Programa

Studiul şi evaluarea personalităţii: probleme generale.

Abordarea clinică în studiul personalităţii.

Elemente de investigare şi evaluare clinică a personalităţii. Diagnoza personalităţii în context clinic.

Interviul clinic.

Instrumente clinice utilizate în evaluarea personalităţii.

1. Modele ale sănătăţii şi bolii

Cuvinte cheie: sănătate, boală, stare de bine, calitatea vieţii, model biomedical, model biopsihosocial.

2.1. Conceptul de sănătate

O caracteristică esenţială a psihologiei sănătăţii este, aşa cum arată şi numele disciplinei, focalizarea pe
sănătate. Psihologia sănătăţii se numără printre primele discipline care propune comutarea atenţiei de la boală către
sănătate. Astăzi se cunoaşte mai mult despre cauzele bolii decât despre factorii care contribuie la menţinerea
sănătăţii. Reconceptualizarea noţiunii de sănătate şi boală prin prisma noilor abordări reprezintă după unii autori a
doua “revoluţie medicală” (Yanovitz, 1992). Sănătatea nu mai este privită doar ca absenţă a bolii ci ca:

 stare complexă şi multidimensională

 stare relativă şi variabilă
 stare procesual-dinamică
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) definişte sănătatea ca "integritate anatomică şi funcţională, capacitate
de confruntare cu stresul fizic, biologic, psihic şi social, capacitate de protecţie împotriva îmbolnăvirilor şi morţii
premature, comfort fizic, psihic, social şi spiritual, ca stare de bine".

Sănătatea nu este o stare pe care o ai în întregime sau o pierzi în întregime. Starea de sănătate completă este
aproape la fel de iluzorie ca şi cea a fericirii. Complexitatea stării de sănătate este dată de dimensiunile,
componentele şi gradele diferite pe care le presupune:

I. Dimensiunile sănătăţii:

 biologică (anatomică, fiziologică şi biochimică);

 psihologică (cognitivă, emoţională, comportamentală);
 socio-profesională (roluri, relaţii, aspiraţii);
 spirituală (valori, religie, experienţe non-cotidiene)

II. Componentele sănătăţii :

 absenţa bolii, disfuncţiei şi dizabilităţii

 rezistenţă fizică şi fiziologică
 atitudinea pozitivă faţă de viaţă (a percepe scopul şi semnificaţia vieţii)
 asumarea controlului propriei vieţii
 acceptarea de sine
 relaţionare socială pozitivă
 stare subiectivă de bine

III. Grade ale sănătăţii:

 sănătate optimă
 sănătate
 sănătate aparentă
 sănătate precară
 sănătate foarte precară
Aşa cum reise din definiţia OMS, modelul de abordare a sănătaţii este unul holistic, ecologic, care are în vedere
atât dimensiunile sale multiple cât şi determinismul complex. Factorii care influenţează starea de sănătate pot fi
grupaţi în patru mari categori:

 factori de mediu (apă, aer, sol, fizici, chimici, biologici, sociali)

 stilul de viaţă (comportament alimentar, sexual, abuz de substanţe, stare emoţională)
 organizarea sistemului de îngrijire medicală şi politicile sanitare
 factori biologici

2.2. Conceptul de boală

Boala, ca şi sănătatea, este definită în mai multe moduri, în funcţie de perspectiva din care este privită:
 formă particulară de existenţă a materiei vii
 abatere de la normă
 consecinţă a unor agenţi patogeni sau traumatici
 semne, simptome, disfuncţii
 manifestarea eşecului în adaptare

Graniţa dintre starea de sănătate şi cea de boală nu este atât de distinctă precum s-ar crede. Sarafino descrie procesul
sănătate-boală ca şi un continuum, în care la un pol se situează sănătate optimă, respectiv starea de bine iar la celălat
dizabilitatea creată de boală, respectiv uneori moartea prematură (figura 2.1).

Moartea
Stare de

prematură bine

D5 D4 D3 D2 D1 C1 C2 C3 C4 C5

Figura 2.1. Relaţia de continuum sănătate-boală

 Agendă:

D1 = disatisfacţie C1 = conştientizare
D2 = distres C2 = cunoştinţe
D3 = disfuncţii C3 = convingeri
D4 = disease/boala C4 = comportament
D5 = dizabilitate C5 = sănătate optimă
D6 = death/moarte C6 = calitatea vieţii

2.3. Conceptul de stare de bine

În ultimii ani se pune un accent tot mai mare pe aspectele calitative ale stării de sănătate. Prin acestea nu se
diminuează rolul integrităţii somatice şi fiziologice a organismului dar se doreşte sublinierea faptului că sănătatea
înseamnă mai mult decât atât. În acest context două concepte devin relevante, şi anume : starea de bine şi calitatea
vieţii.

Starea de bine presupune :

 Acceptare de sine
 Relaţii pozitive cu ceilalţi
 Autonomie
 Control asupra propriei vieţi
 Sens şi scop în viaţă
 Dezvoltare personală

2.4. Conceptul de calitatea vieţii

Noţiunea de calitatea vieţii este complexă şi multidimensională. Calitatea vieţii poate fi evaluată în diverse domenii,
şi anume :

 Ecologic
 Economic
 Cultural
 Fizic
 Social
 Psihic

Dimensiunile calităţii vieţii relevante pentru starea de sănătate sau boală sunt :

 fizică (mobilitate, îngrijire personală, controlul reflexelor, absenţa durerii, vitalitate, energie)
 psihică ( reacţii emoţionale, funcţionare cognitivă)
 socială (relaţii interpersonale, comunicare, roluri)
 comportamentală (somn, alimentatiei, recreere, hobiuri)
 economică (financiar)
 independentă (sexualitate)

2.5. Modele ale sănătăţii şi bolii

Noua morbiditate a secolului XX solicită o paradigmă complexă de explicare, abordare şi tratare a

bolilor, direcţionată mai ales asupra prevenţiei lor prin intermediul identificării şi modificării factorilor de risc.
Stadiul actual al datelor dovedeşte că modelul tradiţional, bio-medical de explicare şi abordare a bolilor cronice este
restrictiv şi unilateral, neluând în considerare variabilele nonbiologice. Noua paradigmă, cea biopsihosocială
incorporează atât achiziţiile medicinei biologice, cât şi variabilele psihocomportamentale, sociale, culturale şi
ecologice ca factori importanţi în etiologia şi evoluţia bolilor (Matarazzo, 1980). Cele două modele diferă în funcţie
de modul cum răspund teoretic dar mai ales practic la întrebările de mai jos:

 Cine cauzează bolile?

 Cine este responsabil pentru boli?
 Ce afectează boala?
 Cum trebuie tratată boala?
 Cine este responsabil pentru tratament?
 Care este relaţia dintre soma şi psihic?
 Care este relaţia dintre sănătate şi boală?
 Care este rolul psihologiei în sănătate şi boală?
Prin răspunsurile pe care le oferă în practicile medicale, modelul bomedical este un model reducţionist (ia în
considerare doar factorii biologici), şi un cauzal de tip liniar(bacil – boală), încorporează dualismul cartezian
(departajează somaticul de psihic), pune accentul pe starea de boală, ignoră sănătatea, respectiv prevenţia bolilor, se
focalizează pe organul bolnav făcând abstracţie de persoană, medicul este responsabil de tratarea bolii .
Modelul biopsihosocial s-a dezvoltat ca reacţie la cel biomedical şi are următoarele caracteristici:
 Boala are o cauzalitate multifactorială
 Psihicul nu poate fi separat de fizic şi invers
 Subliniază atât sănătatea cât şi boala
 Pune accent nu doar pe tratament dar şi pe prevenţie
 Suferinţa organului induce suferinţă persoanei
 Responsabili de prevenţia bolilor, tratament şi recuperare nu este doar personalul medical, ci şi societatea şi
persoana în cauză.

2. Rolul cogniţiilor în sănătate

Cuvinte cheie: sanogeneză, patogeneză, stimă de sine, autoeficacitate, control, robusteţe, sentiment de coerenţă,
optimism.

3.1 Rolul teoriei social-cognitive a personalităţii în psihologia sănătăţii

În încercarea de a depăşi controversele privind rolul factorilor interni sau externi în înţelegerea
personalităţii, teoria social-cognitivă sugerează că personalitatea este întotdeauna un produs al interacţiunii dintre
organism şi mediu. Teoria social-cognitivă furnizează cadrul necesar pentru studierea relevanţei personalităţii în
contextul vulnerabilităţii şi rezistenţei la stres şi boală.

Teoria social-cognitivă rejectează taxonomii şi evaluări globale ale personalităţii tipice teoriei trăsăturilor şi
încearcă să ofere informaţii explicative despre mecanismele psihologice ce pot determina comportamentul uman.
Variabilele personale sunt derivate din înţelegerea mecanismelor şi proceselor cognitive care influenţează
funcţionarea individului în toate aspectele sale: motivaţional, emoţional, comportamental.

Conform teoriei social-cognitive comportamentul manifest rezultă din interacţiunea mecanismelor

psihologice cu factorii de mediu, deci comportamentul este în mare măsură discriminativ şi dependent de context.
Aceasta nu înseamnă negarea consistenţei personalităţii şi a diferenţelor individuale de către teoria social-cognitivă.
Stabilitatea personalităţii trebuie căutată la nivelul mecanismelor psihologice şi ale evenimentelor care le activează
iar specificitatea şi discriminarea la nivelul comportamentului manifest. Diferite comportamente pot să exprime
acelaşi mecanism. Opoziţia dintre consistenţa personalităţii în situaţii diverse de viaţă, susţinută de modelul
trăsăturilor şi specificitatea comportamentului, susţinută de modelul situaţionist dispare prin paradigma teoriei
social-cognitive. Variabilele personale sunt conceptualizate atât ca produs (al învăţării cognitiv-sociale) cât şi ca
proces (structuri care funcţionează “aici şi acum”). Adoptând acest punct de vedere, se recunoaşte şi se subliniază
flexibilitatea adaptării şi răspunsului uman. Prin studierea modului în care persoana selectează, evocă, structurează
cognitiv informaţia despre lume se crează un cadru valid de înţelegere a interacţiunii persoană-mediu. Contextele şi
situaţiile specifice nu pot afecta comportamentul decât prin intermediul mecanismelor cognitive. Omul este văzut
mai mult ca o fiinţă proactivă decât ca un organism reactiv la mediu. Premisa centrală a teoriei social-cognitive este
că omul îşi reglează comportamentul pe baza expectanţelor, a planificării şi predicţiei, a anticipării situaţiilor şi
consecinţelor acţiunilor întreprinse.

Rotter (1966) şi Bandura (1986) se numără printe primii autori care au subliniat rolul învăţării sociale în
dezvoltarea graduală şi sistematică a personalităţii. Autorii subliniază că facultatea de a gândi este la om un proces
modelat social, că ideile sunt internalizări ale practicilor sociale. Cogniţiile trebuie văzute nu numai ca proces ci şi
ca produs al factorilor sociali cum sunt rolul, poziţia, identitatea socială, comparaţiile cu indivizii din grupul de
referinţă. Se propune propune termenul de “sociocogniţie” pentru a descrie aceste influenţe. Un termen relaţionat cu
cel de sociocogniţie este cel de “reprezentare socială” propus de Moscovici (1986). Reprezentările sociale sunt
definite ca imagini mentale prin care oamenii fac atribuţii şi explicaţii cauzale; sunt sociale deoarece îşi au originea
în interacţiunea şi comunicarea umană, facilitând comunicarea indivizilor care aparţin aceloraşi grupuri sociale,
totodată furnizând şi un mijloc de a distinge diversele grupuri sociale. Deseori se utilizează şi alţi termeni, precum
convingeri, reprezentări mentale, scheme mentale sau cogniţie.

Teoria social-cognitivă a personalităţii plasează pe scara intereselor sale pe primul loc cogniţiile referitoare
la sine, lume şi viitor. Ele sunt cele care se interpun şi mediază relaţia dintre stocul de cunoştiinţe şi acţiune.
Capacitatea de a produce şi stoca reprezentări despre sine şi lume are importante consecinţe nu numai asupra
învăţării ci şi asupra proceselor motivaţionale prin includerea perspectivei viitorului. Reprezentările despre sine în
acţiuni viitoare pot să ajute sau să inhibe persoana în comportamentele sale. Pe această constatare se bazează
diversele forme de terapie prin imagerie. De exemplu, în desensibilizarea sistematică clienţii anxioşi sunt puşi să îşi
imagineze reuşite graduale în confruntarea cu situaţia anxiogenă.

Aşa cum am arătat mai sus, oamenii nu numai că reacţionează la mediu, dar mai ales acţionează asupra lui
luând în considerare semnificaţiile şi consecinţele evenimentelor. Oamenii au o nevoie fundamentală de semnificaţii.
Kreitler şi Kreitler (1992) propun teoria orientării cognitive a personalităţii în care elementul major este acordarea
de semnificaţii. Aceasta nu se produce ca un proces cognitiv raţional şi voluntar în care se cântăresc beneficiile şi
pierderile ci ca un proces dinamic în care convingerile şi motivaţiile orientează semnificaţia şi deci declanşarea
comportamentul. Atribuirea de semnificaţii implică procesări ale informaţiei despre stimul. Aceasta nu înseamnă că
procesarea se realizează întotdeauna cu acurateţe. Discriminarea şi integrarea informaţiei poate fi impietată de
diverşi factori, cum sunt presiunea timpului, aşteptări prea mari sau nevoi prea stringente. Prin procesări
informaţionale de tip subiectiv se ajunge de la stimuli obiectivi la “constructe personale”, termen preluat de la Kelly,
prin care lumea este percepută. Un astfel de construct personal este conceptul de sine (self-schema, self concept).
Conceptul de sine lansat de teoria social-cognitivă a stârnit un real interes în rândul cercetătorilor de diverse
orientări teoretice.
 Psihologia social-cognitivă admite că funcţionarea persoanei în lume implică, pe lângă reprezentări
cognitive, procese motivaţionale, comportamente sociale învăţate şi mecanisme fiziologice şi biochimice. Aceşti
factori contribuie, alături de cei situaţionali şi de procesele cognitive şi motivaţionale, la un anumit tip de
interacţiune individ-mediu. Factorii constituţionali pot intensifica răspunsul fiziologic şi emoţiile negative rezultate
din perceperea stimulului ca ostil sau ameninţător, după cum pot influenţa şi procesele cognitive de evaluare.
Paradigma social-cognitivă integrează tipurile de interacţiune genotip-mediu descrise de Plomin.

