happel, 2005), în absenţa
unor studii consistente de validare ştiinţifică, ar putea aduce prejudicii pe termen
lung privind credibilitatea şi valoarea lor. Bashore et al., 1993, Iaccono (2000)
recomandă ca înainte de operaţionalizarea unor noi tehnologii în detecţia compor-
tamentului simulat eforturile să fie direcţionate spre cercetarea fundamentală, în
scopul elaborării unei ştiinţe a detecţiei comportamentului simulat. În consens cu
acesta, Cacioppo (2000) susţine că „Cercetările ştiinţifice au furnizat o listă lungă
de corelaţii între anumite variabile psihologice şi indicatorii psihofiziologici asociaţi.
O teorie ştiinţifică este o descriere de interrelaţii cauzale, ori corelaţiile psihofizio-
logice nu sunt cauzale” (p. 20). Observarea unor corelaţii fiziologice în absenţa
unei teorii de bază privind cauzalitatea fenomenului presupune ca, metodologic,
mai multe ipoteze alternative să fie verificate pentru ca rezultatele cercetării să fie
operaţionale. Cu toate acestea, în studiul activităţii corticale, este greu să subestimezi
56 Mihai Aniţei, Viorel Paşca 8

capacitatea de a demonstra o legătură cauzală între activitatea neuronală specifică


şi performanţă (Kosslyn, 2003). Realizarea unei teorii ştiinţifice a comportamentului
simulat, fundamentată pe explicarea unor principii cauzale, este un demers necesar,
dar greu de realizat, şi în vectorizarea cercetărilor spre acest scop trebuie urmărite
cel puţin patru obiective majore (Happel, 2005).

3.1. ELABORAREA UNOR STRATEGII CAPABILE SĂ CATEGORIZEZE COMPOR-


TAMENTUL SIMULAT

Există mai multe tipuri (strategii) de simulare (adiţie, omisiune, distorsionarea


informaţiei, contrafacere, inventare, substituirea, tăcere etc.) şi este posibil ca diferite
procese cognitive şi neuronale să fie implicate în generarea lor. Ganis (2003) arată
că minciunile premeditate, care dezvoltă o parte corectă a unei poveşti, implică
regiuni corticale diferite, faţă de minciunile spontane. Se argumentează astfel,
ştiinţific, faptul că simularea nu este un comportament singular ci mai degrabă o
etichetă, un concept umbrelă, în spatele căruia se ascund procesări cognitive şi
mecanisme neuronale diferite. Categorizarea ar ajuta la îndepărtarea unor confuzii
legate de compararea rezultatelor unor cercetări, care în mod nediferenţiat,
abordează experimental comportamentul simulat ca fiind un concept „monolitic”.
Prin elaborarea unor tehnici experimentale specifice pentru fiecare categorie
conceptuală, măsurătorile psihofiziologice vor putea fi interpretate mai acurat.

3.2. DEZVOLTAREA UNUI MODEL PSIHOLOGIC ABSTRACT PENTRU FIECARE TIP


DE SIMULARE

Domeniul ştiinţelor cognitive a făcut progrese remarcabile în divizarea


proceselor psihologice în mai multe procese cognitive complexe. Modele psihologice
abstracte ar trebui definite pentru fiecare categorie conceptuală din sfera simulării.
Procesele cognitive implicate în definirea acestor modele pot include, spre exemplu,
reactualizările memoriei declarative, negaţia sau retractarea în faţa unor stimuli
adverşi, inhibiţia răspunsului şi informaţiile eronate. Avantajul divizării comporta-
mentului simulat în mai multe procese psihologice constituente ar fi că, într-un
scenariu operaţional, poate fi mai utilă identificarea proceselor particulare ale
creierului, cum ar fi accesul la memoria senzorială, decât detecţia comportamentului
simulat, în sine. Spre exemplu, într-un interogatoriu, poate fi mai puţin important
să ştii că subiectul minte decât să stabileşti dacă el ascunde informaţii sau le
distorsionează.

3.3. IDENTIFICAREA SUBSTRATULUI NEUROFIZIOLOGIC SPECIFIC PENTRU FIECARE


TIP DE SIMULARE

Este posibil ca pentru fiecare tip de comportament simulat să existe „tipare”


specifice ale activităţii corticale, definite în termeni de localizare spaţială şi
secvenţe temporale. Neuroştiinţele cognitive au făcut progrese remarcabile în
9 Imagistică corticală şi comportament simulat 57

localizarea proceselor (funcţiilor) cognitive complexe, utilizând metode ca: EEG,


PET şi fMRI (Aniţei, 2007a). Uneori este mai indicat să se utilizeze aceste
tehnologii ca instrumente de cercetare pentru fundamentarea unor teorii ştiinţifice
decât ca instrumente de substitut ale poligrafului tradiţional, în absenţa unor
delimitări conceptuale. Soluţii pentru definirea bazelor neuronale ale comportamentului
simulat pot fi găsite şi în alte zone ale cercetării neuropsihologice. Spre exemplu
aptitudinea individului de a simula nu este prezentă la naştere dar se dezvoltă în
paralel cu maturizarea biologică şi psihosocială. În situaţia unor afecţiuni neurologice,
cum ar fi autismul, subiecţii nu dezvoltă multe dintre aptitudinile sociale cores-
punzătoare stadiilor de dezvoltare, printre care şi acelea de simulare. Baron-Cohen
(2000) dezvoltând conceptul de „teorie a minţii” – ToM („theory of mind”) arată că
incapacitatea de a face distincţie între realitatea subiectivă şi realitatea văzută de
celălalt, poate fi o posibilă cauză a eşecului copiilor autişti de a putea minţi efectiv
pe cineva.

3.4. STABILIREA UNOR LEGĂTURI ÎNTRE SUBSTRATUL NEUROFIZIOLOGIC AL


SIMULĂRII ŞI INDICATORII PSIHOFIZIOLOGICI UTILIZAŢI ÎN PREZENT ÎN DETECŢIA
COMPORTAMENTULUI SIMULAT

Experienţa îndelungată privind utilizarea poligrafului şi a altor mijloace


clasice de detecţie a comportamentului simulat trebuie valorificată prin stabilirea
unor corespondenţe între indicatorii fiziologici periferici, utilizaţi în mod tradiţional şi
indicatorii neurofiziologici corticali şi integrarea lor într-o teorie unitară, complexă.
Într-o paradigmă experimentală bazată pe testul cunoştinţelor de culpabilitate
(GKT), test utilizat frecvent în tehnica poligraf (Bauerman et al., 2007) au
monitorizat prin fMRI activitatea corticală, în paralel cu măsurarea timpului de
reacţie şi a reacţiei electrodermale. Ei au evidenţiat o relaţie liniară între reacţia
electrodermală, timpul de reacţie, activitatea cerebelului, cortexul frontal inferior
drept şi zona motorie asociată, stabilind pentru prima dată o legătură între
evaluările comportamentale, arousalul fiziologic simpatic şi activările neuronale.
Simularea este o variantă complexă a comportamentului uman, a cărei explicare
ştiinţifică presupune abordarea concomitentă a nivelurilor cognitive, fiziologice şi
comportamentale (Aniţei, Paşca, 2009). Dacă noile tehnologii neuroimagistice vor
fi folosite doar ca instrumente operaţionale, de substitut pentru tehnicile tradiţionale,
atunci demersul pentru fundamentarea unei teorii ştiinţifice unitare, articulate,
privind comportamentul simulat este prejudiciat.
Cercetările pentru fundamentarea unei teorii ştiinţifice complexe pot aduce şi
clarificări suplimentare. Din punct de vedere istoric, eforturile cercetărilor nu au
fost dirijate numai spre încercările de a detecta comportamentul simulat, ci şi spre
a-l preveni, contracara sau anihila. Tehnicile de subminare a simulării, prin
utilizarea unor agenţi farmacologici (alcool, pentothal de sodiu, scopolamină etc.),
care reduc capacitatea sau intenţia individului de a minţi, au fost abandonate din
58 Mihai Aniţei, Viorel Paşca 10

considerente etice şi din lipsa unor probe empirice. S-a sugerat că o alternativă
non-farmacologică a acestor tehnici ar putea fi stimularea magnetică transcraniană
(TMS). Această tehnologie utilizează câmpuri magnetice pulsatile care interferează
pattern-urile de activitate neuronală existente într-o porţiune localizată a creierului
(Aniţei, 2007b). Ea a fost folosită în studii clinice (pentru tratamentul depresiilor)
şi ca instrument de cercetare pentru studiul impactului neurofiziologic al unor
„leziuni virtuale” induse în anumite arii selectate din creier. Dincolo de unele
consideraţii etice, este posibil ca această tehnologie să fie utilizată ca un „ser
magnetic al adevărului”, dar nu există încă suficiente probe ştiinţifice că ea ar fi
practică şi sigură (Happel, 2005).

4. IMPLICAŢII ETICE ŞI JURIDICE ALE NOILOR TEHNOLOGII

Deoarece principalele domenii de aplicare ale noilor tehnici de detecţie a


comportamentului simulat vizează sistemele de justiţie, apărare şi securitate, problema
operaţionalizării şi utilizării pe scară largă este supusă unor ample dezbateri etice,
juridice şi politice. Există opinii care afirmă că, fiind în pericol intimitatea şi
credibilitatea unor persoane, detecţia comportamentului simulat este „un lucru mult
prea serios pentru a fi lăsat numai în seama oamenilor de ştiinţă” (Happel, D.M.,
2005, p. 681). Exigenţele etice şi juridice ar putea ridica probleme privind viabilitate
oricărui sistem de detecţie a simulării, indiferent de precizia şi siguranţa sa. În acest
sens este citată interpretarea unui judecător al Curţii Supreme de Justiţie din S.U.A,
care afirma necesitatea de a păstra juriului funcţia sa de bază, aceea de a stabili
credibilitatea în procesele penale (Unites States vs Scheffer, 523 U.S. 303, apud
Greely, 2004). Unii autori subliniază tendinţa de a credita în mod iraţional şi a
supralicita tot ce are legătură cu tehnologia avansată, în special cea rezultată din
cercetările medicale (Gabrieli et al., 2003), alţii compară aceste tehnologii cu
magia iar entuziasmul unor cercetări este atât de mare încât este mai uşor să crezi
în magie, decât să examinezi în mod critic rezultatele, cu rigoarea şi obiectivitatea
metodei ştiinţifice (Annas, 2003). „Măsurătorile fiziologice, în special cele la
nivelul creierului, au o obiectivitate şi acurateţe iluzorie, dar o mare credibilitate în
rândul publicului larg… existând riscul de a fi supralicitate în deciziile din justiţie
sau din alte domenii” (Farah, 2002, p. 1127). Cercetările din neuroştiinţe ar putea
avea un impact profund asupra legii, în special în privinţa problemei responsa-
bilităţii individuale şi a conceptului de liber arbitru. Menţinerea unor forme de
pedeapsă judiciară ar putea fi afectată de rezultatele unor cercetări din domeniul
neuroştiinţelor, care au implicaţii în explicarea unor decizii ale indivizilor, privite
anterior ca fiind voluntare în întregime (Blank, 1999; Gazzaniga et al., 2004). Nu
în ultimul rând se poate pune întrebarea dacă examinarea unor subiecţi aflaţi în
spatele unor „paravane tehnologice complexe”, în absenţa contactului social şi a
comunicării directe poate induce modificări în neurofiziologia comportamentului
simulat?
11 Imagistică corticală şi comportament simulat 59

5. CONCLUZII

Ne aflăm în faţa unei schimbări de paradigmă în tehnicile de investigare a


comportamentului uman, în general, şi în consecinţă, şi a comportamentului
simulat. Progresele realizate de neuroştiinţele cognitive obligă psihologia la rafinări
şi revizuiri ale conceptelor tradiţionale. Explorarea mecanismelor corticale a adus
noi dimensiuni şi corespondenţe ale comportamentului simulat. În acest moment
este nevoie de o redefinire a obiectului investigaţiei. Odată cu identificarea primelor
corespondenţe corticale şi a unor procesări cognitive specifice, comportamentul
simulat poate fi redefinit şi categorizat. Eforturile pentru fundamentarea unei teorii
ştiinţifice solide asupra comportamentului simulat, solicită interacţiuni frecvente şi
perspective inter-disciplinare, urmate de revizuiri şi actualizări periodice, înainte ca
imaginea de ansamblu să se contureze. Abordarea experimentală a comportamentului
simulat a dezvoltat o serie de convergenţe interdisciplinare. În acest amplu demers,
psihologia, neuroştiinţele cognitive şi disciplinele înrudite pot avea contribuţii
semnificative teoretice şi metodologice.
În acest context, tehnologiile de imagistică corticală au un impact major, atât
ca instrumente în cercetarea ştiinţifică fundamentală, cât şi ca aplicaţii în acest
domeniu atât de sensibil.

Primit în redacţie la: 17. VII. 2009

BIBLIOGRAFIE

1. AMOS, A, A computational model of information processing in the frontal cortex and basal
ganglia, Journal Cognitive Neuroscience, 12, 2000, p. 505–519.
2. ANIŢEI, M., Posibilităţi şi limite în abordarea experimentală a conştiinţei. Aspecte metodologice,
Revista de psihologie, Editura Academiei, 3–4, 2007(a).
3. ANIŢEI, M., Psihologie experimentală, Iaşi, Editura Polirom, 2007(b).
4. ANIŢEI,M., PAŞCA,V., Consideraţii privind utilizarea testelor de stimulare în format S.A.T.
(silent answer test) în examinările poligraf, comunicare prezentată şi publicată în volumul
conferinţei „Zilele academice arădene”, Editura Universităţii de Vest, Arad, 2009.
5. ANNAS, G.J., Terrorism and human rights în J.D. MORENO (Ed.), In the wake of terror:
Medicine and morality in a time of crisis, Cambridge, MA: MIT Press, 2003.
6. BARON-COHEN, S., Theory of mind and autism: A fifteen-year review în S. BARON-COHEN,
S., TAGER-FLUSBERG, H., COHEN, D.J. (Eds.), Understanding other minds: Perspectives
from developmental cognitive neuroscience (2nd ed.)., New York, Oxford University Press, 2000.
7. BASHORE, T.T., RAPP, P.E., Are there alternatives to traditional polygraph procedures?,
Psychological Bulletin, 113, 1993, p. 2–22.
8. BLANK, R.H., Brain policy: How the new neuroscience will change our lives and our politics,
Washington, D.C.: Georgetown University Press, 1999.
9. BRAIN FINGERPRINTING LABORATORIES, Brain Fingerprinting Laboratories: A new
paradigm… de la http://www.brainwavescience.com, 2008.
10. CIOFU, I., Comportamentul simulat, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1974.
60 Mihai Aniţei, Viorel Paşca 12

11. 11. CIOFU, I., GOLU, M., VOICU, C., Tratat de psihofiziologie, Bucureşti, Editura Academiei
R.S.R., 1, 1978.
12. CACIOPPO, J.T., TASSINARY, L.G., BERNTSON, G.G., Psychophysiological science în J.T.
CACIOPPO, L.G. TASSINARY, G.G. BERNTSON (Eds.), Handbook of psychophysiology (2nd
ed.), Cambridge, UK: Cambridge University Press, 2000.
13. CAMPBELL, J., The liar’s tale: A history of falsehood, New York, Norton, 2001.
14. COMMITTEE TO REVIEW THE SCIENTIFIC EVIDENCE ON THE POLYGRAPH, Division
of Behavioral and Social Sciences and Education, National Research Council, The polygraph and
lie detection, Washington, D.C.: National Academies Press, 2002.
15. COWELL, S.F., EGAN, G.F., CODE, C., HARASTY, J., WATSON, J.D.G., The functional
neuroanatomy of simple calculation and number repetition: a parametric PET activation study,
Neuroimage, 12, 2000, p. 565–573.
16. FARAH, M.J., DEPAULO, B.M., LINDSAY, J.J., MALONE, B.E., MUHLENBRUCK, L.,
Emerging ethical issues in neuroscience, Nature Neuroscience, 5, 11, 2002, p. 1123–1129.
17. FARWELL, L.A., DONCHIN, E., The truth will out: interrogative polygraphy (“lie detection”)
with eventrelated brain potentials, Psychophysiology, 28, 5, 1991, p. 531–547.
18. FARWELL, L.A., SMITH, S.S., Using Brain MERMER Testing to Detect Concealed Knowledge
Despite Efforts to Conceal, Journal of Forensic Sciences, 46, 1, 2001, p. 1–9.
19. GANIS, G., KOSSLYN, S., SOTSE, S., THOMPSON, W., YURGELUN-TODD, D. Neural
correlates of different types of deception: an fMRI investigation, Cerebral Cortex, 13, 2003,
p. 830–836.
20. GAMER, M., BAUERMANN, T., STOETER, P., VOSSEL, G., Covariations among fMRI, skin
conductance, and behavioral data during processing of concealed information, Human Brain
Mapp, 28, 12, 2007, p. 1287–301.
21. GAZZANIGA, M.S., STEVEN, M.S., Free will in the twenty-first century: A discussion of
neuroscience and the law în G. GARLAND (Ed.), Neuroscience and the law: Brain, mind, and
the scales of justice, New York, Dana Press, 2004.
22. GABRIELI, J.D., ILLES, J., KIRSCHEN, M.P., From neuroimaging to neuroethics, Nature
Neuroscience, 6, 3, 2003, p. 205.
23. GREELY, H., Prediction, litigation, privacy, and property: Some possible legal and social
implications of advances in neuroscience în G. GARLAND (Ed.), Neuroscience and the law:
Brain, mind, and the scales of justice, New York, Dana Press, 2004.
24. HAPPEL, M.D., Neuroscience and the detection of deception, Review of Policy Research, 22, 5,
2005, p. 667–683.
25. HUETTEL, S.A., SONG, A.W., MCCARTHY, G., Functional magnetic resonance imaging,
Sunderland, MA: Sinauer Associates, 2004.
26. IACONO, W.G., The detection of deception în J.T. CACIOPPO, L.G. TASSINARY, & G.G.
BERNTSON (Eds.), Handbook of psychophysiology (2nd ed.), Cambridge, UK: Cambridge
University Press.
27. JOANIDES, J., SMITH, E.E., MARSHUETZ, C., KOEPPE, R.A., Inhibition in verbal working
memory revealed by brain activation, Proceedings of the National Academy of Science USA,
1998, 95, p. 8410–8413.
28. KOSSLYN, S.M., Foreword: Drawn to neuromagnetism. în V. WALSH & A. PASCUAL-
LEONE (Eds.), Transcranial magnetic stimulation: A neurochronometrics of mind, Cambridge,
MA: MIT Press, 2003, p. ix–xvii.
29. KOZEL, F.A., LETTY, J.R., SMITH, A., LORBERBAUM, J.P., SHASTRI, A., ELHAI, J.D.,
HORNER, M.D., NAHAS,Y., BOHNING, D.E., GEORGE, M.S., A pilot study of fMRI brain
correlates of deception in healthy young men, J. Neuropsychiatry Clinical Neuroscience, 16, 3,
2004, p. 295–305.
13 Imagistică corticală şi comportament simulat 61

30. KOZEL, F.A., PADGETT, T.M., GEORGE, M.S., A replication study of the neural correlates of
deception, Behavioral Neuroscience, 118, 4, 2004, p. 852–856.
31. LANGLEBEN, D., SCHROEDER, L., MALDJIAN, J., GUR, R., MCDONALD, R., RAGLAND,
J., O’BRIEN, C., CHILDRESS, A., Brain activity during simulated deception: An event-related
functional magnetic resonance study, Neuroimage, 15, 2002, p. 727–732.
32. LANGLEBEN, D., HAKUN, J.G., RUPAREL, K., BUSCH, E., UR, R.K., Towards clinical trials
of lie detection with fMRI, Social Neuroscience, 12, 2008, p. 1–10.
33. LEE, T., LIU, H.-L., CHAN, C., MAHANKALI, S., FENG, C.-M., HOU, J., FOX, P., GAO, J.-H.,
Lie detection by functional magnetic resonance imaging, Human Brain Mapping, 15, 2002, p.
157–164.
34. MAGUIRE, E.A., FRITH, C.D., MORRIS, R.G.M. The functional neuroanatomy of comprehension
and memory: the importance of prior knowledge, Brain, 122, 1999, p. 1839–1850.
35. MACDONALD, A.W., COHEN, J.D., STENGER, V.A., CARTER, C.S., Dissociating the role of
the dorsolateral prefrontal and anterior cingulate cortex in cognitive control, Science, 288, p.
1835–1838.
36. MONTELEONE, G.T., PHAN, K.L., NUSBAUM, H.C., FITZGERALD, D., IRICK, J.S.,
FIENBERG, S.E., CACIOPPO, J.T., Detection of deception using fMRI: Better than chance, but
well below perfection, Social Neuroscience, 2, 2008, p. 1–11.
37. PESENTI, M., THIOUX, M., SERON, X., DE VOLDER, A., Neuroanatomical substrates of
Arabic number processing, numerical comparison, and simple addition: a PET study, Journal of
Cognitive Science, 12, 2000, p. 461–479.
38. PRABHAKARAN, V., NARAYANAN, Z., ZHAO, Z., GABRIELI, J.D.E., Integration of diverse
information in working memory within the frontal lobe, Nature Neuroscience, 3, 2000, p. 85–90.
39. ROWE, J.B, TONI, I., JOSEPHS, O., FRACKOWIAK, R.S.J., PASSINGHAM, R.E., The prefrontal
cortex: response selection or maintenance within working memory?, Science, 288, 2000, p. 1656–
1660.
40. ROSENFELD, J.P., NASMAN, V.T., WHALEN, R., CANTWELL, B., MAZZERI, L., Late vertex
positivity as a guilty knowledge indicator: A new method of lie detection, International Journal of
Neuroscience, 34, 1–2, 1987, p. 125–129.
41. ROSENFELD, J.P., SOSKINS, M., BOSH, G., RYAN, A., Simple, effective countermeasures to
P300-based tests of detection of concealed information, Psychophysiology, 41, 2, 2004, p. 205–219.
42. RYPMA, B., D’ESPOSITO, M., The roles of prefrontal brain regions in components of working
memory: effects of memory load and individual differences, Neuroimage, 9, 1999, p. 216–226.
43. SCHACTER, D.L., Implicit memory: History and current status, Journal of Experimental Psychology:
Learning, Memory and Cognition, 13, 3, p. 501–518.
44. SPENCE, S., FARROW, T., HERFORD, A., WILKINSON, I., ZHENG, Y., WOODRUFF, P.,
Behavioural and functional anatomical correlates of deception in humans, NeuroReport, 12,
2001, p. 2849–2853.
45. SQUIRE, L.R., ZOLA, S.M., Structure and function of declarative and nondeclarative memory
systems, Proceedings of the National Academy of Science USA, 93, 1996, p. 13515–13522.

REZUMAT

Bazele ştiinţifice ale detecţiei comportamentului simulat prin utilizarea tehnicii poligraf sunt
contestate de o parte a comunităţii ştiinţifice, care invocă lipsa unor teorii consistente pentru
susţinerea unei legături cauzale, clare, între procesele cognitive implicate în simulare şi indicatorii
fiziologici periferici măsuraţi (parametrii respiratori, cardiovasculari, reacţia electrodermală). În acest
62 Mihai Aniţei, Viorel Paşca 14

context, neuroştiinţele sunt tot mai des invocate pentru abordarea nivelului cognitiv al compor-
tamentului simulat, în încercarea de a înţelege substratul neurofiziologic al proceselor mentale
subiacente acestuia. Articolul trece în revistă rezultatele unor cercetări care vizează utilizarea
electroencefalografiei (EEG) şi imagisticii prin rezonanţă magnetică funcţională (fMRI) pentru
stabilirea unor corelate neurofiziologice ale comportamentului simulat la nivel cortical. Sunt
prezentate rezultatele unor cercetări din ultimii ani precum şi tehnici şi metode de abordare
experimentală a comportamentului simulat cu ajutorul acestor tehnologii. Explorarea mecanismelor
corticale ale procesării informaţiei a demonstrat că simularea nu este un concept monolitic şi există o
varietate de subtipuri şi categorii în această sferă conceptuală care au proiecţii corticale diferite şi care
presupun procesări diferite ale informaţiei. Concluziile articolului arată că operaţionalizarea acestor
tehnologii trebuie sincronizată cu cercetarea fundamentală care vizează elaborarea unor teorii
ştiinţifice solide asupra comportamentului simulat şi nu în ultimul rând cu analizarea consecinţelor
etice, juridice şi politice.
STUDIU PRIVIND STAREA DE BINE SUBIECTIVĂ A PROFESORILOR
DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

ELENA STĂNCULESCU∗

SECONDARY AND HIGH SCHOOL TEACHERS’ SUBJECTIVE WELL-BEING


Abstract
The aim of this study was to explore secondary school and high school teachers’ subjective
well-being from the positive psychology perspective. The instrument used in the research was a
survey that contained eight self-report scales, who had good psychometric properties. The sample
consisted on 168 teachers (47% from secondary schools and 53% from high schools) whose mean age
was 42,49 years. In the first hypothesis it has been assumed that subjective well-being is positively
related with: perceived social support, optimism, general self-efficacy, teacher’ self-efficacy, and self-
esteem. In the second hypothesis it has been presumed that the variance of the subjective well-being
could be explained by: self-efficacy, self-esteem, optimism, and perceived social support. Results
confirmed the hypotheses. Increased subjective well-being is important because happy and satisfied
people tend to exhibit desirable characteristics such as: good mental and physical health.
Cuvinte cheie: starea subiectivă de bine a profesorilor, optimism, stima de sine, autoeficacitate,
suport social perceput.
Key words: teachers’ subjective well-being, optimism, self-esteem, self-efficacy, perceived
social support.

1. FUNDAMENTELE TEORETICE

Din ce în ce mai mult specialiştii sunt interesaţi de studiul aspectelor


psihologice ale stării de bine (well-being). Dincolo de prosperitatea materială,
percepţia calităţii propriei vieţi este rezultatul unei „filtrări” a experienţelor trăite
prin intermediul unor scheme sau judecăţi de valoare referitoare la ceea ce
înseamnă satisfacţie de viaţă (life satisfaction) şi fericire (happiness).
Psihologia pozitivă a evidenţiat că o lungă perioadă de timp specialiştii s-au
concentrat mai ales asupra aspectelor deficitare, vulnerabilităţii psihice, patologiei,
în detrimentul studierii factorilor care contribuie la menţinerea stării psihice de
bine. Simpla echivalare a stării psihice de bine cu absenţa patologiei mentale a fost
substituită de luarea în considerare a cadrului multidimensional al funcţionalităţii
psihice elaborat de către Carol Ryff (1989). Explorând semnificaţiile stării psihice


Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei

Rev. Psih., t. 56, nr. 1–2, p. 63–74, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010
64 Elena Stănculescu 2

de bine, acesta a descris următoarele şase dimensiuni: 1) autoacceptarea (self-


acceptance) – evaluarea pozitivă a propriei persoane şi a experienţelor anterioare;
2) stăpânirea mediului (environmental mastery) – capacitatea de a gestiona propria
viaţă, precum şi a ceea ce-l înconjoară; 3) autonomie – capacitatea de auto-
determinare şi rezistenţa în faţa presiunilor sociale de a gândi şi acţiona în anumite
feluri; 4) relaţiile pozitive – relaţii interpersonale armonioase, care reflectă disponi-
bilitatea de a ţine cont de nevoile celorlalţi; 5) creşterea personală (personal growth) –
deschiderea faţă de experienţe noi, care reflectă nevoia de autodezvoltare;
6) scopul/sensul în viaţă (purpose in life) – conştientizarea semnificaţiei scopului,
sensului propriei vieţi.
În literatura de specialitate, starea subiectivă de bine este definită ca având
două dimensiuni – afectivă şi cognitivă – care reflectă maniera în care fiecare individ
îşi evaluează propria viaţă sau măsura în care acesta consideră că existenţa sa este
una împlinită. Dimensiunea afectivă presupune aşa-numita balanţă afectivă (emoţii
pozitive şi negative), iar cea cognitivă reprezintă satisfacţia de viaţă. Pornind de la
balanţa afectivă, K. Daniels (2000) analizează aspectele afective ale stării de bine
prin intermediul unor perechi antitetice ale unor clase majore de experienţe, stări,
dispoziţii afective cum ar fi: anxietate – confort, depresie – plăcere, plictiseală –
entuziasm, oboseală – vigoare, mânie – calm (placidity).
Starea subiectivă de bine este un concept extensiv, care include „experimentarea
emoţiilor pozitive, nivel scăzut al dispoziţiei negative şi satisfacţie de viaţă
ridicată” (Diener, et al., 2005, p. 63). Cercetările având ca temă dimensiunea
afectivă a stării subiective de bine au evidenţiat că emoţiile pozitive şi negative
sunt relativ independente, având corelate psihologice diferite. S-a subliniat de
asemenea că încercarea de a diminua trăirile negative (stări anxiogene şi depresive)
nu are ca efect automat creşterea celor pozitive (fericirea ca şi componentă afectivă
a stării subiective de bine). S-a nuanţat şi faptul că absenţa celor negative nu
înseamnă neapărat un nivel ridicat al stării subiective de bine. În acest context s-a
conturat o nouă problematică şi anume posibilitatea ca judecăţile de valoare prin
intermediul cărora se evaluează satisfacţia de viaţă şi raportul dintre emoţiile
pozitive şi negative diferă de la individ la individ în funcţie nu doar de experienţele
propriu-zise, ci şi de aspecte psihologice cum ar fi: tendinţa de a se concentra mai
mult asupra evenimentelor pozitive (optimism) sau, dimpotrivă, asupra celor negative
(pesimism), particularităţi contextuale în momentul evaluării stării subiective de
bine, precum şi dispoziţia afectivă de moment.
Cu alte cuvinte, diferenţele interindividuale în percepţia stării subiective de
bine se datorează şi modului în care oamenii procesează informaţiile – accessibilitatea
informaţiilor cu valenţă pozitivă, în detrimentul celor negative sau viceversa. Mai
mult decât atât, interpretarea informaţiilor depinde nu numai de salienţa stimulilor,
ci şi de acurateţea cu care sunt interpretate experienţele trăite (acurateţea fiind
strâns legată de depăşirea unor erori interpretative, determinate de false credinţe,
prejudecăţi şi stereotipuri).
3 Studiul privind starea de bine subiectivă a profesorilor 65

Studiul relaţiei dintre starea subiectivă de bine şi personalitate a relevat faptul


că extroverţii fără tendinţe nevrotice au niveluri mai ridicate ale stării subiective de
bine decât cei cu tendinţe nevrotice şi introversie (Diener et al, 2005). Este
cunoscut faptul că există o corelaţie semnificativă între extroversie şi dominanţa
experienţelor pozitive. Întrucât starea subiectivă depinde de balanţa dintre emoţiile
pozitive şi negative, atunci este firesc să existe o relaţie pozitivă între extroversie şi
starea subiectivă de bine. Validitatea acestei concluzii probate ştiinţific prin
suportul empiric adus de studiul menţionat mai sus nu certifică ideea că introverţii
vor avea în mod necesar un nivel mai redus al stării subiective de bine în
comparaţie cu extroverţii. Poate doar introverţii cu tendinţe nevrotice. Explicaţia
este dată de faptul că starea subiectivă de bine nu este influenţată doar de aspecte
dinamico-energetice ale personalităţii, ci şi de variabile contextuale şi cognitive.
Există în literatura de specialitate cercetări care au explorat posibilitatea ca
starea subiectivă de bine să aibă şi un determinant genetic. În acest sens, A.
Bouchard et al. (1998) au testat ipoteza conform căreia unii oameni se nasc cu
predispoziţia spre fericire, iar alţii dimpotrivă, spre nefericire. Au fost comparaţi
gemeni monozigoţi şi dizigoţi care au fost crescuţi separat cu gemeni monozioţi şi
dizigoţi care au fost crescuţi împreună. Rezultatele au arătat că aproximativ 40%
din varianţa emoţionalităţii pozitive şi 55% din varianţa celei negative sunt explicate
de aspecte genetice. Aşadar genele influenţează caracteristicile răspunsurilor emoţionale
în diverse circumstanţe de viaţă.
Având în vedere complexitatea constructului luat în discuţie şi a faptului că
acesta este corelat cu factori individuali (genetici, de personalitate, cognitivi,
afectivi) şi externi (circumstanţe de viaţă), în studiul de faţă vor fi analizate doar
corelatele psihologice ale stării subiective de bine a profesorilor din învăţământul
preuniversitar, din perspectiva psihologiei pozitive.

2. STUDIU PRIVIND STAREA SUBIECTIVĂ DE BINE A PROFESORILOR


DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

2.1. DESIGN-UL CERCETĂRII

Scopul cercetării
Cercetarea a avut ca scop investigarea din perspectiva psihologiei pozitive a
corelatelor psihologice ale stării de bine subiective a profesorilor din învăţământul
preuniversitar, precum şi a aspectelor care pot explica varianţa acesteia.
Ipotezele cercetării
I1 – Starea subiectivă de bine este corelată cu: suportul social perceput,
optimismul, starea de bine psihosocial, stima de sine, autoeficacitatea generală şi
autoeficacitatea profesională;
I2 – Varianţa stării subiective de bine este explicată de: suportul social
perceput, optimism, stima de sine şi autoeficacitatea generală.
66 Elena Stănculescu 4

2.2. METODA

Participanţii
La acest studiu au fost aleşi prin randomizare 180 de profesori de la şcoli
generale şi licee din Bucureşti. A fost obţinut consimţământul verbal al acestora
pentru a participa la o cercetare având ca temă aspecte psihologice ale stării de
bine. După eliminarea chestionarelor incomplete, eşantionul final a avut 164 de
profesori (47% profesori la gimnaziu şi 53% profesori le liceu; Mvârstă = 42,49 ani,
SD = 10,19; 141 femei şi 23 bărbaţi).
2.2.1. Instrumentele cercetării
• Starea subiectivă de bine a fost măsurată pornind de la modelul propus de
Ed Diener (2000), care a luat în considerare cele două dimensiuni – afectivă
(happiness) şi cognitivă (life satisfaction). Dimensiunea afectivă a fost
măsurată cu ajutorul SHS – The Subjective Happiness Scale (Lyubomirski &
Lepper, 1999), iar cea cognitivă, folosindu-se SLS – The Satisfaction with
Life Scale (Diener & Lucas, 1999).
• Stima de sine a fost măsurată utilizându-se scala elaborată de Morris
Rosenberg – The Self-Esteem Scale (Rosenberg, 1965).
• Autoeficacitatea generală – The Romanian Version of the General Self-
Efficacy Scale (Băban, Schwarzer and Jerusalem, 1996).
• Autoeficacitatea profesională a cadrelor didactice – The Teacher Self-
Efficacy Scale (Schwarzer, Schmitz & Daytner, 1999).
• Optimismul – The Life Orientation Test (Scheier and Carver, 1992).
• Suportul social perceput – Multidimensional Scale of Perceived Social
Support (MSPSS, Zimet, Dahlem, Zimet & Farley, 1988)
• Starea de bine psihosocial – The Psychosocial Well-Being Inventory/
PSWBI (elaborat de Zbăganu – Negovan, 2008, pornind de la modelele lui
Ryff şi Keyes referitoare la starea de bine psihic şi bine social).
Măsurarea coeficientului alpha-Cronbach a arătat că scalele folosite au o
bună consistenţă internă, valorile obţinute variind între 0,76 şi 0,92.
2.2.2. Variabilele cercetării
− stare de bine subiectivă
− stare de bine psihosocial
− optimism
− stima de sine
− suport social perceput
− autoeficacitate generală
− autoeficacitate profesională
2.2.3. Procedura
După ce a fost realizată bateria de teste, au fost selectaţi prin randomizare
participanţii la cercetare, din cadrul unor şcoli generale şi licee din Bucureşti. S-a
5 Studiul privind starea de bine subiectivă a profesorilor 67

obţinut consimţământul verbal din partea cadrelor didactice în vederea participării


la cercetare. Chestionarele au fost distribuite şi completate după terminarea
activităţilor de predare. Datele brute obţinute au fost codificate şi introduse în
programul statistic SPSS (versiunea 13). Ţinând cont de scopul cercetării, au fost
utilizate următoarele prelucrări ale datelor: analize descriptive, corelaţii bivariate,
analiza varianţei unifactoriale, calcularea mărimii efectului şi regresia.

4. REZULTATE ŞI DISCUŢII

Analizând statistica descriptivă prezentată în tabelul nr. 1, se poate observa că


mediile în cazul stării subiective de bine şi autoeficacităţii profesionale au valoare
moderată. Pentru celelalte variabile s-au înregistrat valori uşor peste medie
(optimism, stima de sine, autoeficacitate generală) sau valori peste medie (suportul
social perceput şi starea de bine psiho-social). Întrucât indicii de asimetrie
(skeweness) şi aplatizare (kurtosis) nu depăşesc valorile +1/–1, înseamnă că avem o
distribuţie statistică normală. Pentru a verifica dacă mediile sunt suficient de
reprezentative au fost calculaţi coeficienţii de variaţie. Aceştia au avut valori între
11% şi 20%, ceea ce înseamnă că mediile sunt reprezentative pentru distribuţiile
respective.

Tabelul nr. 1
Statistica descriptivă (valori minime, maxime, media şi deviaţia standard)
Deviaţia
N Minim Maxim Media
standard
Vârsta 164 22 60 42,49 10,19
Starea de bine subiectivă 164 9 45 28,43 5,69
Starea de bine psihosocial 164 41 97 73,89 11,16
Suportul social perceput 164 20 60 48,78 8,88
Optimismul 164 15 40 28,82 4,45
Stima de sine 164 21 46 36,43 4,32
Autoeficacitatea generală 164 10 50 37,34 6,36
Autoeficacitatea profesională 164 19 40 32,97 4,65

Pentru a verifica validitatea primei ipoteze, a fost folosit testul statistic de


corelaţie bivariată. Valorile coeficienţilor de corelaţie Pearson indică faptul că
există o concordanţă între variaţia reciprocă a valorilor stării subiective de bine şi
variabilele luate în discuţie. Aşa cum reiese din tabelul nr. 2, există o corelaţie
pozitivă, semnificativă statistic între starea subiectivă de bine şi: suportul social
68 Elena Stănculescu 6

perceput (r = 0,54; p < 0,01), optimism (r = 0,47; p < 0,01), starea de bine psiho-
social (r = 0,47; p < 0,01), stima de sine (r = 0,41; p < 0,01), autoeficacitate
generală (r = 0,47; p < 0,01) şi autoeficacitate profesională (r = 0,33; p < 0,01).
Astfel este confirmată legătura dintre variaţia valorilor stării subiective de bine în
raport cu variabile care se referă la: percepţia ajutorului primit din partea celorlalţi,
autoprogramarea mentală pozitivă, încrederea în sine, conştientizarea propriei
eficienţe în general, precum şi în plan profesional.

Tabelul nr. 2
Matricea corelaţiilor dintre variabilele cercetării
Starea de Suportul Starea de Auto- Auto-
Optimis- Stima de
bine social bine psiho- eficacitatea eficacitatea
mul sine
subiectivă perceput social generală profesională
Starea de bine
1 0,541** 0475** 0,477** 0,410** 0,475** 0,334**
subiectivă
Suportul social
0,541** 1 0,490** 0,422** 0,337** 0,355** 0,324**
perceput
Optimismul 0,475** 0,490** 1 0,390** 0,367** 0,439** 0,314**
Starea de bine
0,477** 0,422** 0,390** 1 0,328** 0,403** 0,487**
psihosocial
Stima de sine 0,410** 0,337** 0,367** 0,328** 1 0,330** 0,373**
Autoeficacitatea
0,475** 0,355** 0,439** 0,403** 0,330** 1 0,533**
generală
Autoeficacitatea
0,334** 0,324** 0,314** 0,487** 0,373** 0,533** 1
profesională
**
Corelaţia este semnificativă la nivelul 0,01 (2-tailed).

Pornind de la modelul de interpretare a valorii testului r propus de către


Hopkins (2000, apud Popa 2008), putem adăuga faptul că între starea subiectivă de
bine şi suportul social perceput s-a obţinut o corelaţie ridicată. De asemenea, între
starea subiectivă de bine şi: optimism, stare de bine psiho-social, stimă de sine,
autoeficacitate generală şi profesională există o corelaţie medie. Mărimea efectului
(effect size) în cazul corelaţiilor obţinute a fost testată prin intermediul coeficienţilor
de determinare Cohen (r2). Rezultatele confirmă corelaţia ridicată dintre starea
subiectivă de bine şi suportul social perceput (r2 = 0,29) şi medie cu celelalte variabile
(r2 a avut valori între 0,11 şi 0,22).
Rezultatele obţinute reflectă aşadar că profesorii cu un nivel ridicat al stării
subiective de bine sunt optimişti, au o stimă de sine ridicată, sentimentul propriei
eficienţe (generale şi profesionale). De subliniat că nu este o relaţie de tip
determinist, ci doar o variaţie concomitentă a valorilor variabilelor testate.
7 Studiul privind starea de bine subiectivă a profesorilor 69

Pentru a vedea dacă variaţia stării subiective de bine poate fi explicată de


variabilele mai sus menţionate, a fost utilizată analiza de varianţă unifactorială
(One-Way ANOVA). Pentru început am ales ca variabilă independentă optimismul.
Rezultatul testului F a avut valoarea de 3,43 pentru un prag p = 0, 000, ceea ce
permite certificarea faptului că starea subiectivă de bine variază semnificativ în
funcţie de optimism.
Calcularea mărimii efectului pentru analiza de varianţă unifactorială se poate
realiza în mai multe moduri, folosind fie formula eta pătrat, fie indicele f al lui
Cohen. În conformitate cu recomandările de interpretare pentru indicele eta pătrat
0,33 (vezi formula de mai jos), se poate observa că asocierea dintre variabila
dependentă şi independentă (relaţia dintre starea subiectivă de bine şi optimism)
este moderată.
µ2 = dfintergrupuri xF/ (dfintergrupuri XF + dfintragrupuri) = 21 x 3,43/(21 x 3,43 + 142) =
72,03/214,03 = 0,33
µ2 = 0,33
Următoarea variabilă independentă a fost suportul social perceput. Rezultatul
testului F a avut valoarea de 2,95 pentru un prag p = 0,000, ceea ce permite
certificarea faptului că starea subiectivă de bine variază semnificativ în funcţie de
suportul social perceput. Valoare lui eta pătrat 0,42 (vezi formula de mai jos)
indică o relaţie moderată între variabilele analizate. Altfel spus, varianţa stării
subiective de bine este explicată de suportul social perceput. Cu cât un profesor ştie
că are în jurul său persoane pe care să se bazeze atunci când are nevoie de ajutor
(suportul social perceput), cu atât aceasta îşi pune amprenta asupra stării sale
subiective de bine.
µ2 = dfintergrupuri xF/ (dfintergrupuri XF + dfintragrupuri) = 33 x 2,95/(33 x 2,95 + 130) =
97,35/227,35 = 0,42
µ2 = 0,42
Altă variabilă independentă a fost sentimentul autoeficacităţii generale.
Rezultatul testului F a avut valoarea de 3,03 pentru un prag p = 0,000, ceea ce
permite certificarea faptului că starea subiectivă de bine variază semnificativ în
funcţie de sentimentul autoeficacităţii generale. Indicele eta pătrat 0,38 (vezi formula
de mai jos) arată că există o relaţie moderată între variabila dependentă şi
independentă. Nivelul autoeficacităţii generale a profesorilor explică starea subiectivă
de bine a acestora.
µ2 = dfintergrupuri xF/ (dfintergrupuri XF + dfintragrupuri) = 28 x 3,03/(28 x 3,03 + 135) =
84,84/219,84 = 0,38
µ2 = 0,38
70 Elena Stănculescu 8

Pentru verificarea validităţii celei de-a doua ipoteze a fost folosită regresia
multiplă ierarhică. Predictorii potenţiali ai stării subiective de bine au fost asociaţi
în trei blocuri: în primul au fost introduse două variabile – stima de sine şi
autoeficacitatea, în al doilea – optimismul, iar în al treilea – autoeficacitatea generală.
Aşa cum reiese din tabelul nr. 3, variabilele din primul bloc al modelului
explică 29% din varianţa stării subiective de bine, cel de-al doilea bloc – 35%, iar
cel de-al treilea – 42%. Sumarul modelului regresiei reflectă că 42% din varianţa
stării subiective de bine este explicată de stima de sine, autoeficacitate, optimism şi
suportul social perceput.

Tabelul nr. 3
Modelul regresiei multiple ierarhice – variabile independente: stima de sine, autoeficacitate,
optimism, suportul social perceput; variabila dependentă – starea de bine subiectivă
Statistica modificată
R pătrat Eroarea
Model R R pătrat R pătrat F Sig F
ajustat standard df1 df2
modificat modificat modificat
1 0,546 0,298 0,289 4,803 0,298 34,115 2 161 0,000
2 0,594 0,353 0,341 4,625 0,055 13,629 1 160 0,000
3 0,655 0,429 0,415 4,356 0,077 21,360 1 159 0,000
a. Predictori: (Constant), stima de sine, autoeficacitatea
b. Predictori: (Constant), stima de sine, autoeficacitatea, optimismul
c. Predictori: (Constant), stima de sine, autoeficacitatea, optimismul, suportul social perceput

Tabelul nr. 4
Valorile coeficienţilor Beta, t, pragul de semnificaţie şi intervalul de încredere pentru modelul
regresiei multiple ierarhice
Coeficienţii Coeficienţii
Model nestandardizaţi standardizaţi
t Sig.
B Eroarea standard Beta
1 (Constant) 2,038 3,423 0,595 0,552
Stima de sine 0,374 0,092 0,284 4,060 0,000
Autoeficacitatea 0,341 0,063 0,381 5,451 0,000
2 (Constant) -1,478 3,431 -0,431 0,667
Stima de sine 0,285 0,092 0,216 3,100 0,002
Autoeficacitatea 0,255 0,065 0,285 3,943 0,000
Optimismul 0,347 0,094 0,271 3,692 0,000
3 (Constant) -3,268 3,255 -1,004 0,317
Stima de sine 0,219 0,088 0,166 2,494 0,014
Autoeficacitatea 0,214 0,062 0,238 3,467 0,001
Optimismul 0,191 0,095 0,149 2,018 0,045
Suportul social
perceput 0,210 0,045 0,327 4,622 0,000

a. Variabila dependentă: starea subiectivă de bine

Modelul final al regresiei (vezi tabelul nr. 4) indică faptul că variabila


autoeficacitate este un predictor pozitiv (B = 0,21), la fel şi variabilele stima de
9 Studiul privind starea de bine subiectivă a profesorilor 71

sine (B = 0,22), optimismul (B = 0,19) şi suportul social perceput (B = 0,21). Se


observă de asemenea că atunci când sunt introduse toate variabilele, există o
asociere semnificativă între fiecare dintre ele şi variabila dependentă – starea
subiectivă de bine (predictorul optimism este semnificativ la nivelul de 5%, iar
restul predictorilor la nivel de 1%).
Autoeficacitatea generală şi stima de sine sunt constructe psihologice
corelate. Autoeficacitatea generală reflectă credinţele individului că poate îndeplini
scopurile propuse, folosindu-se de propriile abilităţi, în contexte date. Stima de sine
sau componenta afectivă a imaginii de sine reprezintă ceea ce individul simte în
legătură cu credinţele despre propria persoană. În literatura de specialitate
(Maddux, 2005) se menţionează că persoanele cu autoeficacitate ridicată îşi pot
gestiona cu succes propriile resurse, comportamente, abilităţi, ceea ce contribuie la
menţinerea stării de bine psihic. Securitatea afectivă dată de capacitatea de a
gestiona propriile abilităţi se va răsfrânge asupra balanţei afective (care va fi
dominată de experimentarea trăirilor pozitive), precum şi asupra satisfacţiei de
viaţă. Cu alte cuvinte, există o legătură între credinţa în propria eficacitate şi starea
subiectivă de bine.
Persoanele care au o autoeficacitate mărită au tendinţa de a fi perseverente în
momentul în care întâlnesc probleme, iar cele cu autoeficacitate scăzută au un
comportament evitant, renunţând foarte uşor, din cauza convingerii că nu vor putea
gestiona situaţia respectivă. În acest sens, Albert Bandura (1997) a descris două
tipuri de comportamente în situaţii dificile – centrat pe evaluarea sarcinii (task
diagnostic) şi centrat pe evaluarea de sine (self diagnostic). Cei din prima categorie
îşi activează resursele pentru găsirea soluţiei, iar ceilalţi sunt distraşi de la
problema propriu-zisă, din cauza tendinţei de a-şi consuma energia psihică
reflectând asupra propriei inadecvări.
Dincolo de aceste statistici, precum şi de rezultatele cercetărilor (Carver &
Scheier, 2005) care au investigat oameni ce au trecut prin serioase dificultăţi
(supravieţuitorii dezastrelor sau atacurilor armate, bolnavii de cancer, intervenţii
chirurgicale cu un risc foarte ridicat), există evidenţe ale relaţiei dintre optimism şi
starea subiectivă de bine în contextul unor aspecte din viaţa cotidiană? Atunci când
oamenii se confruntă cu situaţii neplăcute, experimentează o varietate de emoţii.
Balanţa dintre cele pozitive şi negative diferă de la o persoană la alta şi în funcţie
de gradul de optimism. Cei care sunt optimişti au aşteptări pozitive, chiar şi atunci
când lucrurile nu merg bine. Pesimiştii au expectanţe negative, iar acest aspect
favorizează o tendinţă spre emoţii neplăcute – tristeţe, vină, mânie, teamă.
Specialiştii (Ryff & Singer, 2005, Taylor et al., 2005) au evidenţiat că
prezenţa persoanelor suportive (rude, prieteni sau alte persoane semnificative) în
cadrul reţelei sociale a fiecărui individ contribuie la funcţionalitatea psihică optimă
şi implicit la menţinerea stării de bine psihic. Mai mult decât atât, efectele apar şi la
72 Elena Stănculescu 10

nivel fiziologic. Într-un studiu longitudinal (Singer & Ryff, 1999, apud Ryff &
Singer, 2005), s-a observat că cei care aparţineau unui „traseu” al relaţiilor pozitive
(positive relationship pathway) aveau un risc mai mic pentru boli cardiovasculare,
metabolice sau dereglări ale sistemului nervos simpatic în comparaţie cu cei cu un
pattern negativ. „Traseul” relaţiilor pozitive presupunea existenţa unor legături
apropiate, bazate pe comunicare autentică şi afecţiune cu cel puţin unul din părinţi,
cu partenerul sau cu alte persoane semnificative. În urma acestor rezultate, autorii
studiului au încercat să găsească răspunsuri la o problematică foarte interesantă,
prin juxtapunerea dintre istoria relaţională cu nivelul socio-economic (ţinându-se
cont în acelaşi timp de faptul că cei cu bunăstare materială au un risc mai mic de a
se îmbolnăvi decât cei săraci). S-a evidenţiat că influenţa protectivă a relaţiilor
suportive face ca cei dezavantajaţi economic, dar cu un „traseu” de relaţii inter-
personale pozitive au un risc semnificativ mai mic de îmbolnăvire decât cei care au
acelaşi nivel socio-economic, dar care nu beneficiază de o reţea socială suportivă.
Limite
Instrumentele cercetării s-au bazat exclusiv pe folosirea unor scale de tip self-
report, prin care s-a obţinut o imagine globală a variabilelor investigate. Cu toate
că acestea au dovedit o bună consistenţă internă, totuşi ar fi benefică îmbinarea cu
metode prin care să fie obţinute informaţii relevante pentru situaţii specifice din
viaţa cotidiană, care să evidenţieze relaţiile dintre starea subiectivă de bine şi aspecte
psihologice cum ar fi: autoeficacitatea, stima de sine, optimismul şi suportul social
perceput.

4. CONCLUZII

Acest studiu a fost realizat din perspectiva psihologiei pozitive şi a adus


dovezi pentru constructele corelate şi predictorii stării subiective de bine a profesorilor.
Având în vedere că activitatea didactică este solicitantă nervos, profesorii îşi pot
menţine o stare subiectivă de bine psihic dacă se acceptă pe sine, dacă au încredere
în propria eficacitate, dacă reuşesc să se autoprogrameze mental pozitiv, chiar şi în
contextul adversităţilor şi provocărilor, dacă au persoane suportive atunci când se
află în dificultate. Cu alte cuvinte, profesorii cu atitudine pozitivă faţă de sine, faţă
de experienţele anterioare şi care îşi cunosc şi acceptă calităţile şi defectele, fiind
interesaţi să-şi satisfacă nevoia de autoactualizare şi de menţinere a unor standarde
ridicate vor avea mai multe şanse să experimenteze starea subiectivă de bine psihic
în comparaţie cu cei care au autoeficacitate şi stimă de sine scăzute. De subliniat că
acest lucru nu înseamnă că toţi cei care au stimă de sine şi autoeficacitate mărită,
vor avea în mod implicit şi o satisfacţie de viaţă mare şi trăiri plăcute. Starea
subiectivă de bine este un construct psihologic complex, a cărui varianţă este
11 Studiul privind starea de bine subiectivă a profesorilor 73

explicată de o diversitate de factori. Aşa cum am menţionat mai sus, printre aceştia
se numără optimismul şi suportul social perceput. Este necesară acceptarea ideii că
viaţa însăşi este o provocare, un amestec de experienţe plăcute şi neplăcute, mai
mult sau mai puţin dificile. Gândirea pozitivă creşte şansele activării propriilor
resurse în vederea adaptării în situaţii dificile şi găsirii celor mai bune soluţii. De
asemenea, relaţiile armonioase cu ceilalţi, bazate pe încredere, empatie, capacitatea
de a ţine cont de nevoile altora, de a oferi şi nu doar de a primi favorizează
posibilitatea de a avea persoane suportive în jurul lor, care să le ofere sprijin atunci
când se află în dificultate. În concluzie, starea subiectivă de bine a profesorilor este
în strânsă relaţie cu aspecte psihologice ca: optimism, autoeficacitate, stimă de sine
ridicată şi suport social perceput.

Primit în redacţie la: 27. VIII. 2009

BIBLIOGRAFIE

1. BANDURA, ALBERT, Self-efficacy: The exercise of control, New York, Freeman, 1997.
2. BĂBAN, ADRIANA, SCHWARZER, RALF, JERUSALEM, MATTHIAS, Romanian Version of
the General Self-Efficacy Scale, 1996, http://userpage.fu-berlin.de/~health/rumania.htm.
3. BOUCHARD, THOMAS, JR., McGUE, MATT, HUR, YOON – MI, HORN, JOSEPH, A
Genetic & Environmental Analysis of the California Personality Inventory Using Adult Twins
Reared Apart & Together, European Journal of Personality, 12, 1998, p. 307–320.
4. CARVER, CHARLES, & SCHEIER, MICHAEL, Optimism, în SNYDER, CHARLES şi LOPEZ,
SHANE, Handbook of Positive Psychology, Oxford, Oxford University Press, 2005, p. 231–243.
5. DANIELS, KEVIN, Measures of five aspects of affective well-being at work, Human Relations,
53, 2000, 279–307.
6. DIENER, ED, Subjective well-being: The science of happiness and a proposal for a national
index, American Psychologist, 55, 1, 2000, p. 34–43.
7. DIENER, ED, & LUCAS, RICHARD, Subjective well-being: Three decades of progress, Psycho-
logical Bulletin, 125, 2, 1999, p. 276–392.
8. DIENER, ED, LUCAS, RICHARD şi OISHI, SHIGEHIRO, Subjective well-being. The science of
happiness and life satisfaction în SNYDER, CHARLES şi LOPEZ, SHANE, Handbook of
Positive Psychology, Oxford, Oxford University Press, 2005, p. 63–73.
9. LYUBOMIRSKY, SONIA, LEPPER, HEIDI, A measure of subjective happiness: Preliminary
reliability and construct validation, Social Indicators Research, 46, 2, 1999, p. 137–156.
10. MADDUX, JAMES, Self-Efficacy. The Power of Believing You Can, în SNYDER, CHARLES şi
LOPEZ, SHANE, Handbook of Positive Psychology, Oxford, Oxford University Press, 2005, p.
277–288.
11. NEGOVAN, VALERIA, School climate and students’ subjective well-being – a challenge for
schools nowadays, 30th ISPA Conference School Psychology in a Changing Society, 2008, p.
124–125.
12. POPA, MARIAN, Statistică pentru psihologie. Teorie şi aplicaţii SPSS, Iaşi, Polirom, 2008.
13. ROSENBERG, MORRIS, Society and the adolescent self-image, Princeton, NJ, Princeton
University Press, 1965.
74 Elena Stănculescu 12

14. RYFF, CAROL, Happiness is everything, or is it? Exploration of the meaning of psychological
well-being, Journal of Personality and Social Psychology, 57, 5, 1989, p. 1069–1081.
15. RYFF, CAROL, & SINGER, BURTON, From Social Structure to Biology. Integrative Science in
Pursuit of Human Health and Well-Being, în SNYDER, CHARLES şi LOPEZ, SHANE, Handbook of
Positive Psychology, Oxford, Oxford University Press, 2005, p. 541–555.
16. SCHEIER, MICHAEL, CARVER, CHARLES, Effects of optimism on psychological and physical
well-being: Theoretical overview and empirical update, Cognitive Therapy and Research, 16,
1992, p. 201–228.
17. SCHWARZER, RALF, SCHMITZ, GERDAMARIE, DAYTNER, GARY, Teacher Self-Efficacy
Scale, 1999, http://userpage.fu-berlin.de/~health/materials/teacher_self_efficacy.ppt#378,1.
18. TAYLOR, SHELLEY, DICKERSON, SALLY & KLEIN COUSINO, LAURA, Toward a
Biology of Social Support, în SNYDER, CHARLES şi LOPEZ, SHANE, Handbook of Positive
Psychology, Oxford, Oxford University Press, 2005, p. 556–569.
19. ZIMET, GREGORY, DAHLEM, NANCY, ZIMET, SARA, GOODMAN, FARLEY, GORDON,
The Multidimensional Scale of Perceived Social Support, Journal of Personality Assessment, 52,
1, 1988, p. 30–42.

REZUMAT

Scopul acestui studiu a fost explorarea stării subiective de bine a profesorilor din învăţământul
preuniversitar, din perspectiva psihologiei pozitive. Instrumentul de cercetare a fost o baterie de teste
constituită din opt scale, care au relevat bune proprietăţi psihometrice. Eşantionul a fost format din
168 de profesori (47% din gimnaziu şi 53% de la liceu), cu o medie de vârstă de 42,49 ani. În prima
ipoteză am presupus că starea subiectivă de bine este corelată cu: suportul social perceput,
optimismul, autoeficacitatea generală, autoeficacitatea profesională şi stima de sine. În cea de-a doua
ipoteză am presupus că varianţa stării subiective de bine poate fi explicată de: autoeficacitate, stimă
de sine, optimism şi suportul social perceput. Rezultatele au confirmat ipotezele. Starea subiectivă de
bine ridicată este importantă, pentru că oamenii fericiţi şi satisfăcuţi tind să aibă şi alte caracteristici
dezirabile, cum ar fi sănătatea mentală şi fizică.
STRESUL PSIHIC ÎN TUMORILE CRANIO-CEREBRALE

VIRGINIA ROTĂRESCU
ALEXANDRU VLAD CIUREA ∗

PSYCHOLOGICAL STRESS IN CEREBRAL TUMORS


Scientifically data-base about the medical efficiency limit in both: prophylactic and treatment
stage already exists. This efficiency can be increase if emotional status is simultaneous treated with
medical status. The problem appears when the patients emotional reactions are ignored by medical
staff (intense preoccupied by patients physical concerns). The medical approaches are very pressing
and accurately for minor consequences in patient body because of exceptionally and high gravity
(motors, sensorial and psychic disturbances) of cerebral tumors. The effect of positive patient mood
on immune and endocrine systems is much known; the characteristics like the hope, the optimistic,
the joy, the vigor, the resistance and the hardness were currently associated with coping. The psycho-
social support starts an increasing positive mood mechanism or coping patterns framed into “well-
being” named status.
Cuvinte cheie: neurochirurgie, tumori cranio-cerebrale, stres psihic.
Key words: neurosurgery, cerebral tumors, psychological stress.

1. INTRODUCERE

Din punct de vedere istoric, medicina (în societatea modernă) şi-a definit
misiunea ca fiind aceea de a vindeca boli – neregulile de ordin medical – şi de a
ignora starea pacientului – suportarea bolii. Pacienţii, acceptând acest punct de
vedere referitor la problema lor, au intrat într-un fel de conspiraţie a tăcerii şi au
început să ignore reacţia emoţională la problemele lor medicale (sau să concedieze
aceste reacţii) socotindu-le irelevante pentru problema în sine. Această abordare
este reîntărită şi de modelul medical care neagă complet ideea că mintea
influenţează trupul într-o măsură cu adevărat importantă (Iamandescu, 1993).
O altă ideologie la fel de neproductivă este ideea că oamenii s-ar putea
vindeca singuri chiar şi de cele mai grave boli, simţindu-se fericiţi sau gândind
pozitiv, ori ideea că oamenii sunt vinovaţi pentru că s-au imbolnavit. Rezultatul


Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni”, Secţia I Neurochirurgie

Rev. Psih., t. 56, nr. 1–2, p. 75–90, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010
76 Virginia Rotărescu, Alexandru Vlad Ciurea 2

acestei atitudini a creat o confuzie generalizată şi adevărate neînţelegeri referitoare


la măsura în care boala poate fi afectată de mintal, uneori s-a ajuns chiar la a
învinovăţi pe cineva pentru că s-a îmbolnăvit.
În lumea bolii, emoţiile deţin supremaţia iar frica este singurul „gând”. Putem
fi atât de fragili din punct de vedere emoţional, atunci când suferim de ceva, pentru
că starea noastră mentală de bine se bazează, în parte, pe iluzia de invulnerabilitate.
Boala – mai ales una gravă – distruge această iluzie şi năruie premisa conform
căreia lumea noastră este una a existenţei în deplină siguranţă. Dintr-o dată, ne
simţim plini de slăbiciuni, neajutoraţi şi vulnerabili (Dixon, 1992).
Problema survine atunci când personalul medical ignoră felul în care
reacţionează pacienţii din punct de vedere emoţional, chiar dacă ar trebui să se
preocupe de starea noastră exclusiv fizică. Această indiferenţă faţă de realitatea
emoţională a bolii neglijează o evidenţă care arată că starea emoţională a oamenilor
poate juca un rol semnificativ în vulnerabilitatea lor faţă de boală şi pe parcursul
perioadei de refacere (Ciofu şi col., 1978).
Există deja o bază ştiinţifică conform căreia apare o limită a eficienţei
medicale în perioada profilactică dar şi în timpul tratamentului. Această eficienţă
poate fi sporită tratând starea emoţională a pacientului odată cu starea lui medicală.
Din păcate, mult prea adesea, personalul medical este grăbit sau indiferent faţă de
disperarea pacienţilor şi se pare că lucrurile chiar se înrăutăţesc în cadrul crudei
realităţi a sistemului medical, care depinde prea mult de cronometrarea pe care o
fac contabilii (Ciurea şi col., 2009).

2. TUMORILE CRANIO-CEREBRALE (TCC)

Toate celulele corpului sunt constituite după acelaşi tipar: prezintă un nucleu
care conţine cromozomi şi material genetic cu catene de AND şi ARN, o citoplasma
gelatinoasă cu mitocondrii pentru producerea energiei şi ribozomi pentru sinteza
proteică. Fiecare celulă din corp conţine un număr identic de cromozomi, care la
om este de 46. Pe lângă faptul că reprezintă caracteristicile unui organism şi
controlează transmiterea caracterelor de la o generaţie la alta, cromozomii şi AND-ul
dirijează însăşi celula care-l conţine. În ciuda faptului că celulele au acelaşi pattern
de bază, ele se specializează în decursul dezvoltării organismului, în mod
inexplicabil. Dacă ne referim la sistemul nervos observăm că acesta are o structură
de tip discret, discontinuu. Din punct de vedere histologic, el se compune din
elemente celulare, cărora le revin 75% din masa totală a ţesutului nervos (35%
celule neuronale şi 40% celule nevroglice), substanţa intermediară necelulară
(lichid extracelular cu elemente macromoleculare) care reprezintă 15%, şi reţeaua
3 Stresul psihic în tumorile cranio-cerebrale 77

de vase sanguine care ocupă 10%. Aceste proporţii variază semnificativ în funcţie
de natura ţesutului nervos: substanţa albă sau substanţa cenuşie, segmente centrale
etc. (Constantinovici, 1998; Dănăilă, 2000).
Cheia strategiilor sistemului nervos constă în subdiviziune şi localizarea
funcţiilor. În creier, aspectele specifice ale prelucrării informaţionale sunt restrânse
la anumite regiuni particulare. De exemplu, fiecare modalitate senzorială este
prelucrată într-o regiune distinctă în care conexiunile senzoriale sunt reprezentate
precis, sub forma unei hărţi a suprefeţei corespunzatoare corpului. Muşchii şi
mişcările sunt de asemenea reprezentate într-un aranjament ordonat de conexiuni.
Astfel, creierul conţine cel puţin două clase de hărţi: o clasă pentru percepţiile
senzoriale şi o alta pentru comenzile motorii (Atkinson şi col., 2002). Celulele
nervoase diferă de celelalte celule ale corpului prin faptul că ele pot comunica
rapid unele cu altele, uneori la mare distanţă dar cu mare precizie. Această
comunicare rapidă şi precisă este posibilă datorită mecanismelor de semnalizare –
conducere axonală şi conducere sinaptică (Mureşanu, 2004).
Sistemul nervos, în ciuda diferenţelor de ordin anatomic – micro şi macro-
scopic – alcătuieşte un angrenaj funcţional unitar, care realizează un singur gen de
activitate – activitate reflexă – ca răspuns fiziologic sau psihic (mediat fiziologic)
la stimulii din mediul intern sau extern al organismului. Nu se poate vorbi deci de
formaţiuni neuronale cu funcţie exclusiv fiziologică sau exclusiv psihică. Pentru
înţelegerea comportamentului este necesar să apreciem modul de organizare
funcţională şi anatomică a sistemului nervos, caracterizată printr-un indice înalt de
complexitate (Atkinson şi col., 2002; Voicu, 2002).

2.1. CONDIŢIILE DE APARIŢIE ŞI DEZVOLTARE A TUMORILOR CRANIO-


CEREBRALE (TCC)

Din datele oncologiei moderne rezultă că procesul malign apare pe acele


ţesuturi care au suferit în prealabil anumite modificări patologice: inflamatorii,
proliferative, distrofice, iritative, traumatice. Caracteristic pentru aceste leziuni
prealabile este faptul că ele nu au tendinţa să regreseze ci se constituie în „leziuni
precanceroase”. Factori exogeni sau endogeni, de ordin general sau local, denumiţi
factori cancerigeni, intervin şi modifică radical tipul de metabolism al ţesuturilor
respective, modificând structura lor biochimică şi celulară, inducându-le caracteristici
metabolice şi structurale tumorale. Observaţiile clinice arată însă că, în numeroase
cazuri, aceste două condiţii (leziunile precanceroase şi factorii cancerigeni) nu sunt
suficiente pentru manifestarea clinică a tumorilor intracraniene. Acestea pot rămâne
mult timp latente şi numai apariţia unei a treia categorii de factori – declanşatori –
produce apariţia fazei clinice cu întreaga simptomatologie caracteristică (Dănăilă şi
col., 2000).
78 Virginia Rotărescu, Alexandru Vlad Ciurea 4

Incidenţa tumorilor cerebrale, în raport cu celelalte afecţiuni tumorale ale


organismului, este apreciată la 8%, din care 25% reprezintă metastazele cerebrale
ca procent în continuă creştere în ultimul timp. La copii, tumorile cranio-cerebrale
reprezintă a doua cauză de malignitate după leucemie (Constantinovici & Ciurea,
1998). Odată cu introducerea, ca examen de rutină, a CT-scan şi RMN, diagnosticarea
tumorilor cranio-cerebrale a devenit mult mai rapidă şi cu mai multă acurateţe în
privinţa specificităţii histopatologice dar incidenţa lor a crescut în mod impresionant
în ultimii 15 ani, la toate vârstele, cu constatarea că sunt de două ori mai frecvente
la bărbaţi.
Localizarea este de aprox. 2/3 supratentorială (în ordinea frecvenţei: frontală,
temporală, parietală, intraventriculară şi de nuclei bazali) şi 1/3 subtentorială cu
predominanţă la copii (70%).
Simptomatologia tumorilor cranio-cerebrale depinde de vârstă, de localizare
şi de natura lor, putând fi împărţită în două mari grupe:
1. simptome datorate creşterii presiunii intracraniene: cefaleea, vomismentele,
edemul papilar;
2. simptome datorate localizării leziunii şi constituite din multitudinea de
semne neurologice iritative şi/sau deficitare.
Debutul şi evoluţia sunt de obicei lente, progresive prin acumularea treptată
de semne neurologice, revelatoare pentru o localizare cerebrală, pe un fond clinic
de hipertensiune intracraniană. Tumorile pot debuta brusc numai în cazul hemoragiilor
intratumorale sau al apariţiei unor chisturi intratumorale. Toleranţa mare a sistemului
nervos pentru dezvoltarea lor face ca sindromul neurologic de focar să fie minim.
Nediagnosticarea acestora în faza de stare va duce la întârzierea tratamentului
chirurgical şi evoluţia continuă va conduce la decompensarea treptată a forma-
ţiunilor SNC, deficitul neurologic accentuându-se ireversibil (plegie, afazie, cecitate,
surditate etc.) cu modificarea stării de conştienţă de la somnolenţă la comă.
Prognosticul este influenţat de structura histologică a tumorii şi, de cele mai
multe ori, sumbru deoarece majoritatea sunt tumori neuroectodermale (75%) şi
unele au o malignitate crescută sau pot fi extrem de infiltrative iar pentru tumorile
de linie mediană se adaugă accesibilitatea operatorie dificilă.
Tratamentul TCC este complex pentru a realiza cura totală a acestor leziuni
grave.
1. Chirurgical – deoarece tumorile sunt procese înlocuitoare de spaţiu, ele
periclitează direct viaţa bolnavului nu numai prin natura lor histopatologică ci şi
prin prezenţa lor în cavitatea craniană. Intervenţia chirurgicală trebuie să pornească
de la anumite principii: ablaţia totală, fără lezarea structurilor vasculo-nervoase
adiacente, cu refacerea căilor de circulaţie a lichidului cefalo-rahidian (LCR). Din
5 Stresul psihic în tumorile cranio-cerebrale 79

datele recente reiese că mortalitatea strict intraoperatorie este sub 3%. Nu întotdeauna
principiul ablaţiei totale a tumorii se poate realiza, din cauza dificultăţilor tehnice
operatorii, situaţie în care se urmăreşte ablaţia parţială cu scopul de a prelungi sau
salva viaţa pacientului. Uneori atitudinea chirurgicală trebuie să se limiteze la
intervenţii paliative care să rezolve doar hipertensiunea intracraniană (drenaj al
lichidului cefalo-rahidian), urmând ca radioterapia să fie utilizată pentru oprirea
evoluţiei tumorii. Biopsia stereotaxică este mult utilizată în ultimul deceniu pentru
stabilirea tipului histologic de tumoră, fiind urmată de exereza chirurgicală prin
craniotomie sau radioterapie, ghidată de CT-scan sau RMN.
2. Radioterapia are efect benefic în tumorile radiosensibile ca meduloblastoame,
ependimoame.
3. Chimioterapia cu citostatice are valoare în TCC grd. III, IV după
efectuarea tratamentului chirurgical şi radioterapic, pentru a preveni recidivele şi
diseminarea pe calea LCR.
4. Corticoterapia reduce metabolismul cerebral al glucozei.
Rezultatele tratamentului multimodal în TCC trebuie urmărite continuu clinic
(de exemplu, neurologic) şi paraclinic (CT-scan, RMN repetate), asociat cu examen
hematologic şi biologic general. Vindecarea este apreciată numai după 10 ani de
urmărire.
Recidivele impun obligatoriu reintervenţia chirurgicală. De la început trebuie
diferenţiate recidivele reale tumorale de creştere a tumorii ablate subtotal cu
ajutorul CT-scan şi RMN repetate care evidenţiază reapariţia tumorii înainte de
apariţia semnelor neurologice. Reintervenţia în glioamele maligne depinde de
foarte mulţi factori: structura histopatologică, vârsta pacientului, starea sa clinică
(dată de scorul Karnofsky).
Metastazarea TIC. Tumorile cerebrale propriu-zise nu dau metastaze.
Glioamele pot realiza, după operaţie, o invadare regională prin contiguitate. Unele
tumori cerebrale (ependimomul, pinealomul, astrocitomul malign) se pot însămânţa
spontan pe cale lichidiană prin fragmente de tumoare detaşate după traumatisme
cranio-cerebrale sau după operaţii pentru ablaţia tumorii. Celulele neoplazice se
însămânţează frecvent chiar în sensul invers circulaţiei LCR, ca urmare a prezenţei
tumorii, la care se adaugă eforturile fizice obişnuite (chiar mişcările respiratorii)
sau cele de tipul intervenţiei chirurgicale sau administrarea de substanţe hipertonice.
Excepţionala diversitate a leziunilor cerebrale precum şi gravitatea deosebită
a tulburărilor motorii, senzoriale şi psihice pe care le antrenează face ca demersul
diagnostic să fie cât mai urgent şi precis astfel încât posibilitatea supravieţuirii
pacientului cu sechele minore să crească.
80 Virginia Rotărescu, Alexandru Vlad Ciurea 6

2.2. TULBURĂRILE PSIHICE ÎN TUMORILE CRANIO-CEREBRALE (TCC)

Interesul manifestat faţă de tulburările psihice apărute în tumorile cerebrale


este de mare importanţă, deşi se consideră că eventualitatea ca o tumoră cerebrală
să se afle la originea tulburărilor psihice ale unui bolnav este mai rară pentru un
psihiatru, comparativ cu un neurolog. Dacă în mod frecvent mulţi pacienţi cu
tumori cerebrale prezintă, în evoluţia lor, marcante tulburări psihice – de la 10%
până la 100% – în funcţie de atenţia cu care sunt căutate şi înregistrate, ca şi de
stadiul de evoluţie a tumorilor în momentul examinării, există şi tumori cerebrale la
bolnavii psihici, cele mai frecvente tipuri fiind meningioamele şi glioamele.
În cursul evoluţiei tumorilor cerebrale, tulburările psihice sunt caracterizate
printr-un debut şi tablou clinic ce depinde de natura tumorii, localizarea ei şi
modul ei de evoluţie, fiind însoţite de semne neurologice sub forma unei afectări
cerebrale globale sau a unui sindrom focal, ce poate indica sediul tumorii.
În ceea ce priveşte etiopatogenia, nu au putut fi stabilite relaţii între
materialul tumoral şi fenomenologia psihică, caracterul evolutiv al leziunii împiedicând
stabilirea unor corelaţii clinico-patologice precise. Personalitatea premorbidă ca şi
predispoziţia terenului par a juca un rol important. Nu există nici date precise
asupra modului în care modificarile lichidului cefalo-rahidian, modificările circulatorii,
afectarea globală prin HIC (hipertensiune intracraniana) influentează în mod
diferenţiat psihicul în raport cu efectele directe ale leziunii tumorale. Suferinţa de
ansamblu a creierului, datorită efectelor toxice tumorale sau HIC, produc tulburări
psihice generale, iar consecinţele localizării tumorii stau la baza tulburărilor psihice
de focar (moria, sindromul Gerstmann, agnozia spaţială etc.) (De Ajuriaguera, 1960).
Bagdasar şi Arseni (1951) au observat că, în cazul tumorilor frontale, dacă
tumora este mică şi se dezvoltă în plin parenchim cerebral, o exagerare a
personalităţii premorbide alături de pareza facială centrală discretă contralaterală.
Moria se produce de-abia când, prin creştere, tumora comprimă lobul frontal în
partea opusă, cu evidenţierea unor trăsături opuse personalităţii premorbide
(însoţite de o hemipareză contralaterală). Când nucleii bazali sunt comprimaţi,
apare starea confuzivă, somnolenţa, gatismul (hemipareza sau hemiplegie contra-
laterală, semne de iritaţie piramidală ipsilaterală). Agresivitatea, agitaţia sunt, de
asemenea, semne specifice localizărilor frontale.
Diagnosticul pozitiv se realizează prin evidenţierea de:
1. Îngustarea câmpului conştienţei, întâlnită la 1/3 din cazuri, iniţial uşoară,
ulterior apărând o stare confuzională sau confuzo-onirică de diferite intensităţi;
2. Stare de apatie, pe fondul căreia apar iritabilitate şi labilitate emoţională
pronunţată, nemotivată întotdeauna psihologic; euforia este rară, mai frecvent apar
semnele de tristeţe (este distinctă de depresie);
7 Stresul psihic în tumorile cranio-cerebrale 81

3. Diminuarea treptată a funcţiilor intelectuale: scăderea capacităţii de


abstractizare, sinteză şi analiză, bradipsihie, sărăcirea asociaţiilor, conducând spre
sindromul psiho-organic cronic (riscul unui diagnostic fals cu demenţă senilă sau
arteriopatică);
4. Sindromul delirant slab sistematizat este mai rar întâlnit dar sunt posibile
şi episoade psihotice acute;
5. Crize halucinatorii: vizuale, auditive, olfactive, luând uneori forma de aură
sau de echivalenţă a unei crize comiţiale;
6. Alterări paroxistice ale conştienţei: crize uncinate cu „dreamy state” sau
„absenţe” cu automatisme motorii;
7. Crize de agravare a stării confuzionale până la comă;
8. Crize comiţiale secundare.
Sindromul de hipertensiune intracraniană (HIC) se poate dezvolta înaintea
sau după apariţia semnelor de focar. De obicei, prezintă iniţial perioade de
remisiune, dar treptat devine permanent, pentru a se termina prin comă şi exitus.
Este alcătuit din:
1. Simptome somatice: cefalee, greţuri, vărsături, edem papilar, bradicardie şi
bradipnee, crize convulsive generalizate;
2. Simptome psihice: confuzie mintală şi dismnezie. Confuzia mintală inte-
resează vigilenţa şi ritmul psihic, datorită unei atingeri diencefalice şi afectează mai
puţin funcţiile intelectuale elementare. Dismnezia apare la 1/3 din cazuri, este mai
frecventă la vârstnici şi poate ajunge până la sindromul Korsakov; s-ar datora
afectării prin HIC a centrilor nervoşi situaţi în planşeul ventriculului III.
Este menţionată pozitivitatea examenului neurologic la 83% din bolnavii
consideraţi „psihici” la care existau, în realitate, tumori cerebrale, ceea ce pune în
evidenţă necesitatea efectuării unui minuţios control neurologic, cu utilizarea
mijloacelor moderne de diagnostic (CT cerebral, RMN cerebral, CT-scan etc.),
(Constantinovici & Adam, 1997). Urmărirea bolnavilor după ablaţia tumorii a
indicat, de obicei, regresia tulburărilor psihice. Pot surveni sechele postoperatorii,
sub forma tulburărilor psihice supraadăugate la un pacient care nu le prezenta sau
le prezenta vag înainte de operaţie (de exemplu, delir paranoiac, stare depresivă
atipică). În tumorile corpului calos, tulburările psihice au o frecvenţă de 100%, cu o
aprosexie caracteristică. Tumorile subtentoriale dezvoltă un sindrom de HIC precoce,
fiindu-le caracteristice crizele de angoasă paroxistică. Tumorile de la baza creierului
nu sunt legate de tulburări psihice caracteristice.
82 Virginia Rotărescu, Alexandru Vlad Ciurea 8

Tabloul clinic al tulburărilor psihice şi neurologice de focar


Localizare Tulburări psihice Tulburări neurologice
• Paralizii (monopareze, monoplegii, hemi-
pareze, hemiplegii;
• Moria (stare de euforie nătângă, puerilă, artificială, pe un fond
Tumori • Tulburări ale reflexelor: prezenţa reflexului
general de apatie, glume inadecvate, calambururi);
frontale de apucare şi agăţare, crize adversive
• Activitate generală redusă până la akinezie sau agresivitate şi agitaţie.
oculocefalogire, ataxie frontală, tulburări
de vorbire, afemie.
• Epilepsie temporală:
- aura epileptică;
- echivalenţa psihică în crize psihosenzoriale sub forma halucinaţiilor
vizuale, auditive, olfactive, gustative, vestibulare (repetate stereotip şi
pe fondul unei stări confuzionale; halucinozele vizuale se proiectează
în partea câmpului vizual opus tumorii, cu hemianopsie omonimă;
Tumori • Hemianopsie omonimă în cadrul superior;
- crize motorii: mici automatisme (plescăit, masticaţie, înghiţire) sau
temporale • Tulburări afazice de tip senzorial.
mari automatisme (fuga, automatism ambulator);
- tulburări de conştienţă;
- criza uncinată (stare de vis – „dreamy state”, halucinaţii olfactive şi
gustative neplăcute, tulburări paramnezice de tip „déjà vu”;
- crize vegetative: crize dureroase epigastrice şi abdominale, tulburări
vasomotorii şi respiratorii.
• Tulburări de schemă corporală:
- sindromul Gertsmann (agnozie digitală,
acalculie, agrafie, dezorientare dreapta–
stânga);
- sindromul Anton-Babinski (hemiaso-
matognozie, anosognozie, anosodiaforie);
• Tulburări de sensibilitate contralaterale
Tumori
• Tulburări psihice generale (astereognozie agnozie tactilă, hemihipo-
parietale estezie profundă şi tactilă);
• Tulburări motorii (hemipareza discretă
sau hemiplegie);
• Atrofii musculare contralaterale;
• Apraxie ideomotorie;
• Afazie senzorială (în leziunile emisferei
dominante).
1. agnozie vizuală;
Tumori • Halucinoze vizuale elementare (se repetă stereotip şi pot preceda o
2. cecitate corticală;
occipitale criză convulsivă).
3. hemianopsie omonimă contralaterală.

3. STRESUL PSIHIC

3.1. GENERALITĂŢI

A trecut foarte mult timp de când Epictet (filozof stoic, aproximativ 50–138 e.n.)
a observat că: „ceea ce îi tulbură pe oameni nu sunt lucrurile, ci ideile pe care ei şi
le fac despre lucruri”, afirmaţie prin care s-a anticipat esenţa cercetărilor contemporane.
Datele actuale din literatura de specialitate subliniază coexistenţa mai multor
moduri de a defini şi înţelege stresul (Ilie Rotărescu, 1999).
Faptul că, după 50 de ani, noţiunea de stres rămâne operantă o dovedeşte
impactul acestui concept asupra dezvoltării ştiinţei, concretizat în volumul impresi-
onant de date şi studii în cele mai diverse discipline: biologie, medicină, psihologie,
sociologie, filozofie, ecologie, etologie, gerontologie. Se constată proliferarea
publicaţiilor despre stres, estimate la 120 000 până în 1981, apariţia unor reviste
noi precum şi publicarea unui mare număr de monografii.
9 Stresul psihic în tumorile cranio-cerebrale 83

Nevoia de a îmbunătăţi calitatea vieţii, de a scădea mortalitatea şi morbiditatea,


a promovat stiinţe interdisciplinare, cum este medicina comportamentală, unde
disciplinele medicale împreună cu cele psihologice încearcă să explice adaptarea
umană şi mecanismele sănătăţii şi ale bolii. În contextul ştiinţei contemporane se
constată că există cercetători care acceptă ideile lui H. Selye, unii le folosesc
modificate, alţii le consideră ca ipoteze de lucru nedovedite iar altă parte le resping
sau le ignoră. Puţini sunt însă cei care mai utilizează termenul de stres conform lui
Selye.
Teoria stresului trebuie considerată drept o concepţie deschisă spre asimilări
şi achiziţii noi, apte să determine noi orizonturi de cercetare privind complexitatea
interrelaţiei om–ambianţă şi noi progrese în cunoaşterea unor procese psiho-
biologice precum adaptarea, homeostazia sau chiar îmbătrânirea.

3.2. CONCEPTUL DE „STRES PSIHIC”

Conceptul de homeostazie, prefigurat de Cl. Bernard (aprox. 1870–1880),


încetăţenit de Cannon (1932), completat de H. Selye (1936), a fost aprofundat de
biologia modernă inclusiv sub raport cibernetic.
Wittenberger arată că homeostazia reprezintă o trăsătură esenţială a biologiei
şi a vieţii în ansamblu iar funcţiile homeostatice de echilibru–stabilitate şi de
optimizare–adaptare condiţionează totodată autonomizarea organismului faţă de
mediu şi intervenţia sa activă asupra mediului ambiant.
În viziunea unor autori (Kaplan, 1983) care au elaborat teoria cognitivă a
stresului psihic, la baza acestuia există o neconcordanţă între resursele, abilităţile,
capacităţile individului şi cerinţele impuse acestuia.
M. Golu defineşte stresul psihic drept: „o stare de tensiune, încordare şi
disconfort determinată de agenţi afectogeni cu semnificaţie negativă, de frustrare
sau reprimare a unor stări de motivaţie, de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării
unor probleme” (1978).
Se consideră că stresul psihic are un caracter primar atunci când este
rezultatul unei agresiuni recepţionate în sfera psihicului şi un caracter secundar,
acesta fiind de fapt o reacţie de însoţire sau de conştietizare a unui stres biologic,
fizic etc., căruia i se acordă o semnificaţie de ameninţare.
Răsfoind literatura de specialitate (Appley şi col., 1967; Charle Swarth şi
col., 1989; Cooper şi col., 1988; Baba şi col., 1993; Levi, 1981; Levi şi col., 1981;
Mcgrath, 1970; Steptoc, 1989; Goupil, 1991; Selye, 1968, 1976; Iamandescu, 1993),
se poate afirma că, pentru a se instala, stresul psihic presupune surprinderea, atribuirea
şi interpretarea din partea individului uman, într-o manieră strict particularizată şi
catastrofizantă, necesitând, în mod obligatoriu, interacţiunea cu un stimul într-un
context social. De aici, putem concluziona existenţa marilor diferenţe interindi-
84 Virginia Rotărescu, Alexandru Vlad Ciurea 10

viduale în reacţiile la situaţiile stresante, nerelevanţa corelării criteriilor psihologice


de măsurare cu diverşi indicatori fiziologici ai stresului precum şi existenţa deosebirilor
nete dintre condiţiile naturale şi cele de laborator de producere a stresului.

3.3. VULNERABILITATEA LA STRES

Lazarus (1981) consideră că efectele agentului stresor depind nu numai de


propriile caracteristici ci şi de două atribute înscrise în sfera personalităţii
subiectului care recepţionează şi anume: calitatea răspunsurilor emoţionale şi
strategiile de adaptare mobilizate.
Vulnerabilitatea la stres este acceptată drept trăsătură proprie anumitor
indivizi de a reacţiona facil printr-un stres psihic la o gamă largă de agenţi
stresori.