Prezentăm în continuare principalele dimensiuni cognitive ale personalităţii studiate în psihologia sănătăţii.

3.2. Autoeficacitatea

În teoria social-cognitivă a personalităţii, autoeficacitatea percepută reprezintă o variabilă centrală în

mecanismele de autoreglare a organismului la cerinţele mediului. Conceptul de autoeficacitate (AE), propus de
Bandura (1982) reprezintă un construct relevant pentru înţelegerea factorilor protectori la stres şi boală.

Conform definiţiei lui Bandura, autoeficacitatea se referă la "convingerea unei persoane în capacităţile sale
de a-şi mobiliza resursele cognitive şi motivaţionale necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date" (1988,
p. 1). AE percepută mai poate fi definită ca o anticipare a rezultatelor pozitive în acţiunile întreprinse datorită
cunoştinţelor şi abilităţilor posedate. Percepţia propriei competenţe modifică şi percepţia eşecului sau a performanţei
reduse; în aceste cazuri, insuccesul tinde să fie atribuit efortului redus investit în sarcină şi în mai mică măsură lipsei
competenţei necesare îndeplinirii sarcinii. Altfel spus, autoeficacitatea crescută se asociază cu atribuţii
autoprotectoare ale eşecului sau succesului.

AE ca proces cognitiv generează opţiuni, motivaţii, emoţii, idei şi comportamente. Persoana nu numai că îşi
evaluează abilităţile în lumina succeselor sau eşecurilor trecute, dar şi optează pentru anumite sarcini, îşi dozează
efortul, îşi monitorizează progresele în funcţie de experienţa anterioară. Aşa cum Bandura sugerează, evaluările
optimiste ale autoeficacităţii pot fi considerate un imbold suplimentar pentru intenţiile de acţiune şi pentru
persistenţa în depăşirea obstacolelor. Cu cât AE este mai accentuată cu atât nivelul de aspiraţie vizând atingerea
scopurilor propuse este mai înalt.

Convingerile despre AE afectează şi procesele gândirii şi atenţionale în direcţia potenţării sau reducerii
eficienţei lor. Persoanele cu AE percepută îşi focalizează atenţia înspre analiza şi găsirea de soluţii la problemele cu
care se confruntă. Cei ce au îndoieli asupra AE îşi îndreaptă atenţia spre propria persoană, fiind preocupate de
inabilitatea lor de a face faţă situaţiei; aceste gânduri intruzive interferează cu folosirea eficientă a potenţialului
intelectual, recanalizându-l de la cerinţele sarcinii la teama de insucces.

Anticiparea succesului sau eşecului declanşează emoţii pozitive sau negative, care la rândul lor vor
influenţa cogniţiile şi calitatea acţiunii întreprinse. Anxietatea este indusă de cele mai multe ori nu de stimulul sau
situaţia în sine ci de perceperea ineficienţei resurselor de coping. Cercetările au demonstrat că cei ce au convingerea
că nu pot face faţă situaţiei experienţează un nivel înalt de distres (Barlow, 1991). Percepţia copingului deficitar
poate fi acompaniată şi de percepţia inabilităţii de a controla anxietatea. Putem afirma că este vorba de o reacţie de
"frică la frică" care poate culmina cu atacul de panică.

Dacă percepţia propriei ineficacităţi în relaţie cu situaţiile ameninţătoare duce la anxietate, percepţia
inabilităţii de a atinge scopurile propuse duce la depresie (Pervin, 1993). Considerăm că percepţia ineficacităţii
personale este doar o componentă a depresiei. Alte cauze ale reacţiei de tip depresiv rezidă în tendinţa acestor
persoane de a-şi impune standarde înalte, scopuri stringente, dublate de un autocriticism excesiv.

Persoanele care se consideră pe sine ineficace tind să îşi limiteze comportamentele de iniţiere şi implicare
în sarcini; dificultăţile sarcinii sunt apreciate ca insurmontabile. În contrast cu acestea, persoanele confidente în
competenţa lor vor căuta căi diferite de a exercita control asupra mediului şi de a obţine performanţele dorite.
Relaţia semnificativă dintre cele două variabile (eficacitate şi comportament) este ilustrată de cercetările care
demonstrează că terapia focalizată spre creşterea AE ajută persoanele fobice să-şi depăşească frica şi să adopte
comportamente adecvate (Bandura, 1982). AE s-a dovedit a corela semnificativ şi cu succesul renunţării la fumat
sau cu toleranţa durerii fizice (Karoly, 1993).
 Foarte recent interesul lui Bandura şi a colaboratorilor săi s-a îndreptat spre investigarea relaţiei dintre AE
şi funcţionarea sistemului imun. Astăzi există dovezi certe că stresul excesiv deteriorează capacitatea de apărare a
organismului (Glaser şi Kielcolt-Glaser, 1994). Cercetările lui Bandura şi colab. (O'Leary, Bandura, Brown, 1990)
demonstrează că AE percepută are un important rol de "tampon" între stres şi impactul lui asupra sistemului imun.
Creşterea nivelului celulelor T (cunoscute ca având rol în distrugerea celulelor canceroase şi a viruşilor) a fost
demonstrată pe subiecţii cu fobie de şerpi implicaţi în antrenamentul de dobândire a sentimentului de AE (O'Leary,
1990 b). Percepţia ineficacităţii proprii în controlul stresorilor activează de asemenea şi sistemul endogen opioid
care s-a dovedit a fi un mediator al competenţei sistemului imun (Bandura, Cioffi şi Taylor, 1988).

Evaluarea acurată sau nu a AE se bazează, conform teoriei lui Bandura (1986) pe patru surse majore de
informaţii:

 performanţele anterioare;
 experienţa dobândită prin învăţarea vicariantă;
 persuasiunea verbală şi
 starea fiziologică din momentul anticipării şi desfăşurării sarcinii.
Bandura sugerează existenţa şi a altor surse pentru conturarea convingerii de AE. Aşa este grupul de apartenenţă,
clasa socială; percepţia colectivă a AE influenţează într-o oarecare măsură AE individuală.

Nu fără de critici, considerăm conceptul de AE ca fiind unul major în categoria convingerilor despre sine
cu rol în menţinerea sănătăţii.

3.3. Stima de sine

Stima de sine (SS) este o componentă a schemei cognitive referitoare la sine şi este definită în multiple
moduri. Unii autori văd SS ca reprezentând o evaluare globală a propriei persoane (Rosenberg, 1965); alţi
cercetători sugerează că SS este determinată de combinaţia dintre evaluarea propriei valori şi abilităţile de a atinge
scopurile dorite cu sentimentele rezultate din procesele de evaluare. În opinia noastră stima de sine încorporează
ambele aspecte; fiind o atitudine care descrie gradul în care persoana are tendinţa de a se autoevalua pozitiv şi de a
respinge atributele negative, stima de sine are atât componente cognitive cât şi afective (ca de altfel toate
atitudinile). Stima de sine nu decurge din procesări informaţionale "la rece" despre sine. Omul nu poate gândi despre
sine detaşat, neimplicat afectiv. El se simte bine sau rău în funcţie de termenii favorabili sau negativi prin care se
judecă pe sine.

SS este considerat a fi un concept-cheie în diverse discipline ale psihologiei: socială, clinică, a sănătăţii, a
personalităţii, a dezvoltării. Ideea că oamenii au o nevoie fundamentală de stimă de sine nu este nouă în psihologie.
Acum un secol Wiliam Janes (1890) nota: "stima de sine este o dotare elementară a condiţiei umane". Alţi autori
apreciau că stima de sine este un factor de protecţie împotriva angoasei existenţiale, atunci când omul este
confruntat cu propria fragilitate şi cu condiţia sa de muritor.

Dispoziţia de a se autoevalua este învăţată în procesul socializării când persoana devine conştientă de
valoarea proprie prin raportările la ceilalţi. Caracteristicile cogniţiilor şi sentimentelor despre sine sunt un rezultat al
experienţelor anterioare în care succesul sau eşecul îndeplinirii scopurilor şi sarcinilor propuse au un rol
determinant. Cogniţiile şi sentimentele despre sine stimulează persoana să se comporte în maniera în care îi permite
să îşi întărească imaginea de sine. De aceea SS este conceptualizată ca o caracteristică cognitivă de autoprotecţie şi
autoîntărire (Kaplan, 1996).

Persoanele cu tendinţe de autoevaluare negativă, datorită anticipării eşecului, tind să experienţeze afecte
negative de genul depresiei, anxietăţii, mâniei. SS este considerată a fi o caracteristică esenţială în sănătatea mentală.
Este dificil însă de identificat dacă stima de sine este un predictor sau un indicator al sănătăţii mentale şi stării de
bine. Aron Beck relevă rolul major al SS scăzute asociată cu evenimente de viaţă negative în declanşarea şi
menţinerea depresiei. Deşi confirmată asocierea stimei de sine scăzute cu depresia, natura relaţiei este controversată.
Există teorii care explică depresia prin prezenţa SS redusă ca trăsătură generală, relativ stabilă. Alţi autori
conceptualizează SS ca o consecinţă a activării diferenţiate: persoanele cu SS crescută sunt activate de afecte
pozitive iar persoanele cu SS redusă de afectele negative. Al treilea punct de vedere, de origine psihanalitică,
consideră sursele sentimentului de autoevaluare şi autoapreciere ca fiind externe, în sentimentele de iubire şi
aprobare furnizate de ceilalţi.

Dacă depresia este o expresie a cogniţiilor negative despre sine, în acelaşi timp poate fi considerată şi un
mecanism defensiv pentru contracararea acelor cogniţii negative. Adoptarea unei imagini de sine negative oferă
persoanei posibilitatea de a se elibera de încercări viitoare de a acţiona în direcţia menţinerii stimei de sine. Cu alte
cuvinte, convingerile negative referitoare la sine previn dezamăgiri viitoare şi minimalizează impactul eşecurilor.
Stima de sine crescută se asociază cu expectanţe pentru succes, cu optimism privind performanţele viitoare, cu lupta
pentru atingerea scopului şi persistenţa în depăşirea obstacolelor.

SS este interpretată ca o variabilă individuală relevantă în procesul stresului şi bolii. Se asumă că SS

influenţează evaluarea stimulilor, a resurselor de coping şi moderează efectele confruntării cu circumstanţele
stresante.

3.4. Locus de control

Conceptul de locus de control (LOC) este introdus de Rotter (1966). Autorul argumentează că atitudinile şi
convingerile privind relaţia cauzală dintre comportament şi efect se conturează ca o caracteristică de personalitate
globală şi relativ stabilă. Conceptul îşi are originea în teoria învăţării sociale şi defineşte modul în care o persoană îşi
explică succesul sau eşecul prin cauze de tip intern sau extern, controlabile sau necontrolabile.

 Locusul de control intern implică convingerea că puterea şi controlul personal pot influenţa
evenimentele, că succesele proprii se datorează aptitudinilor şi muncii depuse.
 Locusul de control extern se referă la convingerea că puterea personală are un efect minim asupra
evenimentelor, acestea fiind cauzate de destin, şansă sau puterea altora.
Rotter relaţionează conceptul de LOC cu alte variabile din psihologia personalităţii cum sunt: alienarea, competenţa,
autonomia, nevoia de succes, atribuirea ş.a.

Diferenţele individuale în control se manifestă la trei nivele distincte:

(a) cognitiv, convingerea privind posibilitatea de a exercita control asupra evenimentelor;

(b) preferinţa şi nevoia controlului; şi
(c) comportamental - efortul depus pentru a obţine controlul.
Rotter (1975) consideră că dezvoltarea unei tendinţe interne sau externe a LOC depinde de situaţiile
obiective şi de tipul de cultură şi societate. Pentru dezvoltarea internalităţii, situaţiile obiective cu un nivel minim de
libertate şi opţiuni sunt o condiţie sine qua non. Când un cadru social interpersonal este controlat de o putere ostilă
sau arbitrară, ca în cazul societăţilor dictatoriale, persoanele vor avea tendinţa să-şi interiorizeze convingerea
controlului extern. În acest sens există o strânsă relaţie între LOC şi conceptul lui Seligman (1975) de neajutorare
învăţată.

Studii interculturale confirmă diferenţele în LOC între societăţile tradiţionale (musulmane sau hindu) şi
cele occidentale. Societatea tradiţională nu numai că nu sprijină prin normele şi valorile sale internalitatea, dar
uneori chiar o reprimă sau blamează. Societatea vestică valorizează controlul intern iar persoanele din aşa numita
categorie "self-made man" se bucură de apreciere din partea semenilor şi a instituţiilor sociale. Diferenţe în LOC s-
au constatat şi în grupuri etnice diferite în cadrul aceleaşi societăţi, dar cu statut socio-economic diferenţiat. Astfel
copiii evrei din Israel au dovedit internalitate mai accentuată decât cei arabi din aceaşi ţară; copiii chinezi din SUA
s-au dovedit mai externi decât cei americani, la fel ca şi copii negri din Africa de Sud faţă de cei albi. Formarea
internalităţii la copii se asociază şi cu atitudini parentale consecvente, clare şi lipsite de confuzie, educativ-
constructive, ce acordă încredere, autonomie şi întăriri pozitive. Deşi internalitatea nu este o expresie a unor
capacităţi intelectuale superior dezvoltate, ea are un rol motivaţional pozitiv pentru acţiune şi performanţă.

În prezent există conceptualizări diferite a LOC. Rotter descrie LOC ca o trăsătură unidimensională,
privind controlul personal asupra unei arii largi de domenii ale vieţii. Alte studii, utilizând analiza factorială
interpretează LOC ca fiind o trăsătură bidimensională: o dimensiune referindu-se la controlul asupra scopurilor şi
succeselor personale, iar a doua - la controlul asupra sistemului socio-economic şi politic. Studii recente susţin
modelul bidimensional, făcând totodată distincţia între controlul în situaţii specifice şi controlul generalizat.
Totodată, se arată că oamenii tind să adopte, o dată cu înaintarea în vârstă sau prin confruntarea cu anumite
experienţe negative de viaţă (ex. şomajul), o orientare predominant externă. Există opinii care interpretează LOC ca
un continuum, aceiaşi persoană putând manifesta orientare externă sau internă în funcţie de situaţie sau de rolul
profesional.

Cercetări experimentale subliniază importanţa includerii LOC în studiul stresului, sugerându-se rolul de
factor protector al LOC intern. Mecanismul ipotetic prin care LOC extern devine o formă maladaptativă în condiţiile
de stres se referă la modificările de la nivel biologic, subiectiv şi comportamental pe care perceperea incapacităţii de
control le poate induce. Se apreciază că persoana cu orientare internă este:

(a) receptivă la informaţiile utile furnizate de mediu;

(b) preocupată de aptitudinile sale în succes şi eşec;

(c) rezistentă la încercările externe de a fi influenţat şi

(d) va lua iniţiativa în a-şi îmbunătăţi condiţiile de mediu.

Prin aceste caracteristici devine o persoană rezistentă la stres. Există cercetători care consideră că în anumite
circumstanţe un nivel înalt de internalitate devine contraproductivşi că doar o internalitate moderată determină
ajustări eficiente la stres. Antonovski (1991) interpretează contradicţiile rezultatelor privind efectul LOC în stres
prin distincţia pe care o consideră necesară între tipurile de LOC. Externalitatea poate fi defensivă (când persoana
atribuie eşecul factorilor externi, protejându-se astfel pe sine) şi pasivă (care este expresia percepţiei lipsei de
control, cu efecte negative). Internalitatea, de asemenea se poate manifesta în două moduri: responsabilă (exprimând
dorinţa de a-şi asuma controlul şi responsabilitatea pentru succes şi eşec) şi culpabilizantă (subiectul autoblamându-
se pentru eşecuri dar în acelaşi timp neacordând suficientă importanţă succeselor). Autorul sugerează că doar
internalitatea responsabilă este o sursă de sanogeneză.

3.5. Robusteţea

Conceptul de robusteţe (hardiness) a fost introdus de Kobasa (1979) ca fiind o variabilă individuală cu
semnificaţie în rezistenţa la stres. Robusteţea a fost definită ca o dispoziţie de personalitate, manifestă la nivel
cognitiv, emoţional şi comportamental. Trăsătura rezultă din percepţia controlului personal, al valorii şi
semnificaţiei implicării şi din percepţia evenimentelor şi schimbărilor de viaţă ca stimulante. Conform autoarei,
robusteţea implică următoarele trei caracteristici:
 control
 angajare
 provocare/stimulare.
Controlul exprimă convingerea că evenimentele pot fi controlate şi influenţate; această convingere nu implică
expectaţii naive privind un control total al evenimentelor ci mai degrabă perceperea abilităţilor proprii de a se
raporta activ la mediu, de a-şi asuma cu responsabilitate propria soartă.

Angajarea exprimă tendinţa implicării şi persistenţei în scopul propus, convingerea că evenimentele au sens şi
semnificaţie. Altfel spus, angajarea se referă la abilitatea de a crede în importanţa acţiunilor întreprinse, de a avea un
interes real pentru diversele domenii ale vieţii: profesie, familie, relaţii interpersonale, instituţii sociale.

Provocarea este o caracteristică a robusteţii ce derivă din percepţia schimbărilor ca un aspect normal al vieţii
care pot oferi şanse de dezvoltare personală; datorită flexibilităţii cognitive şi toleranţei ambiguităţii experienţele noi
sunt căutate şi interpretate ca situaţii stimulante şi benefice. Provocarea se exprimă şi prin tendinţa orientării spre
viitor.
 Constructul de robusteţe a fost elaborat pe baza rezultatelor unui studiu prospectiv ce a urmărit timp de
şapte ani peste 900 de subiecţi din punctul de vedere al relaţiei dintre nivelul stresului şi incidenţa bolilor. Datele
cercetării susţin că anumiţi subiecţi rămân sănătoşi în ciuda stresului intens la care sunt supuşi datorită unor
particularităţi de personalitate descrise de autori sub numele de robusteţe. Robusteţea este o caracteristică ce se
structurează prin experienţele bogate, variate şi recompensatorii avute în copilărie, adolescenţă şi tinereţe.
Fundamentul teoretic al conceptului se bazează, după afirmaţia autorilor, pe teoria psihologiei existenţiale a lui E.
Fromm şi pe principiile psihologiei lui G. Allport. Astăzi conceptul este inclus în categoria factorilor cognitivi ce
exprimă atitudini şi convingeri faţă de lume şi a generat în ultimul deceniu un considerabil interes şi un număr
apreciabil de cercetări.

3.6. Sentimentul de coerenţă

Experienţe de viaţă concrete şi dramatice ale unor semeni au influenţat în mod covârşitor activitatea de
sociolog şi cercetător a lui Antonovski. În urma interviurilor cu supravieţuitorii lagărelor de concentrare, absolventul
eminent în sociologie a universităţii Harvard este impresionat de atitudinea pozitivă faţă de viaţă şi de echilibrul
emoţional a unora dintre aceştia. Ce determină situarea unor supravieţuitori ai holocaustului spre polul de bunăstare
psihică şi fizică a continuumului sănătate-boală? Care este secretul nu doar al rezistenţei psihice şi fizice
evenimentului traumatic, dar şi al recuperării din experienţe ce au anihilat psihic şi/sau fizic atâtea mii de oameni?
După trei decenii de cercetări în sociologia medicală, Antonovski, devenit unul dintre cei mai prodigioşi cercetători
ai domeniului, consideră că poate aproxima răspunsul. "Misterul" menţinerii sănătăţii în ciuda unor adversităţi
uneori extreme, poartă numele în opinia autorului de sentiment de coerenţă (sense of coherence).

Relaţia dintre stres, coping şi sănătate este întâi schiţată de Antonovski în cartea Health, Stress and Coping
încă din 1979 când, prea puţini psihologi îşi îndreptau atenţia spre această asociere. "Dezvăluirea" secretului
sănătăţii este făcută de autor în celebra sa carte Unraveling the Mistery of Health (1987); iar parcursul ştiinţific al
autorului, de la observaţii empirice la formulări riguroase ale modelului de sanogeneză, este redat în Personal
Odyssey in Studying the Stress Process (1990).

Sentimentul de coerenţă (SC) este definit de autor ca o orientare cognitivă globală ce exprimă gradul în
care persoana are convingerea că:

(a) stimulii externi şi/sau interni întâlniţi pe parcursul vieţi sunt explicabili şi predictibili;
(b) are resurse de a face faţă stimulilor;
(c) solicitările au sens şi scop, deci implicarea şi investiţia de efort este justificată.
SC nu este conceptualizat de autor ca o trăsătură de personalitate în sensul clasic al conceptului de trăsătură. În ciuda
numelui, sentimentul de coerenţă nu se referă nici la un aspect emoţional al personalităţii. SC este "o caracteristică
esenţialmente cognitivă ce exprimă modul persoanei de a percepe, judeca şi interpreta lumea şi pe sine". Indiferent
că îi spunem sentiment, convingere sau imagine coerentă despre lume şi sine, coerenţa derivă din sinteza celor trei
caracteristici descrise în definiţie:

 comprehensiune
 control
 scop
Comprehensiunea se referă la gradul în care persoana poate înţelege situaţia prin care trece, îi poate atribui
un sens. Informaţia generată de situaţie este decodificată la nivel cognitiv ca fiind clară, structurată, consistentă şi nu
haotică, redundantă, accidentală sau inexplicabilă. O persoană cu SC anticipează evenimentele din viitor datorită
caracterului lor previzibil. Chiar atunci când evenimentele se derulează intempestiv ele pot fi explicate şi ordonate.
Comprehensiunea nu are de-a face cu dezirabilitatea situaţiei. Moartea, războiul, eşecul pot avea loc, dar persoana le
poate găsi explicaţii.

Controlul este definit ca şi capacitatea persoanei de a percepe existenţa unor resurse disponibile în vedera
confruntării cu evenimentele stresante. "Resursele disponibile" nu se referă doar la capacităţile personale de a face
faţă situaţiei; în această categorie se includ toate resursele la care persoana poate apela în caz de nevoie: soţ/soţie,
prieteni, colegi, divinitate, medic, organizaţie etc. În măsura în care persoana percepe resursele personale şi sociale,
ea nu se va simţi victima destinului chiar dacă evenimentele trăite au semnificaţii personale negative.

Scopul se referă la percepţia unei finalităţi necesare sau dorite. Scopul subliniază importanţa implicării
individului în procesul de decizie şi modelare a situaţiilor de zi cu zi, sau a celor care determină destinul personal.
Evenimentele care se includ în categoria celor cu scop perceput tind să fie văzute ca incitante şi demne de implicare.
Aceasta nu înseamnă că a pierde pe cineva apropiat, a fi concediat sau a te supune unei intervenţii chirurgicale sunt
evenimente percepute de o persoană cu SC ca fiind incitante. O astfel de persoană va considera important
mobilizarea efortului pentru a face faţă situaţiei nedorite şi pentru a o depăşi. Dacă primele două componente
vizează mai ales caracteristici cognitive ale SC, cea din urmă reprezintă elementul motivaţional al SC.
Aşa cum am arătat, SC este definit ca o orientare generală de a vedea lumea, şi pe sine în raport cu ea.
Definirea constructului ridică problema "graniţei" acestei lumi. Ce reprezintă lumea pentru un individ? Cu siguranţă,
în lumea personală nu au relevanţă directă evenimentele de pe întregul mapamond. Este clar că fiecare dintre noi ne
stabilim graniţele propriei lumi. Considerăm că este mai puţin important dacă persoana înţelege, controlează,
percepe finalitatea sau nu a evenimentelor care au loc în afara acestor graniţe. Diferenţele individuale se manifestă
nu numai în gradul SC dar şi în ceea ce percepe persoana ca fiind lumea sa. Pentru unii această lume este mai
îngustă, pentru alţii mai largă. Conform lui Antonovski, oricât de îngustă ar fi lumea unei persoane ea include în
mod obligatoriu patru sfere: lumea interioară (a propriilor gânduri şi sentimente), sfera relaţiilor interpersonale
(familie, prieteni, colegi), activitatea definitorie pentru individ (ex. profesie) şi probleme existenţiale (ex. eşec,
conflicte, izolare, decese). A înţelege, a avea control şi a percepe rostul acestor patru sfere (cel puţin, am adăuga noi)
reprezintă conţinutul sentimentului de coerenţă. În opinia personală, a nega importanţa uneia din aceste patru sfere
implică de asemenea SC redus.

Conform lui Antonovski (1987), SC se formează în perioada copilăriei şi a adolescenţei şi se stabilizează în

jurul vârstei de 30 de ani, ca o caracteristică cognitiv-motivaţională relativ stabilă. Care sunt sursele formării SC?
Antonovski (1991) citează trei surse majore care conduc la SC:

 consistenţa experienţelor
 dificultatea sarcinilor
 participarea la decizie.
Consistenţa experienţelor reflectă nevoia umană de stabilitate. Dacă persoana se confruntă constant cu
mesaje diferite, haotice, uneori chiar contradictorii îi va fi dificil să înţeleagă lumea sa, să-şi înţeleagă propriile
gânduri, sentimente sau comportamente. Evident, consistenţa nu implică rigiditatea sau identitatea situaţiilor; totuşi,
chiar într-o lume în continuă schimbare sunt necesare anumite reguli, repere, criterii pentru stabilirea priorităţilor.
Fără o anumită continuitate între trecut, prezent şi viitor, fără un minim grad de integrare şi armonie, ajungerea la un
înţeles (comprehensiune) asupra lumii şi propriei persoane este periclitată.

Echilibrul dintre dificultatea sarcinilor şi resurse determină conturarea controlabilităţii. Dificultăţile ce

exced sau subestimează capacităţile de a face faţă sunt nebenefice pentru formarea controlabilităţii. Din nou se
scoate în evidenţă efectul negativ nu doar al supraîncărcării ci şi al subsolicitării.

Participarea la decizii şi la hotărârea efectelor furnizează cadrul necesar înţelegerii scopului acţiunii. Când
altcineva decide în locul unei persoane, aceasta este transformată în obiect. Chiar dacă nu întotdeauna se poate vorbi
de decizii proprii (ex. în acest sens sunt copiii care nu pot lua în calcul datele problemei pentru a lua o decizie)
importantă este participarea şi înţelegerea motivului pentru o opţiune sau alta. Nu pot fi omise nici originile
culturale, sociale sau etnice ale SC.

Mai multe cercetări au explorat relaţia dintre SC şi starea de sănătate în condiţii de stres. În general, datele
converg spre concluzia că persoanele cu SC puternic tind să îşi menţină sănătatea chiar în condiţii de stres acut, în
timp ce persoanele cu SC slab sunt mai vulnerabile la stres şi la boală. Se presupune că intervin următoarele
mecanisme ce relaţionează SC cu starea de sănătate: prin evaluări cognitive mai puţin ameninţătoare a factorilor de
stres reactivitatea emoţională şi fiziologică este mai redusă; prin adoptarea unor forme de coping adecvate situaţiei
problema stresantă este soluţionată, redusă sau tolerată; prin practicarea unor comportamente sănătoase (alimentaţie,
exerciţiu fizic, consum redus de alcool etc.) starea de sănătate este întărită.
3.7. Optimismul

Publicarea cărţii Helplessness: on Depression, Development and Death de către Seligman şi colab. (1975),
unde prin contrast cu aspectul cercetat autorul pomeneşte de "optimism învăţat", poate fi considerat momentul care
iniţiază studiile asupra optimismului. De altfel, 16 ani mai târziu Seligman publică o carte intitulată Learned
Optimism, carte care indică noua orientare din Psihologia Sănătăţii.
Scheier şi Carver (1992) definesc dispoziţia spre optimism ca tendinţă generală, relativ stabilă, de a avea o
concepţie pozitivă asupra viitorului şi experienţelor vieţii. Conceptul este derivat din teoria autoreglării
comportamentului în funcţie de anticiparea efectelor. În acest sens, optimismul mai este definit ca o structură
cognitiv-motivaţională caracterizată prin reprezentări mentale şi expectanţe pozitive privind atingerea scopurilor
propuse. Persoanele care privesc viaţa cu optimism - evaluează pozitiv mediul social şi fizic, investesc mai mult
efort pentru a preveni problemele sau pentru a le transforma, savurează mai mult viaţa, se ajustează mai eficient la
stres şi boală.

În contrast cu optimismul este descris stilul pesimist - caracterizat prin expectaţii negative privind efectul
acţiunilor întreprinse. Pesimiştii reacţionează la situaţii problematice şi dezamăgiri prin renunţare, evitare şi negare.
Repercusiunile stilului pesimist sunt agravate de asocierea cu un stil atribuţional intern, stabil şi global. Pesimismul
din perioada de tinereţe s-a dovedit a corela cu deteriorarea stării de sănătate la adultul de vârstă medie şi înaintată
prin mecanisme imunologice.