3.4. STRATEGII ADAPTATIVE

Stresul psihic cuprinde în tabloul manifestărilor sale, în primul rând, simptomele


psihice, inclusiv manifestări comportamentale. În acelaşi timp, orice fenomen
psihic, exteriorizat sau nu (de la procesele cognitive şi până la procesele voliţionale
şi afective) se însoţeşte de fenomene fiziologice de hiper- sau hipofuncţie a
organelor interne, mediate neuro-umoral (Floru, 1974; Gray, 1971). Cele mai
cunoscute modificări somatice, induse de desfăşurarea unor procese psihice, sunt
aşa-numitele corelate fiziologice (somato-viscerale) ale emoţiilor: tahicardie, tulburări
de tonus muscular, tulburări secretorii etc., concretizate în expresii ca: „îmi bate
inima”; „mi-a stat inima în loc”; „a albit de spaimă”; „mi s-a pus un nod în gât” etc.
Teoriile cognitive ale emoţiei vorbesc despre trei tipuri de reacţii ale omului
la orice ameninţare a armoniei şi echilibrului său interior: frica, ruşinea şi vina,
trezite de comentariile proprii sau ale celor din jur, depăşite uneori rapid dar alteori
persistă atât timp cât persistă şi ameninţarea.
Teoriile motivaţionale ale stresului, cu rădăcini explicative în teoriile lui
S. Freud privind frustrarea, precum şi în teoria lui Maslow despre motivaţie,
explică stresul pornind de la imposibilitatea, într-un moment circumscris în timp,
de satisfacere a unei motivaţii importante. Aceasta ar declanşa, fără efort sau
conştientizare, mecanismele de apărare ale psihicului uman (R. White, 1952).
Orice nerealizare de scop, chiar şi minoră, produce o frustrare care generează
fenomene de compensare. Acest efort, de compensare sau redresare, consumă
energie psihică (dacă este un proces conştient), fizică sau psihosomatică (dacă se
petrece la nivel subconştient) – conform psihologului R. Lazarus (1981). Nivelul
maxim la care aspiră individul este cel al punerii de acord cu exigenţele mediului
social, motiv pentru care utilizează mai multe tipuri de strategii adaptative (Ilie
Rotărescu, 1999; Cristina Rusu Corduban, 2002).
11 Stresul psihic în tumorile cranio-cerebrale 85

Rezultat atât al factorilor stabili de mediu cât şi al celor de personalitate,


problema diferenţelor interindividuale explică modalităţile variate de înfruntare/
confruntare cu sursele constante de stres. Complexitatea acestui fenomen care se
intersectează cu agenţii stresori şi circumstanţele de apariţie explică variabilitatea
umană în ceea ce priveşte folosirea strategiilor adaptative. Vulnerabilitatea la
stres, considerată ca trăsătură de personalitate, se poate reduce prin abordarea
pozitivă a stresului (Percek, 1993; Monat & Lazarus, 1985; Charle Sworth şi col.,
1989; Cristina Russu Corduban, 2002).

3.5. STRESUL PSIHIC ÎN TCC

Spre deosebire de mecanismul unei funcţii biologice care are un caracter


uninivelar şi produce funcţia respectivă în mod automat, mecanismul funcţiei
psihice are o organizare multinivelară şi produce funcţia respectivă condiţionat,
prin receptarea şi prelucrarea semnalelor informaţionale din afară. În acelaşi timp,
ca parte a unui sistem integrativ supraordonat, starea unei funcţii psihice concrete
va depinde esenţial de starea celorlalte componente ale sistemului. Această parti-
cularitate de la nivelul funcţiilor psihice se va reflecta şi la nivelul mecanismelor
neuronale.
La nivelul creierului, formarea mecanismelor specifice diverselor funcţii
psihice se desfăşoară după principii sistemice. Ca urmare, nu vom avea de-a face
cu mecanisme individuale izolate, închise ci cu mecanisme interdependente, care se
influenţează şi se condiţionează reciproc. Pe lângă structurile neuronale propriu-zise
şi conexiunile dintre ele, în componenţa mecanismului unei funcţii psihice trebuie
incluse şi verigi de ordin psihic. În mecanismul percepţiei se includ: influenţa
limbajului, veriga mnezică, influenţa gândirii, veriga afectiv-motivaţională; la
rândul său, mecanismul gândirii include: veriga verbală, veriga perceptivă, veriga
mnezică etc. Este evident atunci că implicarea verigilor psihice introduce modificări
semnificative în însăşi starea funcţională a structurilor neuronale care intră în
alcătuirea mecanismului primar al procesului considerat. Logica desfăşurării
evenimentelor în cadrul acestor structuri va depinde nu numai de prezent ci şi de
trecut, mecanismul funcţionării psihice include coordonate de ordin spaţial dar şi
temporal iar alături de componenta substanţial-energetică cuprinde şi componente
informaţionale. Cu alte cuvinte, mecanismul neuropsihic este un construct logistic
autoreglabil şi autoorganizabil.
Creierul uman realizează o formă de psihic de natură socio-culturală ca
rezultat al interacţiunii şi comunicarii individului cu mediul socio-cultural. Psihicul
se realizează ca funcţie de receptare, prelucrare, interpretare, stocare a informaţiei
furnizată atât din exteriorul cât şi din interiorul organismului. Informaţia se
constituie prin prelucrări şi integrări succesive la nivelul creierului în entităţi relativ
86 Virginia Rotărescu, Alexandru Vlad Ciurea 12

distincte pe care le numim procese şi stări psihice. Orice proces psihic se


subordonează principiului comenzii şi controlului, mijlocind şi reglând dinamica
raporturilor individului cu lumea externă.
Omul are cea mai mare capacitate adaptativă susţinută de dezvoltarea
extraordinară a funcţiilor şi proceselor psihice, îndeosebi a celor de cunoaştere.
În planul deteriorărilor patologice, alterările conştienţei se împletesc cu alterările
gândirii şi invers. Nivelurile integrative ierarhice se articulează şi se întrepătrund
într-un sistem unitar, iar între nivelul organizării de tip conştient şi cel al organizării
de tip inconştient există o permanentă interacţiune şi intercondiţionare cu raporturi
de concordanţă şi discordanţă (conflict). Astfel, fiecare act comportamental se
realizează pe baza medierii atât a conştientului cât şi a inconştientului care comunică
şi se intrepătrund în permanenţă.
Mecanismele conştienţei exercită un rol reglator dominant asupra celor
inconştiente. Structurându-se preponderent pe motivaţia biologică primară, incon-
ştientul este, sub aspect dinamic, rezultatul unor secvenţe de tip impuls–reacţie,
între stimuli şi reacţiile vegetativ-motorii de răspuns existând legături directe şi
relativ constante, de tip răspuns necondiţionat. La om asemenea comportamente se
pot observa doar în stările de afect (explozie emoţională), de somnambulism sau de
ebrietate unde controlul raţiunii, al conştiinţei este puternic diminuat sau complet
suspendat.
În comportamentul cotidian normal, elementele inconştientului, în cea mai
mare parte de ordin energetic, sunt încorporate în patternurile elaborate şi controlate
la nivel conştient. Astfel, inconştientul influenţează şi modulează dinamica structurilor
conştiinţei, iar conştiinţa îşi exercită influenţa sa reglatoare prin analiza şi
evaluarea critică a conţinuturilor inconştientului emiţând mesajele de moderare,
refulare, amânare, transformare, ierarhizare etc. (Rotărescu, 2007).
Unitatea psihicului uman nu este plată şi inertă. Datorită heterogenităţii
structurale şi funcţionale a componentelor, pe lângă raporturile de consonanţă se
pot manifesta şi contradicţii, divergenţe, disonanţe asociate cu un grad mai mare
sau mai mic de tensiune trăită în plan subiectiv sub diferite forme: nelinişte,
disconfort, proastă dispoziţie, iritare, nehotărâre, obsesie, bulversare afectivă,
conflict motivaţional etc. Toate acestea conferă comportamentului şi condiţiei
existenţiale a omului o notă de dramatism mai mult sau mai puţin accentuat.
Intensitatea tensiunilor şi disonanţelor intrapsihice depinde nu numai de
influenţele mediului extern ci şi de particularităţile organizării psihofiziologice a
individului. În general, tensiunea şi frustraţia acţionează ca factori de progres şi de
evoluţie a sistemului personalităţii, determinând componente specifice de explorare–
investigare, de învăţare, de elaborare a unor procedee şi modalităţi noi de înfruntare
13 Stresul psihic în tumorile cranio-cerebrale 87

şi de acţiune. Atunci când intensitatea şi durata acestor stări depăşesc însă anumite
limite valorice, din factori optimizatori ele se transformă în agenţi perturbatori,
generatori de oscilaţii cu caracter patologic.
Prin efectele lor perturbatoare, disfuncţiile de la nivelul sistemului psihic se
răsfrâng negativ asupra stării creierului (modificări de metabolism, de circulaţie, de
excitabilitate) şi prin intermediul creierului se răsfrâng negativ asupra stării biologice/
fiziologice a organismului în ansamblu. Se închide astfel circuitul somato-psiho-
somatic, care dă, de fapt, unitatea sistemului personalităţii.
Îndeplinind, în cadrul organismului şi al relaţiei individului cu mediul, rolul
de organism reglator specializat, creierul are ca funcţie intrinsecă colectarea, prelu-
crarea şi utilizarea informaţiei. În forma sa cea mai înaltă de exprimare, informaţia
procesată şi integrată o reprezintă procesualitatea psihică, ce se întinde între
inconştientul profund şi conştiinţa cea mai acută. Fiind de esenţă informaţională,
psihicul nu se poate produce şi manifesta ca realitate specifică decât în cadrul
relaţiei de comunicare a creierului cu sursele de semnale din mediul intern şi extern
al organismului (Rotărescu, 2007). Spre deosebire de informaţia biologică a cărei
identitate se suprapune peste transformările biofizice şi biochimice şi al cărei
mecanism îl constituie practic întregul organism, informaţia psihică tinde să se
detaşeze şi să se individualizeze în raport cu codurile substanţial-energetice prin
care se transmite şi se realizează numai ca rezultat al unor mecanisme specializate –
structurile neuronale.
Astfel, gradul de diferenţiere calitativă în interiorul informaţiei psihice,
complexitatea ei structurală, valoarea ei reglatoare vor fi condiţionate într-o măsură
hotărâtoare de nivelul de dezvoltare-organizare şi integritatea sistemului nervos.
Implicarea hormonilor în reacţia de stres fizic şi psihic nu se poate desprinde
de cea a SNC şi SNAutonom datorită intricării şi interdependenţei activităţii celor
trei sisteme. Acest aspect este valabil şi referitor la sistemul imun, cu care sistemul
neuroendocrin are legături strânse.
Cancerul continuă să fie considerat o boală mai serioasă decât oricare alta.
Apariţia bolii determină noi solicitări, operează importante şi inerente modificări în
starea sufletească a bolnavului. Balzac aprecia, cu mult înainte de Selye: „…spaima
este un sentiment care te îmbolnăveşte pe jumătate, care atacă violent maşina
omenească încât facultăţile acesteia sunt dintr-o dată împinse, fie la cel mai înalt
grad al forţei lor, fie la ultimul grad al destrămării”.
Bolnavii oncologici cu localizări cranio-cerebrale au de făcut faţă, pe lângă
cele două probleme dificile ale diagnosticului – ideea că suferă de o boală care le
ameninţă viaţa şi tratamentele dificil de suportat – şi problemei reprezentată de
localizare. Creierul suportă cea mai importantă semnificaţie legată de nevoia
esenţială de autonomie, motiv pentru care bolnavul este invadat de o severă
88 Virginia Rotărescu, Alexandru Vlad Ciurea 14

nesiguranţă, confuzie în legătură cu viitorul, simţindu-se devastat şi pustiit.


Tabloului stărilor psihice care acompaniază în mod obişnuit boala canceroasă (frica
de boală, de recidivă, de suferinţă, de moarte) i se adaugă o gamă largă de suferinţe
specifice deteriorărilor cerebrale, determinate de localizarea leziunii, ceea ce
trezeşte o trăire cumplită de neputinţă şi un puternic sentiment de inadaptare.
Spre deosebire de reacţiile pacienţilor cu alte localizări tumorale, pentru cei
cu localizări cerebrale aflarea diagnosticului reprezintă o catastrofă emoţională
până la şoc, accentuată de perspectiva intervenţiei chirurgicale. Imediat după
operaţie, preocupaţi de reechilibrarea din punct de vedere fizic, bolnavii nu mai au
nici timp nici energie psihică pentru a reflecta asupra implicaţiilor pe termen lung
şi este posibil să aibă o senzaţie de eliberare, uneori chiar o stare euforică. Dar, la
întoarcerea acasă, chiar dacă recuperarea fizică este bună, psihic sunt dominaţi de
temerile privind tratamentele care vor urma, rezultatul lor precum şi frica de
recidivă.
Resursele personale, forţa interioară, stilul de reacţie (coping) sunt importante
pentru strategia adoptată şi comportamentele bolnavului în confruntarea cu boala.
Speranţa, în esenţă un mod de a trăi, o poziţie personală în faţa vieţii, are
importante implicaţii în situaţia de boală. Este posibil ca furnizarea unor informaţii
clare, exacte, oferite cu sensibilitate, fără grabă, să-l ajute pe pacient să primească
vestea şi să găsească ceva care să-i redea speranţa.
De obicei bolnavul luptă cu frica de diagnostic iar supraîncărcarea cu
informaţii, care prin ele însele îi produc anxietate, poate compromite capacitatea de
a lua o decizie. Este bine de ştiut câte informaţii doreşte şi câte poate să primească,
dată fiind situaţia specială în care se află (tulburări de atenţie, de memorie, de
înţelegere etc.); unii aşteaptă doar încurajări. Obiectivul principal trebuie să fie
acela de a-l ajuta să găsească răspunsul eficient pentru a se adapta la situaţie.
Adevărata autonomie şi respectul pentru bolnav ar trebui să ţină cont şi de dorinţa
unora de a declina responsabilitatea medicului său, situaţie denumită „autonomie
psihologică”, ceea ce înseamnă că pacientul informat optează de a nu lua el însuşi o
decizie ci medicul său curant.
Este recunoscut efectul dispoziţiei sufleteşti pozitive asupra sistemelor
reglatorii imun şi endocrin. Asemenea însuşiri: speranţa, optimismul, bucuria,
vigoarea, rezistenţa, tăria au fost asociate în mod curent cu răspunsul la boală,
fenomenul suportului psihosocial declanşând un mecanism de îmbunătăţire a
dispoziţiei pozitive, modele de răspuns, încadrate în ceea ce se numeşte „stare de
bine”.
Numeroase studii au scos în evidenţă faptul că intervenţia psihosocială creşte
nu numai confortul pacientului ci însăşi calitatea vieţii lui şi că îl pot ajuta să trăiască
mai mult. Rezultatele acestor studii indică clar faptul că intervenţiile psiho-sociale
15 Stresul psihic în tumorile cranio-cerebrale 89

au efecte pozitive asupra adaptării emoţionale, adaptării funcţionale şi asupra


simptomelor legate de boală şi tratament în cazul pacienţilor cu tumori cranio-
cerebrale.

Primit în redacţie la: 5. III. 2009

BIBLIOGRAFIE

1. APPLEY, M.H., TRUMBULL, R., Psychological stress, New York, Appletco Century-Crifts,
1967.
2. ATKINSON, R.L., ATKINSON, R.C., SMITH, E., BEM, D.J., Introducere în psihologie, Bucureşti,
Editura Tehnică, 2002.
3. BABA, AL.I., GIURGEA, R., Stresul, adaptare şi patologie, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1993.
4. CIOFU, I., GOLU, M., VOICU, C., Tratat de psihofiziologie, cap. Psihofiziologia emoţiei, Bucureşti,
Editura Academiei, 1978, p. 215.
5. CIUREA, A.V., CIUBOTARU, V.Gh., AVRAM, E., Managementul modern în organizaţiile
sănătăţii – perspective în serviciile de neurochirurgie, Bucureşti, Editura Medicală, 2009.
6. CHARLES WORTH, ED.R., NATHAN, R.G., Stress management: a comprehensive guide to
wellness, New York, Ballantines Books, 1989.
7. COOPER, C.L., COOPER, R.Q., EAKER, L.H., Living with stress, London, Penguin Books, 1988.
8. CONSTANTINOVICI, A., ADAM, D., Examinarea Neurologică, Bucureşti, Holding Reporter,
1997, p. 9.
9. CONSTANTINOVICI, A., CIUREA, A.V., Ghid practic de neurochirurgie, Bucureşti, Editura
Medicală, 1998, p. 82–101.
10. DĂNĂILĂ, L., GOLU, M., Tratat de neuropsihologie, Bucureşti, Editura Medicală, 1, 2000.
11. DE AJURIAGUERA, J., HECAE, H., Le cortex cérébral. Étude neuro-psyho-pathologique, Masson et
Cie Éditeurs, Libraires de L’Académie de Médicine, 1960.
12. DIXON, B., SWITZER, H., Its Our State of Mind Responsible for Our State of Heals? în Taking
Sides – Clashing Views on Controversial Psychological Issues, Connecticut, S.U.A., The Dushkin
Publishing Group, Inc., Guilford, 1992 (7th edition).
13. FLORU, R., Stresul psihic, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1974.
14. GOUPIL, G., Hans Selye – Înţelepciunea stresului, Bucureşti, Editura Coresi, S.R.L., 1991.
15. GRAY, J.A., The psychology of fear and stress, London, Wendefeld and Nicolson, 1971.
16. IAMANDESCU, ION BRADU, Stresul psihic şi bolile interne, Bucureşti, Editura All, 1993.
17. ILIE ROTĂRESCU, V., Stresul psihic în percepţia algică, Revista de psihologie, 45, 1–2,
ianuarie–iunie, 1999, p. 93–118.
18. KAPLAN, H.B., Psychological Stress. Trends in Theory and Research, New York, London,
Academic Press, 1983.
19. LAZARUS, L.S., Psychological stress and the coping process, New York, Toronto, McGraw–
Hill, 1981.
20. LEVI, L., FRANKENHAEUSER, M., GARDELL, D., Research on stress and human health,
New York, Springer, 1981.
21. McGRATH, J.E. (Ed.), Social and psychologycal factors in stress, New York, Holt, Rinehart
and Winston, 1970.
22. MONAT, A., LAZARUS, L.S., Stress and Coping, New York, Columbia University Press, 1985
(an antology edit. by 2nd edition).
90 Virginia Rotărescu, Alexandru Vlad Ciurea 16

23. MUREŞANU, D., Curs de neuroştiinţe fundamentale, Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară
„Iuliu Haţeganu”, 2004.
24. PERCEK, A., Stresul şi relaxarea, Bucureşti, Editura Teora, 1993.
25. ROTĂRESCU, V., Creierul – organ al psihicului. Leziuni organice şi mecanisme defensive (cercetare
preliminară), Revista de psihologie, 53, 1–2, ianuarie–iunie, 2007, p. 103–116.
26. RUSS CORDUBAN, CRISTINA, Direcţii şi procedee de consiliere a persoanelor stresate în P.
POPESCU-NEVEANU şi C. VOICU (Resp.), Studii şi sinteze de psihologie contemporană,
Bucureşti, Editura Academiei, 2002, p. 299–332.
27. SELYE, H., Le stress de ma vie, Otawa, Alains Stanke, 1976.
28. SELYE, H., De la vis la descoperire, Bucureşti, Editura Medicală, 1968.
29. STEPTOC, A. (Ed.), Stress, personal control and health, Wiley, J. & Sons in assoc. with the
Communities, New York, Ad Apples, Chichester, 1989.
30. VOICU, CONSTANTIN, Însuşirile tipologice ale sistemului nervos în contextul unor cercetări
cu caracter teoretic, metodologic şi aplicativ în P. POPESCU-NEVEANU şi C. VOICU (Resp.),
op. cit., 2002, p. 243–286.

REZUMAT

Există deja o bază ştiinţifică conform căreia apare o limită a eficienţei medicale în perioada
profilactică dar şi în timpul tratamentului. Această eficienţă poate fi sporită tratând starea emoţională
a pacientului odată cu starea lui medicală. Problema survine atunci când personalul medical ignoră
felul în care reacţionează pacienţii din punct de vedere emoţional, chiar dacă ar trebui să se preocupe
de starea noastră exclusiv fizică. Excepţionala diversitate a leziunilor cerebrale, precum şi gravitatea
deosebită a tulburărilor motorii, senzoriale şi psihice pe care le antrenează, face ca demersul
diagnostic să fie cât mai urgent şi precis astfel încât posibilitatea supravieţuirii pacientului cu sechele
minore să crească. Este recunoscut efectul dispoziţiei sufleteşti pozitive asupra sistemelor reglatorii
imun şi endocrin. Asemenea însuşiri: speranţa, optimismul, bucuria, vigoarea, rezistenţa, tăria au fost
asociate în mod curent cu răspunsul la boală, fenomenul suportului psiho-social declanşând un
mecanism de îmbunătăţire a dispoziţiei pozitive sau într-o serie de modele de răspuns, încadrate în
ceea ce se numeşte „stare de bine”.
STRESUL OCUPAŢIONAL ÎN CONDIŢIILE ACTUALEI CRIZE
ECONOMICE: DATE COMPARATIVE DIN DOUĂ ORGANIZAŢII

HORIA D. PITARIU, CLAUDIA RUS∗

OCCUPATIONAL STRESS DURING THIS ECONOMIC CRISIS: COMPARATIVE DATA


FROM TWO ORGANIZATIONS
Abstract
In the actual economical context, the occupational stress is raising as a consequence of the
existing reorganizations and downsizings in the Romanian organizations. The present study examines
the influence of occupational stressors on strains represented by the intention to leave the
organization, counterproductive work behavior, positive and negative emotions of the employees
from the cosmetics and bank domains. The data revealed that participants from the banks experienced
a greater level of occupational stress compared to employees from the cosmetics domain.
Cuvinte cheie: stres ocupaţional, încredere organizaţională, intenţia de a părăsi organizaţia,
com-portament contraproductiv în muncă, emoţii pozitive şi negative.
Key words: occupational stress, organizational trust, intention to leave the organization,
counter-productive work behavior, positive and negative emotions.

1. INTRODUCERE

Oamenii experenţiază stres în aproape toate domeniile vieţii lor: muncă,


familie, comunitate iar confruntarea cu diversele solicitări şi sarcini multiple poate
fi stresantă (Aneshensel, 1986; Greenhaus, & Paranuraman, 1999; apud Iwasaki,
MacKaz, & Ristock, 2004). Munca constituie unul dintre aspectele fundamentale
ale vieţii individului, oferindu-i suport financiar şi, la fel de important, o contribuţie
semnificativă în societate. Rolul ocupaţional al unei persoane reprezintă o componentă
esenţială a identităţii sale, oferind acesteia valoare şi o stare de confort emoţional
(D’Amato, & Zijlstra, 2003). Profesia ca sursă de identitate, scop, apartenenţă şi
venituri poate deveni un generator de stres (Băban, 2003).
Stresul la locul de muncă constituie una dintre multiplele probleme cu care se
confruntă societatea modernă, fiind generat de viaţa profesională, de mediul de
muncă, cu consecinţe nemijlocite asupra activităţii profesionale, dar şi asupra
sănătăţii celor care prestează munca respectivă (Pitariu, 2004).

Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Rev. Psih., t. 56, nr. 1–2, p. 91–109, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010
92 Horia D. Pitariu, Claudia Rus 2

2. STRESUL OCUPAŢIONAL

Înţelegerea stresului ocupaţional şi totodată, dinamica acestuia, nu este posibilă


fără a face referire la contextul în care îşi derulează activitatea organizaţiile şi
angajaţii acestora. În prezent, România se înscrie în rândul ţărilor afectate de criza
economică mondială. Într-unul dintre rapoartele realizate de Oxford Analitica (2009)
privind problematica recesiunii modiale, a fost precizat faptul că economia ţării
noastre înregistrează scăderi semnificative datorită acestei crize. Efectele negative
ale acesteia se resimt cu precădere în domeniul pieţei bunurilor, bancar, al trans-
porturilor şi comerţului, răspândindu-se rapid şi în celelalte ramuri ale economiei
(Asmussen, 2009). Astfel, la nivel mondial, piaţa bunurilor a scăzut, activitatea
instituţiilor financiare a cunoscut un eşec iar guvernele ţărilor cu economie dezvoltată
au căutat soluţii rapide pentru a-şi salva propriile sisteme financiare. Lindsay
(2009) a evidenţiat, în rândul australienilor, faptul că recesiunea mondială este
asociată cu o creştere de 54%, privind stresul ocupaţional. Angajaţii ce devin
supraîncărcaţi ca urmare a restructurărilor şi disponibilizărilor care au loc în compania
în care lucrează, exprimă mai multe griji cu privire la stabilitatea locului lor de
muncă. Existenţa unor angajaţi stresaţi are efecte negative asupra productivităţii
muncii şi calităţii acesteia. Cynkar (2007) estimează că mărimea costurilor provocate
de stresul profesional în USA este de 300 de bilioane de dolari într-un an de zile,
aceste costuri fiind associate cu absenteismul, fluctuaţia de personal, productivitatea
redusă, plata serviciilor medicale şi a asigurărilor care acoperă astfel de probleme
de sănătate.
Condiţiile economice actuale impun organizaţiilor o orientare mai puternică
spre asigurarea unui bun confort psihologic, emoţional şi fizic al angajaţilor lor
prin realizarea unor programe care să vizeze prevenirea şi reducerea efectelor
negative ale stresului ocupaţional. Asemenea programe sunt imperative, în special
în ceea ce priveşte identificarea angajaţilor, care prezintă un risc crescut de a
dezvolta diverse boli relaţionate cu stresul de la locul de muncă (Grant & Langan-
Fox, 2007).
O serie de studii au evidenţiat faptul că suportul primit din partea organizaţiei
(Wallace, Edwards, Arnold, Frazier & Finch, 2009), în special din partea şefilor
direcţi, influenţează sănătatea psihologică a angajaţilor, nivelul de stres (Etzion,
1984), satisfacţia în muncă (Brough & Pears, 2004), reducerea conflictului muncă–
familie (Polemans et al., 2003; Thompson, Brough, & Schmidt, 2006) precum şi
decizia de a părăsi organizaţia (Brough & Frame, 2004). Gilboa, Shirom, Fried şi
Cooper (2008) au arătat, în urma unei ample metaanalize, că între fiecare stresor
ocupaţional evaluat (ambiguitatea de rol, conflictul de rol, supraîncărcarea rolului,
conflictul muncă–familie, incertitudinea mediului de muncă, constrângerile situa-
ţionale) şi fiecare tip de măsurare a performanţei în muncă există corelaţii negative.
Astfel, putem considera stresul profesional ca fiind o variabilă cheie în explicarea
proceselor şi performanţelor din cadrul organizaţiilor (Gonzáles-Morales, Peiró,
Rodriguez & Greenglass, 2006).
3 Stresul ocupaţional în actuala criză economică 93

2.1. SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND MODELELE STRESULUI OCUPAŢIONAL

În literatura de specialitate pot fi regăsite numeroase teorii şi modele ale


stresului ocupaţional, cu precădere liniare şi statice, dintre care amintim: Modelul
potrivirii persoană–mediu (Caplan, 1987), Modelul solicitărilor şi controlului (Karasek,
& Theorell, 1990), Teoria tranzacţională (Lazarus, 1991), Modelul dezechilibrului
efort–recompensă (Siegrist, 1996), Modelul solicitărilor şi resurselor (Bakker,
Demerouti, Taris, Schaufeli, & Schreurs, 2003). Abordarea stresului ocupaţional
utilizată în studiul de faţă este cea tranzacţională. Aceste orientări prevalente în
studierea stresului ocupaţional prezintă atât avantaje, cât şi o serie de limite, dar în
ciuda acestora, ele par să fie mai degrabă cadre teoretice complementare pentru
înţelegerea stresului la locul de muncă. Deşi nu sunt similare, aceste modele propun
două nivele de studiere a stresului profesional: 1. identificarea anumitor variabile
organizaţionale şi extraorganizaţionale ca potenţiale surse de stres; 2. identificarea
anumitor variabile cu rol moderator sau mediator în relaţia dintre stresori şi efectele
acestora (Grau, Salanova & Peiro, 2001). Asumpţia generală este că stresorii au
efecte negative (Wallace, Edwards, Arnold, Frazier & Finch, 2009) iar variabilele
moderatoare pot potenţa, reduce sau stopa din influenţa acestora asupra unor
variabile individuale şi organizaţionale.
Cercetările privind componentele stresului ocupaţional au izolat câteva
variabile care moderează efectul stresorilor asupra reacţiilor la stres. Caracteristici
personale precum locul de control, tipul A de comportament sau factori situaţionali
cum sunt autonomia slujbei, controlul şi suportul social sunt câteva dintre cele mai
studiate variabile moderatoare din cadrul stresului la locul de muncă (Hart &
Cooper, 2001; Kahn & Byosiere, 1992) (apud. Harvey, Kelloway & Duncan-
Leiper, 2003). Unii autori au subliniat importanţa studierii şi a altor variabile ca
moderatori ai relaţiei stresori–efectele stresorilor (Day & Jreige, 2002), cum ar fi
încrederea (Mayer, Davis & Schoorman, 1995).

2.2. STRESUL PROFESIONAL ŞI ÎNCREDEREA ORGANIZAŢIONALĂ

Explorarea rolului încrederii organizaţionale în cadrul stresului ocupaţional,


şi nu numai, a fost îngreunată de multitudinea definiţiilor şi a elementelor
componente oferite de numeroase abordări (Schoorman, Mayer, & Davis, 2007).
Într-una dintre lucrările sale, Gillespie (2003) a enumerat doar câţiva dintre autorii
care au elaborat definiţii ale încrederii: „Blois, 1999; Clark & Payne, 1997; Deutsch,
1960; Gabarro, 1978; Gambetta, 1988; Hosmer, 1995; Johnson George & Swap,
1982; Lewis & Wiegert, 1985; Mayer, Davis & Schoorman, 1995; Ring & Van de
Ven, 1992; Sitkin & Roth, 1993; Zand, 1972, 1997; p. 3”. În ciuda multitudinii
definiţiilor propuse pentru conceptul de încredere, Rousseau şi colaboratorii săi
(1998) au subliniat, în cadrul unui review privind teoria şi cercetările care au
abordat problematica încrederii, convergenţa conceptualizării încrederii în jurul
definiţiei propuse de Mayer, Davis şi Schoorman (1995). Din perspective acestor
94 Horia D. Pitariu, Claudia Rus 4

trei autori, încrederea este considerată ca fiind „disponibilitatea unei părţi de a fi


vulnerabilă de acţiunile unei alte părţi, pe baza expectaţiei că cealaltă parte va
realiza acţiuni specifice importante pentru cel care oferă încredere, chiar dacă nu
are capacitatea de a monitoriza sau controla cealaltă parte” (p. 712).
Pentru a înţelege încrederea în mediul organizaţional este necesară o analiză
multinivelară a acesteia atât în cadrul organizaţiei, cât şi în relaţia dintre
organizaţiile existente pe piaţă. În acest context, încrederea poate fi studiată la un
nivel interpersonal, intergrup şi interorganizaţional (Schoorman, Davis, & Mayer,
2007). În studiul de faţă referenţii încrederii organizaţionale vor fi: şeful imediat
(supervizorul direct) şi organizaţia în care angajatul îşi desfăşoară activitatea de
muncă.
Studii recente au evidenţiat importanţa încrederii organizaţionale în studiul
stresului ocupaţional ca variabilă moderatoare (Harvey, Kelloway & Duncan-Leiper,
2003). Angajaţii care au încredere în managementul organizaţiei sunt mai puţin
afectaţi de supraîncărcarea în muncă, în comparaţie cu angajaţii care nu manifestă
încredere în management. În studiul de faţă ne propunem doar identificarea
existenţei efectului moderator al celor două tipuri de încredere organizaţională în
relaţia stresori–reacţiile la stres reprezentate de emoţiile pozitive şi negative ale
angajaţilor, comportamentul lor contraproductiv în muncă şi, de asemenea, intenţia
lor de a părăsi organizaţia în actualul context economic mondial. Literatura de
specialitate evidenţiază, pe lângă aceste variabile, şi alte efecte ale stresorilor
ocupaţionali, de exemplu absenteismul, boli fizice şi mentale (Darr & Johns, 2008).

2.3. STRESUL OCUPAŢIONAL ŞI EMOŢIILE LA LOCUL DE MUNCĂ

Studiul realizat de Thoresen şi colaboratorii săi (2003) a evidenţiat impactul


emoţiilor ca stare şi ca trăsătură asupra unor rezultate relaţionate cu munca. Liu,
Spector şi Shi (2008) au arătat că stresori organizaţionali precum conflictele
interpersonale sunt asociaţi cu emoţii negative şi cu nivel mai scăzut al satisfacţiei
în muncă. Atât emoţiile pozitive, cât şi cele negative pot întări sau perturba
comportamentele relaţionate cu munca (Stanley & Burrows, 2001), cum ar fi
comportamentele contraproductive (Spector & Fox, 2005).

2.4. STRESUL OCUPAŢIONAL ŞI COMPORTAMENTELE CONTRAPRODUCTIVE ÎN


MUNCĂ

Comportamentele contraproductive constituie acte intenţionate ale angajaţilor


pentru a încălca regulile şi normele organizaţiei, generând prejudicii atât membrilor,
cât şi clienţilor organizaţiei (Spector & Fox, 2005). În general, comportamentele
contraproductive pot fi orientate spre persoane şi spre organizaţie (Robinson &
Bennett, 1995), fiecare dintre cele două categorii având şi antecedente situaţionale
şi dispoziţionale diferite (Fox & Spector, 1999; Fox şi colaboratorii, 2001), printre
care se numără şi emoţiile, în special cele negative (Spector & Fox, 2005) sau
5 Stresul ocupaţional în actuala criză economică 95

stresul ocupaţional (Kuhn, 1988; apud. Wallace, Edwards, Arnold, Frazier & Finch,
2009). Deşi pentru angajaţi aceste comportamente sunt considerate a fi funcţionale, pe
termen lung ele pot aduce prejudicii atât lor, cât şi organizaţiei (Sackett, 2002).

3. OBIECTUL CERCETĂRII

Cu toate că stresul cu care se confruntă organizaţiile şi angajaţii acestora este


considerat un fenomen complex multe dintre modelele actuale ale stresului ocupaţional
se dovedesc a fi liniare şi statice. O abordare dinamică a stresului ocupaţional este
necesară în condiţiile în care asistăm la o augmentare a frecvenţei şi naturii
schimbărilor, pe de o parte, în tehnologie şi practicile de la locul de muncă, iar pe
de altă parte, în contextul în care organizaţiile îşi derulează activitatea (economic,
politic, cultural etc.). Contextul în general (intern şi extern) influenţează procesele
şi fenomenele care au loc în cadrul unei organizaţii, implicit şi stresul ocupaţional.
Astfel, în modelul din Figura 1, se poate observa că factorii de mediu distali, cum
ar fi cei economici reprezentaţi de recesiunea economică mondială influenţează
cele trei componente majore ale stresului ocupaţional: stresorii percepuţi, diferenţele
individuale privind încrederea organizaţională şi reacţiile la stres, cum sunt:
comportamentele contraproductive îndreptate asupra organizaţiei şi asupra persoanelor
care interacţionează cu angajaţii, emoţiile pozitive şi negative ale angajaţilor,
precum şi intenţia acestora de a pleca din organizaţie.

Factori de mediu distali


- economici (prezenţa crizei economice)

Stresori Comportamente
Evaluare cognitivă
1. Supraîncărcarea muncii contraproductive
2. Echilibrul muncă–familie (organizaţionale şi
3. Relaţii interpersonale)
4. Rolul managerial Emoţii (ca indicator
5. Recunoaştere al sănătăţii
6. Tracasări
Încrederea în supervizor psihologice)
7. Climat organizaţional
8. Responsabilităţi Încrederea în organizaţie Intenţia de a părăsi
organizaţia

Figura 1. Un posibil model al stresului ocupaţional la manageri în condiţiile actualei crize economice.

Analizând Figura 1 se poate observa că acest model include pe lângă compo-


nentele tradiţionale ale stresului ocupaţional (stresori, variabile moderatoare/
96 Horia D. Pitariu, Claudia Rus 6

mediatoare, reacţii la stres) şi elemente ale contextului în care organizaţiile şi


angajaţii îşi desfăşoară activitatea. Aspectul dinamic al acestui model este evidenţiat
prin buclele de feedback iniţiate de la nivelul reacţiilor la stres către stresori şi
încrederea organizaţională. De asemenea, încrederea organizaţională poate influenţa
percepţia ulterioară a stresorilor ocupaţionali. Pornind de la acest context teoretic
propunem identificarea diferenţelor care există între angajaţii din domeniul bancar
şi cei din industria cosmetică, în ceea ce priveşte componentele stresului
ocupaţional (stresori, variabile moderatoare, reacţii la stres).

3.1. IPOTEZE

În ceea ce priveşte primul obiectiv al studiului ne aşteptăm ca:


1. tensiunea creată de stresorii ocupaţionali să fie mai mare în cazul funcţi-
onarilor bancari în comparaţie cu a celor din domeniul cosmetic;
2. emoţiile pozitive ale funcţionarilor bancari să fie mai mici în comparaţie cu
cele ale participanţilor din domeniul cosmetic;
3. emoţiile negative ale funcţionarilor bancari să fie mai mari în comparaţie
cu cele ale participanţilor din domeniul cosmetic;
4. comportamentul contraproductiv al funcţionarilor bancari să fie mai mare
în comparaţie cu cel al participanţilor din domeniul cosmetic;
5. intenţia de a părăsi organizaţia a funcţionarilor bancari să fie mai puternică
în comparaţie cu cea a participanţilor din domeniul cosmetic.

3.2. PARTICIPANŢI

În studiul de faţă au participat 192 de angajaţi din cadrul a două mari


organizaţii private, una din domeniul bancar iar cealaltă din industria cosmetică. În
categoria funcţionarilor bancari au fost incluse un număr de 100 de persoane, iar
din cea de-a doua categorie au făcut parte 92 de participanţi. Participarea angajaţilor
la studiu s-a realizat pe bază de voluntariat. În cazul angajaţilor din domeniul
bancar, media de vârstă a participanţilor este de 29,13 ani (AS= 4,97) iar vechimea
în organizaţie este în medie de 3 ani şi o lună (AS= 26,25 luni). 16% dintre
funcţionarii bancari sunt de gen feminin iar restul de 84% sunt bărbaţi. În cazul
angajaţilor din domeniul cosmetic media de vârstă este de 40,09 ani (AS= 9,59) iar
cea a vechimii în organizaţie este de 15 ani şi 10 luni (AS = 132,31 luni). 16,3%
dintre angajaţi sunt femei iar restul de 83,7% sunt bărbaţi.

3.3. METODĂ – INSTRUMENTE

Stresorii ocupaţionali au fost evaluaţi prin intermediul celor 8 subscale de


stresori ale Indicatorului de stres ocupaţional (OSI-2; Williams, Sloan & Cooper,
1998). Stresorii evaluaţi au fost: supraîncărcarea în muncă (6 itemi), relaţiile la
locul de muncă (8 itemi), echilibrul muncă–familie (6 itemi), recunoaştere (4 itemi),
7 Stresul ocupaţional în actuala criză economică 97

responsabilităţi personale (4 itemi), tracasări zilnice (5 itemi), recunoaşterea meritelor


(4 itemi) şi climatul organizaţional (4 itemi). Sarcina participanţilor a fost aceea de
a încercui o cifră de la 1 (categoric nu este sursă de tensiune) la 6 (categoric este
sursă de tensiune) care indică cel mai bine presiunea cauzată de aspectul muncii
prezentat. În cazul fiecărei variabile stresoare, un scor mare indică o presiune mare
cauzată de stresorul profesional evaluat.
Încrederea în şeful/supervizorul imediat a fost evaluată prin intermediul unei
scale din Inventarul de încredere organizaţională (OTI, Nyhan & Marlowe, 1997).
Această scală include 7 itemi. Participanţii trebuiau să completeze afirmaţia prezentată
cu o cifră de la 1 (aproape zero) la 7 (aproape 100%) care indică nivelul de încredere
în şeful imediat. Un scor mare la această scală indică o mare încredere în şeful
imediat.
Încrederea în organizaţie a fost evaluată cu 4 itemi ai scalei de încredere
organizaţională din Inventarul de încredere organizaţională (OTI, Nyhan & Marlowe,
1997). Sarcina managerilor a fost aceea de a încercui o cifră de la 1 (aproape zero)
la 7 (aproape 100%) care să exprime măsura în care au încredere în organizaţia în
care lucrează. Scoruri mari înregistrate la această scală indică un nivel crescut de
încredere al managerilor în organizaţiile în care îşi desfăşoară activitatea de muncă.
Comportamentul contraproductiv al participanţilor la studiu a fost evaluat
prin intermediul Chestionarului de comportament contraproductiv în muncă
elaborat de către Spector şi Fox (2001). Acest instrument cuprinde 45 de itemi şi
evaluează comportamentul contraproductiv total, respectiv comportamentul contra-
productiv asupra organizaţiei (21 itemi) şi scala de comportament contraproductiv
asupra persoanelor care au legături cu organizaţia (23 de itemi). Participanţii au
fost rugaţi să încercuiască o cifră de la 1 (niciodată) la 5 (în fiecare zi) prin care să
indice cât de des au efectuat în activitatea de muncă fiecare dintre lucrurile
prezentate în chestionar. Un scor mare la comportamentul contraproductiv general
şi la cele două forme de comportament contraproductiv evidenţiază o practicare cât
mai frecventă a acestor comportamente organizaţionale din partea managerilor
participanţi la studiu.
Intenţia managerilor de a părăsi organizaţia a fost evaluată prin intermediul a
trei itemi elaboraţi de Cohen (1998). Participanţii au fost rugaţi să noteze pe o scală
de la 1 (total dezacord) la 6 (total de acord) măsura în care sunt de acord cu cele
trei afirmaţii listate. Un scor mare la această scală arată că managerii au o intenţie
puternică de a părăsi organizaţia în care lucrează.
În studiul de faţă au fost evaluate emoţiile ca stare în calitate de reacţii ale
acţiunii stresorilor profesionali. Au fost evaluate 10 tipuri de emoţii, dintre care
5 emoţii pozitive (bucuria, mândria, vigilenţa, afecţiunea, mulţumirea) şi 5 emoţii
negative (anxietatea, tristeţea, furia, invidia, vina şi ruşinea) prin intermediul scalei
STEM elaborată de Levine şi Xu (2005). Prin însumarea scorurilor obţinute la
emoţii pozitive, respectiv cele negative au fost create două scale: scala de emoţii
pozitive şi scala de emoţii negative. Fiecare emoţie a fost măsurată prin intermediul
98 Horia D. Pitariu, Claudia Rus 8

unui singur item. Pentru măsurarea acestora a fost utilizată o scală de tip Likert cu
10 trepte, unde o valoare de 1 indica faptul că managerul nu a simţit emoţia
respectivă în timpul celei mai recente zile de muncă iar 10 a simţit foarte puternic
emoţia respectivă pe parcursul celei mai recente zile de muncă.

3.4. PROCEDURĂ

Datele care vor fi utilizate în acest studiu constituie prima etapă a unei
cercetări mai ample privind efectele actualei crize economice mondiale asupra
stresului ocupaţional din organizaţiile din România. Fiecare angajat a completat
individual broşura cu chestionare, fiind asistat pe parcursul completării broşurii de
către un operator din cadrul echipei de colectare a datelor. Participanţilor le-a fost
prezentat atât verbal, cât şi scris scopul realizării acestui studiu. Prezentul studiu
face parte dintr-o cercetare mai amplă asupra stresului ocupaţional în contextul
crizei economice actuale.