Optimismul este interpretat ca o "trăsătură magică" în predicţia sănătăţii şi a stării de bine, a emoţiilor
pozitive şi a recuperării din boală. În studiile lui Scheier şi Carver (1986) efectuate pe un lot de paciente cu cancer
mamar şi pe un grup de pacienţi supuşi unei intervenţii chirurgicale cardiace, optimismul a apărut a fi un bun
predictor în recuperarea post-chirurgicală şi rata de supravieţuire.

Prezenţa optimismului la studenţi la început de semestru a corelat semnificativ cu un număr redus de

simptome somatice la sfârşitul semestrului şi a sesiunii de examene (Scheier şi Carver, 1989). S-au pus în evidenţă
mai multe căi prin care optimismul influenţează sănătatea fizică şi psihică. În primul rând se sugerează că
optimismul influenţează efortul oamenilor de a evita bolile prin atenţia acordată informaţiilor despre factorii de risc;
în al doilea rând se afirmă că optimismul este un predictor pentru copingul activ în situaţiile de stres şi pentru
utilizarea redusă a formelor de coping evitativ, prin negare şi retragere; de asemenea, optimismul poate influenţa
starea de sănătate şi prin tendinţa de a-şi menţine dispoziţia afectivă pozitivă chiar în situaţii de stres acut. Există şi
autori care încearcă să dovedească că nu atât prezenţa optimismului are efect benefic asupra sănătăţii, cât absenţa
pesimismului, cu efectul său imunosupresiv.

Din argumentele aduse, rezultă că optimismul este o caracteristică care are întotdeauna efecte benefice. În ciuda
unor rezultate încurajatoare, au apărut o serie de întrebări privind efectul optimismului, în special în cazul aşa-
numitului optimism nerealist sau naiv. Autorii dovedesc că optimismul poate corela cu efecte negative în cel puţin
două situaţii: când optimismul determină un comportament pasiv iar efectul pozitiv este aşteptat de la şansă,
divinitate sau ajutorul unui prieten; sau în situaţiile care deşi sunt netransformabile, optimistul persistă cu tenacitate
în schimbarea lor.

3. Stresul şi riscul pentru boală

Cuvinte cheie: sindrom general de adaptare, stres, eustres, distres, evenimente critice de viaţă, evaluare, coping,
sindrom burn-out, suport social.

5.1. Noţiuni introductive

S-a împlinit o jumătate de secol de la primele formulări experimentale şi teoretice ale teoriei stresului de
către Hans Selye. De la munca de pionierat a lui W. Cannon şi H. Selye şi până în prezent s-a acumulat un număr
impresionant de date, cercetări, monografii. În ciuda criticilor şi impreciziilor, teoria stresului suscită în continuare
interes din partea specialiştilor din diversele domenii ale ştiinţelor biologice şi sociale. În încercarea de a câştiga o
mai mare rigurozitate, teoria stresului îşi asimilează noile achiziţii ale neuroştiinţelor, ale celor cognitive şi
comportamentale, propunând abordări multi şi interdisciplinare. Utilitatea conceptului este dovedită şi de faptul că
discipline noi conturate, cum sunt Psihologia Sănătăţii, Medicina Comportamentală sau Psihoneuroimunologia
includ stresul ca un concept-cheie în modelele explicative ale sănătăţii şi bolii.

Costurile societăţii legate de efectele stresului sunt extrem de mari. Organizaţia Mondială a Sănătăţii
estimează că 50% din totalul cauzelor de mortalitate şi morbiditate se datorează stilului de viaţă, în care stresul are
un rol preponderent în adoptarea unor comportamente inadecvate (WHO, 1989). Bolile cardiovasculare, tulburările
mentale, dependenţa de substanţe au devenit boli ale civilizaţiei.

Stresul a fost şi rămâne unul dintre cele mai disputate concepte din istoria ştiinţei. Astăzi nimeni nu poate
nega că definirea stresului diferă flagrant în funcţie de perspectiva disciplinei ştiinţifice din care ea este elaborată.
Fiziologii şi endocrinologii dovedesc experimental că stresul este un răspuns al organismului la stimulările externe;
sociologii ne sugerează că stresul se datorează caracteristicilor mediului în care trăim, iar psihologii argumentează
că stresul rezultă din perceperea unei stări de autoineficienţă.

Constatăm că diferitele definiţii ale stresului au dus şi la confuzii terminologice. Nu de puţine ori stresul
este confundat cu anxietatea. Identificăm confuzii frecvente şi între termenul de stres şi activare (arousal). Această
confuzie a dus la utilizarea termenului de distres ca echivalent a hiperactivării simpatice. Echivalarea termenului de
stres cu cel de activare are semnificaţia implicită că un scop major al individului este menţinerea homeostaziei
(adică un anumit nivel mediu al activării). Zuckerman (1991) dovedeşte că există persoane care caută în permanenţă
menţinerea unui nivel ridicat de activare prin căutarea de senzaţii. S-au formulat şi opţiuni de reducere a termenului
de stres la cel de coping, considerându-se că acesta din urmă concentrează esenţa fenomenului de stres (Lazarus,
1987). Definiţiile inoperante ale stresului au determinat asimilarea de către unii psihiatri a noţiunii de stres cu cea de
boală psihică (Bech şi colab., 1982). Este adevărat că folosirea termenului de stres oferă avantajul de a evita
conotaţiile negative ale unui diagnostic de nevroză sau hipomanie. În opinia noastră, distresul nu poate fi echivalat
cu psihopatologia. Faptul că o persoană experienţiază anxietate sau instabilitate nu înseamnă în mod necesar că ea
suferă de o tulburare nevrotică; în acelaşi timp anxietatea sau depresia nu epuizează consecinţele stresului.

5.2. Precursori ai teoriei stresului

Primele observaţii privind adaptarea organismului la mediu datează din antichitate. Hippocrate considera că
boala nu e numai suferinţă şi leziune (pathos) ci şi efortul organismului de a-şi restabili echilibrul (ponos).

Mult mai recent, când progresele ştiinţei au permis cercetări mai riguroase, biologii şi fiziologii secolului al
XIX-lea au semnalat înaltul grad de organizare a lumii vii care facilitează o adaptare activă. C. Bernard (1878)
indică capacitatea organismului de a-şi menţine constant mediul intern în raport cu stimulii externi. Procesul de
adaptare activă al organismului la mediu extern în continuă schimbare este posibil datorită unor mecanisme
dinamice, compensatorii, de neutralizare şi corectare a disfuncţiilor survenite.

Termenul de stres, a cărui semnificaţie originară era de adversitate, dificultate, suferinţă, poate fi găsit încă
din secolul al XIV-lea. Trei secole mai târziu, termenul este folosit mai ales în inginerie, desemnând acea forţă sau
presiune care deformează corpurile. Modificarea structurii sub influenţa acelei forţe este desemnată prin noţiunea de
strain (Levi, 1985). Persistenţa acestei interpretări o regăsim la autorii contemporani care asimilează stresul cu
cerinţele externe care exercită presiuni asupra organismului. De abia în secolul al XIX-lea conceptul de stres este
preluat de ştiinţele biologice. El este utilizat iniţial cu sensul de boală mintală. Sir William Osler (cit. în Hinkle,
1973) echivala stresul cu “muncă multă şi cu probleme”.

La începutul secolului al XX-lea, fiziologul american Walter Cannon (1929), utilizează termenul de stres
pentru a demonstra existenţa unor mecanisme homeostatice specifice de protejare a organismului împotriva agenţilor
perturbatori (1929). Aceste mecanisme de natură fiziochimică, enzimatică, endocrină şi nervoasă, menţin
temperatura corpului, pH, nivelul sanguin de glucide, lipide, proteine, minerale constante în condiţiile modificării
factorilor externi. Cannon (1932) are meritul de a fi dovedit experimental implicarea multiplă şi complexă a
sistemului simpato-adrenal şi ai mediatorilor medulosuprarenali în adaptarea organismului la stimulii fizici şi psihici
din mediu. Cannon foloseşte termenul de stres în legătură cu reacţia autonomă a organismului, denumită "reacţie de
urgenţă", binecunoscută astăzi în literatură sub numele de reacţie "luptă sau fugă" (fight or flight). Datele
experimentale obţinute de Cannon sunt printre primele dovezi ce indică participarea sistemului endocrin la adaptarea
organismului la schimbările bruşte ale ambianţei. Deşi fiziologul american a studiat doar adaptarea de scurtă durată
la situaţii acute şi nu a detaliat alte posibile reacţii, prin cercetările sale, W. Cannon este considerat cel mai
important precursor al teoriei stresului.

Contribuţii la problematica adaptării şi indirect a stresului aduce şi I. Pavlov prin teoria învăţării bazate pe
reflexe condiţionate cu funcţii anticipative. Teoria lui S. Freud despre nevroză şi mecanismele inconştiente de
apărare abordează dintr-un punct de vedere complet nou problematica adaptării individului la situaţii conflictuale.
Aproape concomitent cu Selye, fiziologul francez A. Reylly îşi publica teoria "sindromul de iritare", care descrie
importanţa răspunsului sistemului nervos autonom atunci când organismul este expus la diverse noxe.

5.3. Modelul fiziologic şi teoria răspunsului

Modelul fiziologic, numit şi model biologic îşi are originea în cercetările lui H. Selye şi pune accentul pe
răspunsul organismului la stimulii nocivi din mediu. Stresul este definit de Selye ca o stare a organismului
manifestată prin reacţii nespecifice ca răspuns la agenţii perturbanţi. Stresul biologic, iniţial descris sub numele de
sindrom general de adaptare (SGA), comportă trei faze:

 reacţia de alarmă
 stadiul de rezistenţă
 stadiul de epuizare.
Investigând mecanismele fiziologice şi consecinţele SGA, Selye (1968, 1980) demonstrează că stresul implică atât
adaptare şi stimulare cât şi uzura organismului, descrisă sub numele de strain. Pentru a realiza această distincţie
Selye (1983) introduce termenii de :

 eustres (stimulare optimă, antrenare, adaptare)

 distres (solicitare intensă, prelungită, supraîncărcare, efecte de încordare şi tensionare, de dezadaptare).

În cadrul modelului fiziologic al stresului constatăm completări şi dezvoltări ulterioare teoriei lui Selye care
nuanţează înţelegerea răspunsului organismului la factorii de stres. Studiile lui Frankenhaeuser (1982) urmăresc
stabilirea unor relaţii între patternurile de răspuns endocrin la stres şi trăsăturile psihologice. Astfel, stările afective
negative se traduc prin activarea adrenalinei şi cortisolului, iar cele pozitive numai prin adrenalină. Frankenhaeuser
dovedeşte specificitatea răspunsului la stres şi prin diferenţele reacţiei endocrine în funcţie de sex. Atât la bărbaţi cât
şi la băieţii de vârstă şcolară secreţia de adrenalină este mai mare decât la persoanele de sex feminin (1986).

Aşa cum am arătat în paginile anterioare, una din limitele abordării fiziologice este identificarea stresului
cu activarea, chiar dacă unii cercetători extind termenul şi asupra activării psihologice. Este meritul lui Lundberg
(1980) şi Ursin (1984) de a demonstra experimental că atât supraactivarea cât şi subactivarea induc stres exprimat
prin modificări în plan fiziologic, psihologic şi comportamental cu repercursiuni asupra nivelului performanţei
umane. Alături de stresul de suprasolicitare se impune astfel şi conceptul de stres de subsolicitare.

Modelul de stres oferit de Karasek şi Theorell (1990) se distanţează de asemenea de identificarea activării
cu stresul. Activarea este urmarea pozitivă a unor cerinţe intense dar în prezenţa controlului. Conform autorilor
citaţi, stresul se produce doar la intersecţia dintre solicitări intense şi opţiuni de control minime. Apreciem modelul
ca având valenţe aplicative deosebite pentru mediul ocupaţional. Relevanţa modelului este susţinută şi de datele
epidemiologice privind relaţia dintre caracteristicile psihosociale ale muncii şi organizaţiei şi incidenţa unor boli
cronice, cum este boala coronariană.

Meritul de a integra factori sociobiologici în modelul fiziologic de stres revine teoriei propusă de Henry şi
Stephans (1977), chiar dacă ea se bazează doar pe studii experimentale realizate pe rozătoare şi maimuţe. Autorii
dovedesc specificitatea răspunsului endocrin la stres în funcţie de clasificarea animalelor în tipul dominant/agresiv şi
tipul subordonat/pasiv. Prima categorie de animale optează pentru un răspuns activ de tip "luptă sau fugă", însoţit de
modificări ale activităţii simpatoadrenale, cu descărcări catecolaminice. Animalele subordonate aleg un
comportament pasiv, de supunere, caracterizat prin activarea sistemului hipofizo-corticoadrenal şi secreţia de
corticosteroizi, răspuns considerat mai nociv decât primul. Complexitatea modulării tipului de reacţie este dovedită
de Henry (1980) şi prin includerea factorului situaţional: mediu securizant, deprivare maternă, ambianţă nouă, lipsa
posibilităţilor de control. Potenţialul de nocivitate asupra organismului a reacţiei fiziologice determinat de
combinaţia dintre perceperea lipsei controlului şi atitudinea de pasivitate şi supunere este confirmată şi de studiile
realizate pe subiecţi umani (Seligma
ci şi o multitudine de macanisme neuronale coordonate de sistemul nervos central (SNC). Participarea SNC
accentuează componenta specifică a răspunsului organismului şi evidenţiază capacitatea de învăţare şi persistenţă în
timp a strategiilor adecvate de ajustare la stres.

5.4. Modelul cauzal şi teoria stimulilor

Un al doilea punct de vedere, identifică stresul cu factorii de stres, numiţi şi stresori, stimuli sau agenţi
stresanţi. Potrivit teoriei stimulilor, stresul este o condiţie a mediului (Holmes şi David, 1989, Dohrenwer, 1986).
Spielberger sugerează că termenul de stres trebuie să se refere la caracteristicile obiective ale situaţiei (cit. în
Patterson şi Neufeld, 1989, p.10). Pearlin (1981, 1989) propune modelul sociologic al stresului, subliniind faptul că
structurilor şi relaţiile sociale sunt principalele surse de stresori. În cadrul modelului sociologic, Rapaport (1978) şi
Toffler (1973, 1978) acordă o importanţă deosebită factorului cultural în atribuirea de semnificaţii stresorilor sociali.

Modelul cauzal denumit şi model ingineresc, consideră persoana, prin analogie cu modelele tehnice, ca
având o capacitate înnăscută (coeficient de toleranţă) de a face faţă unor factori potenţiali dăunători din mediu,
definiţi drept nivel de încărcare. Depăşirea nivelului optim cauzează reacţiile de stres, respectiv alterări ale funcţiilor
psihofiziologice. Modelul cauzal conceptualizează stresul drept o funcţie a stimulilor, exprimabilă prin formula
S=f(s). Relaţia dintre stimuli şi reacţii este una similară din behaviorismul radical, adică unilaterală şi
unidirecţională, de tipul S - R.

Asumarea ideii, de către modelul cauzal, că stresul rezultă exclusiv din proprietăţile stimulilor reprezintă o
abordare unidimensională şi restrictivă. Teoria stimulilor ignoră complexitatea relaţiei dintre fiinţa umană cu mediul
său şi existenţa diferenţelor interindividuale în reacţiile la stres. Este adevărat că factorii de stres psihosociali sunt
caracteristici inevitabile ale vieţii cotidiene. Totuşi unii oameni percep mai intens şi reacţionează mai acut decât alţii
la impactul cu factorii de stres social. Cu excepţia unor evenimente de viaţă extreme, cum este moartea unei fiinţe
dragi, stimulii psihosociali nu pot avea aceeaşi semnificaţie pentru toţi indivizii. A interpreta stresorii în sine ca o
cauză de maladaptare reprezintă o simplificare pe modelul unui determinism reducţionist, mecanicist, poziţie de care
ne distanţăm. În acelaşi timp nu putem omite faptul că modelul cauzal aduce contribuţii valoroase la înţelegerea şi
aprofundarea unui segment al procesului de stres, şi anume rolul structurilor sociale în generarea de posibili stresori.

Modelul interacţional şi teoria tranzacţională

O dată cu publicarea teoriei lui Lazarus cercetările asupra stresului încep să fie comutate din cadrul biologic în
cel psihologic, conturând în final teoria tranzacţională a stresului (Lazarus şi Folkman, 1984). Analiza noii
paradigme de cercetare permite identificarea a patru concepte fundamentale care definesc teoria tranzacţională a
stresului:

(1) interacţiunea sau tranzacţia;

(2) sistemul cognitiv;
(3) evaluarea;
(4) copingul.
De altfel chiar definiţia stresului dată de Lazarus şi Folkman (1984, p. 19) reflectă integrarea conceptelor teoretice
enumerate: "stresul este o relaţie particulară între persoană şi mediu, în care persoana evaluează mediu ca impunând
solicitări care exced resursele proprii şi ameninţă starea sa de bine, evaluare ce determină declanşarea unor procese
de coping, respectiv răspunsuri cognitive, afective şi comportamentale la feed-backurile primite".
 Termenul de tranzacţie desemnează relaţia bidirecţională dintre persoană şi mediu, negocierea activă între
cerinţele şi presiunile mediului şi ierarhizarea scopurilor individuale. Se subliniază astfel faptul că ameninţarea
(termen preferat de Lazarus faţă de cel de stresor) nu există în sine, ca proprietate a uneia din cele două subsisteme
implicate - persoană şi mediu - ci numai în relaţia dintre ele. Conform definiţiei stresului, ameninţarea decurge din
perceperea unui dezechilibru între cerinţele impuse şi capacitatea de răspuns, din discrepanţa dintre starea actuală şi
cea dorită de subiect. Natura subiectivă a evaluărilor determină o arie largă de stresori.

Dacă iniţial era utilizat termenul de interacţiune sau relaţie, ulterior a fost preferat cel de tranzacţie care
indică nu numai unitatea organică dintre cele două subsisteme, dar elimină şi caracterul static al relaţiei mediu-
persoană. Termenii pot fi utilizaţi şi ca sinonimi. Autorii introduc şi conceptul de proces strâns legat de cel de
tranzacţie pentru a sublinia intercondiţionările reciproce dintre variabilele implicate. Abordarea convenţională a
stresului interpretează stresorii ca punct de start iar sănătatea mentală ca punct final al acestui fenomen. Este
adevărat că deteriorarea sănătăţii mentale este una din consecinţele stresului dar a limita emoţiile negative la
variabila de consecinţă este prea restrictiv; în realitate emoţiile negative pot deveni la rândul lor surse de stres care
vor influenţa atât evaluarea cât şi formele de coping.

Sublinierea rolului sistemului cognitiv ca mediator al evaluării, copingului şi emoţiei este consecinţa
“revoluţiei” cognitive din psihologia deceniului al şaselea. Dacă psihologia tradiţională considera că emoţia este cea
care modelează adaptarea, psihologia cognitivă abordează aspectele motivaţionale şi emoţionale ale adaptării prin
prisma proceselor informaţionale. Medierea cognitivă este elementul care distinge teoria psihologică a stresului de
cea sociologică şi fiziologică. Tocmai datorită acestei note specifice, teoria lui Lazarus şi colab. era cunoscută iniţial
sub numele de teoria cognitivă a stresului.

Prin prisma teoriei cognitive, stresul nu mai este determinat de nivelul reacţiilor sau de o situaţie în sine, ci
de evaluarea cognitivă a situaţiei şi a resurselor de a face faţă. O primă categorie de cercetători cognitivişti ai
stresului se focalizează asupra abordărilor de tip normativ ale proceselor şi abilităţilor cognitive de procesare a
informaţiei. În acest context distresul este generat de limitarea capacităţii de procesare a informaţiei datorită fie unor
abilităţi cognitive neadecvate, fie unui exces sau deficit informaţional. Cercetările de acest gen ignoră diferenţele
individuale de procesare a informaţiei, de acordare de semnificaţii personale informaţiei.

Subliniem că stresul nu presupune numai suprastimulare sau substimulare informaţională ci şi procesarea

unei informaţii interpretată de subiect ca aversivă, irelevantă sau deosebit de importantă pentru scopul urmărit.
Cercetătorii încadrabili în a doua categorie sunt interesaţi mai mult de stilul şi schema cognitivă a persoanei care
descriu maniera şi preferinţa în care informaţia este stocată, organizată şi activată în acordarea de semnificaţii
personale situaţiilor de viaţă (Miclea, 1994).

În cadrul teoriei interacţionale s-au impus şi alte modele, fiecare reliefând importanţa unor aspecte ale
procesului de stres. Modelul ecologic propus de Levi şi Kagan (1981) sugerează abordarea holistică a persoanei
umane în interacţiunea dinamică cu ambianţa sa fizico-chimică şi psihosocială. Conform modelului, stresul
psihosocial se datorează următoarelor cinci mari categorii de factori: 1. discrepanţa dintre nevoi şi posibilitatea
satisfacerii lor; 2. discrepanţa dintre abilităţile umane şi cerinţele mediului; 3. suprastimularea şi substimularea; 4.
incompatibilitatea dintre rolurile pe care le are persoana şi 5. schimbări rapide ce scapă controlului individului.
Modelul sugerează şi strategiile de reducere şi combatere a stresului la nivel individual şi social prin identificarea
situaţiilor, grupurilor şi reacţiilor cu risc crescut.

Pornind de la prezumţia că scopul principal al persoanei este de a obţine, păstra şi proteja resursele, Hobfoll
(1988, 1993, 1994) dezvoltă unul din cele mai recente şi acceptate modele ale stresului, numit "modelul conservării
resurselor". În concepţia autorului resursele reprezintă ceea ce individul valorizează ca important pentru sine, de la
valori obiective la caracteristici personale, condiţii sau energii. Conform autorului, stresul apare în oricare din cele
trei circumstanţe: ameninţarea pierderii resurselor; pierderea lor; sau privarea persoanei de posibilitatea câştigării
unor resurse pentru care se investesc eforturi. Considerăm că modelul are relevanţă pentru adaptarea umană prin
surprinderea unor tipuri diverse de relaţii individ-mediu, de la macrosistemele sociale, la structurile organizaţionale
şi relaţiile interpersonale.

5.6. Modelul patogen şi teoria fiziopatologică

 Studierea consecinţelor stresului asupra stării de sănătate a dus la formularea unei variante a modelului
fiziologic şi anume modelul patogen sau fiziopatologic al stresului. Observaţiile privind asocierea stresului cu
patologia nu au apărut doar odată cu formularea modelului susmenţionat. Prima descriere a relaţiei dintre stres şi
boală datează din 1910 şi aparţine lui Sir W. Osler, care consemna că angina pectorală este o boală caracteristică
oamenilor de afaceri, intens absorbiţi de munca lor (cit. în Hinckle, 1973). Relevarea relaţiei dintre psihic şi somatic
a determinat apariţia Psihosomaticii, marcată în special de studiile lui Dunbar (1938), Wolf (cit. în Henry şi
Stephens, 1977) şi Alexander (1950). Iniţial, modelul oferea o imagine simplistă, unilaterală, dominată strict de
ideile psihanalitice, în care relaţia dintre un anumit conflict intrapsihic şi o boală specifică era considerată ca fiind
directă şi liniară.

Continuatorii şcolii pavloviene, Bâcov şi Kurţin (1949) demonstrează experimental unitatea dintre psihic şi
fiziopatologic şi conturează orientarea corticoviscerală. Primele dovezi de laborator ale lui Selye (1956) vizând rolul
agenţilor perturbatori asupra organismului erau involuţia timusului şi ulceraţiilor gastrointestinale. Ulterior, Selye
(1976 b) dezvoltă teoria bolilor de adaptare ce cuprind bolile reumatoide, alergice şi colagenozele, ca răspunsuri
nespecifice la stres.

Chiar şi cei mai sceptici autori privind teoria stresului, acceptă rolul conceptului în depăşirea punctului de
vedere unilateral privind specificitatea cauzei bolii. Sub influenţa descoperirilor lui Virchow şi Pasteur, medicina
secolului XIX şi începutului de secol XX a fost dominată de un determinism strict biologic. Engel (cit. în Sarafino,
1990), subliniind cauza multifactorială a bolii, în care elementele specifice (biologice) se înlănţuie cu cele
nespecifice (psihologice şi sociale) conturează modelul biopsihosocial al bolii, considerat mult mai pertinent.

Astăzi, în cadrul modelului patogen, un număr mare de cercetări încearcă să elucideze rolul predispozant
sau precipitator al stresului pentru diverse boli (Brown şi Harris, 1989, Kasl şi Cooper, 1987, Holmes şi David,
1989, Markides şi Cooper, 1989, Brown şi Harris, 1989, Friedman, 1990, Iamandescu, 1993). Dezvoltarea unei noi
ramuri interdisciplinare, şi anume Psihoneuroimunologia este relevantă în acest sens (Ader, 1982, Whalley şi Page,
1989, Băban, 1992).

În concluzie, modelul fiziologic, cel patogen, respectiv teoria răspunsului acoperă o mare parte din
cerectările asupra stresului. Studii de laborator şi în cadrul natural, pe subiecţi umani şi pe animale, încearcă să
elucideze o verigă esenţială în procesualitatea stresului, şi anume răspunsul la stres. În măsura în care aceste
cercetări se limitează numai la aspectele de reacţie şi conceptualizează stresul ca o sumă a răspunsurilor
organismului la stimulii nocivi, abordările ne apar unilaterale şi restrictive. Ignorarea rolului personalităţii şi situaţiei
în răspunsul individual face ca demersul de cunoaştere să devină incomplet şi inadecvat. Se impune necesitatea
integrării reacţiei la stres în studiul procesului dinamic rezultat din interacţiunea variabilelor personale cu cele
situaţionale. În acelaşi timp, focalizarea cercetărilor doar pe tipul de evaluare şi confruntare cu situaţia stresantă, fără
a identifica costurile şi beneficiile răspunsului, este un demers la fel de unilateral ca şi cel anterior menţionat. Când
costul controlării stresorului este mai ridicat decât beneficiile înregistrate, copingul nu numai că nu reduce distresul,
dar îl intensifică, stare obiectivabilă în reacţiile de scurtă durată şi consecinţele pe termen lung.

În continuare prezentăm componentele stresului:

I. factorii de stres
II. evaluarea
III. copingul (ajustare)
IV. răspunsul la stres

5.7. Factorii de stres

Stresorii sau factorii de stres sunt evenimente sau condiţii ale mediului, suficient de intenşi sau frecvenţi
care solicită reacţii fiziologice şi psihosociale din partea individului (Elliot şi Eisdorfer, 1982). Stresorii sunt divizaţi
convenţional în trei mari categorii:
  fizici
 psihici
 sociali
Clasificarea ne apare a nu fi operaţională deoarece, de cele mai multe ori, în mediul ambiental în care oamenii îşi
desfăşoară activitatea aspectele fizice interacţionează cu cele sociale şi psihice. Propunem o altă clasificare a
stresorilor:

 Evenimente majore de viaţă (deces, boli fizice, divorţ, emigrare, pensionare)

 Tracasări cotidiene (suprastimulare, substimulare, izolarea socială, aglomerarea socială, conflicte de rol,
contrarierea nevoii de afirmare, afecţiune, afiliere, surse financiare insuficiente)
 Experienţe traumatice şi catastrofale (dezastre, calamităţi, ameninţarea integrităţii fizice, războaie,
accidente aviatice, feroviare).

Evenimentele critice de viaţă sunt numite factori de stres acut. Primele observaţii sistematice privind impactul unor
evenimente majore de viaţă asupra sănătăţii datează încă de la începutul secolului al XX-lea şi aparţin psihiatrului
Adolf Meyer. Pentru înţelegerea componentelor psihobiologice ale bolilor, Meyer propune alcătuirea unei "hărţi a
vieţii" pentru fiecare pacient (cit. în Rahe, 1990). Ulterior, cercetările lui Meyer sunt continuate de H. Wolff, S.
Wolff jr. şi Hinkle, care simplifică relaţia dintre harta vieţii şi sănătate, focalizându-şi atenţia doar asupra unui
singur sistem organic. Holmes şi Rahe, care s-au impus prin încercările de elaborare a unor metode standardizate de
evaluare a evenimentelor de viaţă (Holmes şi Rahe, 1967, Rahe, Ryan şi Word, 1980) definesc evenimentele de
viaţă drept schimbări obiective în structurile şi relaţiile psihosociale ce determină reoganizări ale circumstanţelor
uzuale şi impun organismului un efort de reajustare psihică şi socială, perioadă în care persoana este mai vulnerabilă
la stres şi boli fizice şi mentale. Limitele teoriei lui Holmes şi Rahe decurg tocmai din cele două caracteristici de
bază ale sale: (1) asumarea ideii că schimbarea în sine este stresantă, indiferent de caracterul negativ sau pozitiv al
ei; şi (2) impactul subiectiv egal al evenimentelor pentru toate persoanele, indiferent de particularităţile individuale.