4. REZULTATE ŞI DISCUŢII

Rezultatele analizei descriptive univariate pentru variabilele incluse în studiul


de faţă în cazul celor două categorii de participanţi sunt prezentate în tabelul nr. 1.
Deoarece variabilele incluse în studiu sunt de ordin numeric, pentru fiecare
variabilă a fost calculată media ca indicator al tendinţei centrale, abaterea standard
ca indicator al dispersiei datelor şi fidelitatea α-Cronbach.

Tabelul nr. 1
Rezumat statistic descriptiv al variabilelor incluse în studiu (N1 = 100, N2 = 92)
Variabila Funcţionari bancari Angajaţi din producţia de
cosmetice
Medie Abatere α- Medie Abatere α-
standard Cronbach standard Cronbach
I. Surse de presiune
1. Supraîncărcarea muncii 22,44 5,36 0,74 22,83 4,35 0,66
2. Relaţii interpersonale 30,63 7,00 0,79 29,71 5,88 0,76
3. Echilibrul muncă–familie 24,04 4,62 0,74 20,36 4,85 0,77
4. Rolul managerial 14,69 3,31 0,48 14,04 3,64 0,46
5. Tracasări cotidiene 15,40 3,20 0,52 13,59 3,30 0,33
6. Responsabilităţi personale 15,20 3,42 0,72 16,75 2,79 0,71
7. Recunoaşterea meritelor 15,64 3,41 0,51 15,16 3,55 0,59
8. Climat organizaţional 15,99 3,67 0,70 12,28 3,12 0,69
II. Încrederea organizaţională
1. Încrederea în şeful imediat 33,51 7,89 0,95 44,06 9,64 0,95
2. Încrederea în organizaţie 14,40 2,51 0,93 15,61 6,41 0,81
III. Reacţii la stres
1. Comportament contraproductiv asupra organizaţiei 33,48 8,88 0,89 25,25 3,83 0,75
2. Comportament contraproductiv asupra persoanelor 24,02 16,78 0,93 36,41 2,42 0,73
3. Emoţii pozitive 17,09 7,79 0,72 33,96 6,91 0,81
4. Emoţii negative 29,00 7,81 0,50 13,54 7,38 0,76
5. Intenţia de a părăsi organizaţia 10,32 2,55 0,92 7,65 2,80 0,90
9 Stresul ocupaţional în actuala criză economică 99

Pentru a surprinde diferenţele între cele două categorii de participanţi la


studiu în ceea ce priveşte componentele stresului a fost aplicat testul t pentru
eşantioane independente în cazul variabilelor distribuite simetric, respectiv testul
nonparametric U pentru variabilele ale căror scoruri au fost distribuite asimetric.
Rezultatele testului de comparaţie aplicat sunt prezentate în tabelul nr. 2. Totodată,
în acest tabel a fost inclusă şi mărimea efectului pentru fiecare diferenţă identificată
între cele două categorii de angajaţi.
Datele obţinute indică faptul că funcţionarii bancari, în comparaţie cu cei din
producţia de cosmetice, percep mai multă tensiune creată de aspecte ale muncii
precum echilibrul muncă–familie, t (190) = 5,36, p < 0,01, tracasările cotidiene,
t (190) = 3,83, p < 0,01 şi climatul organizaţional existent în companie, t (190) =
7,49, p < 0,01. Aceste rezultate indică faptul că angajaţii din domeniul bancar
percep o tensiune mai mare generată de conflictul existent între viaţa de familie şi
muncă, de evenimentele cotidiene care au loc în organizaţia lor, de modul în care
aceasta funcţionează, de structura sa organizaţională, relaţiile şi interacţiunile care
au loc între angajaţii organizaţiei. În schimb, funcţionarii bancari relatează un grad
de tensiune mai mică datorită reponsabilităţilor pe care le au la locul de muncă în
comparaţie cu participanţii din domeniul producţiei cosmeticelor, t (190)= –3,41,
p < 0,01. Aceştia nu percep investirea cu responsabilităţi a postului lor de muncă ca
fiind un element stresor. Acest lucru se poate explica prin faptul că funcţionarii
bancari au fost martorii restructurărilor care au avut loc ca urmare a restrângerii
activităţii din cauza crizei economice.

Tabelul nr. 2
Rezultatele testului de comparaţie privind componentele stresului ocupaţional
între cele două grupe de participanţi (N1 = 100, N2 = 92)
Variabila Media Media angajaţi Test comparaţie t Mărimea
funcţionari din producţia de pentru eşantioane efectului
bancari cosmetice independente sau U d Cohen
I. Surse de presiune
1. Supraîncărcarea muncii 22,44 22,83 t (190)= –0,56
2. Relaţii interpersonale 30,63 29,71 t (190) = 0.97
3. Echilibrul muncă–familie 24,04 20,36 t (190) = 5,36** 0,77
4. Rolul managerial 14,69 14,04 t (190) = 1,28
5. Tracasări cotidiene 15,40 13,59 t (190) = 3,83** 0,55
6. Responsabilităţi personale 15,20 16,75 t (190) = –3,41** 0,44
7. Recunoaşterea meritelor 15,64 15,16 t (190) = 0,98
8. Climat organizaţional 15,99 12,28 t (190) = 7,49** 1,08
II. Încredere organizaţională
1. Încrederea în şeful imediat 33,51 44,06 t (190) = –8,68** 2,29
2. Încrederea în organizaţie 14,40 15,61 t (190) = –1,76
III. Reacţii la stres
1. Emoţii pozitive 17,09 33,96 t (190) = –5,82** 1,19
2. Emoţii negative 29,00 13,54 t (190) = 14,05** 2,03
3. Comportament contraproductiv asupra organizaţiei 33,48 25,25 U (190) = 1440,5**
4. Comportament contraproductiv asupra persoanelor 24,02 36,41 U (190) = 2407,5**
5. Intenţia de a părăsi organizaţia 10,32 7,65 t (190) = 6,89** 0,99
100 Horia D. Pitariu, Claudia Rus 10

Analizând valorile lui d Cohen (indicator al mărimii efectului) se poate


constata că, exceptând cazul responsabilităţilor personale, în cazul celorlalţi stresori
diferenţele sunt foarte mari. Nu au fost identificate diferenţe semnificative în ceea
ce priveşte supraîncărcarea muncii, relaţiile interpersonale, rolul managerial şi
recunoaşterea meritelor personale. Acest lucru indică o oarecare similaritate în ceea
ce priveşte tensiunea creată de aceşti stresori la cele două categorii de participanţi.
Aceste date susţin empiric parţial prima ipoteză a studiului conform căreia
ne-am aşteptat ca tensiunea creată de stresorii ocupaţionali să fie mai mare în cazul
funcţionarilor bancari, în comparaţie cu a celor din domeniul cosmetic. În plus,
funcţionarii bancari au înregistrat scoruri mai mici în ceea ce priveşte tensiunea
generată de responsabilităţile personale la locul de muncă, în comparaţie cu
angajaţii din industria cosmetică. Imposibilitatea de a obţine diferenţe în ceea ce
priveşte şi alţi stresori ocupaţionali evaluaţi se poate datora şi fidelităţii problematice a
unora dintre scalele care evaluează stresorii ocupaţionali. De exemplu, în cazul
ambelor categorii de participanţi fidelitatea scalelor privind rolul managerial,
tracasări cotidiene şi recunoaşterea meritelor este sub 0,70. Surprinzător este faptul
că deşi scala care a evaluat tensiunea creată de tracasările cotidiene are o fidelitate
destul de mică (α1 = 0,52, α2 = 0,33), au fost înregistrate diferenţe în ceea ce
priveşte percepţia acestui stresor ocupaţional.
În ceea ce priveşte încrederea organizaţională, funcţionarii bancari manifestă
o încredere mai redusă în supervizorul imediat în comparaţie cu angajaţii care
lucrează la producerea bunurilor cosmetice, t (190) = 8,69, p < 0,01. Această
diferenţă privind încrederea acordată şefului direct este foarte mare (d = 2,29). În
contrast, gradul de încredere în organizaţie manifestat de cele două categorii de
participanţi este similar. Încrederea scăzută în şeful imediat poate fi un indicator al
stresului datorat climatului organizaţional existent în companie.
Datele privind diferenţele în manifestarea reacţiilor la stres indică faptul că
funcţionarii bancari trăiesc mai puţine emoţii pozitive, t (190) = –5,82, p < 0,01, şi
mai multe emoţii negative, t (190) = 14,05, p < 0,01. Cu toate că fidelitatea scalei
care a evaluat emoţiile negative este 0,50 în cazul funcţionarilor bancari, diferenţa
obţinută între cele două categorii de angajaţi este foarte mare. Manifestarea unor
emoţii pozitive reduse şi a unor emoţii negative puternice în domeniul bancar poate
fi un indicator al unui confort psihologic redus. Diferenţele constatate în ceea ce
priveşte emoţiile trăite la locul de muncă sunt în acord cu cele enunţate în ipotezele
2 şi 3 ale studiului. Astfel, datele obţinute oferă suport empiric ipotezelor formulate
privind diferenţele în trăirea emoţiilor între cele două categorii de participanţi.
Rezultatele obţinute indică faptul că funcţionarii bancari manifestă mai multă
devianţă asupra organizaţiei U (190) = 1440,5, p < 0,01, şi asupra persoanelor care
intră în contact cu angajaţii, U (190) = 2407,5, p < 0,01, în comparaţie cu angajaţii
din industria cosmetică. Aceste rezultate sunt un indicator al faptului că fenomenul
stresului ocupaţional este prezent în organizaţiile în care funcţionarii bancari îşi
desfăşoară activitatea de muncă.
11 Stresul ocupaţional în actuala criză economică 101

În plus, intenţia funcţionarilor bancari de a pleca din organizaţie este mai


mare decât cea a participanţilor care lucrează în producţia cosmeticelor, t (190) =
6,98, p < 0,01. Aceştia se gândesc frecvent să îşi părăsească locurile de muncă din
organizaţie şi îşi caută alte locuri de muncă.
Pentru a explora modul în care se asociază diversele componente ale stresului
ocupaţional în cazul celor două grupuri de angajaţi, scorurile pentru fiecare variabilă au
fost transformate în scoruri standard Z. Corelaţiile dintre variabilele incluse în
studiu în cazul celor două categorii de participanţi sunt prezentate în tabelul nr. 2 şi
tabelul nr. 3.
În cazul funcţionarilor bancari există relaţii de asociere semnificative între
stresorii ocupaţionali, cu excepţia relaţiei dintre încărcarea muncii şi echilibrul
muncă–familie (r = 0,05, p > 0,05), respectiv recunoaşterea meritelor (r = –0,08,
p > 0,05). Se poate observa că majoritatea relaţiilor de asociere dintre stresori sunt
pozitive, ceea ce înseamnă că un grad mare de tensiune creată de un stresor se
asociază cu un grad mare de tensiune cauzată de un alt stresor ocupaţional. Doar
tensiunea generată de rolul managerial se asociază negativ cu cea generată de
ceilalţi stresori ocupaţionali. Tensiunea creată de factorii intrinseci muncii se
asociază negativ cu măsura în care un funcţionar bancar percepe responsabilităţile
cu care este investit prin postul său de muncă drept surse de presiune (r = –0,20,
p < 0,01).
Tensiunea datorată încărcării muncii şi cea creată de relaţiile interpersonale
de la locul de muncă se asociază cu o mai mare încredere în şeful imediat (r = 0,47,
p < 0,01; r = 0,24, p < 0,01) şi în organizaţie (r = 0,42, p < 0,01; r = 0,24, p < 0,01).
În schimb, cu cât tensiunea creată de responsabilităţile cu care este investit postul
de muncă este mai mare, cu atât funcţionarii bancari vor manifesta o încredere mai
mică în şeful lor imediat (r = –0,17, p < 0,05) şi în organizaţie (r = –0,21, p < 0,01).
Un nivel crescut al încrederii în şeful imediat este asociată cu o mai mare încredere
a funcţionarilor bancari şi faţă de organizaţia în care îşi desfăşoară activitatea de
muncă (r = 0,77, p < 0,01).
Analizând relaţiile de asociere dintre variabilele predictor (stresori şi cele
două tipuri ale încrederii organizaţionale) s-a constatat că acestea se relaţionează în
mod diferit cu diversele reacţii la stres. Dată fiind tensiunea mare generată de factorii
intrinseci muncii, relaţiile interpersonale sunt asociate cu un comportament deviant
asupra organizaţiei mai redus. Însă, un nivel mare de tensiune datorat responsabi-
lităţilor personale de la locul de muncă, un nivel redus de încredere în şeful imediat
şi în organizaţie sunt asociate cu manifestarea mai frecventă a comportamentului
contraproductiv îndreptat asupra organizaţiei (r = 0,19, p < 0,01; r = –0,63, p < 0,01;
r = –0,66, p < 0,01). Niciunul dintre stresori nu se asociază cu comportamentul
contraproductiv îndreptat asupra persoanelor cu care funcţionarii bancari
interacţionează în activitatea lor de muncă. Dintre dimensiunile încrederii doar cea
în şeful imediat se asociază negativ cu comportamentul contraproductiv (r = –0,22,
p < 0,01).
102 Horia D. Pitariu, Claudia Rus 12
13 Stresul ocupaţional în actuala criză economică 103

Tensiunea creată de factorii intrinseci muncii se asociază cu emoţii pozitive


puternice şi emoţii negative slabe. Acest lucru înseamnă că cu cât postul de muncă
este mai încărcat cu diverse sarcini, cu atât funcţionarii bancari vor trăi emoţii
pozitive mai puternice (r = 0,18, p < 0,01) şi emoţii negative mai slabe (r = –0,28,
p < 0,01). Un nivel ridicat de tensiune creată de resposanbilităţile cu care este
învestit postul de muncă reduce emoţiile pozitive (r = –0,14, p < 0,05) şi le amplifică
pe cele negative (r = 0,15, p < 0,05). În plus, tensiunea creată de climatul
organizaţional existent în bancă duce la diminuarea emoţiilor pozitive ale angajaţilor
(r = –0,16, p < 0,05). Funcţionarii bancari care au o încredere mare în şeful lor imediat
sau în organizaţie, vor trăi emoţii pozitive mai puternice (r = 0,38, p < 0,01; r = 0,45,
p < 0,01) şi emoţii negative mai slabe (r = –0,41, p < 0,01, r = 0,45, p < 0,01).
În ceea ce priveşte relaţiile de asociere dintre predictori şi intenţia de a părăsi
organizaţia, s-a constatat că o tensiune mare creată de încărcarea postului de muncă
cu sarcini noi şi mai diverse, de relaţionarea cu ceilalţi angajaţi, în special cu
supervizorul duce la creşterea intensităţii intenţiei de a părăsi organizaţia (r = –0,46,
p < 0,01, r = –0,18, p < 0,01). Similar, o încredere scăzută în şeful imediat şi în
organizaţie este asociată cu o intenţia mai mare de a pleca din organizaţie (r = –0,48,
p < 0,01, r = –0,51, p < 0,01).
Majoritatea reacţiilor la stres sunt asociate semnificativ între ele. Astfel,
funcţionarii bancari care manifestă comportamente deviante asupra organizaţiei (de
exemplu, sabotaj, distrugeri ale echipamentelor de muncă) vor avea şi un compor-
tament deviant în relaţie cu persoanele cu care interacţionează în activitatea lor de
muncă (r = 0,47, p < 0,01), vor trăi mai puternic emoţii negative (r = 0,47, p < 0,01)
şi vor avea o mai puternică intenţie de a părăsi organizaţia (r = 0,40, p < 0,01). În
plus, emoţiile pozitive mai puternice se asociază negativ cu emoţiile negative
(r = –0,22, p < 0,01) şi intenţia de a părăsi organizaţia (r = –0,36, p < 0,01).
Emoţiile negative mai puternice sunt asociate cu un comportament organizaţional
deviant mai frecvent (r = 0,47, p < 0,01) şi o intenţie mai mare de a pleca din
organizaţie (r = 0,37, p < 0,01).
În cazul angajaţilor din domeniul producţiei de bunuri cosmetice, între toţi
stresorii ocupaţionali există relaţii de asociere semnificative. Doar tensiunea creată
de rolul managerial se asociază negativ cu tensiunea generată de ceilalţi stresori
ocupaţionali. Dintre cei opt stresori ocupaţionali evaluaţi în studiul de faţă, doar
tensiunea creată de încărcarea postului cu sarcini noi sau colaterale activităţii de
muncă şi cea generată de climatul organizaţional se asociază cu o încredere redusă
în şeful imediat (r = –0,22, p < 0,05; r = –0,33, p < 0,01) şi în organizaţie (r = –0,33,
p < 0,01, r = –0,44, p < 0,01). În plus, un nivel scăzut al încrederii în organizaţie
este asociat cu o mai mare tensiune generată de responsabilităţile de la locul de
muncă (r = –0,24, p < 0,05), recunoaşterea meritelor personale (r = –0,22, p < 0,05)
104 Horia D. Pitariu, Claudia Rus 14

şi tracasările cotidiene (r = –0,29, p < 0,05). Cu cât încrederea în organizaţie este


mai mare, cu atât angajaţii vor simţi mai multă tensiune datorată rolului managerial
pe care îl au de îndeplinit în cadrul organizaţiei (r = 0,25, p < 0,05). Cele două
dimensiuni ale încrederii organizaţionale se asociază pozitiv la fel ca în cazul
funcţionarilor bancari.
Tensiunea datorată încărcării muncii, echilibrului muncă–familie, recunoaşterii
meritelor, climatului organizaţional şi tracasărilor cotidiene duce la un comportament
contraproductiv mai mare îndreptat asupra organizaţiei. În schimb, singurul stresor
ocupaţional care se asociază semnificativ cu comportamentul contraproductiv
îndreptat asupra persoanelor este încărcarea muncii (r = 0,24, p < 0,01). Încrederea
scăzută în şeful imediat şi în organizaţie permite o accentuare a celor două tipuri de
devianţă organizaţională.
Emoţiile pozitive ale angajaţilor sunt asociate cu o tensiune scăzută generată
de încărcarea muncii (r = –0,37, p < 0,01), recunoaşterea meritelor profesionale
(r = –0,21, p < 0,05), climatul organizaţional existent (r = –0,29, p < 0,01) şi
tracasările cotidiene (r = –0,30, p < 0,01). Cele două dimensiuni ale încrederii
organizaţionale permit trăirea unor emoţii pozitive mai puternice (r = 0,29, p < 0,01;
r = 0,43, p < 0,01). Cu toate că emoţiile pozitive sunt asociate cu mai mulţi stresori
profesionali, în cazul emoţiilor negative, acestea sunt asociate doar cu încărcarea
muncii (r = –0,27, p < 0,01) şi relaţiile interpersonale (r = –0,21, p < 0,05).
Intenţia de a părăsi organizaţia se accentuează în condiţiile în care creşte
tensiunea generată de încărcarea muncii (r = 0,26, p < 0,05), echilibrul muncă–
familie (r = 0,23, p < 0,05), rolul managerial (r = 0,21, p < 0,05), responsabilităţile
personale la locul de muncă (r = 0,21, p < 0,05), climatul organizaţional (r = 0,40,
p < 0,01) şi tracasările cotidiene (r = 0,33, p < 0,01). Încrederea redusă în şeful
imediat şi organizaţie se asociază semnificativ cu intenţia de a părăsi organizaţia
(r = –0,45, p < 0,01, r = –0,43, p < 0,01).
Analiza relaţiilor de asociere dintre reacţiile la stres indică faptul că un
comportament deviant mare, îndreptat asupra organizaţiei este asociat cu o devianţă
crescută de tip interpersonal (r = 0,61, p < 0,01), emoţii pozitive reduse (r = –0,26,
p < 0,05) şi o accentuare a intenţiei de a pleca din organizaţie (r = 0,30, p < 0,02).
Emoţiile pozitive ale angajaţilor din industria cosmetică sunt asociate cu o intenţie
scăzută de a părăsi organizaţia (r = –0,32, p < 0,01).
Analiza relaţiilor de asociere dintre componentele stresului ocupaţional în
cazul celor două categorii de angajaţi relevă faptul că acestea se relaţionează diferit
în funcţie de tipul de industrie, mai ales în condiţiile actualei crize economice
mondiale. Intensitatea tensiunii create de stresorii ocupaţionali este percepută diferit de
către cele două categorii de angajaţi. Rezultatele obţinute sugerează faptul că
stresul ocupaţional este resimţit mai puternic de către angajaţii din domeniul bancar
15 Stresul ocupaţional în actuala criză economică 105

în comparaţie cu cei din industria cosmetică. Funcţionarii bancari raportează un


mai mare grad de tensiune creată de stresori precum conflictul muncă–familie,
tracasări cotidiene şi climat organizaţional în comparaţie cu angajaţii din celălalt
grup. De asemenea, reacţiile negative la stres care au fost identificate la angajaţii
din domeniul bancar sunt cu mult mai mari în comparaţie cu ale celor din producţia
de bunuri cosmetice. Existenţa reacţiilor negative la stres poate fi concepută ca un
indicator al confortului psihologic, fizic şi emoţional la locul de muncă.
Generalizarea datelor obţinute în studiul de faţă este restrânsă de o serie de
limitări şi constrângeri ale studiului. Este necesar să fie amintit în acest context
faptul că selectarea participanţilor la studiu s-a făcut pe bază de voluntariat în
cadrul celor două organizaţii. Cu toate că organizaţiile activează în cadrul aceluiaşi
context economic, nu am controlat efectele contextului organizaţional intern asupra
componentelor stresului ocupaţional având în vedere că participanţii au provenit
doar din două organizaţii. În cadrul studiului au fost incluşi participanţi din toate
departamentele organizaţiei, care aveau funcţii diferite. Acest lucru poate avea
influenţă asupra nivelului de stres perceput. Unele studii au evidenţiat faptul că
managerii de vârf relatează un nivel de stres ocupaţional mai redus în comparaţie
cu managerii de nivel mediu (Cooper & Payne, 1988). Liu, Spector şi Shin (2008),
au evidenţiat faptul că femeile tind să relateze reacţii psihologice la stres mai
puternice (pe baza datelor calitative) şi un nivel mai mare de depresie (pe baza
datelor cantitative) în comparaţie cu bărbaţii. Cercetările (apud Liu, Spector & Shin,
2008) au evidenţiat faptul că stresorii prezenţi cu precădere prin angajaţii de genul
masculin sunt cei legaţi de remuneraţie (McDonough & Walters, 2001), puterea
relaţionată cu munca (Vagg, Spielberger & Wasala, 2002) şi responsablitatea la locul
de muncă (Sharada & Raju, 2001). În schimb, stresorii relaţionaţi cu genul feminin
privesc viaţa socială (McDonough & Walters, 2001), aspecte interpersonale
(Thompson, Kirk & Brown, 2006), conflicte muncă–familie (Vagg et al., 2002),
conflictul şi ambiguitatea de rol (Sharada & Raju, 2001). În studiul de faţă
majoritatea participanţilor din ambele categorii studiate sunt de genul feminin.
La aceste limite ale cercetării pot fi adăugate şi posibilele distorsiuni generate
de fidelitatea scăzută a unora dintre scalele care au evaluat stresorii ocupaţionali,
cum ar fi de exmplu scala de tracasări cotidiene. Kivimäki, Kalimo şi Julkunen
(1996) (apud Day & Jreige, 2002) atenţionează asupra faptului că utilizarea unor
instrumente de măsurare cu fidelitate redusă poate reduce şansele evidenţierii unor
relaţii de predicţie şi de moderare. Astfel, se poate explica de ce unii stresori
ocupaţionali nu se asociază semnificativ cu alte componente ale stresului
ocupaţional.
Rezultatele bazate pe corelaţii nu permit evidenţierea relaţiilor cauzale existente
în componentele stresului ocupaţional studiate, ele pot indica doar posibile relaţii
cauză–efect. În plus, măsurătorile au fost efectuate într-un singur moment, obţinându-se
106 Horia D. Pitariu, Claudia Rus 16

doar o singură măsurătoare subiectivă a variabilelor incluse în studiu. Nu a existat


o diferenţă între momentul aplicării măsurătorilor pentru a evalua stresorii ocu-
paţionali, încrederea organizaţională şi cel al evaluării reacţiilor la stres. Un avantaj
de care nu beneficiază studiul de faţă este cel al utilizării unor metode multiple de
evaluare a stresului ocupaţional. Realizarea unor cercetări privind stresul ocupaţional,
prin apelul la metode calitative şi cantitative care să fie aplicate simultan, poate
veni în sprijinul completării rezultatelor obţinute doar prin aplicarea unei singure
metode de cercetare (Liu, Spector & Shin, 2008). Pentru a obţine o imagine mai
complexă a reacţiilor şi consecinţelor stresului profesional, studiile ulterioare ar
putea utiliza modalităţi multiple de evaluare ale acestora (Hurrell, Nelson &
Simmons, 1998), printre care se numără chestionarele, indicatorii obiectivi (întârzierile,
zile de concediu etc.) şi măsurătorile fiziologice (indicatori cardiovasculari, hormoni
ai stresului, schimbări imunologice etc.). Prat şi Barling (1988) consideră că, în
abordarea stresului ocupaţional, este foarte important să se măsoare atât interpretarea
pe care persoanele o dau unui anumit eveniment, cât şi măsurarea evenimentului în sine.
Abordarea longitudinală a stresului ocupaţional în domeniul bancar şi al
producţiei de bunuri cosmetice şi aplicarea unor măsurători ale stresului, indiferent
de natura lor, în momente diferite va permite obţinerea unor date mai relevante
privind dinamica stresului ocupaţional, pe baza cărora să se iniţieze programe de
prevenţie şi intervenţie eficiente care să vizeze creşterea confortului psihologic al
angajaţilor la locul de muncă.

5. CONCLUZII

Rezultatele obţinute în studiul de faţă sugerează că actuala criză economică


influenţează în mod diferit organizaţiile, având implicaţii diferite asupra dinamicii
stresului ocupaţional. Organizaţiile bancare din ţara noastră, şi nu numai, au fost
printre primele afectate sever de recesiunea economică mondială, alături de cele
din domeniul imobiliar şi al transportului. Datele obţinute de noi au arătat că stresul
ocupaţional este trăit mai puternic de angajaţii organizaţiilor din domeniul bancar
în comparaţie cu cei din domeniul producţiei de bunuri cosmetice.
Relaţiile de asociere dintre componentele stresului ocupaţional, în cazul
ambelor categorii de angajaţi, sugerează faptul că pentru a reduce sau elimina
efectele crizei economice este necesară atât o intervenţie la nivelul organizaţional,
cât şi la cel individual al angajaţilor privind confortul lor la locul de muncă. Criza
economică modelează tipul de activităţi destinate resurselor umane întreprinse de
către specialiştii organizaţionali, o atenţie deosebită necesitând problematica stresului
ocupaţional în scopul creşterii calităţii vieţii profesionale a angajaţilor.

Primit în redacţie la: 22. IX. 2009


17 Stresul ocupaţional în actuala criză economică 107

BIBLIOGRAFIE

1. BAKKER, A.B., DEMEROUTI, E., TARIS, T.W., SCHAUFELI, W.B. & SCHREURS, P.J.G.,
A multi-group analisys of the job demands-resources model in four home-care organizations,
International Journal of Stress Management, 10, 2003, p. 16–38.
2. BĂBAN, A., Stres şi personalitate, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2003.
3. BROUGH, P., & FRAME, R., Predicting police job satisfaction, work well-being and turnover
intentions: The role of social support and police organizational variables, New Zealand Journal
of Psychology, 33, 2004, p. 8–16.
4. BROUGH, P., & PEARS, J., Evaluating the influence of the type of social support on job
satisfaction and work related psychological well-being, International Journal of Organizational
Behaviour, 8, 2004, p. 472–485.
5. CAPLAN, R.D., Person-Environment fit theory and organizations: Commesurate dimensions,
time perspectives and mechanisms, Journal of Vocational Behavior, 1987, 31, p. 248–267.
6. COOPER, C.L., SLOAN, S.J. & WILLIAMS, S., The Occupational Stress Indicator, Windsor,
NFER-Nelson, 1998.
7. CYNKAR, A., Whole workplace health, Monitor on Psychology, 38, 2007, p. 28–31.
8. D’AMATO, A. & ZIJLSTRA, F.R.H., Occupational stress: A review of the literature relating to
mental health, University of Surrey, 2003.
9. DARR, W. & JOHNS, G., Work strain, health and absenteeism: A meta-analysis, Journal of
Occupational Health Psychology, 13, 4, 2008, p. 293–318.
10. DAY, L.A. & JREIGE, S., Examining type a behavior pattern to explain the relationship between
stressors and psychosocial outcomes, Journal of Occupational Health Psychology, 2002, 7, 2,
p. 109–120.
11. ETZION, D., Moderating effect of social support on the stress-burnout relationship, Journal of
Applied Psychology, 69, 1984, p. 615–622.
12. FOX, S. & SPECTOR, P.E., A model of work frustration-aggression, Journal of Organizational
Behavior, 20, 1999, p. 915–931.
13. FOX, S., SPECTOR, P.E. & MILES, D., Counterproductive work behavior (CWB) in response to
job stressors and organizational justice: Some mediator and moderator tests for autonomy and
emotions, Journal of Vocational Behavior, 59, 2001, p. 291–309.
14. GILBOA, S., SHIROM, A., FRIED, Y. & COOPER, C., A meta-analisys of work demands stressors
and job performance: Examining main and moderating effects, Personnel Psychology, 61, 2008,
p. 227–271.
15. GILLESPIE, N., Measuring trust in working relationships: The Behavioral Trust Inventory,
Journal of Applied Psychology, 2003, p. 1–55.
16. GONZÁLES-MORALES, M.G., PEIRÓ, J.M., RODRIGUEZ, I. & GREENGLASS, E.R., Coping
and distress in organizations: The role of gender in work stress, International Journal of Stress
Management, 13, 2, 2006, p. 228–248.
17. GRANT, S., & LAGAN-FOX, J., Personality and the occupational stressor-strain relationship:
The role of the relationships between overload and strain, Journal of Occupational Health Psychology,
8, 4, 2007, p. 306–315.
18. GRAU, R.M., SALANOVA, M.S. & PEIRO, J.M., Moderator effects of self-efficacy on occupational
stress, Psychology in Spain, 5, 2001, p. 63–74.
19. HARVEY, S., KELLOWAY, E.K. & DUNCAN-LEIPER, L., Trust in management as a buffer of
the relationships between overload ans strain, Journal of Occupational Health Psychology, 8, 4,
2003, p. 306–315.
108 Horia D. Pitariu, Claudia Rus 18

20. HURELL, J.J., NELSON, D.L. & SIMMONS, B.L., Measuring job stressors and strains: Where
we have been, where we are, and where we need to go, Journal of Occupational Health Psychology,
3, 1998, p. 368–389.
21. IWASAKI, Y., MACKAY, K.J. & RISTOCK, J., Gender-based analyses of stress among professional
managers: An exploratory qualitative study, International Journal of Stress Management, 11,
2004, p. 56–79.
22. KARASEK, R. & THEORELL, T., Healthy work. Stress, productivity and the reconstruction of
working life, New York, Basic Books, A division of Harper Collins Publisher, 1990.
23. LAZARUS, R.S., Psychological stress in the workplace. Journal of Social Behavior and Personality,
6, 1991, p. 1–13.
24. LEVINE, E.L. & XU, X., Development and validation of the State-Trait Emotion Measure
(STEM), paper presented at the 20th Annual Conference of the Society for Industrial and
Organizational Psychology, 2005, Los Angeles as part of the symposium, „Measuring affect in
organizations: New measures, controversies, and recent findings”, chaired by Edward L. Levine.
25. LIU, C., SPECTOR, P.E. & SHI, L. Use of both qualitative and quantitative approaches to study
job stress in different geneder and occupational groups, Journal of Occupational Health Psychology,
13, 4, 2008, p. 357–370.
26. LINDSAY M., About the Converge International Business Mental Health. Indexhttp: //blog.
converge international.com.au/?p=16, 2009.
27. MAYER, R.C., DAVIS, J.H. & SCHOORMAN, F.D., An integrative model of organizational
trust, Academic Management Review, 20, 1995, p. 709–734.
28. MCDONOUGH, P. & WALTERS, V., Gender Differences in Health: Reassessing Patterns and
Explanations, Social Science and Medicine, 52, 2001, p. 547–559.
29. NYHAN, R.C., & MARLOWE, JR., H.A., Development and psychometric properties of the
Organizational Trust Inventory, Evaluation Review, 21, 1997, p. 614–635.
30. PRATT, L.I., & BARLING, J., Differentiating between daily events, acute and chronic stressors:
a framework and its implications în HURRELL, J.J., MURPHY, L.R., SAUTER, S.L., COOPER,
C.L. (Eds.), Occupational Stress: Issues and Developments in Research, London, Taylor & Francis,
1988, p. 41–53.
31. PITARIU, H.D., Stresul professional la manageri: Corelative ale personalităţii în contextual situaţiei
de tranziţie social-economică din România în OPRE, A. (Coord.), Noi tendinţe în psihologia
personalităţii. Diagnoză, cercetare, aplicaţii, Cluj-Napoca, Editura ASCR, 2004.
32. POELMANS, S., SPECTOR, P.E., COOPER, C.L., ALLEN, T.A., O’DRISCOLL, M., & SANCHEZ,
J.I., A cross-national comparative study of work/family demands and resources, International
Journal of Cross Cultural Management, 3, 2003, p. 274–289.
33. ROBINSON, S. & BENNETT, R., A typology of deviant workplace behaviors: a multidimensional
scaling study, Academy of Management Journal, 38, 2, 1995, p. 555–572.
34. ROUSSEAU, D.M., SITKIN, S.B., BURT, S.R. & CAMERER, C., Not so different after all:
Across-discipline view of trust, Academy of Management Review, 23, 3, 1998, p. 393–404.
35. SACKETT, P.R., The structure of counterproductive work behavior: Dimensionality and relationships
with facets of job performance, International Journal of Selection and Assessment, 10, 1–2, 2002,
p. 5–11.
36. SCHOORMAN, D.F., MAYER, R.C. & DAVIS, J.H., An integrative model of organizational
trust: Past, present and future, Academy of Management Review, 32, 2007, p. 344–354.
37. SIEGRIST, J., Adverse health effects of high-effort/ low-rewards conditions, Journal of Occupational
Health Psychology, 1, 1, 1996, p. 27–41.
38. SHARADA, N. & RAJU, M.V.R., Gender and role stress in organizations, Journal of Indian
Psychology, 19, 2001, p. 50–55.
19 Stresul ocupaţional în actuala criză economică 109

39. SPECTOR, P.E. & FOX, S. (Eds.), The Stressor-Emotion Model of Counterproductive Work
Behavior (CWB), Washington, APA Press, D.C., 2005.
40. STANLEY, R.O. & BURROWS, G.D., The Nature and Functions of Emotions, în PAYNE, R.
and COOPER, C. (Eds.), Emotions at work: Theory, Research and Applications for Management,
New York, Wiley, 2001, Capitolul 1, p. 3–20.
41. THORESEN, C.J., KAPLAN, S.A., BARSKY, A.P., WARREN, C.R. & De CHERMONT, K.,
The affective underpinnings of job perceptions and attitudes: A meta-analytic review and integration,
Psychological Bulletin, 129, 6, 2003, p. 914–945.
42. THOMPSON, B.M., BROUGH, P.A. & SCHMIDT, H., Supervisor and subordinate work-family
values: Does similarity make a difference? International Journal of Stress Management, 13, 1,
2006, p. 45–63.
43. VAGG, P.R., SPIELBERGER, C.D. & WASALA, C.F., Effects of organizational level and gender on
stress in the workplace, International Journal of Stress Management, 9, 2002, p. 243–261.
44. WALLACE, J.C., EDWARDS, B.D., ARNOLD, T., FRAZIER, D.M. & FINCH, M.L., Work
stressors, role-based performance and the moderating influence of organizational support,
Journal of Applied Psychology, 94, 1, 2009, p. 254–262.
45. http://english.hotnews.ro/stiri-business-5300011-oxford-analytica-romania-faces-imminent-economic-
crisis.htm

REZUMAT

În actualele condiţii economice, stresul ocupaţional ia amploare ca urmare a restructurărilor şi


disponibilizărilor care au loc la nivelul organizaţiilor româneşti. Studiul de faţă examinează influenţa
stresorilor ocupaţionali asupra reacţiilor la stres, reprezentate de intenţia de a părăsi organizaţia,
comportamentul cetăţenesc, comportamentul contraproductiv, emoţiile pozitive şi negative ale
angajaţilor din domeniul cosmetic şi bancar. Datele au indicat faptul că funcţionarii bancari (N = 100)
trăiesc un nivel mai mare al stresului ocupaţional în comparaţie cu angajaţii din industria cosmetică
(N = 92). Rezultatele obţinute sugerează necesitatea implementării unor măsuri de prevenţie şi
intervenţie asupra stresului ocupaţional, mai ales în cazul angajaţilor din domeniul bancar.
SELF-TALK-UL, O ABILITATE MENTALĂ

IOANA LEPĂDATU∗

SELF-TALK, A MENTAL ABILITY


Abstract
The purpose of this study was to determine whether the subjects used the ability to talk to
themselves, used world wide, in connection with their executions, and if so, to examine the use of the
“4 W” (Where?, When?, What?, Why?) of self-talk by the subjects.
The main experimental intervention consists in the directed exercise of self-talk or self-
speaking during the execution.
We were able to identify the subjects’ use of the where, when, what and why questions, and
the hypothesis “the introduction of self-talk during the execution is improving the gymnast’s
execution” was confirmed, the self-talk during the execution having a positive effect, being a net
value progress in optimizing the execution in rhythmic gymnastics.
Cuvinte cheie: vorbirea cu tine însuţi, abilitate mentală, gimnastică ritmică.
Key words: self-talk, mental ability, rhythmic gymnastic.

1. INTRODUCERE

Self-talk-ul este o abilitate mentală, definită ca vorbire cu sine în situaţiile în


care cineva gândeşte ceva dificil, dar controlabil (Williams, J.G., 1993). Mai târziu,
self-talk-ul a fost definit ca un dialog intern în care individul îşi interpretează
percepţiile trăite, schimbă evaluările şi convingerile şi îşi dă instrucţiuni şi întăriri
(Hardy, 2001).
Aceasta definiţie este funcţională şi subliniază importanţa limbajului pentru
dezvoltarea gândirii şi eficientizarea acţiunii. Sportul este domeniul în care self-
talk-ul a fost cu precădere investigat, dar cercetările au avut tendinţa de a se centra
pe influenţa self-talk-ului pozitiv şi self-talk-ului negativ în execuţie (Hall, C.,
Moore, J., Annett, J. & Rodgers, W., 1997).
Scopul prezentului studiu a fost de a determina dacă subiecţii au folosit
această abilitate uzitată pe plan mondial − self-talk-ul (vorbirea cu sine) în legătură
cu execuţiile lor şi dacă da, de a examina folosirea efectivă a celor “4 W”: Where?
(unde?); When? (când?); What? (ce?); Why? (de ce?)

Universitatea „Spiru Haret”, Braşov, Facultatea de Psihologie–Pedagogie

Rev. Psih., t. 56, nr. 1–2, p. 111–122, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010
112 Ioana Lepădatu 2

2. OBIECTIVELE CERCETĂRII EXPERIMENTALE

Cercetarea noastră este proiectată a fi de tip formativ longitudinal, pe un lot


de 24 de subiecţi, principala intervenţie experimentală constă în exerciţiul dirijat al
self-talk-ului sau vorbirea cu sine în momentul execuţiei. Domeniul de competenţă
este gimnastica ritmică, sport exclusiv feminin, tradiţional.
− Obiectivul principal al cercetării: relevarea valorii self-talk-ului pentru
progresul în antrenament.
− Obiectivele specifice vizează: folosirea self-talk-ului (vorbire cu sine) în
execuţie, încercându-se să se identifice unde, când, ce şi de ce îl utilizează subiecţii.
− Ipoteza cercetării
Ipoteza generală: self-talk-ul are efect pozitiv, cu valoare de progres net în
optimizarea exerciţiului de gimnastică ritmică.
Ipoteza specifică: introducerea self-talk-ului în execuţie este accesibilă tehnic
şi duce la îmbunătăţirea execuţiei gimnastei.

3. PROCEDURA DE LUCRU. PREZENTAREA REZULTATELOR. DISCUŢII

În lucrarea noastră abordarea este de tip calitativ, potrivit metodei inspirate


de procedeul „gândeşte cu voce tare” al lui Ericsson şi Simon (1993); se obţine o
înţelegere adecvată a modului în care subiecţii îşi autoreglau procesul de învăţare.
Noi am încercat să descoperim unde, când, ce şi de ce folosesc subiecţii self-talk-ul.
Cei „4 W” semnifică deci patru întrebări:
1. Unde o folosesc? (Where ...)
2. Când o folosesc? (When ...)
3. Ce îşi imaginează? (What ...)
4. De ce folosesc imagistica? (Why ...)
S-a folosit un chestionar care a permis descrierea self-talk-ului bazat pe self-
statement (afirmaţii către sine) (Singer, R.N., 1988).
Self-talk-ul în execuţie înseamnă o formă în care, cu glas tare sau în gând, îţi
spui tu ţie ceva (Bouffard, M. & Dunn, J.G.H, 1993).
Subiecţii au fost rugaţi să indice în ce măsură au folosit self-talk-ul înainte, în
timpul sau după execuţie, asociat emoţiilor (încurajare), menţinerii concentrării sau
motivaţiei (la execuţii obositoare) sau pentru îmbunătăţirea execuţiei (corectarea
poziţiilor, amplitudinea lansărilor, ritmul etc.).
Practic, li s-a cerut ca pe o scară Likert de 7 puncte să indice frecvenţa cu
care au folosit self-talk-ul (1 = niciodată, 2 = foarte rar, ..., 7 = foarte des).
Ultima secţiune a instrumentului cuprinde patru întrebări deschise, administrate
individual, privind motivul, momentul, locul şi raţiunea pentru care au folosit acel
procedeu verbal de autoreglaj.
Investigaţia a evidenţiat următoarele aspecte: iniţial gimnastele nu folosesc
self-talk-ul în execuţie, fapt explicabil prin vârsta mică, dar şi prin durata relativ
redusă a timpului de execuţie din gimnastica ritmică (max. 1 min, 30 sec).
3 Self-talk-ul, o abilitate mentală 113

Subiecţii au indicat însă folosirea self-talk-ului pentru a-şi impune să-şi


abandoneze activităţile zilnice pentru a merge timp de două ore să practice sportul
la sală sau pe teren; de aceea la întrebarea „unde”, ei au răspuns cu „în afara
terenului de sport”.
La întrebarea „când”, nici unul nu a plasat procedeul în timpul derulării
exerciţiului. Întrebarea „ce”, a vizat caracteristicile fizice şi de conţinut a self-talk-ului
folosit. S-a dovedit că subiecţii folosesc mai frecvent expresii şi propoziţii complete,
încurajator-mobilizatoare, de participare la acţiune şi nicidecum la instrucţiunile de
execuţie: pentru a-şi reaminti beneficiile practicării forţei sau exerciţiilor la bară
(îmbunătăţirea înfăţişării, realizarea unei bune imagini, rezistenţa, echilibrul...),
motivându-se să meargă la sală, sau să continue efortul, alergările.
Când este vorba de ansamblul unor exerciţii colective, self-talk-ul este folosit
rar şi nesemnificativ, lucru datorat posibilităţii de reglare a conduitei în timpul
execuţiei prin comentariile cu colegele. Se menţionează o mai frecventă utilizare a
self-talk-lui în activităţi de lungă durată, obositoare şi monotone, practicate individual
(ca de exemplu jogging-ul), care au nevoie de suport motivaţional continuu.
Pentru grupul de gimnaste rezultatele investigaţiei cauzalităţii „De ce (Why?)”
au condus la constatarea unui tablou diferit.
În momentul execuţiilor specifice (lansări, prinderi, rulări), se indică folosirea
self-talk-ului ca modalitate de ritmare şi măsurare a timpului necesar lansării,
rostogolirii sau prinderii, un fel de „a vorbi cu obiectul”. În schimb, în timpul
execuţiilor nespecifice gimnasticii ritmice (alergări, sărituri, bricege), self-talk-ul
este folosit frecvent ca suport motivaţional, stimulare şi determinare. Frecvenţa
folosirii este indicată în paranteză, dar ea nu indică şi importanţa, pentru că dacă o
folosire este mai des menţionată nu înseamnă că este şi mai importantă. De
exemplu, indicarea folosirii self-talk-ului pentru a se convinge pe ele însele să intre
pe covor, deşi este mai puţin frecvent menţionată, este importantă pentru încurajarea
trecerii la execuţie. De asemenea, concentrarea apare în self-talk mai puţin
frecvent, dar este utilizată de acei subiecţi care se cunosc a fi deficitari sub acest
aspect. Postura, în schimb, apare a fi mai frecvent supusă intervenţiilor self-talk-ului
pentru că se cunoaşte că în sistemul de arbitraj acest aspect deţine un loc aparte.
Intervenţia în situaţii dificile a self-talk-ului se asociază cu tendinţa de a evita
în timpul execuţiei realizarea unui element cu grad mare de dificultate (pentru a nu
risca o ratare) şi înlocuirea cu un alt element în care riscul de ratare este scăzut.
Încurajarea psihică este indicată a fi folosită de subiecţii cu poziţii în clasament
apropiate de cotele înalte şi care-şi apreciază corect şansele de reuşită în situaţiile
în care diferenţele de punctaj sunt minime („sigur voi putea să o depăşesc!”).
Stimularea pentru relaxare este realizată la finalul unei diagonale şi înainte de
începerea altei diagonale. O situaţie de încurajare a fost realizată de o gimnastă
căreia i s-a rupt panglica în timpul execuţiei, iar conducătorul lotului a cerut să i se
arunce de pe margine o altă panglică, gimnasta continuându-şi exerciţiul şi aducând
astfel puncte echipei, chiar dacă poziţia ei în clasament era nefavorabilă (Schema
nr. 1, a funcţionalităţii self-talk-ului Why? în gimnastica ritmică).
114 Ioana Lepădatu 4

S
Schema nr. 1. Funcţionalitatea self-talk-ului Why? în gimnastica ritmică.