Cercetătorii propun discriminarea evenimentelor în funcţie de diferite criterii:

 Dezirabilitatea evenimentului (în ce măsură este dorit)

 Controlabilitatea lui
 Predictibilitate (este aniticpabil sau nu)
 Caracterul pozitiv sau negativ
 Implică câştig sau pierdere
 Gravitate
Dacă evenimentele critice de viaţă sunt asimilate cu stresul acut, tracasările zilnice (daily hassles), numite
şi nonevenimente, sunt identificate cu stresul cronic (Kessler, Price şi Wortman, 1985). Autorii definesc "hărţuiala
zilnică" drept "experienţe şi condiţii ale vieţii zilnice care sunt percepute de individ ca frustrante, iritante sau
ameninţătoare pentru starea sa de confort fizic şi psihic" (Lazarus şi colab., 1984, p. 376). Deşi, ca intensitate,
tracasările zilnice sunt considerate stresori minori, prin frecvenţa şi caracterul lor cronic corelează mai semnificativ
cu simptomatologia somatică şi psihică decât evenimentele de viaţă (Weinberger, Hiner şi Tierney, 1987).
Tracasările sunt generate de diversele domenii ale vieţii cotidiene: profesional (supraîncărcare, termene fixe);
financiar (insuficienţa banilor); familial (certuri); viaţă personală (probleme sexuale, de intimitate); sănătate
(probleme proprii sau ale membrilor familiei); responsabilităţi casnice (gătit); relaţii sociale (conflicte, competiţie);
mediu ambiental (poluare); întâmplări ghinioniste (pierderi, ratări).

Experienţa războaielor, cutremurelor, accidentelor de avion, maşină sau tren a impus în atenţia
cercetătorilor o nouă categorie de stresori denumiţi traumatici. Cercetări sistematice asupra stresorilor traumatici au
fost întreprinse abia după terminarea războiului americano-vietnamez. Experienţa traumatică a multor combatanţi
din acel război a condus la conturarea aşa-numitului "sindrom post-Vietnam". Observaţii privind rolul factorilor
psihotraumatizanţi asupra stării fizice şi psihice fuseseră descrise mai demult fie sub titlul de nevroză traumatică sau
de "sindromul cordului iritabil" (cit. Taylor, 1989).

Similitudini ale reacţiei post-război cu cele datorate catastrofelor, cataclismelor sau dezastrelor naturale sau
provocate de om au determinat apariţia unei noi entităţi clinice -sindromul de stres post-traumatic (PTSD). Termenul
apare pentru prima dată în 1980 în Manualul de Diagnostice-Statistice ale Bolilor Psihiatrice (DSM III) (1980).
PTSD este definit ca un sindrom caracterizat prin dezvoltarea unor simptome psihice, comportamentale şi somatice
ce apar după evenimentele traumatizante ieşite din rangul experienţelor umane considerate normale (Friedman,
1989). Pentru ca un stresor să fie considerat traumatic trebuie ca el să reprezinte:

 ameninţare la viaţa proprie sau a celor apropiaţi;

 distrugerea bruscă a propriei case sau a comunităţii;
 implicarea directă sau ca martor în uciderea sau rănirea gravă a altor persoane
Natura stresorilor traumatici implică de cele mai multe ori atât factori fizici, cât şi psihici (ex. în tortură:
bătăi şi sentimentul de neputinţă, anihilare sau anxietate). Experienţa traumatizantă poate fi trăită în grup, cum este
cazul accidentelor de avion sau cutremure, sau individual (ex. violul). Din punctul de vedere al intensităţii, stresorii
traumatici pot fi acuţi, bruşti, intenşi, catastrofali, când persoana nu are timp să îşi mobilizeze resursele adaptive (ex.
accidente rutiere, feroviare, aviatice, incendii) sau cronici, când stresorii sunt extremi, dar permit în timp
mobilizarea mecanismelor adaptive (ex. lagărele de prizonieri) (Cohen, 1991).

Copiii, persoanele în vârstă, persoanele cu antecedente psihiatrice sunt subiecţi mai vulnerabili la impactul
cu stresorii traumatici (Gist şi Lubin, 1989). Retrăirea repetată a traumei (prin gânduri intruzive, revenirea aceluiaşi
tip de vise, flash-backuri) sau dimpotrivă, "anestezia" afectivă, detaşarea şi înstrăinarea de viaţă, reprimarea
evenimentului traumatic, sunt modele tipice de reacţie la experienţele traumatice, ambele necesitând intervenţii
psihoterapeutice (Williams, 1987).

Cunoştinţele clinice şi practice legate de stresorii traumatici acumulate din experienţele nefaste de până
acum au condus la conturarea de către psihologi a unor programe de prevenire şi intervenţie primară a PTSD în
situaţii limită, cum a fost cazul războiului din Golf din 1990 (Hobfoll, Spielberger, Brenitz şi colab., 1991).

Caracteristicile vieţii contemporane determină confruntarea cotidiană a omului cu factorii psihosociali de

stres, ceea ce explică de ce în mod preponderent cercetările sunt focalizate asupra acestei categorii de stresori. Levi
(1971), în acord cu noţiunea de nespecificitate a lui Selye, consideră că stimulii din mediu devin stresori doar în
funcţie de intensitate, în timp ce calitatea emoţiei provocate de stimul nu are importanţă. În opinia noastră calitatea
stresorului (anticipabil, controlabil, indezirabil etc.) este cel puţin la fel de importantă ca şi intensitatea lui.

Noţiunea de factor psihosocial de stres implică un concept complex, dificil de definit, cu o multitudine de
aspecte. Factorii psihosociali rezultă din interacţiunea individului cu mediul său socio-economic, profesional şi
familial. Ca această interacţiune să se realizeze optim este necesară armonizarea caracteristicilor biologice,
psihologice şi sociale ale persoanei cu structura ambianţei, obiectiv dificil de realizat. Stresorii psihosociali îşi pot
avea originea la nivel individual, familial, profesional, de comunitate şi societate.

La nivel individual factorii de stres rezidă uneori în structura de personalitate, în tipul de reactivitate
emoţională, în capacităţile intelectuale şi stilul cognitiv, în caracteristicile atitudinale şi comportamentale.

Sursele de stres de la nivel familial sunt multiple: apariţia unor noi membrii în familie, personalităţi şi
sisteme de valori diferite între membrii familiei, conflicte maritale şi filiale, divorţ, comunicare redusă, alcoolism,
violenţă intrafamilială, boala, invaliditatea, decesul unui membru al familiei (Shaffer, 1982). Datorită faptului că
familia reprezintă de cele mai multe ori universul individului, fisurile sau eşecurile funcţionării ei se transformă în
factori de stres acuţi sau cronici.

Profesia ca sursă de identitate, scop, apartenenţă şi venituri, reprezintă un alt reper existenţial pentru
individ. Inadecvarea condiţiilor profesionale la factorii umani-individuali se repercutează asupra stării de confort
fizic şi psihic al persoanei generând stres. Factorii de stres profesionali provin din: ambianţa fizică: zgomot, vibraţii,
temperatură, noxe, iluminat etc.; ambianţa socială: relaţii interpersonale reduse, lipsa cooperării, atitudini critice sau
dictatoriale, nesiguranţa locului de muncă etc; caracterul şi organizarea muncii: suprasolicitare/subsolicitare, muncă
repetitivă, ritm impus, orar prelungit, munca în schimburi, nivel de responsabilitate şi decizie, automatizare
excesivă, ambiguitatea sarcinii sau a rolului, control redus, perspective de avansare.

Şomajul, care de multe ori implică pierderea resurselor financiare de trai, demoralizarea cauzată de
scăderea stimei de sine, de schimbarea statusului social, de izolare şi inactivitate, reprezintă poate cel mai grav
factor de stres legat de profesie.
 Apartenenţa individului la o microcomunitate, în afara celei familiale şi profesionale (cartier, club, biserică,
organizaţii sociale sau politice) oferă nu numai suport social, dar şi posibile surse de stres psihosocial. În cazul în
care survin relaţii conflictuale, cooperare redusă, competiţie negativă, restricţii inutile, rigiditatea regulilor, criticism
exagerat sau sentimentul frustrării de apreciere, stimă, grupul de apartenenţă devine sursă de stres.

Caracteristicile societăţii contemporane au determinat apariţia unui spectru larg de factori de stres, dintre
care enumerăm succint: supraaglomerarea din metropole, birocraţia, depersonalizarea instituţiilor sociale,
supraîncărcare informaţională, deprivarea de tradiţii, sărăcie, discriminare, violenţă, izolare, valori în continuă
schimbare, crize economice şi politice (Levi, 1990).

Nivelele şi structurile individuale şi sociale enumerate interferează şi se intercondiţionează reciproc

generând alte categorii de stresori psihosociali. Un exemplu al intersectărilor contradictorii dintre aspiraţii, nevoi şi
motive personale pe de o parte şi cerinţele şi organizarea structurilor sociale (familia, munca, societatea) pe de altă
parte, sunt conflictele de rol, obiect de studiu mai ales pentru psihologia socială (Pearlin, 1983, 1989).

5.8. Evaluarea stresorilor şi procesul de coping

Evaluarea continuă a ceea ce se petrece în mediul înconjurător este o caracteristică esenţială atât a fiinţei
umane cât şi a animalelor. Evaluarea presupune un proces continuu de căutare şi monitorizare de informaţii asupra a
ceea ce se întâmplă şi atribuirea de semnificaţii personale informaţiilor obţinute. Lazarus distinge două tipuri de
evaluări, cu funcţii şi surse de informaţii diferite:

 primară
 secundară
Prin evaluarea primară situaţia este definită ca având sau nu semnificaţie pentru confortul persoanei.
Evaluarea situaţiei ca benignă sau pozitivă rezultă într-o stare emoţională neutră sau plăcută. Evaluarea primară
implică trei tipuri diferite de informaţii însoţite de emoţii diferite:

 daună deja produsă (informaţie asociată cu sentimentul de furie sau depresie);

 anticiparea unei ameninţări viitoare (trăită afectiv ca frică sau nelinişte);
 provocare, care rezultă din cerinţe dificile cu care suntem confruntaţi dar dublate de convingerea în şansa
de control, câştig şi efecte pozitive (la nivel emoţional este trăită ca nerăbdare, încredere, bucurie).
Prin evaluarea secundară se identifică alternativele adaptative pe care subiectul le are la îndemână pentru a
face faţă situaţiei. În evaluarea secundară persoana este angajată într-un dialog intern cu sine în vederea luării unei
decizii ca efect al evaluării primare. Evaluarea secundară poate să confirme evaluarea primară a ameninţării, să o
intensifice sau să o reducă, în funcţie de evaluarea resurselor şi opţiunilor de coping. Odată cu semnalarea
ameninţării activitatea cognitivă nu ia sfârşit ci iniţiază un întreg lanţ de procese cognitive. Evaluarea primară şi
secundară nu trebuie înţelese ca desfăşurându-se secvenţial, ci ca un proces continuu, ca o "cascadă de evaluări şi
reevaluări" (Miclea, 1995, p.14). În opinia noastră evaluarea secundară uneori poate să o preceadă pe cea primară.

Reevaluarea are loc atunci când se obţin noi informaţii despre schimbări interne sau externe, schimbări
provenite deseori ca urmare a eforturilor de coping sau a activităţii intrapsihice de tip defensiv. Uneori reevaluarea
în sine este folosită ca o strategie coping de neutralizare sau minimalizare a informaţiei aversive.

Evaluarea nu reprezintă o simplă percepţie a elementelor unei situaţii. Ea este o activitate cognitivă
declanşată şi susţinută de factori emoţionali şi motivaţionali. Evaluarea implică judecăţi, raţionamente, deducţii,
discriminări în vederea integrării informaţiilor într-un cadru cognitiv care să faciliteze "diagnosticul" situaţiei,
căutarea şi luarea deciziei. Toleranţa la ambiguitate apare ca unul dintre cei mai importanţi factori în evaluare şi
coping. Persoanele cu toleranţă crescută la ambiguitate şi incertitudine sunt apte să se implice într-o căutare vigilentă
de informaţii, să ia în considerare aspectele multiple ale realităţii şi deci să adopte comportamente flexibile, adaptate
circumstanţei; cei cu toleranţă scăzută la ambiguitate vor avea tendinţa de a reacţiona rapid, deseori neglijând
informaţii relevante despre situaţie. În opinia noastră toleranţa la ambiguitate reprezintă o caracteristică a maturităţii
emoţionale.
 Evaluarea este determinată de două categorii de factori: situaţionali şi personali. Factorii situaţionali se
referă la noutatea, severitatea, ambiguitatea, iminenţa, durata, predictibilitatea stimulilor. Evaluarea situaţiei ca
ameninţătoare sau ca situaţie -problemă este determinată în principiu de şase tipuri de condiţii:

1. ameninţarea integrităţii fizice;

2. anticiparea eşecului a cărui consecinţe duce la o trăire negativă;
3. autodezaprobarea eşecului;
4. dezaprobarea din partea celorlalţi pentru neconfirmarea expectanţei;
5. destabilizarea lumii personale, sociale şi culturale a persoanei;
6. interferarea acţiunii altora cu valorile şi convingerile personale.

Spre sfârşitul anilor '70 conceptul de coping (ajustare) devine o variabilă centrală în cercetările stresului
psihologic, în înţelegerea efectelor adaptive de scurtă şi lungă durată, a stării subiective de bine, a sănătăţii. Conform
teoriei tranzacţionale copingul este definit "ca efort cognitiv şi comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera
solicitările interne sau externe care depăşesc resursele personale" (Lazarus şi Folkman 1984, p.141). Definiţia citată
pune în evidenţă patru caracteristici esenţiale ale copingului:

(a). rolul proceselor cognitive şi al acţiunii;

(b). copingul este întotdeauna un proces de tranzacţie între persoană şi mediu, deci implică schimbări calitative şi
cantitative continue ale acestui raport; presupune de asemenea şi intercondiţionări reciproce între coping, evaluare şi
emoţie;

(c). face distincţia între mecanismele de ajustare şi cele înnăscute de adaptare, fiind necesar efortul;

(d). subliniază existenţa formelor eficiente şi mai puţin eficiente de coping.