Unde (Where)?
Două categorii principale au apărut în urma întrebării unde au folosit subiecţii
self-talk-ul: la locul execuţiei (sala de gimnastică, sala de forţă, piscină, pe teren) şi
alte locuri în afara locului de execuţie (acasă, la şcoală). Subiecţii au raportat
folosirea self-talk-ului mult mai frecvent la locul de execuţie decât în alte locuri.
Totuşi, acasă a fost locaţia raportată ca fiind pe locul doi.
Este importantă pentru noi extinderea locului şi în afara spaţiului de execuţie
propriu-zisă pentru că ne indică, pe de o parte, posibilitatea generalizării utilizării
self-talk-ului şi în alte tipuri de activităţi decât cele pentru care au fost abilitaţi, iar
pe de altă parte, pentru că s-a format capacitatea de a utiliza self-talk-ul în acele
situaţii ce permit observarea şi controlul ţinutei (în faţa oglinzii, acasă urmărindu-şi
umbra sau în pat controlându-şi poziţiile).
Deşi cele mai frecvente relatări sunt legate de locul execuţiei, acest spaţiu
este extins de la vestiar, banca de aşteptare şi covor, la spaţiile ce pregătesc execuţiile
propriu-zise, respectiv sala de coregrafie, stadion, sala de forţă, bară.
5 Self-talk-ul, o abilitate mentală 115

Au existat şi relatări ale utilizării self-talk-ului în sala de sport a şcolii sau pe


patinoar unde, deşi desfăşurau activităţi nespecifice gimnasticii ritmice, se selectau
elemente din care se alcătuiau ulterior componente ale unui nou exerciţiu gândit,
sau se făceau aprecieri prin comparaţie cu colegii de şcoală privind propriile calităţi
psihice.

Schema nr. 2. Funcţionalitatea self-talk-ului Where? în gimnastica ritmică.

Când (When)?
Răspunsurile la întrebarea când a fost folosit self-talk-ul au fost împărţite în
patru categorii generale:
− Înainte de execuţie;
− În timpul execuţiei;
− După execuţie;
− În alte momente; exemple: singuri, în timpul exersării sau aplicării altor
abilităţi psihologice.
În timpul execuţiei, subiecţii au ales câteva perioade specifice când au folosit
self-talk-ul, de exemplu: când erau obosiţi, în timpul părţii mai dificile a execuţiei,
când doreau să renunţe sau la sfârşitul exerciţiului. Subiecţii au raportat folosirea
mai frecventă a self-talk-ului în timpul execuţiei urmată de folosirea self-talk-ului
înainte de execuţie şi apoi după.
116 Ioana Lepădatu 6

Diferenţe semnificative ale momentului folosirii apar în raport cu nivelele de


performanţă şi mai ales cu nivelele de experienţă ale gimnastelor. Astfel, sunt mai
frecvent utilizate self-talk-urile în situaţiile de concurs cu miză mare de către
gimnastele aflate în fruntea ierarhiei, când luptă să-şi menţină sau să câştige titlul.
Au fost întâlnite frecvent la aceste gimnaste şi utilizările self-talk-ului după execuţia
cu un obiect când se făceau schimburile de obiecte şi trebuiau realizate pregătirile
pentru trecerea la lucrul cu un alt obiect.
Alte momente de utilizare vizează situaţiile în care apărea oboseala fizică
(deplasarea în localitatea în care are loc concursul, de la cazare la sală, de la vestiar
la sală), determinată de solicitările nespecifice (schema nr. 3: Funcţionalitatea self-
talk-ul When?).

Schema nr. 3. Funcţionalitatea self-talk-ul When? în gimnastica ritmică.

Ce (What)?
A patra întrebare este reprezentată în schema nr. 4 arătând atât caracteristicile
fizice cât şi conţinutul self-talk-ului folosit. Caracteristicile fizice se distribuie în
trei categorii:
7 Self-talk-ul, o abilitate mentală 117

a. Structura self-talk-ului
b. Natura self-talk-ului
c. Persoana (Karoly, P.)
Conţinutul apare împărţit în trei clase: instrucţiunile specifice sarcinii, rezultatele
execuţiei, cât a mai rămas din execuţie, obiective (Gould, D.R., & Weiss, M.R., 1981).
a. Structura self-talk-ului reprezintă modul în care un individ a vorbit cu el
însuşi, mai precis a fost împărţită în trei categorii:
– un singur cuvânt: indicaţie (exemplu: „concentrează-te”, „respiră”)
– expresii (exemplu: „hai să mergem”, „vino”)
– propoziţii complete (exemplu: „adu-ţi aminte de ce faci asta”)
Cel mai frecvent, subiecţii au folosit expresii când şi-au vorbit despre execuţie,
cuvintele-indicaţii au fost folosite rar, iar propoziţiile complete au fost folosite mai
puţin frecvent decât expresiile.
b. Natura self-talk-ului se referă la aspectul pozitiv, negativ sau neutru al
self-talk-ului.
Self-talk-ul pozitiv se referă la încurajările pe care cineva şi le face sau la
referiri la faptul că acel cineva poate avea succes în timp ce self-talk-ul negativ se
referă la autocritica sau la incapacitatea de a avea succes. Self-talk-ul neutru nu
este nici de natura pozitivă, nici de natură negativă. Trebuie făcută observaţia că
definiţia self-talk-ului pozitiv, negativ şi neutru, s-a efectuat în termeni foarte
limitaţi. Doar itemii care erau clar pozitivi sau negativi au fost clasificaţi în aceste
categorii, în timp ce toţi ceilalţi au fost consideraţi neutri. Probabil că subiecţii
înşişi şi-ar clasifica self-talk-ul în mod diferit. Ne referim la aceeaşi problemă şi
atunci când punem întrebarea de ce subiecţii au folosit self-talk-ul (Hall, C.,
Moore, J., Annett, J. & Rodgers, W.).
Self-talk-ul pozitiv a fost evidenţiat de subiecţii care îşi spuneau „poţi s-o
faci”, „ţine-o tot aşa, eşti aproape gata”. În contrast, self-talk-ul negativ a fost pus
în evidenţă de subiecţii care au folosit tipul „de ce am făcut asta”, „de ce te-ai băgat
în asta” sau care s-au înjurat. Câteva exemple de self-talk neutru: „rămâi concentrat”,
„scoate pieptul în afară” sau „suge burta”.
Self-talk-ul pozitiv apare mult mai frecvent decât self-talk-ul negativ, deşi
majoritatea declaraţiilor au fost clasificate ca neutre în conformitate cu definiţiile
noastre.
c. Persoana se referă la folosirea self-talk-ului la persoana I („eu”) sau
persoana a II-a („tu”). De exemplu: unii subiecţi au indicat faptul că au spus „(eu)
pot să fac asta”, în timp ce alţii şi-au spus „(tu) poţi să faci asta”. Subiecţii au
raportat folosirea self-talk-ului la persoana a II-a mai frecvent decât self-talk-ul la
persoana I.
Referitor la conţinutul propriu-zis al self-talk-ului:
a) Instrucţiuni în legatură cu sarcina
Subiecţii au indicat că şi-au dat instrucţiuni despre execuţia lor, instrucţiunile
fiind împărţite în două tipuri: generale şi legate de abilităţile specifice.
118 Ioana Lepădatu 8

Instrucţiunile generale sunt legate de respiraţia adecvată sau de strategiile


programului (exemplu: „mi-am spus ce trebuie să fac”), cele legate de abilităţile
specifice se referă la abilităţile particulare fiecărui exerciţiu, de exemplu: ritm sau
tehnică (Williams, A.M., Davids, K. & Williams, J.G., 1999).
Tehnica se referă la folosirea unei forme potrivite (de exemplu: „pasul mai
mare”, „întinde cotul”, „întinde genunchii”) sau postura (de exemplu: „capul sus”).
Subiecţii au raportat folosirea self-talk-ului legat de abilitaţi specifice mai rar decât
sefl-talk-ul general. În particular au fost descrise ca fiind folosite mai rar instrucţiunile
legate de tehnica adecvată.

In d ic a ţie
p rin tr-u n
s in g u r c u v â n t
(1 )

S tr u c tu r a ( 5 ) E x p re s ie (3 )

P ro p o z iţie (1 )

P o z itiv ă (2 )

Caracteristici
C a r a c te r i
N a tu ra ( 7 ) N e u tră (4 )
s tic(15)
i (1 5 )

N e g a tiv ă (1 )

L a p e rs o a n a
în tâ ia (1 )
P e rs o a n a ( 3 )
L a p e rs o a n a
a d o u a (2 )
R e s p ira ţia
(1 )
W H A T /C E ?
G e n e ra l (3 )
(2 4 )
P ro g ra m u l
(2 )
In s tru c ţiu n i la
s a r c in ă (5 )
T e h n ic a (1 )
S p e c if ic (2 )
R itm u l (1 )
Cât a m ai
r ă m a s d in
e x e r c iţiu (1 )
Ţ in u tă (1 )

C o n ţin u t
R e z u lta te (2 ) S e n tim e n t (1 )
(9 )

O b ie c tiv e (1 )

Schema nr. 4. Funcţionalitatea self-talk-ului What? în gimnastica ritmică.

Această categorie se referă la self-talk-ul legat de rezultatele angajării într-un


exerciţiu. Trei categorii de rezultate au fost menţionate de subiecţi: „cum te vei
9 Self-talk-ul, o abilitate mentală 119

simţi” (exemplu: „aminteşte-ţi cum te vei simţi la sfârşitul exerciţiului”), „cum vei
reuşi să ţii echilibrul” (exemplu: „îmi spun cât de bine voi putea să menţin echilibrul
dacă continui să fac exerciţii”), cum mă ajută din punct de vedere al ţinutei
(exemplu: „intră în formă”). Toate cele trei categorii au fost folosite cu aproximativ
aceeaşi frecvenţă.
b) Instrucţiuni în legătură cu ce a mai rămas din execuţie
Această categorie reprezinta self-talk-ul în care subiecţii îşi spun cât timp mai
trebuie să lucreze, câte exerciţii mai au de făcut sau, într-un plan mai concret,
distanţa pe care o mai au până la prindere. De exemplu, încă câteva rostogoliri, o
diagonală, o lansare, poza de final.
c) Legat de obiective, subiecţii au raportat faptul ca şi-au stabilit obiective sau
şi-au reamintit obiectivele în timpul execuţiei. De exemplu, subiecţii au indicat
faptul ca şi-au reamintit obiectivul pe care doreau să-l atingă sau şi-au stabilit un
subobiectiv, ca de exemplu: numărul de ture pe care doreau să le facă, numărul
lansărilor sau elementelor în general pe care urmau să le facă.
Aceste trei categorii finale (rezultate, cât a mai rămas din exerciţiu şi
obiective) au avut aproximativ aceeaşi frecvenţă, la lotul de subiecţi studiaţi.
Strategia introducerii self-talk-ului
Unul din obiectivele gimnastelor este acela de a îmbunătăţi o tehnică de
lansare şi de prindere a obiectului, obiectiv ce poate fi apreciat prin numărul de
reuşite sau ratări ale prinderii sau scăpării obiectului. Dacă lansarea a fost precisă,
atunci prinderea este asigurată.
De asemenea în cazul acestui element obiectivul poate fi cronometric, foarte
precis pentru timpul de lansare până la prindere deoarece elementul executat în
timpul zborului obiectului trebuie finalizat cu un moment înainte de prinderea lui.
Aşadar, avem nevoie şi de un anumit spaţiu bine delimitat pentru a ne desfăşura
elementul. Precizia măsurării este indispensabilă şi în acelaşi timp este modul cel
mai sigur de a verifica dacă obiectivul a fost sau nu atins. În cazul nostru,
obiectivul a fost urmărit şi apreciat după numărul de ratări din zece încercări.
O dirijare discretă a self-talk-ului pe direcţia celor patru W (Where?, When?,
What?, Why?) obligă la respectarea particularităţilor psiho-individuale ale sportivelor.
Pornind de la analiza acestor întrebări spontane şi sporadic autoadresate şi core-
lându-le cu particularităţile fiecăreia, se vor contura direcţiile de intervenţie pentru
însuşirea strategiilor.
„Ce îşi spun?” se va asocia astfel tipului predominant de percepţie şi particu-
larităţilor identificate din evaluarea personalităţii (respectiv centrarea pe fantezie–
estetică–simţire sau acţiune–idei–valori); „când îşi spun” va avea în vedere momentele
de maximă dificultate, cheie, sau de trăiri conflictuale în cadrul cărora sunt
necesare intervenţiile. Pentru soluţionarea momentului de susţinere (când) se va lua
în evidenţă momentul în care se află sportiva în parcursul învăţării sale graduale,
evoluţia parametrilor fizici, biologici, psihologici ai acesteia.
„De ce-urile” pot fi corelate cu modalităţile de procesare a informaţiilor, cu
datele pe care le deţine din observare şi cu evaluarea şi autoevaluarea realizată,
anticipând momentele în care sunt necesare şi utilizându-le prompt. În condiţiile
120 Ioana Lepădatu 10

armonizării ritmice a mişcării cu muzica, vorbirea cu sine constituie şi o modalitate


de susţinere şi respectare a ritmului şi în mod practic de apreciere a „timpilor mici”
(timpul de la lansare până la prindere, timpul necesar unei piruete sau rostogoliri,
sau de realizare a unui număr de paşi în unitatea de timp).
Prin extensie la alte ramuri sportive sau la alte domenii profesionale, aceste
aspecte pot fi preluate în condiţiile respectării cerinţelor amintite.
Raportat la „Unde?”, atunci când procedeul şi-a dovedit utilitatea într-un spaţiu
profesional, poate fi extins şi generalizat în aproape toate domeniile existenţei,
dovedindu-şi funcţia ecologică.
La antrenament s-au ales trei elemente specifice gimnasticii ritmice şi anume:
− lansarea obiectului;
− rostogolirea după lansare şi înainte de prindere;
− prinderea obiectului lansat.
Cele trei elemente erau elemente de noutate, neîntâlnite în compunerea
exerciţiilor lor existente, scopul fiind abilitatea într-o tehnică nouă de lansare şi
prindere a obiectului. În primele antrenamente s-a măsurat numărul greşelilor din
zece încercări pentru fiecare dintre gimnaste, precum şi ratările. Prin greşeală se
înţelege abaterea de la normele tehnice, iar prin ratare se înţelege scăparea
obiectului (vezi tabelul nr. 1).
Tabelul nr. 1
Datele brute ale ratărilor înainte de introducerea self-talk-ului (RATĂRI 1) şi ratările după
introducerea self-talk-ului (RATĂRI 2)
NR. CRT SUBIECŢII RATĂRI RATĂRI
1 2
1 B.S. 5 2
2 G.A. 8 5
3 B.F. 4 1
4 R.H. 8 5
5 S.M. 5 3
6 I.O. 4 2
7 D.M. 4 1
8 D.A. 5 2
9 C.L. 7 4
10 F.P. 8 5
11 H.O. 4 3
12 F.E. 4 2
13 S.R. 4 1
14 B.E. 3 1
15 B.D. 5 0
16 S.J. 6 2
17 R.D. 7 3
18 A.A. 5 2
19 P.I. 8 4
20 R.M. 7 4
21 F.A. 5 2
22 M.H. 7 3
23 M.S. 8 4
24 T.I. 6 3
11 Self-talk-ul, o abilitate mentală 121

4. CONCLUZII

În gimnastica ritmică, în condiţiile armonizării ritmice a mişcării cu muzica,


vorbirea cu sine constituie o modalitate de susţinere şi respectare a ritmului şi în
mod practic de apreciere a „timpilor mici” (timpul de la lansare până la prindere,
timpul necesar unei piruete sau rostogoliri).
Astfel s-a reuşit identificarea utilizării întrebărilor „unde?”, „când?”, „ce?” şi
„de ce?” de către subiecţi, ipoteza „introducerea self-talk-ului în execuţie duce la
îmbunătăţirea execuţiei gimnastei” a fost confirmată, self-talk-ul în execuţie având
efect pozitiv, cu valoare de progres net în optimizarea execuţiei în gimnastica ritmică.
Self-talk-ul, vorbirea cu tine însuţi se dovedeşte eficient în managementul personal.
Investigaţia noastră a produs o pledoarie pentru valenţa pozitivă a cuvântului
rostit de persoană pentru sine.

Primit în redacţie la: 22. IX. 2009

BIBLIOGRAFIE

1. BOUFFARD, M. & DUNN, J.G.H., Children’s self-regulated learning of movement sequences.


Research Quarterly for Exercise and Sport, 64, 1993, p. 393–403.
2. ERICSSON, K.A. & SIMON, H.A., Protocol analysis: Verbal reports as data (Rev. ed.).
Cambridge, MA: Jurnalul MIT.
3. GOULD, D.R. & WEISS, M.R., The effects of model similarity and model talk on self-efficacy
and muscular endurance, Journal of Sport Psychology, 3, 1981, p. 17–29.
4. HALL, C., MOORE, J., ANNETT, J. & RODGERS, W., Recalling demonstrated and quided
movements using imaginary and verbal rehearsal strategies, Research Quarterly for Exercise and
Sport, 68, 1997, p. 136–144.
5. HARDY, J., GAMMAGE, K. & HALL, C., A descriptive study of athlete self-talk. The Sport
Psychologist, 15, 2001, p. 306–318.
6. KAROLY, P., Mechanism of self-regulation: A systems view, Annual Review of Psychology, 44,
1993, p. 23–52.
7. SINGER, R.N., Metastrategies in the learning of motor skills, în Proceedings VII Congress of the
European Association of Sport Psychology, I, 1988, p. 179–188.
8. SINGER, R.N., GERSON., R.F., Learning strategies, cognitive processes, and motor learning în
H.F. O’NEIL., JR. and C.D. SPIELBERGER (Eds.), Cognitive and affective learning strategies,
New York, Academic Press, 1979, p. 215–247.
9. WILLIAMS, J.G., Motoric modeling: Theory and research, Journal of Human Movement
Studies, 25, 1993, p. 237–279.
10. WILLIAMS, A.M., DAVIDS, K. & WILLIAMS, J.G., Visual perception and action in sport,
Londra, E. & F.N. Spoon., 1999.
122 Ioana Lepădatu 12

REZUMAT

Scopul prezentului studiu a fost de a determina dacă subiecţii au folosit această abilitate uzitată
pe plan mondial – self-talk-ul (vorbirea cu sine) în legătură cu execuţiile lor şi dacă da, de a examina
folosirea celor „4 W” (Where?/unde?; When?/când?; What?/ce?; Why?/de ce?) ai self-talk-ului de
către subiecţi.
Principala intervenţie experimentală constă în exerciţiile direcţionate ale self-talk-ului sau self-
speaking-ului (vorbirea cu sine) în timpul executării exerciţiului.
Am putut identifica utilizarea de către subiecţi a întrebărilor „unde?”, „când?”, „ce?” şi „de ce?”,
confirmarea ipotezei „introducerea self-talk-ului în timpul execuţiei exerciţiului îmbunătăţeşte execuţia
gimnastei”, efectul self-talk-ului în timpul execuţiei fiind unul pozitiv, având o valoare de progres în
optimizarea execuţiilor de gimnastică ritmică.
PERCEPŢIA VALORILOR CULTURII ORGANIZAŢIONALE
SUB IMPACTUL CRIZEI ECONOMICE
ÎN DEPARTAMENTUL CREDITE DINTR-O UNITATE BANCARĂ

MIHAELA CHRAIF∗

THE PERCEPTION OF ORGANIZATIONAL CULTURE VALUES DURING


ECONOMIC CRISIS IN BANKING LOAN DEPARTMENT
Abstract
Consensus among team members about how to work together and how to solve work problems
promotes a common involvement with regard to offering service excellence and enhances
performance. In addition to rules and regulations imposed by the organization, team members who
attend training programs (after-sales service job) will be able to develop realistic service quality
goals, which enhance their efforts to meet customer demands and gain their loyalty. This research
studied the differences in perceptions of credit department employee from a banking organization.
Method: the participants were 53 employee in credit department form a banking organization,
aged between 25 and 53 years (m = 32,7, S.D. = 6,21). The instrument used was The Organizational
Culture Assessment Instrument (OCAI): Scores from this assessment were plotted on quadrants and
assisted in the diagnosis of the organization’s cultural strengths, cultural type, and cultural
congruence/incongruence.
Results: analyzing the dates the participants’ perception tended to clan culture for the general
ideal profile, organizational communication, and organizational values and for the organizational
success. Regarding the leadership and management, the participants tended to choose the clan
orientation on increasing the training programs and personnel policies.
Conclusion: the implementation of the values, norms, personnel strategies and Human Resources
Management during training sessions, minimum 2 times a month in the banking organization.
Cuvinte cheie: incongruenţa de profile, cultura de tip clan, cultura de piaţă.
Key words: profile’s incongruence, clan culture, market culture.

1. INTRODUCERE

Studiile au arătat că există o legătură directă între performanţele şi profitul


unei organizaţii şi natura culturii existente în acea organizaţie (Denison, 1990;
Cameron & Quinn, 1999). Astfel, Denison (1990) afirmă că principiile comune au
un impact pozitiv deoarece toţi membrii unei organizaţii lucrează pentru un sistem
de valori şi considerente comune care formează baza prin care aceştia comunică.


Universitatea din Bucureşti, Catedra de psihologie

Rev. Psih., t. 56, nr. 1–2, p. 123–136, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010
124 Mihaela Chraif 2

Acelaşi autor continuă subliniind că teoria culturii organizaţionale şi eficacităţii


organizaţionale are un impact direct asupra eficienţei şi performanţelor sale. Astfel
că strategiile, structurile şi modul acestora de implementare pornesc de la principiile şi
valorile de bază ale unei organizaţii şi prezintă atât limite cât şi ocazii a ceea ce
poate fi îndeplinit.
Alte păreri sunt expuse de către Goffee şi Jones (1998) care susţin că din
cauza unor forţe puternice de dezintegrare organizaţională, în ziua de astăzi cultura
contează mai mult decât în oricare altă perioadă a istoriei afacerilor.
Hofstede şi Neuijen (1990) susţin ideea conform căreia cultura are următoarele
şase caracteristici: 1) holistică; 2) determinată istoric; 3) legată de concepte antro-
pologice; 4) construită social; 5) sensibilă şi 6) greu de schimbat (p. 287). Denison
(1990) scoate în evidenţă impactul pozitiv pe care îl poate avea o cultură puternică
asupra eficienţei companiei şi consideră că un sistem comun de credinţe, valori şi
simboluri înţeles la scară largă de către membrii unei organizaţii are un impact
pozitiv asupra capacităţii lor de a ajunge la consensuri şi a îndeplini acţiunile
coordonate.
Într-un studiu empiric care a tratat relaţia dintre percepţiile liderilor organi-
zaţiilor asupra culturii şi performanţei în mai multe spitale canadiene, Rondeau şi
Wagar (1998) îi citează pe Denison (1990), Kotter şi Heskett (1992), Barney
(1986), Gordon şi DiTomasco (1992), şi Cooke şi Rousseau (1988) în legătură cu
modul în care cultura influenţează performanţele unei organizaţii (Vogds, 2001).
Shapiro (1957) consideră că esenţa culturii este reprezentată de modele.
Acest lucru presupune faptul că ansamblul este mai mare decât suma părţilor sale şi
că părţile nu pot fi înţelese decât privind imaginea de ansamblu (Shapiro, 1957).
Conform lui (White şi Dillingham, 1973) un sistem reprezintă o organizaţie de
fenomene atât de puternic legate încât relaţia între părţi este determinată de relaţia
unei părţi cu ansamblul. Triandis (1994) continuă această idee, considerând cultura
ca fiind un ansamblu de elemente comune pentru mai mulţi indivizi; având în
vedere că interacţiunea necesită de obicei un limbaj comun şi ocazia de a interacţiona.
Tot White şi Dillingham (1973) susţin că funcţia culturii este aceea de a da siguranţă şi
prosperitate vieţii speciei umane şi de a satisface nevoile interne psihologice sau
spirituale. Aceştia consideră că una dintre funcţiile extrem de importante ale culturii
este aceea de satisfacere a acestor nevoi, de a oferi oamenilor curaj, încredere,
confort şi consolare.
Triandis (1994) consideră cultura ca reprezentând pentru societate ceea ce
reprezintă memoria pentru individ. Astfel, cultura include tradiţiile, modul în care
oamenii au învăţat să privească mediul înconjurător şi pe ei înşişi, şi părerile lor
neafirmate cu privire la modul în care este clădită lumea şi modul în care ar trebui
să se comporte oamenii.
După părerea lui Bohannan (1995), cultura poate fi considerată ca fiind o
serie de păreri neafirmate, proceduri standard de acţiune, moduri de realizare a
unor lucruri care au fost interiorizate atât de mult încât oamenii nu mai discută
3 Percepţia valorilor culturii organizaţionale 125

despre ele. Cultura este transmisă prin perioade de timp şi prin generaţii; elementele
culturale sunt transmise mai multor oameni, cum ar fi generaţia următoare, colegii
de serviciu, membrii familiei şi alte grupuri publice.
Hofstede (1980) (citat de Triandis, 1994) evidenţiază faptul că valorile culturale
identificate prin cercetări care au cuprins 116 000 de sondaje ale angajaţilor IBM au
împărţit valorile sociale în patru grupuri: (1) Distanţa puterii: observarea unei
distanţe mari între cei din partea de sus a unei structuri sociale şi cei din partea de
jos a acelei structuri; (2) Evitarea nesiguranţei: reflectă evitarea situaţiilor în care
rezultatul este nesigur. Culturile cu nivel ridicat al împărtăşirii informaţiilor au
adesea norme foarte clare de comportament adecvat în situaţii sociale şi de evitare
a situaţiilor noi fără norme clare; (3) Individualismul: foarte apropiat de evaluarea
pieţei a lui Fiske; (4) Mascu-linitatea: se referă la tendinţa membrilor unei culturi de
a pune preţ pe activităţi care sunt mai obişnuite pentru bărbaţi decât pentru femei.
Cameron şi Quinn (1990) subliniază faptul că folosirea termenului de cultură
organizaţională ne ajută să diferenţiem cultura organizaţiei per ansamblu de valorile,
preferinţele sau înclinările indivizilor (cultură personală) sau de limbajul, normele
sau filosofia unei culturi sau civilizaţii (cultura societăţii) (p. 134).
Hagbert şi Heifetz (2000) consideră că evaluarea culturală poate permite unei
companii să analizeze diferenţa dintre cultura existentă şi cea dorită. Conceperea
unei imagini a culturii ideale şi apoi privirea în mod realist a diferenţelor reprezintă
informaţii vitale care pot fi folosite pentru a proiecta intervenţii de micşorarea
diferenţelor şi de implementare a unor elemente specifice ale culturii. Furnham şi
Gunter (1993) afirmă că atunci când ne întrebăm care este cultura unei organizaţii,
ne întrebăm de fapt cât de eficient îşi organizează respectiva organizaţie resursele
umane. Acelaşi autor consideră că un aspect major poate trata importanţa situaţiei
reale faţă de situaţia percepută în determinarea comportamentului şi atitudinilor în
organizaţii.
Venind în completarea studiilor anterioare, Cameron şi Quinn (1999) vorbesc
despre percepţiile la niveluri sau subunităţi diferite ale organizaţiei. Aceştia afirmă
că în interiorul unei organizaţii, subunităţile cum ar fi departamentele, grupurile de
producţie, nivelurile ierarhice, sau chiar echipele îşi pot face remarcată propria lor
cultură unică. Dificultăţile de coordonare şi integrare a proceselor sau activităţilor
organizaţionale sunt adesea rezultatul conflictelor culturale între diferite subunităţi.
Aceştia evidenţiază că un motiv pentru acest lucru este faptul că fiecare unitate are
adesea propria perspectivă, propriul set de valori, propria cultură. Este uşor de
văzut modul în care aceste diferenţe culturale pot fragmenta o organizaţie şi pot
face imposibilă atingerea unor niveluri înalte ale eficienţei. În final, Hagbert şi
Heifetz (1999) susţin că organizaţiile pot varia foarte mult în ceea ce priveşte
gradul de integrare culturală şi puterea subculturilor cu care coexistă şi faptul că
subculturile pot avea anumite caracteristici, norme, valori şi credinţe comune, sau
pot fi complet diferite. Autorii mai subliniază faptul că în general, subculturile sunt
diferite din punctul de vedere al funcţiei (ingineri şi reprezentanţi promovare în
vânzări), al locului în cadrul ierarhiei (management şi administratori sau asistenţi).
126 Mihaela Chraif 4

2. OBIECTIVELE ŞI IPOTEZELE CERCETĂRII

2.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII

1. Identificarea valorilor care apar în cadrul departamentului credite care pot


fi factori ce împiedică organizaţia ca întreg să opereze la nivelul său optim şi să-şi
îndeplinească scopurile organizaţionale.
2. Oferirea informaţiilor referitoare la posibile lipsuri cu privire la variabile
culturale care pot exista la nivelul departamentului credite al organizaţiei bancare.

2.2. IPOTEZE

Existǎ diferenţe semnificative statistic privind percepţia angajaţilor în


departamentul credite cu privire la profilul real şi cel ideal al organizaţiei bancare.

3. METODA

3.1. PARTICIPANŢI

Pentru realizarea diagnozei organizaţionale aplicând instrumentul de analiză


a culturii organizaţionale a fost folosit personalul departamentului credite dintr-o
organizaţie bancară din Bucureşti în număr de 53 participanţi, cu vârsta cuprinsă
între 25 şi 53 ani (m = 32,7, A.S. = 6,21), ambele genuri, căsătoriţi şi necăsătoriţi,
mediul rural şi urban.

3.2. INSTRUMENTE

Pentru realizarea diagnozei culturii organizaţionale s-a folosit instrumentul de


diagnosticare a culturii organizaţionale (Modelul Valorilor Concurente), denumit
OCAI (Organizational Culture Assessment Instrument) şi proiectat de Cameron şi
Quinn (1999). Acest instrument permite evaluarea organizaţiilor din perspectiva a
4 tipuri de culturi organizaţionale, corespunzătoare celor 4 cadrane din reprezentarea
grafică în figura 1 a modelului care stă la baza chestionarului.

(A) Cultură Inovaţie (B) Cultură


de clan autocrată

Interior Exterior

(D) Cultură (C) Cultură


ierarhică Control de piaţă

Figura 1. Modelul valorilor concurente.


5 Percepţia valorilor culturii organizaţionale 127

Aceste patru tipuri de culturi sunt: cultura de tip clan, cultura autocrată,
cultura de piaţă şi cultura ierarhică.

4. DESIGNUL CERCETĂRII

4.1. VARIABILELE CERCETĂRII

Variabila dependentă este tipul de cultură organizaţională dominantă (de


piaţǎ, clan, ierarhicǎ şi autocratǎ), măsurată cu ajutorul instrumentului OCAI adaptat pe
populaţie românească (Pitariu & Budean, 2007), iar variabila independentă este
reprezentată de percepţia angajaţilor din departamentul credite asupra tipului de
cultură actual-real şi ideal-imaginar.

4.2. PLANUL DE DIAGNOZĂ

Deşi fiecare model de diagnoză încearcă să soluţioneze şi să completeze


limitele celor anterioare, niciunul dintre ele nu este suficient de complex, pentru a
satisface toate cerinţele impuse de complexitatea unei organizaţii. Astfel modelul
ales în această cercetare, cu scopul studierii culturii organizaţionale pe lângă alte
aspecte este modelul propus de Harrison şi Shirom (1999) ca abordare integrativă
denumită diagnoza Sharp-Image. Paşii diagnozei Sharp-Image sunt prezentaţi în
figura 1.
Colectarea datelor pentru a obţine o imagine de
ansamblu a operaţiilor. Axarea demersului de
diagnoză asupra problemelor şi simptomelor cheie.

Aplicarea de
modele
teoretice Utilizarea cadrului teoretic pentru a organiza
problemele centrale în contextul particularităţilor
organizaţionale

Dezvoltarea unui model care surprinde natura reală a


problemelor cheie şi cauzele reale ale simptomelor.

Dezv. de
model de Prezentarea modelului de schimbare organizaţională
diagnoză şi obţinerea feedbackului referitor la implementarea
acestuia.

Figura 2. Reprezentarea procesului de diagnoză Sharp-Image (Harrison & Shirom, 1999).

Prin intermediul instrumentului de evaluare a culturii organizaţionale (OCAI,


Cameron & Quinn, 1999) se obţin două profile ale culturii organizaţionale ce
caracterizează departamentul administrativ al unei organizaţii academice: un profil
actual-real, care descrie situaţia prezentă şi un profil considerat ideal-imaginar, din
perspectiva grupului participant la studiu.
128 Mihaela Chraif 6

Cele patru tipuri de culturi organizaţionale sunt:


1) Cultura de tip clan (A) deţine următoarele 6 dimensiuni şi caracteristicile
lor: Caracteristica dominantă (organizaţie centrată asupra proceselor interne,
flexibilă, preocupată de proprii angajaţi. Mediul organizaţional poate fi asemănat
cu o familie extinsă); Liderii: sunt consideraţi mentori ai angajaţilor; Liantul
organizaţiei (loialitate şi tradiţii); Managementul personalului (dezvoltarea angaja-
mentului faţă de organizaţie, dezvoltarea resurselor umane); Succesul (definit în
termenii sensibilităţii faţă de clienţi şi a preocupării faţă de oameni); Valorile
organizaţiei (munca în echipă, participarea şi consensul).
2) Cultura autocrată (B) cu cele 6 dimensiuni: Caracteristica dominantă
(mediu dinamic, antreprenorial, creativ); Lideri (inovatori); Liantul organizaţiei
(angajamentul faţă de experimentare şi inovaţie); Managementul angajaţilor
(încurajează iniţiativa individuală şi libertatea de exprimare a angajaţilor); Succesul
(dezvoltarea de produse şi servicii noi, unice); Valorile organizaţiei (preluarea
poziţiei de lider de piaţă).
3) Cutura de piaţă (C) prezintă următoarele 6 dimensiuni: Caracteristica
dominantă (organizaţie puternic centrată pe rezultate); Liderii (orientaţi spre
productivitate şi competitivitate, standarde înalte); Liantul organizaţiei (dorinţa
împărtăşită de a avea succes); Managementul angajaţilor (se focalizează asupra
dezvoltării spiritului competitiv al angajaţilor); Succesul (definit în termenii penetrării
pieţei şi atingerii unei cote de piaţă cât mai înalte); Valorile organizaţiei (iniţierea
de acţiuni competitive, obţinerea de rezultate cuantificabile, atingerea obiectivelor,
creşterea reputaţiei şi a succesului).
4) Cultura ierarhică (D) are următoarele 6 dimensiuni: Caracteristica dominantă
(un mediu foarte formalizat şi structurat; procedurile bine stabilite guvernează
munca oamenilor); Liderii (urmăresc organizarea şi coordonarea activităţilor);
Liantul organizaţiei (organizaţia este menţinută de reguli şi politici formale);
Managementul angajaţilor (vizează siguranţa muncii şi predictibilitatea); Succesul
(respectarea termenelor limită, a planificărilor clare, a costurilor reduse); Valorile
organizaţiei (stabilitatea, performanţa şi un nivel ridicat de eficienţă în realizarea
tuturor activităţilor).

5. REZULTATE

În urma prelucrării statistice a răspunsurilor date la itemii chestionarului de


evaluare a culturii organizaţionale (Quinn & Cameron, 1999) s-au obţinut două
profile ale culturii organizaţionale care caracterizează organizaţia cu profil bancar,
departamentul credite: un profil actual/real, care descrie situaţia prezentă şi un
profil considerat ideal, din perspectiva lotului participant la studiu.
În cadrul profilului actual al culturii s-au obţinut date referitoare şi la valorile
aferente caracteristicilor dominante în organizaţie, conducerii, managementului
resurselor umane, liantului organizaţiei, strategiei şi criteriilor de succes înregistrate
în departamentul credite din organizaţia bancară analizată.
7 Percepţia valorilor culturii organizaţionale 129

Tabelul nr. 1
Indici descriptivi pentru OCAI (N = 53)
Media Ab. standard Minim Maxim
Tipul de cultură
Actual Ideal Actual Ideal Actual Ideal Actual Ideal
A – Cultură de tip clan 19,94 32,75 3,23 4,45 5 5 50 90
B – Cultură autocrată 18,10 31,40 2,54 4,22 10 0 60 80
C – Cultură de piaţă 28,09 21,60 3,65 3,12 0 10 60 65
D – Cultură ierarhică 32,86 20,57 2,87 2.15 10 5 90 90

Analizând datele obţinute în urma prelucrării statistice, pentru fiecare dintre


cele 6 dimensiuni specifice organizaţiilor analizate cu ajutorul chestionarului
OCAI, indicii descriptivi pentru fiecare dimensiune atât corespunzători situaţiei
reale (actuale) cât şi ideale sunt prezentaţi în următoarele 6 tabele pentru N = 53 de
angajaţi ai departamentului credite din organizaţia bancară analizată.
Tabelul nr. 1 indică media şi abaterea standard atât pentru profilul real cât şi
pentru cel ideal al organizaţei. Se observă, urmărind valorile mediei că, pentru
caracteristica dominantă a firmei valorile cele mai mari sunt înregistrate pentru
imaginea reală la cultura ierarhică (m = 32,86) urmată de cultura de piaţă (m = 28,09).
Pentru profilul ideal valorile cele mai mari sunt înregistrate la cultura de tip clan
(m = 32,75) urmat de cultura autocrată (m = 31,40).

B
A Cultura autocrată
Cultura de tip M=18,10 (31,40)
clan
M=19,94 (32,75)

C
D Cultura de piaţă
Cultura ierarhică M=28,09 (21,60)
M=32,86 (20,57)

Figura 3. Reprezentare grafică profil real/profil ideal.

Aplicând testul nonparametric pentru două loturi dependente Wilcoxon, s-a


obţinut o diferenţă semnificativă statistic şi implicit incongruenţă (figura 3) între
profilele real-ideal pentru cultura de tip clan (p = 0,030 < 0,05), pentru cultura
ierarhică (p = 0,038 < 0,05) şi pentru cultura de tip piaţă (p = 0,004 < 0,01). Pentru
tipul de cultură autocrată nu s-a obţinut o diferenţă semnificativă statistic, deci cele
două nivele de percepţie coincid şi diferă la cele trei tipuri de culturi menţionate
anterior.
130 Mihaela Chraif 8

Tabelul nr. 2
Indici descriptivi pentru OCAI, Caracteristica dominantă a organizaţiei (N = 53)
Media Ab. standard Minim Maxim
Tipul de cultură
Actual Ideal Actual Ideal Actual Ideal Actual Ideal
A – Cultură de tip clan 12,34 37,11 2,67 6,72 5 0 40 80
B – Cultură autocrată 25,15 29,70 4,21 3,53 6 5 60 85
C – Cultură de piaţă 33,98 15,21 2,76 5,32 10 0 75 60
D – Cultură ierarhică 27,98 17,40 2,54 5,43 5 15 50 65

A
Cultura de tip B
clan Cultura autocrată
M=12,34 (37,11) M=25,15 (29.70)

Cultura de piaţă
C tip piaţă
D
M=33,98 (15,21)
Cultura ierarhică
M=27,98 (17,40)

Figura 4. Caracteristici dominante ale organizaţiei.

Tabelul nr. 3
Indici descriptivi pentru OCAI, Conducerea în cadrul organizaţiei (N = 53)
Media Ab. standard Minim Maxim
Tipul de cultură
Actual Ideal Actual Ideal Actual Ideal Actual Ideal
A – Cultură de tip clan 15,73 38,17 3,21 6,28 10 5 60 85
B – Cultură autocrată 20,49 34,30 5,31 5,98 5 10 50 90
C – Cultură de piaţă 25,31 18,98 2,78 3,32 0 0 75 75
D – Cultură ierarhică 36,50 14,87 7,32 4,66 5 5 90 70

Aşa cum reiese din tabelul nr. 3, pentru dimensiunea Conducerea în cadrul
organizaţiei cultura dominantă percepută în cadrul organizaţei (reală) este Cultura
de piaţă (m = 25,31) urmată de Cultura ierarhică (m = 36,50). Urmărind coloana
corespunzătoare tipului de cultură dorită (ideală) se observă că valoarea cea mai
mare a mediei este înregistrată de cultura de tip clan (m = 38,17) urmată de cea de
tip autocrat (m = 34,30).
Aplicând testul nonparametric Wilcoxon pentru loturi pereche pentru fiecare
dintre cele 4 tipuri de culturi având ca variabile situaţia prezentă şi situaţia ideală se
obţine o incongruenţă (Figura 5) între cultura ideală (dorită) şi cea percepută ca
fiind reală a organizaţiei pentru cultura autocrată (p = 0,038 < 0,05). Angajaţii
(departamentul credite) nu-şi doresc o conducere ierarhică ci de tip clan cu
autocrată (p < 0,05), adică orientată pe oferta de traininguri, dezvoltare personală
de grup şi investiţie în aparatură, softuri, camere web, intranet.
9 Percepţia valorilor culturii organizaţionale 131

A
Cultura de tip clan B
M=15,73 (38,17) Cultura autocrată
M=20,49 (34,30)

C
D
Cultura ierarhică
Cultura de piaţă
M=36,50 (14,87) M=25,31 (18,98)

Figura 5. Conducerea în cadrul organizaţiei.

Tabelul nr. 4
Indici descriptivi pentru OCAI, Managementul resurselor umane (N = 53)
Media Ab. standard Minim Maxim
Tipul de cultură
Actual Ideal Actual Ideal Actual Ideal Actual Ideal
A – Cultură de tip clan 12,30 34,10 3,12 8,21 0 10 60 100
B – Cultură autocrată 17,31 31,70 4,03 7,87 0 5 65 90
C – Cultură de piaţă 36,50 15,39 9,12 4,65 5 0 90 65
D – Cultură ierarhică 33,08 19,84 8,56 5,32 10 5 100 70

Tabelul nr. 4 evidenţiază de asemenea existenţa unei incongruenţe între


cultura actuală percepută de către angajaţii băncii de la departamentul credite şi
cultura ideală aşa cum îşi doresc a munci în organizaţia respectivă. Astfel
dimensiunea managementul resurselor umane se doreşte să fie caracterizată de
cultura de clan (m = 34,10) urmat de cultura autocrată (m = 31,70) (investiţii în
echipamente noi şi acces la informaţie). Media culturii ierarhice pentru profilul real
(m = 33,08) şi cea a culturii de piaţă (m = 36,50) evidenţiază percepţia reală a
angajaţilor asupra departamentului credite.
A
Cultura de tip B
clan Cultura autocrată
M=12,30 (34,10) M=17,31 (31,70)

C
D
Cultura ierarhică Cultura de piaţă
M=33,08 (19,84) M=36,50 (15,39)

Figura 6. Managementul resurselor umane.


132 Mihaela Chraif 10

Aplicând testul Wilcoxon pentru loturi pereche având ca variabile dependente


valorile dimensiunilor MRU în situaţia actuală şi cea ideală, s-au obţinut diferenţe
semnificative statistic pentru cele 4 tipuri de culturi ceea ce evidenţiază faptul că
percepţia angajaţilor din departamentul credite din organizaţia analizată nu coincide cu
cea dorită de ei pentru managementul resurselor umane aceştia dorindu-şi: cultura
de clan orientată pe lucrul în echipă şi participare şi consens în cadrul echipei.

Tabelul nr. 5
Indici descriptivi pentru OCAI, Liantul organizaţiei (N = 53)
Media Ab. standard Minim Maxim
Tipul de cultură
Actual Ideal Actual Ideal Actual Ideal Actual Ideal
A – Cultură de tip clan 11,57 36,25 4,23 9,54 0 10 60 90
B – Cultură autocrată 20,60 28,36 6,12 7,65 5 5 70 90
C – Cultură de piaţă 30,12 18,16 8,33 7,21 15 0 70 75
D – Cultură ierarhică 39,26 17,68 5,21 4,87 10 5 100 65

A
Cultura de tip B
clan Cultura autocrată
M=11,57 (36,25) M=20,60 (28,36)

C
D
Cultura ierarhică Cultura de piaţă
M=39,26 (17,68) M=30,12 (18,16)

Figura 7. Liantul organizaţional.

Urmărind tabelul nr. 5, dimensiunea Liantul organizaţiei este percepută în


situaţia actuală ca fiind caracterizată de o Cultură ierarhică (m = 39,26) bazată pe
conducere ierarhică şi comunicare pe verticală ceea ce este diferit de situaţia ideală,
dorită de angajaţii firmei care este cultura de tip clan (m = 36,25). Aplicând testul
Wilcoxon pentru loturi pereche, pentru Cultura de tip clan şi pentru Cultura
ierarhică s-a obţinut o diferenţă semnificativă statistic care relevă incongruenţă
între situaţia ideală (tip clan şi ierarhică) şi cea reală. Astfel angajaţii departamentului
credite din organizaţia bancară doresc o orientare ca liant al organizaţiei pe
loialitate şi încredere reciprocă, angajament şi ataşament. Percepţia lor asupra
liantului organizaţional este că aspectele comunicării se realizează pe verticală de
sus în jos şi de jos în sus.
11 Percepţia valorilor culturii organizaţionale 133

Tabelul nr. 6
Indici descriptivi pentru OCAI, Valorile la baza strategiei organizatorice (N = 53)
Media Ab. standard Minim Maxim
Tipul de cultură
Actual Ideal Actual Ideal Actual Ideal Actual Ideal
A – Cultură de tip clan 18,53 32,15 4,26 7,43 5 10 70 95
B – Cultură autocrată 22,63 18,68 5,44 3,87 10 5 80 75
C – Cultură de piaţă 36,53 27,15 8,56 5,45 15 0 90 80
D – Cultură ierarhică 24,21 31,47 7,43 8,21 5 10 70 100

Aşa cum reiese din tabelul nr. 7, situaţia ideală este caracterizată de cultura
de tip clan (m = 32,15) urmată de cultura ierarhică (m = 31,47). Aplicând testul
Wilcoxon pentru loturi pereche, s-a obţinut diferenţă semnificativă statistic între
cultura de clan percepută actual şi cea percepută ieal (p < 0.01) precum şi diferenţă
semnificativă statistic între cultura ierarhică dorită (m=31,47) şi cea percepută (m =
24,21) reală (p < 0,05) ceea ce relevă discrepanţa între aşa cum e văzută organizaţia
de angajaţi şi cum este dorită a fi.

A
Cultura de tip B
clan Cultura autocrată
M=18,53 (32,15) M=22,63 (18,68)

C
D
Cultura ierarhică Cultura de piaţă
M=24,21 (31,47) M=36,53 (27,15)

Figura 8. Valorile la baza strategiei organizaţionale.

Astfel, se poate observa cum şi la valorile care stau la baza organizaţei,


percepţia economiştilor (departamentul credite) se orientează pe dorinţa de a pune
accent pe dezvoltarea resurselor umane, loialitate, deschidere şi implicare şi mai
puţin pe achiziţionarea de noi resurse şi stimulare a inovaţiilor.

Tabelul nr. 7
Indici descriptivi pentru OCAI, Criteriile de succes (N = 53)
Media Ab. standard Minim Maxim
Tipul de cultură
Actual Ideal Actual Ideal Actual Ideal Actual Ideal
A – Cultură de tip clan 17,10 31,10 4,21 6,43 0 15 60 90
B – Cultură autocrată 14,12 12,05 2,98 3,54 0 0 70 50
C – Cultură de piaţă 40,34 34,21 8,32 7,32 15 10 100 90
D – Cultură ierarhică 26,85 22,64 6,32 4,87 10 10 85 80
134 Mihaela Chraif 12

A
Cultura de tip B
clan Cultura autocrată
M=17,10 ( 31,10) M=14,12 (12,05)

C
D
Cultura ierarhică
Cultura de piaţă
M=26,85 (22,64) M=40,34 (34,21)

Figura 9. Criteriul succese în organizaţie.

Criteriul de succes, aşa cum este perceput ideal de către angajaţii din
departamentul credite, participanţi la cercetare, este reprezentat de cultura de piaţă
(m = 34,21) şi cultura de tip clan (m = 31,10) ceea ce reprezintă orientarea pe
dezvoltarea resurselor umane, a muncii în echipă şi orientare către angajaţi şi
bineînţeles nu pe ultimul loc mărirea cifrei de afaceri a băncii prin acordarea de
credite solvabile. Aplicând testul nonparametric Wilcoxon pentru loturi pereche,
s-a obţinut diferenţă semnificativ statistică pentru cultura de tip clan şi cea de piaţă,
ceea ce evidenţiază incongruenţa între profilul real şi cel ideal (p < 0,05).

6. CONCLUZII

Procesul de diagnoză a culturii ridică dificultăţi metodologice care ţin în mare


măsură de complexitatea conceptualizării culturii organizaţionale. În procesul de
diagnoză la nivelul departamentului credite, primul pas constă în formarea unei
imagini de ansamblu asupra culturii organizaţionale, apoi, în următoarele etape se
urmăreşte aprofundarea primelor date obţinute prin culegerea de informaţii şi date
suplimentare cu privire la organizaţie şi preocupările clienţilor. În multe cazuri,
consultanţii încep prin explorarea elementelor de suprafaţă ale unei culturi, pe
măsură ce studiază modelele emergente de comportament.
Luată pe ansamblu orientarea departamentului responsabili credite din banca
analizată din punctul de vedere al culturii organizaţionale este cultura de clan.
Aceasta implică tendinţa de a se simţi ca într-o familie, oamenii să aibă incredere
în ei, să se investească în formări profesionale şi să lucreze pe echipe. Aplicând
testul nonparametric pentru două loturi dependente Wilcoxon, s-a obţinut diferenţă
semnificativă statistic şi implicit incongruenţă (figura 3) între profilele real-ideal
pentru cultura de tip clan (p = 0,030 < 0,05), pentru cultura ierarhică (p = 0,038 < 0,05)
13 Percepţia valorilor culturii organizaţionale 135

şi pentru cultura de piaţă (p = 0,004 < 0,01). Având în vedere caracteristica


dominantă a organizaţiei (tabelul nr. 2) există o congruenţă între caracteristica
dominantă a departamentului credite în organizaţia bancară analizată aşa cum este
percepută şi aşa cum este dorită de către angajaţii din departamentul credite.
Analizând figura 5 şi tabelul nr. 3 se poate observa că angajaţii participanţi la
cercetare îşi doresc o conducere de tip autocrat şi clan (p < 0,05), adică orientată pe
comunicare în echipe, investiţii în softuri noi, acţiuni, obligaţiuni tranzacţionate
electronic etc. Din punctul de vedere al liantului organizaţional, medicii doresc o
orientare ca liant al organizaţiei pe loialitate şi încredere reciprocă, angajament şi
ataşament (p < 0,05). Percepţia lor asupra liantului organizaţional la nivelul depar-
tamentului credite în unitatea bancară analizată este că aparatura, mobilierul şi
instrumentele folosite reprezintă cel mai important obiectiv la locul de muncă.
Având în vedere nevoia de adoptare a reglementărilor europene în urma realizării
cercetării se poate concluziona nevoia angajaţilor băncii analizate, departamentul
credite, de a fi mai bine plătiţi pentru serviciile acordate clienţilor, dorinţa de a
lucra pe echipe de încredere la locul de muncă, a beneficia de cursuri de formare,
limbi străine şi altele.

Primit în redacţie la: 10. VII. 2009

BIBLIOGRAFIE

1. BARNEY, J.B., Organizational culture: Can it be a source of sustained competitive advantage?,


Academy of Management Review, 11, 1986, p. 656–665.
2. BOHANNAN, P., How culture works, New York, The Free Press, 1995.
3. CAMERON, K.S. & QUINN, R.E., Diagnosing and changing organizational Culture, Reading,
MA, Addison-Wesley Publishing, 1999.
4. COOKE, R. & ROUSSEAU, D., Behavioral norms and expectations. A quantitative approach to
the assessment of organizational culture, Group and Organizational Studies, 13, 1988, p. 245–273.
5. DENISON, D.R., Corporate culture and organizational effectiveness, New York, Wiley Publishing,
1990.
6. FURNHAM, A. & GUNTER, B., Corporate assessment auditing a company’s Personality, New
York, Routledge, 1993.
7. GOFFEE, R. & JONES, J., The character of a corporation, New York, Harper Collins Publishers,
Inc., 1998.
8. GORDON, G.G. & DITOMASCO, N., Predicting corporate performance from organizational
culture, Journal of Management Studies, 29, 1992, p. 783–798.
9. HAGBERG, R., HEIFETZ, J., Corporate Culture/Organizational Culture: Understanding and
Assessment, Telling the CEO his/her baby is ugly, Hagberg Consulting Group (HCGH) Retrieved
at: www.hcgnet.com, 2000.
10. HARRISON, M.I. & SHIROM, A., Organizational Diagnosis and Assessment. Bridging theory
and practice, London, Sage Publications, 1999.
136 Mihaela Chraif 14

11. HOFSTEDE, G. & NEUIJEN, B., Measuring organizational cultures: A qualitative and quantitativ
study across twenty cases, Administrative Science Quarterly, 35, 1990, p. 286–317.
12. KOTTER, J.P. & HESKETT, J.L., Corporate culture and performance, New York, The Free
Press, 1992.
13. PITARIU, H.D., BUDEAN, A., Cultura organizaţională, Asociaţia de Ştiinţe Cognitive din
România, 2007.
14. RONDEAU, K.V. & WAGAR, T.H., Hospital chief executive officer perceptions of organizational
culture and performance, Hospital Topics, 76, 1988, p. 14–21.
15. SHAPIRO, H.L., Aspects of culture, New Brunswick, NJ, Rutgers University Press, 1957.
16. TRIANDIS, H.C., Culture and social behavior, New York, McGraw-Hill, Inc., 1994.
17. VOGS, J.C., Perception of organizational values and culture at various level of an organization,
The Graduate College University of Wisconsin-Stout, 2001.
18. WHITE, L.A. & DILLINGHAM, B., The concept of culture, Minneapolis, MN, Burgess Publishing
Company, 1973.

REZUMAT

Comunicarea şi consensul în echipă din timpul programului de lucru ridică nivelul


performanţelor în sarcina de efectuat. Mai mult decât atât, acei angajaţi care participă la programe de
training cu grupul de lucru tind să respecte cu stricteţe regulamentele organizaţiei, dar şi să satisfacă
clienţii pe piaţa creditelor.
Cercetarea de faţă studiază diferenţele semnificative statistic între percepţiile angajaţilor din
departamentul credite, organizaţie bancară, făţă de situaţia reală şi situaţia imaginară a organizaţei.
Metoda: participanţii au fost 53 de persoane, membri ai departamentului de credite, cu vârsta
cuprinsă între 25 şi 53 ani (m = 32,7, A.S. = 6,21), bărbaţi şi femei, mediul rural şi urban.
Instrumente: OCAI − instrument ce investighează cultura organizaţională.
Rezultate: prelucrând datele obţinute din completarea chestionarelor, a reieşit o diferenţă
semnificativă statistic, membrii organizaţiei dorind să fie implicaţi mai mult în programe de training
dar să fie şi posibilă promovarea ierarhică.
Concluzii: implementarea de valori, norme, strategii de personal şi managementul resurselor
umane sub forma de sesiuni de training organizate de două ori pe săptămână.
PUNCTE DE VEDERE

INSTANŢA PSIHOLOGICĂ DE COMUNICARE

ŞTEFAN VLĂDUŢESCU*

COMMUNICATING PSYCHOLOGICAL INSTANCE


Abstract
The study is a part of the contemporary effort of delimitating and of the conceptual
consolidation of Communicology, named by J. A. DeVito, 1982, The Science of Communication.
Communication is the fundamental form of interaction. Any type of communication is functionally
governed by an actuating mechanism that states the statute of the communication process, its
deployment programs, the communicational procedures of leading, producing, organizing, planning
and controlling the communication. This actuating mechanism is called communicationg instance and
it is the generic result of the communicational participants’ interaction, mutually connected to a
preliminary communication contract.
Cuvinte cheie: comunicare, interacţiune, instanţă de comunicare.
Key words: communication, interaction, communicating instance.

În orice discurs acţionează o instanţă de comunicare ce pentru componenta sa


de enunţare (caracteristică fiecărui tip de comunicare) are mărci care apar pe
suprafaţa discursivă ca acte de limbaj specifice fiecărui tip de discurs. „Instanţa de
comunicare este organul imaginar cu funcţii executive care se edifică în cadrul unei
situaţii de comunicare prin acordul implicit sau explicit al forţelor de comunicare.
Ea decide şi permite sistemului să funcţioneze” (P. Berger, 1973, p. 97). Instanţa de
comunicare este organul decident: fixează statutul procesului de comunicare şi
programe de desfăşurare a acestuia. Produs social, interpersonal, ea acţionează doar
prin intermediul protagoniştilor prin a căror complicitate uneori refuzată sau dezisă
se şi instalează, de altfel. Are, la o analiză de amănunt, două surse:
− externă − comunicarea preia comandamente, drepturi şi obligaţii din afara
interacţiunii;
− internă − comunicarea îşi creează, integrând în mod specific ori derivând din
normele externe îşi fixează prin „acord interactiv” norme.
După cum se cunoaşte, mai bine conturat este conceptul de instanţă de discurs.
Generic, instanţa de comunicare are aceeaşi alcătuire şi exercită acelaşi volum, dar
nu pentru că ar deriva ambele dintr-o aceeaşi substanţă, ci deoarece au aceeaşi
substanţă, întrucât genetic între ele există un raport de producere: comunicarea
generează discurs.
*
Universitatea din Craiova, Facultatea de Litere

Rev. Psih., t. 56, nr. 1–2, p. 137–142, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010
138 Ştefan Vlăduţescu 2

Instanţa de comunicare este „organul” gestionare a procedurilor comuni-


caţionale: de conducere, producere, organizare, programare şi control al comunicării.
Organizarea şi funcţionarea discursului au loc în cadrul strict al instanţei de
comunicare ce, prin funcţiile pe care le exercită diferitele componente, îi „dictează”
cursul. Discursul ca producţie este unul programat la nivelul instanţei de comunicare
ce apare pe suprafaţa discursivă ca instanţă de discurs.
Mecanismele discursive se pun în funcţiune prin decizia instanţei de comunicare.
Strategiile discursive ale rezumării, reformulării şi parafrazării, procedurile tactice
argumentativ-discursive ale demonstrării, exemplificării, expunerii, ilustrării, repetiţiei,
la nivelul instanţei se stabilesc.
Instanţa de comunicare este o convenţie denominativă pentru forţele procedural
organizatoare ale actului de comunicare: comunicatorii (comunicator-comunicatar;
termenul n-a fost până acum utilizat, dar cu siguranţă se impune după modelul:
enunţiator-enunţiatar, destinator-destinatar) sursă–masă şi arhireceptori (observator–
cercetător).
Cadrul strategic al discursului este subiectivitatea ce se desemnează prin
„eu”. Eul autoreferenţial este dependent de o anumită instanţă de discurs. Prin însăşi
în-rolarea în „eu”, într-o circumstanţă oarecare, individul îşi asumă constrângerile
circumstanţiale şi experienţele drept al căror subiect se prezintă.
Ansamblul elementelor pe care, luându-le în calcul, le transformă în con-
strângeri, precum şi relaţiile dintre acestea şi subiectul ce este denotatul pronumelui
„eu” constituie, după E. Benveniste (1974, p. 81), instanţa de discurs. Pentru
fiecare subiect comunicant există, prin urmare, o instanţă de discurs. Eul din limbaj
devine eu al discursului. Fiecare instanţă de discurs are propriile sale elemente sau,
mai corect, prin variabilitatea eului enunţării introduce pentru elemente ale unei
instanţe standard (rol, timp şi loc) variaţii şi diferenţe pe care o adevărată comunicare
le depăşeşte. În instanţa de discurs există un „eu” şi un „tu” sau un „noi” şi un
„voi”. Persoana a treia nu se găseşte în instanţă, ea se defineşte fără raportare la
aceasta, fiind dependentă de contextul lingvistic. Nu există comunicare fără a se lua
în considerare atât enunţul, cât şi condiţiile enunţării.
Într-o situaţie de comunicare standard avem de-a face cu două instanţe de
discurs: cea a comunicatorului şi cea a „inter-comunicatorului”, în particular pentru
discursul lingvistic: locutor-interlocutor. Subiectul este de fiecare dată o instanţă,
apreciază A.J. Greimas (1976, p. 11): „Subiectul discursului este deci această instanţă
care nu se mulţumeşte, după concepţia saussuriană, să asigure trecerea de la starea
virtuală la starea actuală a limbajului: apare ca locul unde este urcat ansamblul
mecanismelor punerii în discurs a limbii”. Eu desemnează persoana care enunţă
prezenta instanţă de discurs ce îl conţine pe „eu” (Eluerd R., 1985, p. 32). Această
instanţă este prin definiţie unică. Situaţiile de comunicare sunt evenimente.
3 Instanţa psihologică de comunicare 139

Fiind discurs, orice creaţie literară are o instanţă: lirică, epică, dramatică.
Rolul instanţei lirice este de a dirija mişcările poetice, inducerea stării lirice, a
atmosferei, de a configura situaţiile poetice. Instanţa epică este cea care gestionează
procedurile de prezentare ori reprezentare, de structurare a perspectivei. De
exemplu, Nicolae Manolescu ia în seamă că în trecerea „de la doric la ionic (ca
tipuri romaneşti – n.n.) (...) se produce când perspectiva interioară a romanului
începe să fie din nou atribuită. Atribuită însă nu unei instanţe supraindividuale,
autorului omniscient de dinainte, ci unuia sau mai multor personaje” (1980, p. 49).
Romanul obiectiv este dirijat procedural de o instanţă supraindividuală, romanul
psihologic este mobilizat de o instanţă personală. Mai exact, autorul fictiv ce dă
perspectiva este unul „care îndeplineşte funcţiile unei instanţe transcendente,
asemeni lui Dumnezeu în raport cu lumea reală” (1980, p. 54). Romanul secolului
XX, în speţă romanul lui Camus, face ca perspectiva evaluării să se afle pe pământ
ca sistem de referinţă în planul realităţii: „Răspunderea pentru ele, precizează
N. Manolescu – revine unui om, nu unei instanţe ce scapă voinţei umane” (1980,
p. 63). Instanţa romanescă poate fi transcendentă-omniscientă, poate fi personal-
psihologică sau personal-volitivă.
Ansamblul elementelor luate în comun în calcul în cadrul celor două instanţe
de discurs constituie situaţia de comunicare, alcătuită din rol, timp şi loc.
Instanţa de comunicare este rezultantă generică a interacţiunii dintre actanţii
comunicaţionali legaţi mutual de un prealabil contract de comunicare. Pentru
persoana care declanşează comunicarea s-au utilizat de-a lungul timpului, după
cum se desprinde din modelele comunicării, mai multe denumiri. Întâlnim „emiţător”
(C.-E. Shannon şi W. Weaver, 1975, p. 26; N. Wiener, 1948, p. 13; A. Moles,
1974, p. 16).
Umberto Eco (U. Eco, 1982, p. 72) utilizează trei termeni: sursă şi emiţător în
Tratat de semiotică generală şi emitent în Limitele interpretării (U. Eco, 1990, p. 5).
Semioticianul italian este de părere că atunci când este vorba, în teoria actelor de
comunicare, de procese pragmatice trebuie să folosim emiţătorul, iar când ne aflăm
pe teritoriul teoriei comunicării, „sursă”.
Cercetătorii români preferă, în genere, denumirea de emiţător. Totuşi, în
cadrul unui studiu, poate cel mai valoros scris la noi, despre comunicare, M. Dinu
utilizează mai mulţi termeni: sursă, emiţător, transmiţător (pe care-l întâlnim şi la
U. Eco), dar şi un termen ce, dată fiind teoria în cadrul căreia are loc dezbaterea, ni
se pare cel mai adecvat „comunicator”. „În termenii logicii enunţării schiţată de
Benveniste un atare comunicator nu este şi enunţătorul mesajului pe care îl
difuzează” (M. Dinu, 1999, p. 26).
Se mai întâlneşte, de asemenea, în semiotică, teoria textului şi teoria
comunicării şi termenul de destinator: la R. Jakobson (R. Jakobson, 1963, p. 236) şi
Julia Kristeva (J. Kristeva, 1980, p. 251), printre alţii.
140 Ştefan Vlăduţescu 4

Factor primordial al comunicării, comunicatorul este iniţiator al procesului de


comunicare şi îndeplineşte în cadrul acestuia următoarele funcţii:
− element al unui raport social;
− declanşator al actului de comunicare şi subiect al faptului de comunicare;
− subiect al acţiunii de comunicare;
− autor sau doar emitent (transmiţător) al mesajului;
− cel care propune codul comunicării;
− codificatorul mesajului;
− producătorul discursului (cel ce dă expresie mesajului) şi al modalităţilor
acestuia;
− persoana I a enunţării;
− creatorul instanţei discursului şi cel care propune termenii situaţiei de
comunicare şi ai contractului de comunicare;
− centrul strategic al deixisului;
− realizatorul actelor de limbaj;
− creatorul presupoziţiilor;
− obiectul operaţiei mentale de autosupraveghere;
− mediatorul feed-back-ului;
− executantul autocorectării.
Comunicatorul poate fi o prezenţă reală (în comunicare orală, comunicarea
paraverbală şi cea neverbală) sau virtuală (în comunicarea scrisă). Oricum, în
fiecare caz prezenţa sa este recognoscibilă şi se pot desprinde atributele lui
esenţiale în calitate de producător al discursului (înţeles ca producţie de limbaj ce
poartă ansamblul coerent şi coeziv de semnificaţii numit mesaj); din presupoziţiile
logice şi pragmatice pe care le realizează destinatarul la recepţie şi din elementele
verbale prin care se explicitează pe sine ca subiect (sursă) al discursului, vorbeşte
despre instanţa discursului în parametri de context şi co-text.
Producător al discursului, el este totodată subiect al enunţării acestuia
(persoana I). În raport cu enunţul, el poate fi subiect ori obiect. De exemplu, avem
enunţurile:
1. „Eu am de făcut o lucrare.”
2. „Tu ai de făcut o lucrare.”
3. „El are de făcut o lucrare.”
Articularea de către o persoană a enunţurilor este enunţarea. În fiecare dintre
enunţuri, subiectul enunţării este o persoană I, dar după cum se vede subiectul
enunţului diferă: persoana I, persoana a II-a, persoana a III-a. În primul exemplu,
subiectul enunţului şi cel al enunţării coincid în persoana comunicatorului, în celelalte
diferă.
Comunicatorul, ca sursă a discursului, ca producător al acestuia, îl ordonează
şi ierarhizează şi totodată, se autodefineşte, se autocomunică implicit sau explicit,
5 Instanţa psihologică de comunicare 141

îşi enunţă propria poziţie de locutor şi defineşte situaţia de comunicare în care se


găseşte; el se situează (ca volum, timp, loc) şi califică şi rolul, statutul, timpul şi
locul destinatarului.
Trebuie avut în vedere şi modul în care comunicatorul se raportează la
părerea despre el însuşi (teoria autopercepţiei), modul în care reacţionează la
mesajele disonante (teoria disonanţei cognitive) şi cum îşi construieşte reprezentarea
cauzală a fiecărui eveniment pe care-l evocă în discursul său (teoria atribuirii). De
adăugat că subiectul enunţării poate fi detectat în discurs prin presupoziţiile pe care
le creează, cât şi prin deictice, modalizatori (modalităţile discursului) şi formele
aspectuale. Semnificaţia actului de comunicare se poate realiza în mod eficient şi
corect doar dacă la semnificaţia enunţului se adaugă semnificaţiile actului enunţării
care specifică maniera în care trebuie înţeles ceea ce s-a spus, intenţiile locutorului
la producerea enunţului.
Comunicatarul este partenerul de comunicare al comunicatorului. Pentru a-şi
ocupa în mod legitim poziţia, el trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
− un scop sau posibilitatea de a furniza un rezultat util;
− o stare, exprimată prin mişcări concrete şi susceptibile de variaţie prin
modificarea condiţiilor exterioare în care se situează;
− comandabilitatea (sugestibilitate, influenţabilitate) – facultatea de a reacţiona la
solicitări exterioare aplicate prin organul său central de comandă (creierul).
Oricare i-ar fi tipul, valoarea, modul de producţie, mijlocul ori canalul de
transfer, comunicarea rămâne, cu sine teoretic-identică, cunoaştere şi construcţie,
organizare conceptuală a lumii şi practică gnozică fundamentală. Din variate
materiale semiotice (cuvinte, imagini, gesturi, desene etc.), respectând anumite
principii, în cadrul a diferite proceduri (operaţii, acţiuni, mişcări, manevre, mecanisme,
strategii) prin utilizarea de mijloace (limbaje, coduri, subcoduri) şi instrumente
specifice (cunoştinţe, concepte, categorii) adaptate scopului, între pământ (ca
autocorecţie prin feed-back) şi cer (ca anticipare prin feed-forward) se ridică un
edificiu impunător, o construcţie cognitivă: aceasta este comunicarea. Ea are caracter
sistemic şi procesual şi se organizează pe coordonate semantice, structurale şi
pragmatice.

Primit în redacţie la: 10. IV. 2008

BIBLIOGRAFIE

1. BENVENISTE, E., Problèmes de linguistique générale, Paris, Gallimard, 1, 1966.


2. BENVENISTE, E., Problèmes de linguistique générale, Paris, Gallimard, 1, 1974.
3. BERGER, R., Artă şi comunicare, Bucureşti, Editura Meridiane, 1973.
4. DINU, M., Comunicarea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999.
5. ECO, U., Tratat de semiotică generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.
142 Ştefan Vlăduţescu 6

6. ECO, U., Limitele interpretării, Constanţa, Editura Pontica, 1990.


7. ELUERD, R., La Pragmatique linguistique, Paris, Nathan, 1985.
8. GREIMAS, A.J., Semiotique et sciences sociales, Paris, Seuil, 1976.
9. DeVITO, J.A., Communicology, New York, Harper and Row, 1982.
10. JAKOBSON, R., Essais de linguistique générale, Paris, Minuit, 1, 1963.
11. KRISTEVA, J., Problemele structurării textului în Pentru o teorie a textului, Bucureşti, Univers,
1980.
12. MANOLESCU, N., Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Bucureşti, Minerva, 1, 1980.
13. MOLES, A., Artă şi ordinator, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974.
14. SHANNON, CL., WEAVER, W., La théorie mathématique de la Communication, Paris, CEPL,
1975.
15. WIENER, N., Cibernetica, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1966.

REZUMAT

Studiul se înscrie în efortul contemporan de delimitare şi consolidare conceptuală a


comunicologiei, denumire dată de J.A. DeVito, 1982, ştiinţei comunicării. Comunicarea constituie
forma fundamentală de interacţiune. Orice comunicare este gerată funcţional de un organ decident
care fixează statutul procesului de comunicare, programe de desfăşurare a acestuia, procedurile
comunicaţionale de conducere, producere, organizare, planificare şi control al comunicării. Acest
aparat decizional se numeşte instanţă de comunicare şi este rezultanta generică a interacţiunii dintre
actanţii comunicaţionali legaţi mutual de un prealabil contract de comunicare.
SCHOOL CLIMATE

DELIA ELENA MATEIAŞ∗

Abstract
The first section of this article underlines the main traits of school climate. According to recent
research, the physical environment of the school, social system in the school, orderly environment in
the school and expectations about teacher behaviour and student outcomes are the essential factors of
school climate. The importance of adapting the leadership style to the context is presented in the last
section.
Cuvinte cheie: climat şcolar, performanţele studentului, stilul leadership.
Keywords: school climate, student outcomes, leadership style.

1. A REVIEW OF A PROBLEMATIC CONCEPT

The school climate – “the heart and soul of a school” (Freiberg 1999, p. 11) –
has been referred to by researchers in different ways, e.g. learning-environment,
work environment, atmosphere, well-being, safety etc. These metaphors stress
both, psychological and physical aspects (Barker 2001, Freiberg 1999).
The study of school climate has incorporated different aspects such as
cultural, psychological, and economical factors. Researchers have analysed the
scholar factors which lead to desirable outcomes. Collecting the data is made by
direct interaction with the respective parties directly involved (researcher –
teachers, pupils, parents), or indirectly by surveys, observations, interviews, etc.,
for example, Reynolds (1985) claims that the early studies on school climate
placed the leader’s role at the core of the organisation. His/her approach may
influence the organisational climate. Later on, Epstein and McPartland (1976)
developed the Quality of School Life (QSL) scales. In this case, pupils’opinions
were used as key variables to measure the organisational climate. This strategy
belongs to the psychological tradition of examining the school environment.
Connecting pupils’opinions about school climate to cognitive and affective
outcomes leads to obtaining an entire view of the school. Freiberg (1999)
underlines that different approaches were used by Education Week (1997), which
measured the school climate by class size, students to teacher proportion, school


Newcastle University UK.

Rev. Psih., t. 56, nr. 1–2, p. 143–148, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010
144 Delia Elena Mateiaş 2

structure, and level of security. One year later, Teacher Magazine (1998) evaluated
school climate by class size and students’ commitment (average of non-attendance,
academic results, classroom misbehaviour). According to Freiberg (1999) “school
climate is a real factor in the lives of learners and that it is measurable, malleable
and material to those that work and learn in schools” (p. 17).

2. CLIMATE FACTORS

Anderson’s study (1982) made an early classification of climate factors.


According to his research, ecology (physical and material aspects), milieu
(background of the school, education income, etc.), relationships between persons
and cultural aspects are climate factors. More recently, Sammons et al., (1995)
assert that an orderly atmosphere and an attractive working environment are the
specific characteristics of school climate. Later on, Freiberg (1999) builds up a new
classification of climate factors in four categories:
• physical environment of the school
• social system in the school
• orderly environment in the school
• expectations about teacher behaviour/student outcomes.

2.1. PHYSICAL ENVIRONMENT OF THE SCHOOL

Physical aspects, mentioned by Anderson (1982), have been included by


Freiberg (1999) in the first category, the physical environment of the school. Its
characteristics such as size of the school, its structure (classes, corridors,
laboratories, etc.), its learning materials, and the conditions in which these are
maintained lead to an attractive working environment (Briggs and Sommefeldt
2002). Sammons et al., (1995) assert that pupils’ motivations and results are
influenced by a proper physical environment of a school. Rutter (1983) emphasises
that an appealing environment leads to increased morale, while deserted
constructions are inclined to cause damage. In addition, an appropriate environment
augments the chance for employees’commitment. Its variety1 stimulates people’s
intrinsic motivation for self-development. This in turn creates a certain path
towards the achievement of high standards.

2.2. SOCIAL SYSTEM IN THE SCHOOL

At the centre of this category is the good relationship among personnel of


school, pupils, and parents. Good communication among them is a requirement to
enhance their relationships. Reynolds (1985) identifies that a “happy atmosphere

1
Quality of working conditions, number of available teachers, adequate financial resources,
and time.
3 School climate 145

leads to better results” (p. 46). Certainly, the scholar achievement depends largely
on the quality and the quantity of the teaching resources provided to the school’s
staff. With the advent of information technology, teaching methods have been
continuously improved and at the same time, it has provided for broader aims in
education. Moreover, adequate resources and the daily workload of teachers are
factors to solicit the staff commitment to the development proposals. Creating a
relaxing atmosphere by the head teacher leads to a positive attitude for both,
teachers and pupils. In addition, teachers increase the opportunities to enhance
pupils’ affective outcomes. Clearly, cultural aspects are considered as a vital element of
school climate. Its features influence staff’s values and norms. Besides, well-defined
rules and agreements lead to an effective social system (Freiberg 1999).

2.3. AN ORDERLY ATMOSPHERE

Mortimore et al. (1988) established that a noisy and an unstructured environ-


ment disturbs the educational process, comparative with an orderly environment,
which stimulates teachers’ and pupils’ positive results. An emotionally intelligent
leader creates an attractive environment for both categories, staff and students, as
“happy workers are good workers” (Beck et al., 2004, p. 407). Therefore, a proper
organisation of the classrooms offers comfort and leads to performance. “Continuous
improvement requires continuous information about the learner and the learning
environment” (Freiberg, 1999, p. 24). This continuous process requires the personnel’s
continuous effort for achievement.

2.4. EXPECTATIONS ABOUT TEACHER BEHAVIOUR AND STUDENT OUTCOMES

Sammons et al. (1995) and more recently Briggs and Sommefeldt (2002)
emphasise that there is a strong relationship between high expectations and
effective learning. According to their studies, high expectations are vital factors
regarding the effectiveness of schools. Achieving high expectations is influenced
by personnel’s life long learning. They may continuously study in order to provide
high quality of educational processes. Apart from this, high expectations may be
correlated with cultural aspects in order to enhance teachers’ commitment (Murphy,
1989). Personnel’s professional attitude creates a suitable atmosphere for realisation
of the proposed objectives. By communicating expectations, teachers stimulate
pupils’ awareness regarding their tasks. Clearly, teachers’ positive expectations
regarding pupils’ achievement increases their self-esteem. Teachers may offer them
suitable challenging lessons to involve their potential (OFFSTED, 1993). An
orderly environment, which centres upon pupils’ achievement, raises effectiveness.
Additionally, a regular monitoring process stresses the “gaps” within the learning
process. An important aspect is underlined by reinforcing activity through praise.
Teachers’ equity regarding pupils’ assessment is a prerequisite for achievement.
Consequently, high expectations, an orderly climate, and personnel’s professional
attitude create a healthy school climate.
146 Delia Elena Mateiaş 4

3. RELATIONSHIP BETWEEN LEADERSHIP STYLE AND SCHOOL CLIMATE

A modern organisation requires the adaptation of leadership styles to


organisational circumstances. Early studies on leadership styles (the Ohio State
studies) highlight that the leadership’s success depends on using different styles to
respond to challenges. This basically means that the effectiveness of the leadership
style depends on his/her flexibility to adapt his/her style to various environments.
Such a leadership is called by many researchers (Hersey and Blanchard 1988,
Currie et al., 2005) contingent leadership. Some researchers, e.g. Currie et al.
(2005) assert that “contingent leadership approach should vary according to the
organisational circumstances and problems faced by the leader” (p. 271). The next
subchapter will analyse adapting of leadership style to the context.
The leader, his/her followers, supervisors, associates, organisation, duties,
and other situational variables (such as job demands, time, external environment,
etc.) are the elements of the environment (Reddin, 1970). The main task of
leadership is the identification of the environmental variables. An illustrative
summary of the leader’s position at the centre of all the environmental factors is
associated with the research by Hersey-Blanchard (2001).

Figure 1. Interacting Components of Organisational Setting (Hersey-Blanchard 2001, p. 145).


5 School climate 147

The leader’s central position underlines his/her influences on the environment.


In this regard, Barker (2001) claims that “power motivated managers empower their
subordinates, whose own motives are aroused by the workplace climate” (p. 68).
The study has asserted that the leadership style represents his/her vital feature. Four
internal traits persuade leadership style such as the value of the system, leader’s
values, the confidence in employers and in achievement (Tannenbaum and Schmidt
1957). As it can be seen in Figure 1, the leader’s style has a crucial impact on all
the factors around him/her. Additionally, all these variables interact with each other.
Bush (2003) claims that the size of the institution, its structure, time dimension,
accessible resources and external environment are five contingent factors of
leadership. A more recent study by Currie et al (2005) promotes the UK New Labour’s
modernisation policies, by underlining the relationship between leadership style
and schools’ socio-economic context. Additionally, leadership’s “rapid-fire flexibility”
(Currie et al., 2005, p. 288) is a prerequisite of contingent approaches. “To improve
organisational climate and performance, leaders must learn how to manage their
own motives and select an appropriate combination of styles to motivate the
workforce” (Barker 2001, p. 68). Hersey and Blanchard (2001) have elaborated that
the main competencies of any leadership are diagnosing, identifying and understanding
the circumstances of the situation; adapting his/her behavioural competency for
each new situation and communicating effectively through an appropriate course of
action. Consequently, the leader’s initial action is to identify the environmental
traits. Leader’s successful diagnostic ability leads to a good understanding of the
situational problems and identifying appropriate solutions for them. Moreover, a
completed diagnosis of the situational circumstances allows the leader to adapt
his/her style according to the requirements of the job environment, e.g. it leads to an
effectiveness leadership style (Freiberg 1999, Barker, 2001).

Received: 10. II. 2009

REFERENCES

1. ANDERSON, C.S., The Search for School Climate: A review of the research, Review of Educational
Research, 52, 3, 1982, p. 368–420.
2. BARKER, B., Do Leaders Matter?, Educational Review, 53, 1, 2001, p. 65–76 (Available from:
http://www.informaworld.com/smpp/title~content=t713415680)
3. BECK, R.C., Motivation: Theories and Principles, Upper Saddle River, N.J., Pearson/Prentice
Hall, 2004, p. 407.
4. BRIGGS, A.R.J. and D. SOMMEFELDT, Managing Effective Learning and Teaching, Paul
Chapman Publishing, 2002.
5. BUSH, T., Theories of Educational Leadership and Management, 2003 in CURRIE, G.,
BOYETT, I. and SUHOMLINOVA, O., Transformational Leadership within Secondary Schools
in England: A Panacea for Organisational Ills? Public Administration, 83, 2, 2005.
148 Delia Elena Mateiaş 6

6. CURRIE, G., BOYETT, I. and SUHOMLINOVA, O., Transformational Leadership within Secondary
Schools in England: A Panacea for Organisational Ills?, Public Administration, 83, 2, 2005,
p. 265–296.
7. EPSTEIN, J.L. and MCPARTLAND, J.M., The concept and measurement of Quality of School
Life, 1976 in REYNOLDS, D., Studying School Effectiveness, London, Philadelphia: Falmer
Press, 1985.
8. FREIBERG, H.G, School climate: measuring, improving, and sustaining healthy learning
environments, London, Falmer Press, 1999.
9. HERSEY, P. and BLANCHARD, K., Management of organisational behaviour: Utilising Human
Resources, London, Prentice-Hall International, 1988 (5th edition).
10. HERSEY, P., BLANCHARD, K. and JOHNSON, D.E., Management of Organisational Behaviour:
Leading Human Resources, London, Prentice-Hall International, 2001 (8th edition).
11. MORTIMORE, P., SAMMONS, P., STOLL, L., LEWIS, D. & ECOB, R., School Matters: The
Junior Years, Wells, Open Books, 1988.
12. MURPHY, J., Principal instructional leadership in THUSTON P. and LOTTO L. (Eds.), Advances in
educational leadership, Greenich, JAI Press, 1989.
13. OFFSTED, Access and Achievement in Urban Education, London, HMSO, 1993.
14. Quality Counts, A supplement to Education Week, 1997 in FREIBERG, H.G., School climate:
measuring, improving and sustaining healthy learning environments, London, Falmer Press, 1999.
15. Quality Counts, Teacher Magazine, January, 1998 in FREIBERG, H.G, School climate: measuring,
improving, and sustaining healthy learning environments, London, Falmer Press, 1999.
16. REDDIN, W.J., The 3-D Management Style Theory, 1970 in HERSEY, P., BLANCHARD, K.
and JOHNSON, D.E., Management of Organisational Behaviour: Leading Human Resources,
London, Prentice-Hall International, 2001.
17. REYNOLDS, D., 1985, Studying School Effectiveness, London, Philadelphia Falmer Press.
18. RUTTER, School effects on pupil progress-findings and policies implications, 1983 in SAMMONS,
P., HILLMAN, J., MORTIMORE, P., Key Characteristics of the Effective Schools: A review of
school effectiveness research, a report by the Institute of Education for the Office for Standards in
Education, London University, April, 1995.
19. SAMMONS, P., HILLMAN, J., MORTIMORE, P., Key Characteristics of the Effective Schools:
A review of school effectiveness research, a report by the Institute of Education for the Office for
Standards in Education, London University, April, 1995.
20. TANNENBAUM, R. and SCHMIDT, W.H., How to chose a leadership pattern, Harvard Business
Review, May-June 1973 (an update of original paper, 1957).