Copingul parcurge trei etape: 1. anticiparea (avertizarea), când situaţia poate fi amânată sau prevenită, când
persoana se poate pregăti pentru confruntare, când poate evalua "costul" confruntării; 2. confruntarea (impactul)
când are loc răspunsul, redefinirea situaţiei şi reevaluarea; şi 3. post confruntarea când se analizează semnificaţia
personală a ceea ce s-a întâmplat. De multe ori momentul anticipării este mai intens în reacţii psihofiziologice decât
confruntarea. Acest fapt a determinat conturarea aşa numitului stres de anticipare. Acolo unde nu există momentul
anticipativ (de ex. în impactul intempestiv cu un anumit stimul) reacţiile psihofiziologice pot să se manifeste după
confruntare (Lazarus, 1982).

Trecerea în revistă a studiilor vizând copingul permite evidenţierea mai multor puncte controversate:

1. este copingul un răspuns conştient sau inconştient la factorii de stres?

2. este copingul o trăsătură de personalitate sau un proces influenţat de situaţie ?
3. câte dimensiuni are copingul ? Cea mai utilizată clasificare este cea dihotomizată în:
 coping focalizat spre problemă
 coping focalizat spre emoţie
Ajustările focalizate spre probleme sunt acţiuni orientate direct spre rezolvarea, redefinirea sau minimalizarea
situaţiei stresante; mai poartă numele şi de ajustare instrumentală. Ajustarea focalizată spre emoţie, numită şi
ajustare indirectă, este orientată spre persoană, în scopul reducerii sau controlării răspunsului emoţional la stresori.
În această categorie sunt incluse şi aşa numitele strategii paleative, cum sunt uzul alcoolului, sedativelor şi
tranchilizantelor, drogurilor, tehnicilor de relaxare etc.

4. În al patrulea rând, există controverse privind efectele copingului. Unii autori identifică copingul cu
succesul, respectiv controlul asupra situaţiei şi răspunsului emoţional. Mai multe studii aduc argumente că
strategiile coping focalizate spre problemă sunt asociate pozitiv cu starea de bine iar tendinţa de a folosi
strategii de coping focalizate spre emoţie tind să fie asociate cu o sănătate mentală precară (Folkman şi
colab., 1986). Astăzi se pun sub semnul întrebării evidenţele că ajustarea direcţionată spre probleme este
întotdeauna mai adaptativă decât cea emoţională. Există studii care dovedesc că formele de ajustare activă
au un impact mai mare asupra sistemului nervos simpatic, care la rândul lor influenţează funcţionarea
sistemului cardiovascular (Obrist, 1981). Multe surse de stres din mediu nu pot fi controlate, dar o formă de
 coping eficientă poate permite unei persoane tolerarea sau ignorarea factorului de stres. Considerăm că
funcţionalitatea sau disfuncţionalitatea copingului depinde de: cine foloseşte o anumită strategie, când, sub
ce circumstanţe ambientale şi psihice şi tipul de ameninţare. Copingul emoţional poate facilita copingul
comportamental prin reducerea stresului care altfel ar împieta eforturile de soluţionare a problemei; similar,
copingul focalizat spre problemă poate determina evaluări mai puţin ameninţătoare, deci va reduce distresul
emoţional. Mai mult chiar, copingul de succes pe termen scurt poate avea "costuri" fiziologice, psihologice
şi sociale mari pe termen lung. Deci, a tranşa copingul în forme de succes şi insucces nu este un demers
simplu.

5.9. Răspunsul la stres

Astăzi, apare ca o certitudine faptul că răspunsul la stres este un proces complex ce include atât reacţii
fiziologice cât şi cele cognitive, emoţionale şi comportamentale. Doar spre sfârşitul anilor '60, răspunsul fiziologic
este abordat interactiv cu cel psihologic. Redăm în tabelul 1.3 o sistematizare a reacţiilor la stres fără a o considera
exhaustivă.

Chiar şi acum mai există cercetători care ignoră aspectele psihologice de răspuns la stimuli. Cercetătorii de orientare
biologică apreciază că se câştigă în rigurozitate şi obiectivitate focalizându-se doar asupra reacţiilor fiziologice.
Considerăm că punerea în evidenţă a unor modificări fiziologice de stres, demers deosebit de util, nu epuizează
complexitatea fenomenului. Corelări între evaluări ale stimulilor şi răspunsul fiziologic, între tipul de coping şi
patternul de răspuns hormonal, între trăsăturile de personalitate şi tendinţele reactive oferă alternative mai pertinente
de studiu. De aceea subliniem importanţa cercetărilor interdisciplinare, în care fiziologii şi psihologii să proiecteze
împreună abordări interactive de investigaţie. Din păcate, există puţine studii de acest gen în literatură.

Prin prisma teoriei răspunsului evaluarea nivelului prezumtiv al stresului se face pe baza caracterului şi
amplitudinii reacţiilor psihofiziologice şi comportamentale.

5.10. Consecinţele stresului

Unii autori includ disfuncţiile şi bolile psihosomatice la reacţiile faţă de factorii stresanţi intenşi şi
prelungiţi, şi în acest sens stresul apare ca un efect cumulativ. Apreciem ca eronată această poziţie şi subliniem
necesitatea distingerii reacţiilor de consecinţele stresului. Consecinţele apar drept sechele ale reacţiilor de lungă
durată, cronice (Elliot, 1982). Consecinţele pot fi globale, afectând starea de sănătate şi comfort fizic şi psihic în
general, sau particulare, afectând unul dintre nivelele structurale şi funcţionale ale organismului, de la cel molecular
şi fiziologic până la cel psihologic şi social. Consecinţele nu pot fi efectul confruntării cu un singur factor de stres ci
sunt rezultatul modului în care persoana reuşeşte să facă faţă în timp mai multor stresori.

Tabelul 1.3. Reacţii la stres

FIZIOLOGICE EMOŢIONALE

Sistem scheleto-muscular:

tensiune musculară, ticuri, bruxism, frustrare, ostilitate,

fasciculaţii, dispnee, hiperventilaţie. anxietate, tensiune,

Sistem cardiovascular: nervozitate, nelinişte,

tahicardie, aritmii, presiune arterială depresie, demoralizare,

crescută insatisfacţie, sentiment

Sistem gastrointestinal: de neputinţă, autoevalu-

sialoree, uscăciune, intensificarea are negativă, labilitate,

tranzitului gastrointestinal. culpabilitate, alienare.

Sistem neuroendocrin:

nivel scăzut de CA şi CO în sânge şi urină,

betaendorfine, testosteron, prolactină, hormonul

creşterii, colesterol, acizi graşi liberi.

Sistem imun:

modificări la nivelul imunoglobulinei

IgA, IgE, IgG, IgM;

celule naturale ucigătoare

proliferarea limfocitelor induse de substanţe mitogene

titru de anticorpi la virusul latent Epstein-Barr.

Nivel dermal:

modicări în conductanţa electrică a pielii,

a potenţionalului electric, hipertranspiraţie.

COGNITIVE COMPORTAMENTALE

deteriorări ale memoriei de scăderea performanţei

scurtă şi lungă durată instabilitate şi fluctuaţie

scăderea gradului de concentrare profesională, absenteism;

creşterea ratei de erori şi confuzii evitare/evadare, pasivitate

scăderea capacităţii de decizie, agresivitate/intoleranţă/ dezacord;

de planificare şi organizare deteriorarea relaţiilor interpersonale,

căutare redusă de informaţii

evitare sau negare accidente; răspuns "totul sau

inhibiţii şi blocaje nimic",excesul sau pierderea

creativitate redusă apetitului, insomnii;

ideaţie obsesivă şi iraţională utilizare crescută de alcool,

toleranţă redusă la criticism tutun, cafea, tranchilizante,

suicid

Distincţia dintre reacţii şi consecinţe nu e întotdeauna uşor de realizat, de cele mai multe ori diferenţele
interindividuale determină graniţa dintre reacţii şi consecinţe. Conceptul de reactivitate (Strelau, 1989) este un
concept cheie în înţelegerea şi explicarea diferenţelor interindividuale de intensitate şi amplitudine a reacţiilor la
stres. Reactivitatea, definită ca o variabilă plurifactorială ce include atât aspecte biologic-constituţionale cât şi cele
de structură psihică, exprimă diferenţele de activare psihofiziologică dintre starea de repaus şi cea de după expunere
la stimulii stresanţi (Williams, 1986). După criteriul reactivităţii, persoanele se clasifică în:

 normoreactive
 hiperreactive
Hiperactivitatea, ca trăsătură individuală stabilă, reprezintă veriga explicativă în mecanismul trecerii de la reacţii la
procese patologice.

Cercetările recente asupra consecinţelor stresului cronic au impus în literatură un nou concept, şi anume
sindromul de extenuare (burn-out) caracterizat prin:

 epuizarea emoţională
 epuizare fizică
 epuizare mentală
Epuizarea din sindromul de extenuare se exprimă în:

 aplatizare afectivă
 depersonalizare
 scăderea realizărilor personale
Sindromul de extenuare rezultă dintr-o implicare de lungă durată în activităţi profesionale cu oamenii şi
este în general specific cadrelor didactice, medicale şi a celor din domeniul legislativ-juridic.

Teoria stresului nu trebuie interpretată ca un sistem de idei revolut, ci doar o concepţie deschisă spre
asimilări noi, apte să determine noi orizonturi de cercetare. Numai prin sumarea şi confruntarea unor multiplicităţi
de date, prin demersuri interdisciplinare şi integrative, teoria stresului va putea atinge criteriile ştiinţifice necesare
oricărei teorii: coerenţă, exhaustivitate, simplitate, relevanţă.

SEMIOLOGIE

Generalităţi

Semiologia reprezintă studiul simptomelor şi a tulburărilor psihice; stabileşte condiţiile, succesiunea,

interdependenţa şi dinamica tulburărilor mentale.

Diferenţiere semne – simptome: semnele sunt obiective şi reprezintă ceea ce vedem la pacienţi; simptomele sunt
subiective şi reprezintă ceea ce declară pacienţii că simt.

În funcţie de intensitatea simptomelor, tulburările psihice se clasifică în:

· tulburari de personalitate

. tulburări nevrotice

· tulburări psihotice

· tulburări datorate nedezvoltării

· demenţe.

Mai frecvente sunt primele două tipuri; tulburările datorate nedezvoltării şi demenţele implică pierderea bagajului
noţional.

Procesele psihice

· de cunoaştere: senzaţiile, percepţia, atenţia, memoria, gândirea, limbajul, imaginaţia;

· afective şi trebuinţe: stabilesc raportul subiectiv între individ şi realitatea obiectivă;

· voinţa şi activitatea: prin ele se realizează acţiunile, în conformitate cu scopurile stabilite în mod conştient.

A. Semiologia proceselor de cunoaştere

Senzaţia

· act psihic elementar, monomodal

· realizează imaginea singulară a unei însuşiri a obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare.

· se datorează acţiunii obiectelor şi fenomenelor asupra organelor de simţ.

· evidenţiază proprietăţile elementare ale materiei (formă, mărime, greutate, culoare, miros, gust)

· reprezintă sursa iniţiaal a tuturor informaţiilor

· sunt imagini subiective ale lumii obiective

· imaginea reflectată devine element de conştiinţă al subiectului – de ordin ideal

Particularităţile senzaţiilor

· instrumente de reflectare nemijlocită a lumii materiale prin sistemul analizatorilor, asupra cărora acţionează direct

· reprezintă reflectarea, pe plan ideal, a proprietăţilor separate ale obiectelor şi fenomenelor concrete

Percepţiile

· sunt procese senzoriale elementare

· se disting prin sintetism, unitate, integritate

· redau realitatea obiectivă în imagini de ansamblu

· multimodale: reflectarea în condiţii de simultaneitate, succesiune, însuşiri multiple ale obiectelor lumii externe

Percepţia presupune raporturi între:

· calităţile obiectelor şi

· condiţiile subiective (interne) ale individului (trebuinţe, interese, experienţă)

· percepţia include însuşirile generale şi esenţiale ale lucrurilor

· constituirea percepţiei se face după vârsta de 3 luni

· percepţia auditivă apare în primul an de viaţă.

Psihopatologia senzorialităţii

· tulburări cantitative

· scăderea pragului senzorial determină o suprasensibilitate la stimuli (subliminali), rezultând hiperestezia senzorială

· apare în surmenaj, suprasolicitare fizică şi psihică

· în afecţiuni nevrotice: distimie, tulburarea depresivă, tulburarea anxioasă

Cenestopatiile

· termen introdus de Dupré

· formă aparte de hiperestezie

· tulburare conştientă a senzaţiilor şi percepţiei interoceptive şi proprioceptive

· senzaţii penibile, difuze, cu sediu variabil

· apar fără nici o modificare organică evidenţiabilă

· apar în anumite tulburări nevrotice

· cenestopatii frecvente: amorţeala mâinilor, cefaleea „migratoare“, senzaţia de nod în gât şi sufocare

· ridicarea pragului senzorial determină hipoestezia: scăderea receptivităţii la diverşi stimuli

· apare în: stări reactive acute (post-traumatice)

· inducţie hipnotică

· stări conversive

· schizofrenie (unde apare, la extrem, anestezia psihică)

Iluziile - Tulburări calitative

· percepţia deformată a unor obiecte sau fenomene existente în realitate

· H. Ey: iluzia este, în general, o eroare cognitivă sau perceptivă

· apar la normal, datorită distanţei, luminozităţii sau a stărilor afective speciale

· iluziile fiziologice, optico-geometrice

· persoanele corectează uşor eroarea

Iluziile vizuale

· cele mai frecvente

· metamorfopsii: impresia de deformare a obiectelor şi a spaţiului perceput

· micropsia: obiecte percepute mai mici (de obicei apar în patologia organică cerebrală)

· macropsii: obiecte percepute mai mari

· dismegalopsii: obiecte percepute alungite sau lărgite – apar mai ales în intoxicaţiile cu diferite substanţe

· porropsia: obiecte percepute mai apropiat sau mai îndepărtat

· callopsia: obiecte percepute înfrumuseţat

· pareidoliile: percepţii deformate, intens anxiogene; interpretarea imaginii ce poate oferi percepţiei patologice un
mare grad de bogăţie şi de vivacitate („perceperea“ de fiinţe ameninţătoare în desenul parchetului, al covorului, al
perdelei etc)

Falsele recunoaşteri

· identificarea greşită a diverselor persoane

· diferită de confuzia de persoană

· apare în: episoade maniacale, stări confuzive, sindrom Korsakov

· varianta particulară: déjà vu, déjà connu, déjà vecu sau, invers, jamais vu, jamais connu, jamais vecu

· în sindromul de derealizare, depersonalizare; în patologia de lob temporal

Iluzia sosiilor (mai ales în demenţă)

· persoane care seamănă atât de mult, încât nu pot fi deosebite

· persoana cunoscută nu este identificată, pacientul consideră că este doar asemănătoare cu ea

· persoanele cunoscute sunt multiplicate

· sentimentul că persoanele apropiate au fost substituite în scop ostil

· schizofrenie

Iluziile auditive

· impresia că anumite sunete sunt mai apropiate, mai puternice, mai distincte sau dimpotrivă – discrete, estompate,
îndepărtate

· sunete reale (bătăile ceasului, picuratul apei de la robinet) sunt percepute drept cuvinte injurioase

Iluziile gustative şi olfactive

· se deosebesc greu de halucinaţiile gustative şi olfactive

· perceperea eronată a gustului sau mirosului normal al diferitelor substanţe sapide sau odorifice

· apar în leziunile de lob temporal

Iluziile viscerale sau interoceptive

· perceperea eronată a funcţiilor unor organe sau aparate

· modificări de schemă corporală: perceperea denaturată a formei, mărimii, greutăţii şi poziţiei propriului corp

· transpoziţia părţilor corpului, micşorarea sau mărirea lor

· apar în schizofrenie.