REZUMAT

Prima parte a acestui articol reliefează principalele trăsături ale climatului şcolar. Potrivit
cercetărilor recente, mediul fizic, şcolar, sistemul relaţional în şcoală, ordinea specifică, aşteptările cu
privire la comportamentul profesorului şi rezultatele elevilor sunt factori esenţiali ai climatului
educativ. Importanţa adaptării stilului de conducere la context este prezentată în ultima parte a
articolului.
O ABORDARE ECLECTICĂ ÎN PSIHOTERAPIA
TULBURĂRILOR ANXIOASE

ANDRA BOLOHAN∗

AN ECLECTIC APPROACH IN THE PSYCHOTHERAPY OF THE ANXIOUS TROUBLES


Abstract
This paper approaches the anxious troubles, and starts from a conceptual delimitation and a
definition of the anxiety, making evident the clinical forms of the anxious troubles, especially of the
panic troubles with agoraphobia. The two case studies present the topic of the panic attack, being
structured in a psychotherapeutic demarche, in an eclectic approach, the cognitive-behavioral
psychotherapy being accentuated.
Cuvinte cheie: Psihoterapie cognitiv-comportamentală, tulburare anxioasă, tehnica de relaxare,
antrenamentul asertiv.
Key words: cognitive-behavioral psychotherapy, anxious trouble, relaxing technique, assertive
training.

1. INTRODUCERE

Viaţa cotidiană, trepidantă, cu problemele aferente ei, a determinat o creştere


alarmantă a numărului de persoane care acuză simptomele unei tulburări anxioase.
În faţa neajunsurilor şi a nemulţumirilor, a obstacolelor existenţiale, individul poate
adopta o paletă largă de stiluri de coping. Există situaţii în care stilurile adoptate nu
mai sunt adaptative, ceea ce duce la apariţia unor stări afective modificate, cu
repercusiuni în sfera comportamentală.
Când stările afective depăşesc un anumit grad de intensitate şi durată, ele pot
aluneca spre patologic, având consecinţe negative în plan psihologic şi somatic.
Prezenţa tulburării anxioase este considerată de către individ o problemă care îi
afectează viaţa, clientul având sentimentul că nu mai are control asupra propriilor
trăiri. Acest tip de tulburare psihică provoacă suferinţă pacientului, care conştientizează
că nu mai poate gestiona eficient anumite situaţii, iar în marea majoritate a
cazurilor soluţiile adoptate pentru ieşirea din impas se soldează cu eşecuri. În


Institutul de Filosofie şi Psihologie „C. Rădulescu-Motru”, Departamentul de psihologie

Rev. Psih., t. 56, nr. 1–2, p. 149–160, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010
150 Andra Bolohan 2

vederea evidenţierii unor modalităţi de terapie a acestei tulburări, ne-am propus să


prezentăm două studii de caz care abordează problematica atacului de panică cu
agorafobie.
Într-o abordare holistică, studiile de caz, urmăresc demersul psihoterapeutic,
proiectat în vederea ameliorării tulburărilor acuzate de client. Una din dificultăţile
întâlnite frecvent în orice studiu asupra anxietăţii este chiar definirea ei. Având în
vedere terminologia variată în ceea ce priveşte anxietatea, psihoterapeutul întâmpină
de multe ori dificultăţi în definirea ei. Conform dicţionarului de psihologie, anxietatea
reprezintă o stare emoţională de tensiune nervoasă, de frică puternică, slab diferenţiată
şi adesea cronică (H. Bloch şi colab., 2006). În timp ce frica este o stare al cărei
obiect este bine cunoscut subiectului, anxietatea este o stare emoţională care apare
faţă de un obiect slab diferenţiat din punct de vedere cognitiv. Pentru P. Pichot
(1987, apud H. Bloch şi colab., 2006, p. 97), „anxietatea sau angoasa este o stare
emoţională formată pe plan fenomenologic din trei elemente fundamentale: perceperea
unui pericol iminent, o atitudine de aşteptate în faţa pericolului şi un sentiment de
dezorganizare legat de conştiinţa unei neputinţe totale în faţa acestui pericol”.
Pentru acest autor, anxietatea şi angoasa sunt identice, el susţinând ideea că
anxietatea este însoţită de manifestări psiho-fizice, iar angoasa se resimte şi în plan
psihic.
Angoasa este frecvent însoţită de modificări neurovegetative evidente: palpitaţii,
transpiraţii, tremurături ale membrelor, respiraţie accentuată, senzaţie de vertij,
uscăciunea gurii însoţite de efecte perturbatoare asupra gândirii. În anxietatea
patologică, elementele descrise mai sus sunt accentuate şi pot fi durabile în timp.
Anxietatea patologică are şi componente comportamentale, inhibând acţiunile
subiectului sau determinându-l pe acesta să evite acţiunea. De asemenea, prin
componenta cognitivă prezentă, subiectul îşi subestimează capacitatea reală, ceea
ce duce adeseori la asociere cu dispoziţia depresivă.
Sindromul anxios presupune două componente, o componentă psihică şi una
fizică. Anxietatea psihică constă în sentimentul unui pericol difuz, vag precizat, cu
urmări asupra existenţei individuale. R. Răşcanu şi S. Nuţ (1999) conturează următorul
tablou al anxietăţii:
− sentimentul subiectiv de frică generalizată / fără obiect definit;
− emotivitate;
− timiditate;
− reacţii atât neurovegetative cât şi somatice;
− tensiune nervoasă / agitaţie nervoasă;
− tendinţa de evitare.
Toţi aceşti factori reprezintă conţinutul manifest al anxietăţii.
Aşadar, anxietatea poate fi definită ca o stare de indispoziţie caracterizată
prin tensiune, nelinişte şi îngrijorare ce ia naştere fără să existe o sursă obiectivă de
3 Psihoterapia tulburărilor anxioase 151

primejdie. Frica este definită ca o emoţie negativă în relaţie cu un stimul sau cu o


situaţie obiectivă. În termenii fenomenelor psihopatologice, anxietatea se referă la
tulburările de anxietate, iar frica se referă în mod explicit la fobie. Anxietatea se
întâlneşte în marea majoritate a sindroamelor şi entităţilor nosografice din psihiatrie.
Pe baza clasificării DSM-IVdin 2000, tulburările de anxietate au fost grupate
în următoarele categorii: atacul de panică, agorafobia, panica cu agorafobie, agorafobia
fără istoric de panică, fobia specifică, fobia socială, tulburarea obsesiv-compulsivă,
stress posttraumatic, stres acut, anxietate generalizată, tulburare anxioasă cauzată
de o condiţie medicală, tulburarea anxioasă indusă de o substanţă, tulburarea anxioasă
fără altă specificaţie.
Tulburarea de panică, tulburare care face subiectul studiilor de caz care vor fi
prezentate, se caracterizează prin apariţia neaşteptată şi spontană a atacurilor de
panică recurente. Acestea sunt perioade de frică sau disconfort intens, însoţite de
cel puţin patru simptome fizice.
Pentru a putea diagnostica tulburarea de tip atac de panică, conform DSM-IV,
este necesar ca subiectul să fi suferit cel puţin două atacuri de panică recurente şi
neaşteptate, urmate de o perioadă de aproximativ o lună în care acesta să-şi fi făcut
griji permanente în legătură cu posibilitatea apariţiei unui nou atac sau să fi apărut
modificări în comportamentul acestuia. Acest diagnostic se pune după ce s-au
exclus cauzele organice.
Atacurile de panică durează câteva minute sau, mai rar, câteva ore. Iniţial,
atacurile sunt neaşteptate, adică nu survin în legătură cu o situaţie care aproape
întotdeauna cauzează anxietate. În plus, atacurile de panică nu sunt declanşate de
situaţiile în care persoana se află în centrul atenţiei altora (ca în fobia socială).
Aspectul neaşteptat al tulburării este elementul esenţial, deşi ulterior atacurile de
panică survin când persoana se teme să nu aibă un atac de panică, dar are
incertitudini în legătură cu momentul în care acesta poate surveni sau dacă va
surveni până la urmă.
Aceste atacuri debutează brusc cu aprehensiune, frică sau teroare intense. Ele
se asociază cu senzaţia de moarte iminentă. În timpul acestor atacuri există mai
mult de patru simptome asociate. Simptomele trăite în timpul atacului de panică
pot fi: senzaţia de sufocare, ameţeli, senzaţia de dezechilibru si leşin, palpitaţii sau
accelerarea ritmului cardiac, tremurături, transpiraţii, greaţă, depersonalizare sau
derealizare, amorţeli sau furnicături, congestie faciala sau frisoane, durere sau
disconfort în piept, frica de moarte, frica de a nu înnebuni sau de a face ceva
necontrolat în timpul atacului. În marea majoritate a cazurilor, persoana prezintă şi
unele simptome de agorafobie, considerată o complicaţie frecventă a atacurilor de
panică. În studiile care au inclus pacienţi psihiatrici, agorafobia a fost găsită la 30–40%
din pacienţii cu tulburare de panică. Panica cu agorafobie constă în restrângerea
stilului de viaţă. Când agorafobia este severă, persoana este aproape sau complet
limitată în casă ori este incapabilă să plece de acasă neînsoţită.
152 Andra Bolohan 4

În ceea ce priveşte terapia anxietăţii, studiile efectuate au arătat că eficacitatea


metodelor de terapie cognitiv-comportamentală este aceeaşi cu cea a farmaco-
terapiilor, uneori chiar superioară acestora din urmă. Unele studii (Van Balkom şi
colab.; apud G. Andrews, M. Creamer şi colab., 2007) arată că intervenţia psiho-
terapeutică combinată cu benzodiazepinele puternice şi cu antidepresivele au efect
mai bun decât cele două tipuri de terapii luate separat.

2. STUDIU DE CAZ 1

Pacientă în vârstă de 40 de ani, divorţată, profesoară de matematică. În luna


iulie 2008, la două zile de la întoarcerea din concediu, fără un motiv aparent,
prezintă o stare de anxietate, însoţită de palpitaţii, tahicardie, ameţeli, de senzaţia
de irealitate. Simptomele sunt de intensitate crescută, pacienta având chiar senzaţia
că va muri. Acestea se repetă de trei ori la interval de o săptămână, ultimul având
loc în cursul nopţii, ceea ce o sperie şi mai tare pe pacientă, determinând-o să
cheme salvarea. I se recomandă o consultaţie de specialitate şi i se administrează
Xanax de 0,25 de mg, al cărui efect este încetarea crizei. Ulterior, simptomele
reapar de mai multe ori în decurs de două luni, în contexte variabile, atât în casă
când este singură, cât şi în mijloacele de transport în comun. În urma acestor
episoade, se adresează medicului psihiatru care pune diagnosticul de atacuri de
panică şi îi recomandă tratament cu Zoloft 1 tb. pe zi şi Xanax 0,25 mg, de două ori
pe zi.
Din istoricul bolii, reiese că în urmă cu aproximativ opt ani, în anul 2000,
după o perioadă stresantă, pacienta a început să prezinte tahicardie, palpitaţii,
ameţeli şi senzaţia de irealitate, în mai multe rânduri, pe o perioadă de trei luni,
motiv pentru care s-a prezentat la medicul psihiatru care pune diagnosticul de
atacuri de panică şi îi recomandă tratament cu Xanax 0,25 mg, de trei ori pe zi.
Simptomele remit în timp, urmând să ia tratament cu Xanax doar la nevoie.
Anamneza relevă faptul că pacienta este primul copil născut într-o familie cu
doi copii. Mai are un frate cu patru ani mai mic. Clienta îşi descrie tatăl ca fiind o
persoană autoritară, critică, care şi-a abuzat emoţional ambii copii, spunându-le că
sunt elevi mediocri şi că nu vor realiza nimic în viaţă dacă nu vor fi cei mai buni la
învăţătură. În comparaţie cu tatăl, mama a fost percepută de pacientă ca fiind o
persoană tolerantă şi deosebit de permisivă, fiind cea care le „lua apărarea” copiilor
în faţa tatălui.
În perioada liceului şi ulterior la facultate, pacienta a obţinut rezultate de
nivel (bun şi foarte bun) performant. Dacă în copilărie relaţiona cu uşurinţă, în
adolescenţă pacienta a devenit mai timidă, angajându-se cu mai mare dificultate în
interacţiunile sociale. În prezent are două prietene cu care vorbeşte şi cu care se
mai întâlneşte, destul de rar, motivând că acestea sunt ocupate. Iese rar în oraş, nu
mai merge la teatru, pentru că „e mai comod să stau acasă”. Se întâlneşte la 2–3 zile
5 Psihoterapia tulburărilor anxioase 153

cu fratele ei cu care are o relaţie foarte apropiată, spunând că „fratele meu este ca şi
copilul meu”. A fost căsătorită timp de 4 ani. Soţul ei era alcoolic, ceea ce-l făcea
să fie foarte agresiv verbal, acest lucru ducând practic la divorţ.
Interviul clinic a evidenţiat o proastă relaţionare a clientei cu tatăl său şi o
atitudine de hiperprotecţie faţă de mama sa care suferea de o boală neurologica, ce
a imobilizat-o la pat. Diagnosticul pus pe baza datelor de anamneză şi a evaluării
psihologice a fost de agorafobie cu atacuri de panică. Terapia recomandată în acest
caz a fost o terapie mixtă, medicamentoasă, asociată cu psihoterapie.
Planul de terapie a cuprins trei etape:
− prima etapă s-a desfăşurat pe durata a două şedinţe, urmărindu-se obţinerea
de informaţii prin interviul clinic, evaluarea psihologică iniţială prin diferite chestionare
clinice, precum şi crearea relaţiei terapeutice şi stabilirea obiectivelor, tot în această
etapă dându-se diferite informaţii în legătură cu psihoterapia;
− a doua etapă a cuprins terapia propriu-zisă, utilizându-se tehnici preluate
din mai multe şcoli psihoterapeutice;
− ultima etapă a fost rezervată consolidării rezultatelor şi încheierii relaţiei
terapeutice.
În prima şedinţă, s-au obţinut informaţii legate de debutul atacurilor de panică,
de contextul în care ele apar, de simptomele acuzate de pacientă. Psihoterapeutul
află că aceste atacuri de panică survin de obicei în apartamentul pacientei, când este
singură, manifestându-se sub formă de palpitaţii, tahicardie, transpiraţii însoţite de o
senzaţie de irealitate şi de moarte iminentă. Pacienta resimte o teamă puternică şi de
fiecare dată recurge la administrarea unor anxiolitice (Xanax 0,5 mg, la nevoie). Ca
şi comportamente de evitare pacienta recurge la părăsirea casei şi plimbarea pe
străzi până ce starea de panică se diminuează. Ulterior, atacurile de panică survin şi
în mijloacele de transport în comun, ceea ce o determină să renunţe la ele şi să se
deplaseze cu taxiul. Comportamentele de asigurare constau în a-şi suna fratele şi a-l
chema acasă la ea precum şi de a-şi administra anxiolitice.
În această şedinţă terapeutul oferă primele informaţii pacientei în legătură cu
terapia cognitiv-comportamentală, ce este o terapie directivă, structurată, în care
pacientul are un rol activ, fiind antrenat în realizarea unor teme pentru acasă.
În cea de-a doua şedinţă terapeutul îi explică clientei modelul cognitiv-
comportamental al atacului de panică. Potrivit acestui model, o serie de stimuli de
natură internă sau externă, percepuţi de subiect ca fiind ameninţători, vor conduce
la declanşarea anxietăţii cu simptomele fiziologice specifice acesteia. Dacă
simptomele respective vor fi interpretate de subiect ca fiind semnele unui posibil
dezastru, se va produce o accentuare a anxietăţii şi acesta va fi prins într-un cerc
vicios, care va culmina cu atacul de panică. O dată declanşat, acesta va fi menţinut
de cel puţin trei elemente: atenţie selectivă îndreptată asupra senzaţiilor fiziologice,
comportamentele de asigurare şi comportamentele de evitare.
154 Andra Bolohan 6

După explicarea modelului cognitiv-comportamental al atacului de panică,


terapeutul a punctat faptul că starea emoţională, anxietatea precum şi comportamentele
şi simptomele fiziologice survin în urma cogniţiilor pacientului.
Tot în această şedinţă se stabilesc, de către terapeut împreună cu pacientul,
obiectivele terapiei. Aceste obiective sunt: să poată să stea singură în casă; să nu
mai părăsească casa în momentul apariţiei atacului de panică; să poată utiliza
mijloacele de transport în comun; să reducă dozele de anxiolitice; să reia
interacţiunile sociale (să-şi sune prietenele, să iasă cu ele în oraş, să meargă la
teatru); să-şi dezvolte abilităţile de comunicare asertivă; să reducă vizitele la părinţi
o dată la două săptămâni; să poată să-şi adapteze atitudinea faţă de fratele său.
În urma celor două şedinţe, terapeutul realizează analiza funcţională sub
forma de BASIC ID.
Comportament: comportamente de asigurare – îşi sună fratele când face atac
de panică, urmează tratament anxiolitic; comportamente de evitare – părăseşte casa
când prezintă atacul de panică, se plimbă pe străzi până se linişteşte; comportamente
de supraprotecţie faţă de frate.
Afectivitate: anxietate puternică, culpabilitate, tristeţe, frustrare.
Senzaţii: palpitaţii, tahicardie, transpiraţii, ameţeli.
Imagerie: imaginea proprie în urma unui infarct miocardic.
Cogniţii: «sunt bolnavă», «nu am control», «am să fac atac de cord».
Ruminaţii anticipative: «dacă mi se face rău», «dacă voi muri», «dacă voi
înnebuni».
Relaţii interpersonale: relaţia cu fratele este foarte strânsă, de supraprotecţie
din partea pacientei; relaţia cu tatăl este rece, distantă; interacţiunile sociale (prieteni)
sunt rare.
Medicamente administrate: Xanax, Zoloft, Propranolol.
Ipoteza de lucru este că pacienta vine în terapie pentru prezenţa unor atacuri
de panică repetate, precum şi pentru probleme legate de lipsă de asertivitate şi
întreruperea interacţiunilor sociale. Din anamneză reiese că provine dintr-o familie
cu un tată sever şi o mamă permisivă. De-a lungul copilăriei, pacienta adoptă un
comportament submisiv în interacţiunea cu persoanele semnificative. Îi este foarte
greu să-şi exprime sentimentele şi nevoile, iar atunci când o face se loveşte de
autoritatea tatălui. Se autoculpabilizează atunci când se opune acestuia, motiv
pentru care preferă să i se supună. Acest lucru îi creează stări de frustrare, anxietate
şi uneori tristeţe.
Pe parcursul şedinţelor de terapie s-a realizat o abordare eclectică, prin utilizarea
unor tehnici din terapia centrată pe client şi din terapia cognitiv-comportamentală.
Tehnicile preluate din psihoterapia nondirectivă, centrată pe client, au fost ascultarea
activă, reflectarea şi reformularea, ele însoţind întregul demers terapeutic, pentru a
crea şi consolida relaţia terapeutică.
7 Psihoterapia tulburărilor anxioase 155

Din psihoterapia cognitiv-comportamentală s-a folosit o paletă mai largă de


tehnici, cum ar fi tehnicile cognitive care se referă la identificarea gândurilor şi
convingerilor negative disfuncţionale prin intermediul rememorării unor situaţii, al
jocului de rol, al jurnalelor de monitorizare şi al chestionarelor (I. Holdevici, 2002,
p. 214). Jurnalele zilnice reprezintă principala modalitate de identificare a interpre-
tărilor eronate şi a trăirilor clientului. Ele se completează de către pacienţi în cadrul
temelor pentru acasă şi de regulă cuprind rubrici în care se notează situaţia apărută,
data, principalele senzaţii fiziologice (ameţeli, palpitaţii, dificultăţi de respiraţie
etc.), gândurile negative, precum şi răspunsuri raţionale alternative.
În urma identificării gândurilor negative, s-a trecut la verificarea veridicităţii
acestor gânduri şi convingeri disfuncţionale prin tehnici de contraargumentare,
procesul încheindu-se cu înlocuirea acestora cu gânduri mai realiste. Pentru probarea
gândurilor negative automate, precum şi pentru a verifica în ce măsură simptomele
s-au redus sau au dispărut, s-a recurs la o serie de tehnici de experimentare în plan
comportamental, cum ar fi tehnica hiperventilaţiei şi a respiraţiei controlate,
tehnica desensibilizării sistematice progresive, precum şi la facilitarea deprinderii
unei tehnici de relaxare cu scopul de a fi utilizată în orice situaţie specifică însoţită
de anxietate (I. Holdevici, 2005). Tehnica hiperventilaţiei deliberate i-a fost
recomandată clientei pentru a se convinge singură că realizarea unor inspiraţii şi
expiraţii rapide, duce la simptome care sunt total lipsite de pericol. După ce
pacienta s-a convins că, prin hiperventilaţie, se amplifică reacţiile anxioase, a fost
învăţată să reducă anxietatea prin respiraţie abdominală, realizând expiraţii lente şi
prelungite, pe un ritm de ½. De asemenea, pentru reducerea manifestărilor din plan
fizic, s-a recurs la o procedură de intervenţie la nivel biologic, prin învăţarea unei
tehnici de relaxare, şi anume antrenamentul autogen Schultz. Această tehnică se
referă la o concentrare dirijată asupra unor părţi ale corpului, astfel că subiectul în
urma unui antrenament, trăieşte senzaţii de greutate, căldură, răcoare a feţei,
precum şi buna funcţionare a unor organe (I. Dafinoiu, 2005). După deprinderea
tehnicii de relaxare, s-a trecut la o altă intervenţie comportamentală, fiind aleasă
tehnica desensibilizării sistematice cu expunere in vitro.
Această tehnică presupune mai multe etape (D. David, 2006): identificarea
stimulului anxiogen; gradarea stimulului anxiogen pe o scala de la 0 la 100;
învăţarea unei tehnici de relaxare. Pe fondul stării de relaxare subiectului i se prezintă
gradat stimulul anxiogen, în vitro, începând cu prima gradaţie şi este expus
progresiv la fiecare situaţie.
Spre sfârşitul terapiei, după desensibilizarea in vitro, s-a trecut la expunerea
pacientei in vivo (în realitate), obţinându-se rezultate favorabile.
Concluzii
În urma psihoterapiei, se constată dispariţia atacurilor de panică cu menţinerea
unui anumit grad de intensitate a anxietăţii. Pacienta îşi îmbunătăţeşte stima de sine
156 Andra Bolohan 8

şi dobândeşte tehnici de comunicare asertivă. Interacţiunile sociale sunt reluate,


chiar dacă într-o mai mică măsură la început. În relaţia cu familia de origine,
pacienta reuşeşte să-şi exprime dorinţele şi nemulţumirile.

3. STUDIU DE CAZ 2

Pacient de sex masculin, în vârstă de 22 de ani, student, necăsătorit, a venit la


terapie pentru prezenţa de aproximativ două luni a unor stări de greaţă, „nod în
gât”, însoţite de spasme ale muşchilor, amorţeli ale membrelor, senzaţie de leşin,
stare de slăbiciune, stare de agitaţie şi dureri de cap, simptome apărute brusc în
timp ce clientul pleca spre facultate. Ulterior, simptomele au reapărut la interval de
câteva zile, sub forma de dureri bruşte de cap, ameţeli, parestezii şi senzaţie de
leşin. Foarte speriat de ce a simţit, subiectul s-a prezentat la medicul de familie,
care, în urma unor investigaţii medicale, a decis să îndrume pacientul spre un
consult psihiatric de specialitate. Medicul psihiatru pune diagnosticul de atac de
panică şi recomandă tratament cu Xanax, 0,5 mg, de două ori pe zi şi psihoterapie.
Din anamneză reţinem că mama sa suferă de o tulburare psihică (pacientul nu
poate preciza diagnosticul). Printre antecedentele personale patologice, ne atrag
atenţia numeroasele afecţiuni dermatologice şi astmul bronşic pe care subiectul le-a
prezentat în copilărie.
Istoricul bolii actuale relevă faptul că simptomele au apărut brusc, în urmă cu
un an, sub formă de stare de slăbiciune, amorţeli ale membrelor, dureri de stomac
şi dureri în ceafă. Pacientul leagă apariţia acestor simptome de o perioadă în care a
depus o muncă intelectuală mai intensă. Nu urmează niciun tratament şi pentru un
timp simptomele par să remită. În urmă cu 6 luni, după un conflict puternic pe
care-l are cu mama sa, prezintă neaşteptat o teamă intensă, însoţită de transpiraţii,
dureri de cap, amorţeli ale membrelor şi o stare de leşin, senzaţii care, deşi dispar
spontan, reapar la un interval de câteva zile, cu o frecvenţă de trei-patru pe
săptămână, ceea ce-l determină să-şi limiteze ieşirile în afara casei, ducând în timp
la o reducere a interacţiunilor sociale. Deoarece şi-a limitat ieşirile, nu s-a prezentat
la câteva examene, ceea ce s-a soldat cu trei restanţe. De aproximativ o săptămână,
prezintă din nou slăbiciune musculară, amorţeli ale membrelor, dureri de cap,
senzaţie de leşin, senzaţie de sufocare şi senzaţia „unei bile în stomac”, însoţite de
o teamă puternică. Se prezintă la medic care, în urma consultului medical şi a
investigaţiilor, îl îndrumă spre un serviciu psihiatric unde i se pune diagnosticul de
tulburare de panică cu agorafobie, prescriindu-se un tratament cu Xanax 0,5 mg/zi
în două prize. În afara tratamentului medicamentos, medicul psihiatru îi recomandă
psihoterapie.
Interviul clinic evidenţiază faptul că este primul copil dintr-o familie organizată,
având un frate cu doi ani mai mic. Clientul are o relaţie defectuoasă cu mama sa,
9 Psihoterapia tulburărilor anxioase 157

care este o persoană autoritară, dominatoare, încercând mereu să-şi impună punctul
de vedere. În relaţiile familiale, tatăl clientului adoptă o poziţie de submisivitate în
raport cu soţia, încercând să preîntâmpine eventualele escaladări de conflicte. În
casă există un mediu tensionat, mama generând de fiecare dată discuţii. Şi fratele
mai mic este supus aceloraşi pretenţii din partea mamei, dar el adoptă un compor-
tament impulsiv şi mai rebel. În prezent, clientul nu stă cu familia deoarece este
student şi locuieşte în Bucureşti.
În copilărie interacţiunile sociale cu copiii de aceeaşi vârstă s-au dezvoltat în
limite normale. A avut prima prietenă la vârsta de 16 ani, ulterior relaţiile cu
persoane de sex opus au fost ocazionale. În prezent are o relaţie, de aproximativ un
an, cu o colegă de facultate.
Interacţiunile sociale cu covârstnicii au fost relativ frecvente pe perioada
liceului, ulterior, odată cu intrarea la facultate, acestea s-au redus, astfel că, în
ultimul an, mai întreţine relaţii cu doi prieteni şi cu prietena lui cu care iese destul
de rar în oraş. Are tendinţa de a se izola în casă din cauza stărilor psihice pe care le
trăieşte. În ceea ce priveşte activitatea şcolară şi universitară, aceasta a decurs în
limite normale, clasându-se mereu printre primii cincisprezece elevi ai clasei. După
terminarea liceului a fost admis la facultate, unde are rezultate medii. În prezent,
din cauza frecventelor atacuri de panica însoţite de agorafobie, pacientul frecventează
rar cursurile universitare, ceea ce a atras după sine şi câteva restanţe.
Starea prezentă la interviul clinic pune în evidenţă o mimică uşor diminuată,
cu un discurs relativ rar, fără prea multe amănunte, cu mare încărcătură afectivă
negativă când povesteşte despre familia sa. Ritmul vorbirii este uşor încetinit cu
coerenţa păstrată, cu tonalitate afectivă congruentă cu conţinutul ideatic. Dispoziţia
este depresivă. Prezintă simptome ce denotă anxietatea. Afectivitatea este congruentă
cu gândirea şi activitatea. Evaluarea psihologică iniţială relevă un scor de 9 puncte
la scala de melancolie Beck, ceea ce denotă o depresie uşoară şi un indice global de
anxietate de 54 de puncte la scala de anxietate Hamilton, ceea ce corespunde unui
nivel ridicat de anxietate.
Pe baza anamnezei şi a evaluării psihologice se conturează diagnosticul de
agorafobie cu atacuri de panică însoţite de depresie uşoară reactivă. Terapia
recomandată de medicul psihiatru este de tip farmacologic cu Xanax 0,5 mg × 2/zi
combinat cu psihoterapie.
În urma interviului clinic, s-a realizat lista de probleme a pacientului pe care
s-a focalizat demersul terapeutic. Problemele sunt atacurile de panică cu agorafobie,
relaţiile sociale deficitare şi lipsa de asertivitate.
Aşadar, este vorba despre un tânăr de 22 de ani, student în anul al doilea la
Facultate de Marketing, care provine dintr-o familie cu doi fraţi, el fiind primul
născut în familie. Mama, deosebit de autoritară, critică şi imprevizibilă, vrea să
controleze viaţa copiilor săi, fiind de cele mai multe ori nemulţumită de prietenii pe
158 Andra Bolohan 10

care aceştia îi au, mai ales de partenerele lor. Tatăl, submisiv, evită discuţiile în
contradictoriu cu soţia sa, lăsând-o să ia singură hotărâri. Subiectul este nemulţumit
de modul în care îl tratează mama sa, dar nu are curajul să-i replice, „să-i
răspundă”. Preferă să aibă cât mai puţin legătură cu ea, motiv pentru care a dorit să
urmeze studiile universitare la Bucureşti.
Prezintă din urmă cu un an diverse acuze somatice, care ulterior iau forma
atacurilor de panică, ceea ce-i creează un mare disconfort şi îi limitează în timp
interacţiunile sociale. De teamă că prietenii şi familia îl vor considera bolnav
psihic, nu are curajul să le spună de suferinţa sa, disimulând frecvent. Deoarece
resimte frica de a nu face atacuri de panică când iese din casă, evită să meargă la
facultate, motiv pentru care are şi câteva neprezentări la examene. Când situaţia nu-i
permite să evite ieşirea din casă, apelează la transportul cu ajutorul unui taxi. În
ultima perioadă de timp are frecvente certuri cu prietena care nu înţelege ce se
întâmplă cu el.
Ipoteza de lucru de la care se pleacă este că diversele situaţii (în special stări
de tensiune psihică apărute în urma unor conflicte) declanşează atacuri de panică
care duc la reactivarea schemelor cognitive de bază ca de exemplu cele de
incapacitate-jenă şi de supunere. Ca urmare, clientul recurge la reacţii de izolare
socială şi de nonasertivitate.
Demersul terapeutic a avut ca obiective ameliorarea/dispariţia simptomelor
atacurilor de panică prin ieşirea din casă şi deplasarea în locurile publice, folosirea
mijloacelor de transport în comun, precum şi învăţarea unor strategii de negociere a
conflictelor şi de comunicare asertivă şi reluarea interacţiunilor sociale.
Tehnicile de intervenţie utilizate cu succes în cadrul acestui demers terapeutic
au fost :
− proceduri de intervenţie la nivel cognitiv, şi anume tehnici de restructurare
cognitivă: tehnici de identificare a gândurilor negative automate, tehnici de modificare
a gândurilor disfuncţionale, tehnici de identificare a schemelor cognitive iraţionale,
tehnici de modificare a schemelor disfuncţionale (Holdevici, I., 2007);
− procedura rezolvării de probleme şi a antrenamentului asertiv;
− proceduri de intervenţie la nivel comportamental: tehnica desensibilizării
progresive;
− proceduri de intervenţie la nivel biologic: antrenamentul autogen, tehnica
de control al respiraţiei;
− proceduri umanist-experenţialiste: tehnica jocului de rol, tehnici de ascultare
activă, parafrazare şi reformulare.
Metoda rezolvării de probleme a fost utilizată în multe situaţii abordate în
timpul şedinţelor de terapie, clientul fiind învăţat să-i parcurgă toate etapele
rezolvării de probleme. Aceste etape sunt (D. David, 2006): identificarea problemei;
stabilirea scopurilor; generarea soluţiilor alternative; considerarea consecinţelor;
11 Psihoterapia tulburărilor anxioase 159

stabilirea avantajelor şi dezavantajelor pentru fiecare soluţie; alegerea soluţiei care


pare a fi cea mai bună; implementarea; evaluarea.
Dobândirea unor tehnici de antrenament asertiv s-a realizat pe parcursul
întregului demers terapeutic şi a urmărit dezvoltarea asertivităţii. Prin comportament
asertiv se înţelege „un comportament ce îi permite unei persoane să acţioneze cât
mai bine în interes propriu, să îşi apere punctul de vedere fără o anxietate
exagerată, să-şi exprime sentimentele în mod sincer şi să se folosească de propriile
drepturi fără a le nega pe ale celuilalt” (J. Cottraux, apud I. Dafinoiu şi J.L. Vargha,
2005, p. 52). Antrenamentul asertiv s-a realizat prin exersarea exprimării diverselor
sentimente şi a opiniilor contrare, iniţial sub forma jocului de rol în cabinet,
împreună cu terapeutul, ulterior prin exersarea comportamentului asertiv în relaţiile
interpersonale cotidiene.
În cursul şedinţelor de terapie s-au înregistrat câteva momente în care s-au
produs schimbări în modul de gândire al pacientului. Un prim moment a fost cel în
care acesta a venit la terapie însoţit de prietena sa. El a putut experimenta situaţia în
care i-a spus prietenei despre simptomele lui şi despre stările afective prin care
trece. În urma acestei şedinţe, clientul a prezentat mult mai rar atacuri de panică.
Alte două momente importante în terapie, în urma cărora s-au produs schimbări în
comportamentul clientului, au fost cele în care s-au folosit jocul de rol şi metafora
sub forma poveştii terapeutice.
Concluzii
După terapia urmată, clientul nu a mai prezentat atacuri de panică şi
anxietatea s-a redus foarte mult. Pacientul a început să fie mai sigur pe el, imaginea
de sine s-a îmbunătăţit şi de asemenea comunicarea cu cei din jur, el fiind capabil
să-şi exprime cu mai mare uşurinţă gândurile şi sentimentele. A reluat activitatea
academică, obţinând chiar performanţe la unele discipline.

4. CONCLUZII

În ambele cazuri prezentate s-a recurs la o abordare holistică a pacienţilor,


selectându-se dintre numeroasele tehnici psihoterapeutice, pe acelea mai potrivite
cu simptomatologia şi cu structura de personalitate a clienţilor. De asemenea, în
cele două cazuri nu a fost suficientă o abordare terapeutică unică, fiind necesară
colaborarea interdisciplinară, asociindu-se la psihoterapie şi terapia farmacologică.

Primit în redacţie la: 2. VI. 2009

BIBLIOGRAFIE

1. ANDREWS, G., CREAMER, M. şi colab., Psihoterapia tulburarilor anxioase în Ghid practic


pentru terapeuţi şi pacienţi, Iaşi, Editura Polirom, 2007.
2. BLOCH, H. şi colab., Marele dicţionar al psihologiei, Bucureşti, Editura Trei, 2006.
160 Andra Bolohan 12

3. DAFINOIU, I., VARGHA, J.L., Psihoterapii scurte. Strategii, metode, tehnici, Iaşi, Editura
Polirom, 2005.
4. DAVID, D., Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
5. HOLDEVICI, I., Strategiile psihoterapeutice cognitiv-comportamentale, Bucureşti, Editura Dual
Tech, 2007.
6. HOLDEVICI, I., Psihoterapia cognitiv-comportamentală. Managementul stresului pentru un stil
de viaţă optim, Bucureşti, Editura Ştiinţelor Medicale, 2005.
7. HOLDEVICI, I., Psihoterapia anxietăţii, Abordări cognitiv-comportamentale, Bucureşti, Editura
Dual Tech, 2002.
8. RĂŞCANU, R., SAVA, N., Anxietate, depresie în perioada de tranziţie, Revista de psihologie,
1–2, 1999, p. 75–93.
9. DSM IV, Editat de Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti, 2000.

REZUMAT

Prezentul articol îşi propune o abordare a tulburărilor anxioase, pornind de la o delimitare


conceptuală şi o definire a anxietăţii, cu evidenţierea formelor clinice ale tulburării anxioase, în
special a tulburării de panică cu agorafobie. Cele două studii de caz prezintă problematica atacului de
panică, fiind structurate într-un demers psihoterapeutic, într-o abordare eclectică, cu accent pe
psihoterapia cognitiv-comportamentală.
PSIHOLOGIA BRANDING-ULUI,
O ŞTIINŢĂ DE GRANIŢĂ ÎN PLIN AVÂNT

GABRIEL UNGUREANU∗

THE PSYCHOLOGY OF BRANDING,


A BORDER SCIENCE IN FULL SWING OF DEVELOPMENT
Abstract
Romania, a part of the EU, will make a economic performance in the near future with the
contribution of the psychology of branding concept. That is a distinction between the multitude of
products, services and image, with reference to the peculiarities of human perception relative to the
dynamics of macro and micro economy. Direct effects of the psychological concept of branding in
Romania would cover substantial welfare of the living conditions of sustainable economic
development perspective, from another point of view, the psychology of branding would help
stabilize the conceptual and decision-making in the investment undertaken by state and chaotic
enough unclear given current, adding to the standard rules imposed by the EU, with increasing
concern the state and non-governmental sector to wellbeing in the quality sector.
Cuvinte cheie: psihologia branding-ului, consum, psihologie economică.
Key words: psihobranding, consumer, economic psychology.

„Economia este arta de a obţine maximum de la viaţă”


(Bernard Show)

Economia unei ţări precum România, parte a Uniunii Europene, nu va mai


performa în viitorul apropiat fară aportul conceptual al psihologiei de branding
menită să distingă eficient între mulţimea de produse, servicii şi imagini, iar pe de
altă parte între calitatea şi particularităţile percepţiei umane ca parte în procesul
dinamicii economice de macro şi microsistem.
Clienţilor activi, managerilor, proprietarilor de brand-uri actuali li se vor
aduce servicii de consultanţă economică în acest domeniu, deoarece datorită fragilităţii
accentuate a economiei româneşti, această nouă subcategorie ştiinţifică ar putea
constitui o posibilitate de redresare economică, dar şi un motiv de mândrie
naţională pentru contribuţia la dizolvarea efectelor crizei.


Institutul de Filosofie şi Psihologie „C. Rădulescu-Motru”, Departamentul de psihologie

Rev. Psih., t. 56, nr. 1–2, p. 161–168, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010
162 Gabriel Ungureanu 2

Efectele secundare ale dezvoltării accelerate a conceptului psihologiei de


branding în România ar fi proiectate psihosocial şi percepute practic la nivelul
îmbunătăţirii considerabile a condiţiilor de viaţă economică (din ce în ce mai
precare în anumite zone defavorizate), aceasta devenind efectul pozitiv al unui tip
de dezvoltare durabilă în adevăratul sens al cuvântului; din alt punct de vedere,
studiul psihologiei de branding ar ajuta la stabilizarea conceptuală şi decizională în
sectorul investiţiilor haotic iniţiate de stat şi destul de neclar administrate actual,
aducându-le la nivelul normelor de standard impuse de UE, odată cu creşterea
preocupării statului şi a sectorului non-guvernamental faţă de bunăstarea cetăţenilor în
ce priveşte sectorul calităţii.
În România procesul de schimbare structurală calitativă a economiei micro- şi
macrosistemice cunoaşte cea mai complexă şi intensă dinamică la nivelul ţărilor
est-europene, pe care în trecut au cunoscut-o toate populaţiile europene, inclusiv
cele foarte dezvoltate actual. Acest fenomen va avea implicaţii economice şi sociale
greu de cuantificat pe termen lung, întrucât este cunoscută ca variabilă macrosistemică
instabilitatea periodică a pieţelor energetice mondiale, dar pe termen mediu efectul
studierii psihologiei de branding va avea şi proprietatea benefică de a explica şi
certifica rezultantele ştiinţifice necesare la stadiul de incipienţă dinamică şi
calitativă, a economiei şi imaginii României, sperăm noi pe o perioadă cât mai
lungă de timp. În acest context trebuie studiate cu multă temeinicie elementele de
psihologie economică apte să eficientizeze elecţia şi distribuţia produselor, serviciilor
ori imaginilor aflate în blocaj din multiple motive şi cauze.
Dezvoltarea psihologiei branding-ului, la confluenţa psihologiei şi a disciplinelor
economice, a condus la studiul aprofundat al factorului uman implicat în producţia
şi distribuţia de bunuri economice. Ca orice domeniu ştiinţific nou, psihologia
branding-ului şi-a constituit o identitate proprie şi a dezvoltat, în timp, un sistem
complex de metode investigative şi evaluative, precum şi direcţii proprii de cercetare.
Astăzi, psihologia branding-ului este plasată în aria de vârf a ştiinţelor aplicative
(Ries, 2006, p. 23). Acestei discipline, care alimentează motoarele unei economii
bazate pe consum, îi sunt consacrate reuniuni internaţionale de excelenţă (The Globes,
Brand Leadership Award, European Excellence Awards sau Stevie Awards), în
care sunt prezentate studii valoroase privind comportamentul consumatorului,
relaţiile brand-piaţă, tipuri de cumparători etc.
Autor consacrat în acest domeniu, Lucian Traşă în articolul său „Terapie
socială prin branding de ţară” distinge două obiective majore la care conceptul
psihologie de branding trebuie să răspundă: 1. să creeze o imagine unitară şi atractivă
pentru exterior; 2. să permită un proces de terapie socială, asanare morală şi dezvoltare
spirituală prin care naţiunea respectivă să se regăsească (Emilian M. Dobrescu,
Lucian Traşă, 2008).
3 Psihologia branding-ului 163

Pentru a exemplifica, autorul foloseşte o analogie cu procesul terapeutic pe


care trebuie să îl parcurgă o persoană cu probleme de personalitate în relaţia cu sine
şi ceilalţi. Această comparaţie este utilizată plastic de autor, pentru a scoate în evidenţă
faptul că un astfel de proces ca şi în cazul terapiei unei persoane, reconstrucţia
morală şi economică a unei societăţi nu se poate face decât cu efort şi cu pierderi
calculate. Depinde doar de cei care conduc şi ghidează un astfel de proces, cât de
mare va fi efortul şi „la ce nivel se vor situa pierderile” încheie autorul articolului.
Dovedind o la fel de competentă abordare psihologică şi în cel de al doilea articol
al său ,,De ce Transbranding?”, Lucian Traşă îl citează pe celebrul Jack Trout
(2005): ,,poziţionarea este cea care te diferenţiază în mintea consumatorului” dar
continuă el, mai importante sunt asocierile deoarece „aceste asocieri se fac atât cu
conţinuturi psihice individuale şi strict personale cât şi cu elemente care aparţin
registrului psihic colectiv”. Autorul explică denumirea de transbranding prin analogie
cu sintagma psihologie transpersonală, dar făcând precizarea că termenul
transpersonal în branding nu are acelaşi sens ca în dimensiunea spirituală. În
finalul excelentei demonstraţii Lucian Traşă explică procesul de analiză cognitiv-
comportamentală aplicată la conduita de decizie şi cumpărare, prin apariţia
fenomenului de „vectorizare”. Acesta ar influenţa prin „asocierile favorizate de
informaţiile şi imaginile acelui produs, asocieri care se fac într-o anumită direcţie,
cu o anumită intensitate şi o anumită durată” (Ibidem, p. 84–187).
Metodele psihologiei branding-ului sunt, în majoritate, metode clasice de
abordare-cercetare, axate pe observaţie, experiment, teste şi anchete, descrise deja
de autori clasici (incluzând aici interviul şi chestionarul) (S. Chelcea, 1999). Cu
ajutorul acestor metode, cercetătorii în psihologia branding-ului încearcă să
decripteze diferite aspecte necesare bunei funcţionări a diverselor pieţe comerciale,
de pildă comportamentul vânzătorului, al managerului şi al negociatorului, relaţiile
dintre brand şi angajaţii care-l promovează, fidelizarea consumatorului faţă de
anumite mărci etc. Datele investigaţiilor de psihobranding sunt apoi procesate
statistic pentru definirea unor invarianţi comportamentali, în toate fazele circumscrise
marketing-ului unui produs, de la ofertă, la lansare şi până la decizia subiectivă de
cumpărare.
Şase teze cu titlul de axiome, sunt larg acceptate astăzi de cercetătorii ce se
ocupă cu psihologia branding-ului cu referire la perioada post-keynesiană şi care
indică direcţii prioritare în abordarea fenomenului psihologiei economice aplicate.
1. Ierarhizarea dinamică a preferinţelor: orice consumator îşi ierarhizează
multiplele nevoi, deoarece niciodată nu se dispune de suficiente resurse pentru a fi
toate satisfăcute în acelaşi timp; intervenţia spontană a învăţării, saturaţiei şi
dezvoltării face ca ierarhizarea să fie în continuă restructurare.
164 Gabriel Ungureanu 4

2. Între stilul de viaţă şi comportamentul de consum se instalează o reciprocitate:


comportamentul efectiv influenţează stilul de viaţă, iar acesta o dată instalat,
impune un anume comportament economic.
3. Statutul social şi rolurile, apartenenţa persoanei la anumite comunităţi
(familială, profesională etc.) impun un standard de consumator, dincolo de
reprezentările şi expectanţele fiecărui individ în parte.
4. La nivelul familiei, se instalează treptat un nivel de aspiraţie (în fond, un
sistem de aspiraţii) de regulă în continuă dezvoltare.
5. Trebuinţele evoluează prin dezvoltarea obiectelor lor; pe această bază,
comportamentul de consum este plastic şi flexibil în planul modalităţilor concrete
de satisfacere.
6. Nu numai gradul de civilizaţie al sistemului socio-economic determină
consumul; valorile şi normele impuse de cultura şi subcultura grupului de referinţă
modelează sau „normează” comportamentul cumpărătorului (Nicola, Grigore, 2008,
p. 11–12).
În ultimul deceniu, problematica psihologiei branding-ului a interferat cu cea
a instruirii şi educării în materie de comportament social şi cu cea a competenţei
economice. De altfel, aşa cum am arătat, studiul comportamentului economic este cel
care a suscitat îndreptarea atenţiei cercetătorilor către domeniul vast al branding-ului,
ca vârf de tendinţă în economia modernă. Obţinerea de către constructorul de brand
a unui profit cât mai mare, prin ,,upgradarea” imaginii produsului, a reprezentat o
motivaţie economică suficient de puternică pentru a genera ample cercetări de
profil. În cadrul unora dintre aceste cercetări s-a arătat că două condiţii pot asigura
succesul unui produs pe piaţă: 1. un preţ de vânzare iniţial mai mare decât cel
practicat de concurenţă pentru produsele similare şi 2. cât mai mulţi clienţi
(cumpărători) fidelizaţi (J. Trout, 2005, p. 43).
Clienţii, comportamentul de cumpărare, preţurile practicate au început aşadar
să devină elemente-cheie, explicate în amănunt de teoreticienii domeniului şi
analizate în laboratoarele marilor jucători economici mondiali. Treptat, toate aceste
variabile au fost integrate în sisteme complexe de vectori, ca părţi componente ale
unui efervescent creuzet psihosocial, utilizat pentru maximizarea profitului
economic. În analiza cercetătorilor au intervenit, treptat, factori precum experienţa,
orientarea către brand, folosirea/propagarea impresiilor despre avantaje, dezvoltarea
trebuinţelor şi nu în ultimul rând prestigiul. Însă oricâte aspecte economice, sociale
şi culturale ar antrena actul orientării spre un produs, imagine sau serviciu de
brand, decizia subiectului alegător-cumpărător este rezultatul final al unei procesări
tipic umane, deci impregnate cognitiv, afectiv şi volitiv. Cu alte cuvinte, mai întâi
consumatorul priveşte produsul şi îi apreciaza utilitatea; abia apoi în ecuaţia
alegerii intervin magia imaginii de brand şi preţul.
5 Psihologia branding-ului 165

Vânzarea produselor proiectate de brand-uri reprezintă însă, în esenţă, un


proces social, cu note de comunicare împrumutate de la regimul social, cultură,
sistemul de norme şi valori sociale, spiritul istoric general şi local etc. Activitatea
de psihobranding se optimizează tocmai prin cunoaşterea acestor criterii subtile de
adaptare la noile tendinţe socioculturale, însă ea presupune şi fina cunoaştere a
mecanismelor psihologice implicate în dinamica alegerilor personale.
Cercetările în domeniul psihologiei branding-ului au mai condus la
accentuarea ideii că, în general, oamenii tind să cumpere produse aflate sub un
brand cunoscut deoarece acesta le oferă mai multă siguranţă şi încredere decât unul
anonim. Astfel, se evidenţiază trei criterii importante de categorizare a clienţilor
care se orientează spre brand-uri: psihologice (trăsături de personalitate şi abilităţi
de coping), demografice (ocupaţie, vârstă, gen) şi situaţionale.
Totodată, în termenii conexionismului clasic, răspunsurile alegătorilor la
stimuli-branding se pot grupa în patru categorii:
1. comportamentul de rutină vizează de regulă brand-uri a căror alegere –
achiziţie ar presupune costuri mici, fără efort de decizie şi consum de timp;
2. alegerea pe baza unei decizii la limită – în acest caz este vorba de un brand
de care cumpărătorul a auzit ocazional, investind un timp nu prea mare în căutarea
informaţiei;
3. procesul deliberativ complex presupune un mare consum de energie, timp
şi intervine în cazul brand-urilor nefamiliare foarte scumpe, îndepărtate şi
inacesibile;
4. comportamentul de alegere impulsiv şi imediat este provocat de un stimul
puternic, pe un fond emoţional conflictual.
Această categorizare reflectă multitudinea variabilelor care intervin în
declanşarea comportamentului de selecţie şi achiziţie a produselor. Ea condensează
factori psihologici precum percepţia, atenţia, gândirea, motivaţia, factori sociali
care ţin de cultură, familie, grupuri, factori ambientali, situaţionali şi demografici.
Tehnicile de branduire şi marketing bazate pe tehnologia informaţiei s-au dezvoltat
şi ele foarte mult. Consumatorul care apelează la magazinele virtuale are şi el un
profil distinct, cu caracteristici care ţin de vârstă, gen, educaţie, statut social şi
personalitate (Wiliam J. McEwen, 2008, p. 34).
Cercetările de gen au mai relevat că marea producţie de serie şi
standardizarea bunurilor economice au pus omul în situaţia unui larg câmp de
alegere în materie de utilitate. Diverse brand-uri trebuie să intre în câmpul atenţiei
şi în sfera de interese a unui public larg. De pildă, în psihologia de branding
actuală, atenţia este înţeleasă ca o formă elaborată şi adecvată a reflexului de
orientare în mediul proxim apropiat. Astfel, orice noutate în ambientul comercial,
fie ea senzorială, imagerială, contextuală, ideativă ori anticipativă, provoacă o
166 Gabriel Ungureanu 6

alertare a subiectului în planurile fiziologic, senzorial, personologic şi relaţional, în


vederea selecţiei produsului/obiectului. Ca factor optimizator sau de progres al
raportului activ dintre subiect şi obiect, reflexul faţă de nou este supus aceloraşi
principii explicative ca şi psihicul în ansamblu: determinismul biologic (ca
mecanism neurofiziologic, adaptativ) şi determinismul social (condiţionarea prin
experienţă, cunoştinţe şi pattern-uri sociale).
Însă ceea ce nu au studiat suficient cercetătorii în psihobranding este faptul că
prin repetarea noului stimul, reflexul de orientare se stinge, lăsând capacitatea
subiectivă de reactivitate să se confrunte în alte evenimente prezentate în diverse
registre. Deci nu durata în timp a presiunii informaţionale ar fi soluţia declanşării
procesului decizional de achiziţie, ci intensitatea şi contingenţa stimulilor prezentaţi.
Toate aceste caracteristici ale reflexului la nou au fost cunoscute şi folosite în
tehnica şi arta reclamei. Pentru acest domeniu aplicativ, dezbaterile psihologice
asupra naturii atenţiei (este fenomen, proces, act sau activitate?) se estompează; ele
sunt însă importante în ariile învăţării comportamentelor complexe şi ale activităţilor
în sisteme sau condiţii de risc.
Cercetătorii au căzut de acord asupra faptului că, înainte de a convinge şi a
produce intenţii, brand-ul atrage atenţia prin noutatea de imagine, atributele sale
vizând atât producătorul cât şi distribuitorul. Clientul află adresa, condiţiile de
cumpărare, diferenţele faţă de alte produse similare, şi chiar „distincţia” pe care el
însuşi o capătă prin achiziţia produsului. În final, un brand elaborat înseamnă o
imagine, un mesaj care atrage atenţia şi se imprimă în memorie prin conţinut,
formă, culoare etc. Conotaţiile etice ale reclamei sunt tot mai discutate astăzi şi în
termeni de manipulare, libertate de exprimare şi de alegere. O caracteristică
specifică procesării psihice, cu cele trei funcţii ale sale: cognitivă, afectivă şi
volitivă, este proiectivitatea în mediu. Astfel, de la percepţie la concept, afect şi
ideologie, sistemul de referinţă rămâne faptul psihic; raportul acţional cu un lucru
sau cu o persoană se finalizează cu o „cristalizare în obiect” a acţiunilor şi
emoţiilor. De aceea, valenţele psihologice ale brand-urilor, adică imaginile create
de ele, sunt generate de acţiuni, fie ele în plan obiectual, verbal, ideativ, imitativ
sau imaginativ. Motivaţiile, afectele, atitudinile, raportările la semnificaţii personale
sau sociale se „încapsuleaza” în produse. Brand-ul apare astfel ca fiind un fapt de
învăţare societală. De altfel, în toate brand-urile comerciale, cunoscute direct sau
din reclamă, se regăsesc toate cele patru categorii de „conţinuturi” ale inteligenţei
umane: figural, simbolic, semantic şi comportamental. Valoarea simbolică se evi-
denţiază întotdeauna ca fiind prezentă la orice brand, fiind complementară celei
funcţionale, în cele mai multe cazuri dominând-o. Se consideră că aura simbolică a
brand-urilor „lucrate” rezultă atât din raportarea subiectivă la tonalităţile afective
ale datelor senzoriale, cât şi din cadrele sociale. Brand-ul ca „target”, vârstele şi
genul celor atraşi, reprezintă alţi indicatori dinamici ai valorii simbolice a imaginii,
produselor, şi serviciilor.
7 Psihologia branding-ului 167

În Psihologia branding-ului, marca produselor ori a serviciilor apare ca un


indicator al atitudinilor publice, favorizate şi induse artificial de către producător şi
de comerciant. Aceasta marcă se obiectivează într-o simbolistică cât mai colorată,
originală şi expresivă, grafic sau obiectual.
Impunerea unui brand de succes este un proces laborios, realizat în timp, cu
mijloacele reclamei şi advertising-ului. Lansarea promoţională se face la un preţ
accesibil, atractiv, dar de obicei mai mare cu ceva decât cel al concurenţei, pentru
edificarea şi atragerea clienţilor pretenţioşi; ulterior valoarea produsului vândut
aparent în pierdere este compensată prin amploarea dinamicii vânzărilor (W. Olins,
2006, p. 178–179).
În realitate, comportamentul economic transcende schemele ideologice spre
exerciţiul unui raport între persoană şi produs, între disponibilităţile de consum şi
calităţile mărfii. De exemplu, o dimensiune fizic determinată cum este durata
căutării sau a tatonării cumpărării unui produs se dovedeşte a fi condiţionată de
preţ: cu toate diferenţele individuale inerente oricărui comportament, analiza
statistică relevă creşterea semnificativă a duratei de căutare odată cu creşterea
preţului. O diferenţă de preţ sub 5% nu preocupă cumpărătorul pentru o căutare din
magazin în magazin ca în cazul uneia de peste 30%. Se dovedeşte deci că preţurile
de vânzare sunt luate în considerare mai mult în termeni relativi decât absoluţi.
În termenii psihologiei clasice, comportamentul orientat după preţul produsului
de cumpărat este de tip operant: cumpărătorul a învăţat clar valoarea financiară a
căutării şi alegerii în funcţie de marcă şi preţ.
În condiţiile crizei economico-financiare actuale, ale unei producţii de masă
inconsecvente şi instabile precum şi ale concurenţei, impunerea unui nou brand pe
piaţă comportă strategii si costuri speciale. Cu greu campaniile pentru diferite
produse mai pot atrage grupuri mari de clienţi care ar aduce siguranţa şi stabilitatea
financiară proiectate iniţial în studiile de piaţă. Însă şi această nouă conjunctură
poate fi deosebit de stimulativă pentru psihologia branding-ului, o disciplină de
graniţă aflată în plin avânt care promite noi posibilităţi de dezvoltare economică.

Primit în redacţie la 23. VI. 2009

BIBLIOGRAFIE

1. CHELCEA, S., MARGINEAN, I., CAUC, I., Cercetarea sociologica. Metode şi tehnici, Bucureşti,
Editura Destin, 1999.
2. DOBRESCU, M., EMILIAN, TRAŞĂ, LUCIAN, Branding de ţară. România, Bucureşti, Editura
Sigma, 2008, p. 84–187.
3. McEWEN, WILIAM J., Forţa brandului, Bucureşti, Editura Alfa, 2008, p. 34.
168 Gabriel Ungureanu 8

4. NICOLA, GRIGORE, Note de curs. Psihologia economică, Bucureşti, Editura România de mâine,
2008, p. 11–12.
5. OLINS, W., Despre brand, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2006, p. 178–179.
6. RIES, AL., Cele 22 de legi imuabile ale branding-ului, Bucureşti, Editura Brandbuilders, 2006.
7. TROUT, JACK, Despre Strategie, Bucureşti, Editura Brandbuilders, 2005.
8. http://www.prwave.ro/, Alchimistul de la migdale amare, The Globe (consultat la 29/03/2009).

REZUMAT

România, parte a UE, va performa economic în viitorul apropiat cu aportul conceptual al


psihologiei de branding, ce operaţionalizează distincţia între mulţimea de produse, servicii şi imagini,
prin raportare la particularităţile percepţiei umane relative la dinamica economiei de macro şi
microsistem. Efectele directe ale conceptului psihologiei de branding în România ar viza bunăstarea
considerabilă a condiţiilor de viaţă economică în perspectiva dezvoltării durabile; din alt punct de
vedere, studiul psihologiei de branding ar ajuta la stabilizarea conceptuală şi decizională în sectorul
investiţiilor haotic iniţiate de stat şi destul de neclar administrate actual, aducându-le la nivelul
normelor de standard impuse de UE, odată cu creşterea preocupării statului şi a sectorului non-
guvernamental faţă de bunăstarea cetăţenilor în ceea ce priveşte sectorul calităţii.
CRITICĂ ŞI BIBLIOGRAFIE

BEATRICE ADRIANA BALGIU, VICTOR ADÎR, Comunicare interpersonală.


Perspective teoretice şi strategii practice, Bucureşti, Editura Printech, 2009,
184 p.

Prezentul volum, având ca autori pe Beatrice Adriana Balgiu şi Victor Adîr,


este o abordare sistematică a teoriilor comunicării – tranzacţională, neurobio-
psihologică şi psihoterapeutică – alături de imagine şi comunicarea organizaţională,
elemente de grafică publicitară. Lucrarea se concentrează asupra abordării celor
două tipuri de public: intern şi extern.
Prima parte, aparţinând doamnei Balgiu, ne prezintă, pe parcursul a şase
capitole, câteva din cele mai noi teorii psihologice pentru care comunicarea este
privită drept mijloc de cunoaştere a individului în interacţiune, pornind de la
straturile de început ale interacţiunii către cele interioare. Autoarea încearcă să
familiarizeze cititorii cu domeniul psihologiei comunicării, având drept repere
formele şi tehnicile de comunicare, dezvoltarea aptitudinilor de comunicare. La
început, ni se prezintă abordările teoretice ale mai multor autori focalizaţi pe ciclul
comunicării, o scurtă recapitulare a specificităţii celor 3 creiere (reptilian, limbic,
cortex), dar şi un scurt istoric al comunicării interpersonale. Este menţionat un
studiu extrem de interesant din care a reieşit că ceea ce numim comunicare
contractuală înaltă semnifică dominanţa extinsă a unuia sau altuia dintre cadranele
cerebrale, precum şi considerarea preferinţelor cerebrale se poate constitui în
pattern al optimizării comunicării interpersonale.
Eric Berne şi teoria schimbării personale – o teorie complexă – o vom
descoperi în capitolul al II-lea. Analiza tranzacţională poate fi interpretată ca o
teorie a comunicării, a dezvoltării (o teorie a ceea ce numim intrapsihic) şi în fine o
teorie a structurii şi dinamicii grupurilor şi organizaţiilor. Berne formulează concepte
care ajută la înţelegerea conţinutului instanţelor respective. Pentru a înţelege
comportamentul unei persoane în analiza tranzacţională, sunt descrise trei stări ale
Eu-lui: Părinte, Adult şi Copil. Comunicarea interpersonală este investigată pe baza
stării curente (din cele trei de mai sus) a fiecărei părţi implicate.
Perspectiva neuropsihologică în comunicare face obiectul celui de-al treilea
capitol, unde autoarea Beatrice Balgiu reliefează specificul funcţional al celor patru
cadrane cerebrale.
În capitolul al patrulea, autoarea abordează Gestalt terapia, introdusă de Fritz
Perls, unul dintre clasicii psihologiei, care se înscrie în noile terapii ale mişcării
umaniste, fiind una din terapiile psiho-comportamentale cele mai cunoscute.

Rev. Psih., t. 56, nr. 1–2, p. 169–170, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010
170 Critică şi bibliografie 2

Capitolul al V-lea este centrat pe teoria comunicării nonviolente, al cărei


autor este Marshall Rosenberg. Această teorie este descrisă ca modalitatea de
utilizare a limbajului, facilitându-se schimbul de informaţii şi rezolvare paşnică a
neînţelegerilor. Ideea de bază este aceea că oamenii sunt conectaţi empatic la ceea
ce simte şi are nevoie fiecare, fiind conştienţi de natura interdependentă a relaţiei lor.
Beatrice Balgiu face, în capitolul şase, o adevărată analiză a negocierii ca artă
a comunicării, procesul de negociere fiind caracterizat printr-o succesiune de
compromisuri şi concesii în vederea încheierii unui acord mutual avantajos. În
accepţiunea sa specifică, negocierea înseamnă însuşirea unor reguli, alegerea unor
strategii şi formarea unor deprinderi care să articuleze şi să asigure atingerea
scopurilor propuse.
În partea a II-a a cărţii, cel de-al doilea autor, Victor Adîr, ne vorbeşte despre
disciplina care se ocupă cu studiul proceselor de comunicare în contextul
organizaţional, de importanţa imaginii firmei. Ne sunt definite marca şi logo-ul. În
acelaşi timp, ne sunt relevate punctele generatoare de criză de imagine, cu o
evoluţie lentă şi complexă. Descoperim că o nouă imagine a organizaţiei are o
influenţă majoră asupra reuşitelor în afaceri. Pe concluziile rezultate se va fundamenta
strategia de imagine şi planurile organizaţiei. O strategie de construire a imaginii
unei organizaţii trebuie să urmărească, în primul rând, realizarea şi consolidarea
identităţii acesteia în mentalul publicului relevant, responsabilitate care aparţine
departamentului de relaţii publice, bineînţeles cu concursul liderului şi membrilor
organizaţiei. În ultimul timp, organizaţiile au conştientizat necesitatea de a pune în
practică strategii care urmăresc crearea unui climat pozitiv marcat de credibilitate
şi încredere, crearea unei imagini distincte şi clare în mediul social relevant şi în
sferele de interes etc. Cele mai cunoscute tehnici de construire a imaginii organizaţiei
sunt: utilizarea efectului de halou, răsturnarea imagologică, utilizarea unitară a
multiplicatorilor de imagine şi diferenţierea imaginii. Autorul subliniază că
utilizarea acestor tehnici se face prin aplicarea lor individuală sau combinarea lor în
funcţie de scopurile urmărite, starea imaginii organizaţiei, orizontul de interpretare
a mediului social în care funcţionează organizaţia, interesele manifeste ale
categoriilor de public ţintă, caracteristicile spaţiului mediatic/informaţional în care
se construieşte imaginea organizaţiei.
Partea a III-a – O comunicare specializată: Grafică publicitară – analizează
reclama ca vector creativ grafic-vizual al publicităţii, simbolistica graficii publicitare,
publicitatea online etc.
O privire de ansamblu asupra volumului de faţă scoate în evidenţă efortul
autorilor de a veni cu clarificări majore privind psihologia comunicării. Este un
material bogat în date, ilustraţie sugestivă, ceea ce face textul comprehensibil şi
accesibil unei categorii mai largi de cititori. Lucrarea pe care am supus-o atenţiei,
consistentă, cu o bibliografie bogată, cu valoare teoretică şi practică deosebită, se
adresează atât cercetătorilor, cadrelor universitare, precum şi studenţilor interesaţi
de acest domeniu atât de provocant al psihologiei comunicării.
Georgeta Preda
VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ

UN DEMI-SIÈCLE DE PSYCHOSOCIOLOGIE – HÉRITAGES ET


PERSPECTIVES, COLLOQUE CIRFIP, 4, 5 ET 6 JUIN 2009, PARIS

Le Centre International de Recherche, Formation et Intervention Psychosocio-


logiques (CIRFIP) este o asociaţie fondată în 1993, reunind practicieni, cercetători
şi universitari angajaţi în analiza şi intervenţia psihosocială, specialişti în studiul
grupurilor şi organizaţiilor, în diferite câmpuri şi practici sociale. Practicienii şi
cercetătorii se revendică din filosofia implicării, ei încearcă să înţeleagă evoluţia
schimbărilor induse prin mutaţii şi crize sociale, încercând să identifice efectele
asupra actorilor sociali. Vocaţia internaţională a CIRFIP se concretizează prin
prezenţa, printre membri, a cercetătorilor venind din Canada şi America, iar mai
recent din ţările din Est.
Membrii CIRFIP privilegiază legătura dintre procesele psihice şi cele sociale,
atitudine subliniată şi prin elaborarea şi respectarea a patru principii directoare:
− integrarea în analiză a proceselor sociale, în sensul că acestea determină şi
explică angajarea subiectului;
− intensificarea legăturilor dintre cercetare şi intervenţie;
− recunoaşterea exigenţelor etice care privesc abordarea subiectului şi practicile
profesionale;
− depăşirea frontierelor disciplinare pentru a prezerva complexitatea realului
şi diferitele determinante ale acestuia.
Avem a face deci cu o orientare socio-clinică, înţeleasă ca o co-construcţie de
sens, ca o politică şi un set de practici ce vizează orientarea democratică a
cercetării socialului, implicarea, participarea. Nu o psihologie socială academică, ci
o psihosociologie − practică, militantă. Psihosociologia privilegiază legătura dintre
cercetător şi subiect, oferă acestuia din urmă şansa să se exprime, transformă
„obiectul de studiu”, individul, în actor social diligent, îl invită să participe la
acţiunea comună. Psihologia socială îşi extrage forţa din diagnoza obiectivă a
fenomenului studiat, psihosociologia sugerează interacţiunea, legătura, schimbul
continuu dintre cei doi actori sociali, schimbul de roluri, poziţii, trăiri. Un continuum.
Nu e vorba doar de un dialog, ci de o inversare a raporturilor existente în psihologia

Rev. Psih., t. 56, nr. 1–2, p. 171–177, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010
172 Viaţa ştiinţifică 2

socială experimentală: obiectul de studiu devine subiect, iar cercetătorul evită


situarea în prim plan, controlul situaţiei, examinarea rece (= obiectivă) a celuilalt,
manipularea. Psihosociologia mai este desemnată şi cu expresiile: socio-psihologie,
psiho-sociologie, psihosociologie clinică, toate reflectând multitudinea de surse şi
de câmpuri de interes, de origini şi de parcursuri profesionale care au inspirat sau la
care se referă acest tip de cercetări (în întreprinderi, în mediul rural sau urban, în
câmpuri de gestiune economică şi socială, în munca socială, în învăţământ şi
formare, în sectorul asociativ). Apelează la mai multe tipuri de practici sociale,
frecvent asociate corpusului teoretic şi praxiologic, practici provenind din câmpul
formării, din dinamica grupului, analiză şi bune practici profesionale, din câmpul
pe care-l desemnează cuplul cercetare-acţiune. Aici se pune accentul pe formare, pe
articulare la diferite meserii, pe activitate şi pe inserţia profesională. Sunt privilegiate
interesul pentru muncă, cercetarea ca acţiune socială, intervenţia în câmpul social
şi profesional, consilierea, analiza stilurilor de munca şi de management. Se
alimentează din diferite curente, mişcări de gândire, autori, parcursuri. Se preocupă
îndeosebi de schimbări, conflicte, grupuri, organizaţii, putere, subiect social, muncă
etc. În ciuda terenului vast de acţiune, a domeniilor diverse în care intervine,
psihosociologia nu are însă un statut oficial bine conturat, nu oferă diplome, nu se
studiază ca domeniu independent.
Psihosociologia pune accentul pe legătura strânsă dintre dimensiunea psihică
şi socială, are ca principiu centrarea pe raporturile individ/societate în situaţii
concrete, practică articularea dintre filosofia de abordare – privirea din interiorul
fenomenului – şi metodă (ancheta, interviul, analiza de conţinut, intervenţia), sperând
să descopere şi să refacă unitatea dintre om şi mediul său social. O filosofie a
legăturii intrinseci individ–lume, a implicării cercetătorului şi a descoperirii prin
participare. Domeniul său predilect este interacţiunea umană în procesele sociale
de stabilizare, de schimbare, de inovare socială, individul în interacţiune cu mediul
social, cu alţii, funcţionând în structuri sociale (instituţii, organizaţii), dar şi în
relaţiile cotidiene; omul relaţional, individul în proces de socializare, de inserare
într-o situaţie dată, supus normelor şi practicilor sociale, în proces de comunicare şi
negociere cu ceilalţi, cu grupuri, cu mediul social şi ideologic. Serge Moscovici a
articulat cu curaj cele două direcţii ale disciplinei noastre, cea experimentală, de
laborator, şi cea acţională, implicată, militantă: ea studiază opoziţia dintre individ
şi societate, conflictul permanent dintre cele două entităţi. De exemplu: opoziţia la
presiunile majorităţii, deviaţiile de la ortodoxia funcţională, discuţia sau decizia de
grup, captarea individului de către mase. Deşi rupt de mişcarea de idei din vest, dar
confirmând filiaţia la concepţia profesorului său Pierre Janet, Vasile Pavelcu se
situează pe firul aceleiaşi psiho(socio)logii implicate, acţionale, legate de subiect.
Într-o carte-manifest, polemică şi nonconformistă pentru timpul când a apărut,
3 Viaţa ştiinţifică 173

Drama psihologiei (1964), Vasile Pavelcu pleda pentru reîntoarcerea psihologului


în viaţa socială, pentru încorporarea vieţii autentice, concrete, reale în câmpul de
conştiinţă al psihologului şi empatizarea cu obiectul său de studiu. Cu cât o operă
este mai personală, cu cât e mai adânc trăită şi include sfera intereselor subiective
ale autorului, cu atât e mai autentică şi se cere externalizată, dăruită. „Drama”
psihologiei este aceea că nu poate trata trăirile subiective ale individului prin apelul
doar la laborator, experimente, cifre, tabele. Iată pasajul din Prefaţa la ediţia a
doua, în care Vasile Pavelcu răspunde polemic criticilor care-i amendau abdicarea
de la „obiectivitatea ştiinţifică”, marotă a concepţiei materialiste: „Cu toţii ştim că
există psihologi dogmatici şi rigizi, care taie „sufletul” în bucăţele, iar fragmentele
le pun la microscop şi le consemnează în tabele, curbe, diagrame, scheme şi
ecuaţii. Omul viu şi concret se volatilizează în perspectiva mitului cifrelor şi a
mitului „preciziei”, de dragul cifrelor şi al preciziei… Viaţa psihică, prin mobilitatea,
fluenţa şi fineţea ei, cere din partea psihologului mai multă fineţe, subtilitate,
mobilitate decât realitatea fizică”.
Congresul aniversar CIRFIP (organizatorii i-au dat însă numele de colocviu
pentru a privilegia dialogul, dezbaterea, schimbul de idei) a debutat cu o dezbatere
epistemologică privind obiectul de studiu al psihosociologiei: cum s-a fondat acesta,
din punct de vedere ştiinţific, cum se poziţionează în mediul academic şi cum se
defineşte specificitatea cercetării psihosociologice în sânul ştiinţelor umane, ce
poziţii ocupă cercetătorul şi cum se validează acestea, ce efecte au avut conflictele,
rupturile, filiaţiile epistemologice. Desigur, vorbitorii s-au poziţionat din perspectiva
psihosociologiei clinice, dar au subliniat faptul că perspectiva este alta decât cea a
altor ştiinţe clinice, subliniind componenta socială, umanistă, profund democratică
a acestei discipline. Ce-i interesant este că aproape fiecare vorbitor a subliniat
faptul că originile trebuie căutate în Lewin şi în conceptul de cercetare–acţiune, la
Rogers, Moreno şi chiar în primele cercetări ale lui Mayo. S-au referit la fondul
comun, dar şi la aportul fiecărui curent sau moment, la propriile contribuţii. La
această dezbatere de deschidere au participat fondatorii acestui domeniu de cercetare:
Jacques Ardoino (profesor emerit, Universitatea Paris 8), Jacqueline Barus-
Michel (profesor emerit, Universitatea Paris 7 Denis Diderot), Vincent de Gaulejac
(profesor la Paris 7 Denis Diderot, directeur du LCS), André Lévy (psihosociolog,
profesor emerit, Universitatea Paris 13), Max Pagès (profesor emerit, Universitatea
Paris 7 Denis Diderot). „Emeriţii” de astăzi sunt fondatorii de ieri, cei care au
întemeiat acest domeniu de cercetare. Dezbaterea a fost animată de Gilles Arnaud
(profesor de psihosociologie, Groupe ESC Toulouse) şi Florence Giust-Desprairies
(profesor la Universitatea Paris 7 Denis Diderot), preşedinta CIRFIP (Centre Inter-
national de Recherche Formation et Intervention Psychosociologiques), organizatoarea
acestei manifestări. În sală se găseau şi alţi fondatori-emeriţi, Jean Maisonneuve,
174 Viaţa ştiinţifică 4

Jean Dubost, Eugène Enriquez şi Jean-Claude Filloux (cărţile lor le-am utilizat
atunci când mi-am redactat teza de doctorat, în 1974 şi sunt citate în Liderii în
dinamica grupurilor, 1977), invocaţi de colegii lor, iar a doua zi a apărut şi André
de Peretti, care mi-a evocat vizita sa la Iaşi, în 1992. A lipsit Guy Palmade,
considerat părinte al domeniului, plecat dintre noi în 2006, considerat de vorbitori
precursor al psihosociologiei, ca model teoretic şi de cercetare, creator riguros,
dotat pentru a asculta, pentru analiză critică şi inventivitate în practicile schimbării,
dar numele său a fost adesea invocat de către cei prezenţi.
În partea a doua a acestei dezbateri s-a prezentat un film-evocare, un mixaj de
interviuri cu fondatorii, fiecare dintre ei aducând noi informaţii asupra începuturilor,
subliniind faptul că acest domeniu a fost inspirat de colegii americani. Jean Dubost
a evocat un text din 1938, înainte de război, ceilalţi au plasat debutul în anii ’40,
ceea ce sugerează că sunt, de fapt, mai mult de cincizeci de ani de la începuturi.
Sub genericul Histoire et transmission, au urmat dezbateri în comisii rezervate
metodelor şi locurilor în care se desfăşoară formarea psihosociologică. Prima
comisie, dinamica grupului, beneficiind de prezenţa lui Jean Maisonneve şi
Vincent Hansses, de la Louvain, a debutat cu un film, o secvenţă de dinamică de
grup din anii ’60, de fapt o revizitare a istoriei acestei ştiinţe şi o evaluare a mizei
ce a constituit-o formarea psihosociologilor prin tehnici de dinamică de grup. S-au
evidenţiat condiţiile deosebite ale începuturilor, dezvoltarea ulterioară, declinul şi
revitalizarea, în condiţii noi, a muncii în grupuri, a tehnicilor animaţiei în grup, a
concepţiei privind schimbarea prin metode de grup, a ofertei actuale. Comisia
analiza practicilor profesionale, formă răspândită astăzi de munca sociopro-
fesională, a oferit prilejul prezentării unor practici noi, unor experienţe personale şi
noi contexte în care dispozitivele psihosociologice de animare îşi găsesc locul.
Prin istoria vieţii cercetătorii şi practicienii au încercat să răspundă unei cereri de a
produce efecte de schimbare, asupra indivizilor, grupurilor şi instituţiilor. Este o
metodă care favorizează priza de conştiinţă, impactul factorilor istorici, sociali,
psihici, economici şi familiali care condiţionează istoria şi dezvoltarea individuală,
grupală sau instituţională, dimensiunea existenţială în procesul de co-construcţie de
sens şi de acţiune. Comisia La formation à l’université et dans les écoles a avut ca
preocupare evaluarea actualităţii formării psihosociologice în universităţi, s-a concentrat
pe rolul competenţelor în rolul de „maître”, pe analiza publicurilor din universităţi
şi al şcolilor înalte, a implicaţiilor psihosociale ale transmisiei cunoaşterii. În
comisia La formation permanente participanţii au apelat la sintagme ca „educaţia
nouă” sau „educaţia populară”, insistând asupra rolului psihosociologiei în încercarea
de a apropia adulţii aflaţi în ecart, ca acces la cultură, de mediul formativ,
propunând noi locuri şi noi spaţii, noi metode, personalizate de formare. Munca în
grupuri furnizează asemenea contexte de natură să stimuleze o mişcare de reinserţie
5 Viaţa ştiinţifică 175

socială şi culturală. Am lăsat la urmă o dezbatere la care am participat, Psychodrame,


sociodrame, jeux de rôle, animată de Vincent Gaulejac şi André Sirota, un dialog
despre joc, ca producţie situată între imaginar şi realitate, deschis spaţiilor tranzi-
ţionale, propice intervenţiei, cercetării şi formării. Au fost invitaţi să ia cuvântul
oameni de teatru specializaţi în „dramaturgia cotidiană”, specialişti în psihodramă
şi sociodramă, toţi cei care se inspiră, în munca lor, din fondul comun de tehnici de
expresie verbală şi non-verbală, deschişi spaţiilor creative. Un eveniment a însemnat
apariţia, la această secţie, într-un scaun cu rotile, a doamnei Anne Ancelin
Schützenberger, profesor emerit de la Universitatea din Nisa, care a evocat
colaborarea sa, timp de două decenii, cu Moreno şi a avut contribuţii hotărâtoare în
implementarea acestei metode în Franţa. Cartea sa, Vocabulaire des techniques de
groupe (1971) se găseşte la Biblioteca Centrală din Iaşi, am comandat-o în anii ’70
şi am utilizat-o adesea. Am rugat-o să confirme o relatare pe care am găsit-o
cândva, despre rolul mamei lui Moreno, în copilăria sa timpurie la Bucureşti, care-i
cânta melodii populare româneşti şi i-a trezit gustul pentru muzică, joc, mişcare
scenică. Mi-a răspuns într-o manieră… moreniană, confirmând relatările lui Moreno
despre începuturile copilăriei sale la Bucureşti, dar a continuat prezentându-l ca pe
un personaj în care realitatea, fabulosul, invenţia, jocul se intersectau într-un mod
spontan şi evoluau în funcţie de context.
Ziua de vineri 5 iunie a colocviului a fost dedicată în întregime intervenţiei
psihosociologice. S-a debutat printr-o table ronde asupra problemelor actuale ale
intervenţiei. Dezbaterea, animată de Annie Charlotte Giust-Ollivier şi Vincent
Hanssens, cu participarea lui Gilles Amado (profesor la HEC Paris), Teresa
Carreteiro (profesor la Universitatea Fluminense din Rio de Janeiro), Jean Dubost,
Eugène Enriquez, Dominique Lhuilier şi Adrian Neculau a încercat să trezească
interesul pentru practici sociale de formare, consultaţie şi intervenţie. Acestea,
rezultând dintr-o logică a acompanierii celui care, individual sau în grup, în
interiorul unei organizaţii sau în mediul deschis, adresează o cerere privind corecţia
a ceea ce el consideră disfuncţionalitate, criză, dispoziţie redusă pentru schimbare.
Aceste practici, au subliniat vorbitorii, implică participarea efectivă a actorilor la
descoperirea sensului situaţiilor pe care le traversează şi care îi afectează. Ele se
înscriu într-un proces de întâlnire şi recunoaştere reciprocă, privind conduitele,
conflictele şi mizele instituţionale. Intervenţia se articulează astăzi noilor contexte
din societate şi se orientează pe analiza crizelor sociale (psihologice, etice, politice)
şi printr-o multiplicare a invitaţiilor la schimbare şi aprofundarea legăturilor
sociale. În ceea ce mă priveşte, am vorbit despre absenţa „intervenţiei”, ca temă de
cercetare şi practica socială, într-o societate controlată de gardieni de conştiinţă.
Am identificat mai multe explicaţii ale acestei absenţe, între care: frica autorităţilor
de iniţiativă, de schimbare, de cercetare–acţiune ca iniţiativă liberă, non-dirijată.
176 Viaţa ştiinţifică 6

Intervenţia putea apărea ca o practică subversivă, ca o invitaţie la dialog îndreptat


împotriva autorităţii instituţionale; o atitudine pudibundă a autorilor, refuzând să
compromită o teorie şi o practică validate în alte contexte socio-economice;
precauţia celor care aprobau planurile de cercetare, atenţi să nu autorizeze practici
ce ar veni în conflict cu discursul oficial; intimidarea cercetătorilor de către „mitul
ireversibilităţii”, pierderea speranţelor într-o schimbare a regimului; disimularea
scopului propus prin evitarea cuvântului incitant „intervenţie”, înlocuit prin expresii
mai puţin periculoase (consultaţie, dezvoltare) de natură să evite suspiciunile. Am
amintit încercarea lui Traian Herseni care, în 1969, prin cartea Laboratoarele de
psihologie, sociologie şi pedagogie, se adresa tinerilor practicieni îndemnându-i să
întreprindă anchete asupra problemelor umane critice din întreprinderi, sugerând
posibilitatea unei educaţii profesionale a muncitorilor, în conformitate cu nevoile
lor şi ale întreprinderilor. În partea a doua a intervenţiei mele am expus proiectul de
intervenţie Ouverture de la formation en psychologie vers le champs social, derulat
la Universitatea din Iaşi, soldat cu efectele cunoscute: colaborarea cu laboratoare
de psihologie socială din întreaga Europă, înfiinţarea Laboratorului de psihologie
socială la Iaşi, manualele şi volumele publicate la Polirom, Revista de psihologie
socială, formarea unei echipe de cercetători la Iaşi etc. Multe dintre aceste realizări
erau cunoscute şi am primit, apoi, mai multe întrebări şi felicitări despre şi pentru
proiectul nostru.
Următoarea table ronde este dedicată cererii de consultaţie, o situaţie pe care
noi nu ne-o puteam nici măcar imagina, în epocă, puţin prezentă şi astăzi, când
doar unele organizaţii şi instituţii apelează la expertiza psihosociologului. Iată fraza
introductivă la această dezbatere: L’histoire de la psychosociologie est caractérisée
par la variété et la singularité de ses pratiques dans le champ social et par sa
capacité à être en écho avec les demandes sociales et ce depuis cinquante ans. Les
demandes et démarches d’intervention restent aujourd’hui très présentes dans de
nombreux secteurs de la vie sociale. Participanţii au fost invitaţi să-şi împărtăşească
experienţele privind specificitatea cererii de consulţatii, în diferite universuri
socioprofesionale, să reflecteze asupra relaţiei dintre psihosociolog şi solicitanţii de
intervenţie.
După-amiază s-au analizat, pe comisii, diferitele ipostaze în care se găseşte
psihosociologul în situaţia de intervenţie: în instituţiile sanitare şi sociale, în sectorul
psihiatric, în câmpul educativ, în întreprinderi, în lumea rurală, în mediul deschis
(câmpul politic, urbanism, relaţiile cu responsabilii instituţionali sau politici, dez-
voltarea democraţiei participative), domeniul artistic şi cultural, specificul contextelor
din diferite ţări. Majoritatea participanţilor erau psihosociologi practicieni, consultanţi,
intervenanţi, adică profesionişti solicitaţi de diferite medii instituţionale. Participând
la comisia dedicată câmpului educativ am fost impresionat de ingeniozitatea unor
7 Viaţa ştiinţifică 177

„dispozitive” psihosociologice, plasate între cele două grupuri mari de actori sociali
din şcoală, profesorii şi elevii, invitând la cunoaştere reciprocă şi dialog eliberat de
stereotipuri şi crispare.
Ultima parte a după-amiezei a fost dedicată unor ateliere privind intervenţia
prin diferite tipuri de abordări artistice, făcând posibil dialogul intercomunitar prin
formula teatru–forum (axiodramă, sociodramă, teatru spontan), punând în evidenţă,
prin documentar, sensul istoric al câmpului socio-profesional sau apelând la resursele
coreografiei, arhitecturii, „clovnanalizei” în promovarea acţiunilor cetăţeneşti.
A treia zi a fost dedicată rolului psihosociologiei în analiza mizelor politice
prin mai multe comisii: criză şi societate; democraţie şi participare; tineri, ine-
galitate socială şi periferie; forme de dezbatere politică. Am participat la prima
comisie, alături de Max Pagès, Nicole Aubert, Jacqueline Barus-Miche, Jean-Philippe
Bouilloud, Alexandre Dorna şi André Lévy. Un rezumat al intervenţiilor la această
dezbatere se găseşte în acest număr al revistei. Dezbaterile din comisii au fost
prezentate şi discutate într-o şedinţă plenară, sub genericul „grands témoins”,
animată de André Sirota. Comisia „crize” a fost prezentată de un observator extrem
de avizat, André de Peretti. A mai urmat o tablă rotundă sub genericul La psycho-
sociologie à l’épreuve des défis du futur, propunând o deschidere asupra domeniilor
purtătoare de mize sociale pentru viitor: gestionarea energiei şi prezervarea mediului
înconjurător, dezvoltarea şi convergenţa noilor tehnologii, înnoirea gândirii şi
acţiunii economice, evoluţia cadrului juridic şi cetăţenia. Bilanţul acestor trei zile a
fost prezentat de Eugène Enriquez şi Florence Giust-Desprairies.
La câteva zile după colocviu am cerut părerea lui Serge Moscovici asupra
acestei manifestări şi a relaţiilor dintre psihologia socială experimentală, instituţio-
nalizată, universitară, şi psihosociologia în calitate de cercetare–acţiune, practică şi
aplicată. Mi-a confirmat o ipoteză pe care i-am avansat-o: în anii 1973–1974, când
redactam teza de doctorat şi apelam la toate sursele disponibile în condiţiile de
atunci, ruptura între cele două direcţii nu se produsese încă. Fondatorii psiho-
sociologiei ocupau poziţii de profesori în universităţi (cazul lui Jean Maisonneuve
şi Jean Dubost, la Nanterre), nu se produsese încă o delimitare şi nu se întrevedea
schisma. Mişcările din 1968 au produs însă condiţiile despărţirii. Atunci unii
psihosociologi s-au implicat concret, au fost chiar promotori ai mişcărilor din
universităţi (cum au fost Didier Anzieu, Jean Maisonneuve şi Jean Dubost, la
Nanterre), au devenit militanţi, în timp ce experimentaliştii de laborator încă nu
erau afirmaţi satisfăcător şi nu constituiau un pol extrem de atractiv şi de puternic.
Astăzi însă situaţia s-a schimbat. Ar fi interesantă o dezbatere, faţă în faţă, a
protagoniştilor de acum.

Adrian Neculau