Agnoziile

- (apar ca simptom în psihiatrie, dar au cauză neurologică – leziuni de centri nervoşi în sistemul nervos central)

- defect de integrare gnozică (de transformare a excitaţiei în senzaţie şi a acesteia în imagine perceptivă), datorită
lezării centrilor de integrare

- se pierde capacitatea de a recunoaşte obiectele după calităţile lor senzoriale

Agnozia vizuală

Cecitatea psihică: tulburarea recunoaşterii semnificaţiei obiectelor, imaginilor, persoanelor, deşi vederea este
intactă şi conştienţa este clară.

bolnavul nu recunoaşte obiecte sau persoane

mişcarea sau contextul pot contribui la recunoaştere

apare în leziunile de lob occipital, mai ales stâng

Agnozia obiectelor animate

Prossopagnozia: bolnavul nu recunoaşte persoane foarte cunoscute sau nu se recunoaşte pe sine în oglindă

apare în leziunile de emisferă dreaptă

Agnozia culorilor: tulburarea clasificării culorilor, însoţită de amnezia numelui acestora

apare în leziunile emisferei stângi

Agnozia simbolurilor grafice

cecitatea verbală

imposibilitatea înţelegerii limbajului scris (alexia) – citeşte fiecare cuvânt, dar nu integrează sensul în frază

imposibilitatea scrierii cuvintelor (agrafia)

sesizarea primelor cuvinte din frază cu omiterea celorlalte (dislexie)

nerecunoaşterea cifrelor (alexia cifrelor)

apar în leziuni parietale posterioare şi occipitale (de graniţă parieto-occipitală)

Agnozia spaţială

- tulburarea percepţiei spaţiului

- pierderea posibilităţii de apreciere a distanţelor
- pierderea posibilităţii de localizare a obiectelor
- pierderea posibilităţii de comparare a mărimii şi formelor
- apare ca urmare a leziunilor la nivel de lob parietal

Agnozia auditivă

surditatea psihică

incapacitatea de a identifica sunete, zgomote sau cuvinte (surditate verbală)

incapacitatea de a identifica melodii (amuzie)

se păstrează posibilitatea de recunoaştere a ritmului, intensităţii şi a localizării

apar în leziunile bilaterale de lob temporal; pot însoţi mai ales crizele convulsive

Agnozia tactilă

incapacitatea de a recunoaşte forma şi volumul obiectelor – amorfognozie

 incapacitatea de a recunoaşte obiectele în totalitate prin explorare tactilă – astereognozie

apare în leziunile de lob parietal

Halucinaţiile

percepţie fără obiect de perceput (H. Ey)

H. Ey observă că definiţia explică halucinaţia prin eroarea fundamentală de percepţie pe care o creează

halucinaţiile se însoţesc de grad de convingere mare – pacientul este convins de veridicitatea, de autenticitatea
lor şi de faptul că trebuie să le dea curs (asemeni ideilor delirante)

constituie o urgenţă psihiatrică majoră!

Halucinaţiile funcţionale (stadiu intermediar)

excitanţi obiectivi determină apariţia unor percepţii false:

zgomotul de roţi este perceput în două moduri concomitent: zgomot de roţi şi cuvinte injurioase, ameninţări

ele persistă atâta timp cât persistă şi excitantul real

diferă de iluzii

pot avea caracter pasager

Halucinoidele (stadiu intermediar)

fenomene halucinatorii situate între reprezentările vii şi halucinaţiile vagi

nu izbutesc să convingă bolnavul asupra existenţei lor

sunt forme prehalucinatorii

apar în perioada de dezvoltare a halucinaţiilor şi, mai rar, în cea de ştergere

Imaginile eidetice

- reproiectări în exterior ale imaginilor unor obiecte sau fiinţe care au o forţă vie
- sunt strâns legate de trăiri afective intense şi apropiate de prezent ca desfăşurare în timp
- halucinaţii hipnagogice (în tranziţia de la veghe la somn)
- halucinaţii hipnapompice (în tranziţia de la somn la veghe)
- pot să apară la normal

Halucinozele

halucinaţii a căror semnificaţie patologică poate fi recunoscută de pacient (voci care discută despre el etc.)

adoptă faţă de ele o atitudine critică

 caută să le verifice autenticitatea

apar la persoane cu defecte de analizator

apar în stări toxice şi infecţioase; secundar consumului de alcool

apar în psihozele delirant halucinatorii

se pot croniciza

Halucinaţiile propriu-zise psihosenzoriale

tulburări de percepţie ce corespund integral definiţiei.

Caracteristici:

proiecţie spaţială situată în spaţiul campin sau extracampin (ex: „violul de la distanţă“)

convingerea pacientului asupra „realităţii“ lor

percepute prin modalităţile senzoriale obişnuite (exteroceptive, interoceptive, proprioceptive) şi pe căile

senzoriale normale

grad de intensitate variabil (discret sau intens anxiogene)

claritate diferită (voci „şoptite“ sau „puternice“)

complexitate variabilă (de la simple zgomote la adevărate discursuri)

durată variabilă (de la câteva secunde sau minute la ore în şir), intermitente sau continue

rezonanţă afectivă (dacă vocea „comentează“ acţiunile bolnavului): iniţial anxiogene, apoi fără participare
afectivă

natura senzorială: exteroceptive (auditive, vizuale, olfactive, gustative, tactile); interoceptive (viscerale),
proprioceptive (motorii, kinestezice)

Halucinaţiile exteroceptive

Halucinaţiile auditive

- pe primul loc ca frecvenţă la adult

- situate cel mai des în câmpul auditiv perceptibil
- intensitate variabilă
- complexitate variabilă: elementare (foneme – fâşâituri, pocnituri), comune (sunete, paşi), verbale
(complexe)
- continuitatea: episodice sau continue
- ecoul afectiv: favorabile (comentative), defavorabile (comentative sau imperative)
- urgenţă psihiatrică
- pot fi concordante (în tulburarea afectivă) sau neconcordante (în schizofrenie) cu starea afectivă
- apar în schizofrenie, în tulburările afective
Halucinaţiile vizuale

- percepţii ale unor obiecte, fiinţe, imagini inexistente în realitate în acel moment (adesea cu conţinut mistic)
- mai frecvente la copil
- monocromatice sau policromatice
- percepute cu un ochi sau cu ambii
- ocupă tot câmpul vizual sau pot fi scotom (cel mai frecvent – scotomul central Morel: pacientul vede ca pe
lângă un tub astupat)
- proiecţia spaţială: campină sau extracampină
- complexitatea: elementare (fosfeme), puncte complexe (figuri, obiecte, fiinţe), scenice – statice
(panoramice) sau cinematografice (în mişcare)
- durata: permanente sau episodice
- tonalitatea afectivă – în funcţie de conţinut
- apar în schizofrenie, în sevrajul alcoolic

Halucinaţiile autoscopice

- realizează imagine dublă

- bolnavul percepe propriul corp sau părţi din el proiectate în afară
- după apariţie, pot fi: episodice (câteva secunde) sau persistente, continue
- corpul perceput poate fi identic sau modificat (urâţit, înfrumuseţat)
- mai rar întâlnite

Halucinaţiile olfactive şi gustative

- au caracter secundar
- apar după alte tulburări de percepţie
- sunt greu de separat, deoarece substanţele sapide sunt şi odorifice
- gusturi sau mirosuri cel mai frecvent neplăcute, dar şi plăcute
- apar frecvent în afecţiuni organice, dar şi în schizofrenie

Halucinaţiile tactile

- impresia de atingere a suprafeţei cutanate

- percepute continuu (în reţea) sau discontinuu (punctiform)
- la suprafaţă (epidermice) sau în profunzime (hipodermice)
- parazitoze halucinatorii (perceperea de insecte care infestează suprafaţa pielii sau pătrund pe sub piele) –
foarte rar întâlnite de sine-stătătoare
- frecvent în dependenţa alcoolică
- mai frecvente la femei

Halucinaţiile interoceptive (viscerale)

- senzaţia existenţei unor fiinţe în corp; a schimbării poziţiei unor organe; a obstruării sau a perforării lor
- frecvent cu localizare genitală
- senzaţia de violare directă sau de la distanţă
- manifestări halucinatorii în patologia schemei corporale (membrul-fantomă la amputaţi)

Halucinaţiile proprioceptive

- motorii sau kinestezice

- impresia de mişcare sau deplasare a propriului corp
 - apar în sindromul de automatism mental Kandinski-Clerambault (în schizofrenie)

Pseudohalucinaţiile (halucinaţiile psihice)

- autoreprezentări aperceptive (nu au caracter psihosenzorial – „vede cu ochii minţii“)

Caracterizate prin:

- incoercibilitate (adevăr imposibil de combătut, căruia nu trebuie să i se demonstreze veridicitatea)

- automatism
- exogenitate – sunt impuse din afară
- se vorbeşte despre „voci“ sau „vedenii“ stranii, speciale
- nu se proiectează în afară, ci se petrec în minte
- sunt percepute de analizatori speciali
- sunt „făcute“, „provocate“ din afară – caracter impus
- respectă aceleaşi modalităţi senzoriale

Pseudohalucinaţiile auditive

- voci interioare „ecou“

- sonorizarea gândirii
- tranzitivism: alţii pot descoperi, auzi sau ghici gândurile bolnavului
- sunt auzite cu „urechile minţii“
- i se pot impune gândurile prin telepatie, sugestie, unde

Pseudohalucinaţiile vizuale

- percepute ca imagini izolate sau ca scene panoramice

- conţinut variat: plăcut, neplăcut, terifiant, insultător
- apar în spaţiul subiectiv
- sunt văzute cu „ochii minţii“, cu ochii „interiori“
- fac parte din sindromul de automatism mental Kandinski-Clerambault

Pseudohalucinaţiile gustative şi olfactive

- apar de fiecare dată alături de halucinaţiile gustative şi olfactive

- apar mai ales în cadrul organicităţii
- pseudohalucinaţiile tactile: senzaţii penibile provocate de la distanţă
- localizate cel mai des în sfera genitală

Pseudohalucinaţiile interoceptive

- asemănate cu „lipsa libertăţii interioare“

- bolnavul are senzaţia că este posedat de animale, de spirite
- se localizează în diverse organe şi determină simptomatologie specifică
- individul acţionează după cum îi cere acea „fiinţă străină“

Pseudohalucinaţiile motorii (kinestezice)

- perceperea unor mişcări impuse

- au caracter imaginar
- se întâlnesc destul de rar
 - toate tulburările de percepţie se asociază între ele: halucinaţii plurisenzoriale

Atenţia

- funcţie psihică bazală care realizează orientarea şi concentrarea selectivă a activităţii psihice asupra unui
grup de elemente sau fenomene
- tipuri: involuntară: stimuli ce apar brusc; noutate informaţională; organism nepregătit; voluntară: susţinută
de efort voliţional; habituală: de pregătire, de aşteptare

Psihopatologia atenţiei

Disprosexiile

Hiperprosexii: exagerarea orientării selective a activităţii de cunoaştere; în episoadele expansive, intoxicaţii uşoare,
hipocondrie

Hipoprosexii: diminuarea orientării selective a activităţii de cunoaştere; în surmenaj, anxietate, depresie, oligofrenie,
demenţă

Aprosexia: dispariţia oricărei activităţi psihice; numai în stările comatoase

Memoria

- proces psihic al orientării retrospective realizat prin fixare (întipărire), conservare (păstrare) şi reactualizare
(evocare)
- oglindeşte experienţa anterioară
- constituie rezervorul gândirii şi imaginaţiei
- suportul forţei cognitive a individului
- strâns corelată cu procesele afective

Procesele memoriei

- memorarea: transformări menite să asigure fixarea informaţiei pe suporturi adecvate; factori obiectivi: volumul,
natura materialului, gradul de organizare, gradul de omogenitate a materialului, semnificaţia materialului;
factori subiectivi: starea fiziologică, motivaţia, gradul de tensiune afectivă, vârsta
- păstrarea
- reactualizarea
Tipuri de memorie

Imediată: reproducerea sau recunoaşterea unui material până la 10 secunde de la momentul prezentării

Recentă: reproducerea sau recunoaşterea are loc la un interval mai mare de 10 secunde de la prezentare

A evenimentelor îndepărtate (memoria de lungă durată): evenimentele trăite de la începutul vieţii şi până în prezent

Dismnezii cantitative

Hipomnezii: scăderea în diferite grade a forţei mnezice

 - în surmenaj, involuţie, oligofrenie, depresie
Amnezii: prăbuşirea forţei mnezice; pot fi parţiale sau totale (în stările comatoase), retrograde şi anterograde

Amnezii anterograde (de fixare)

- se referă la imposibilitatea memorării evenimentelor de la îmbolnăvire spre prezent; sunt mai frecvente
- scade capacitatea de fixare
- nu se poate evoca un eveniment recent
- apar în: sindromul Korsakov, stări confuzive, stări reactive (în situaţii traumatice majore, de masă)
Amnezia retrogradă (de evocare):

- progresiv dinaintea bolii spre trecut

- destructurarea nu este atât de accentuată
- amnezia antero-retrogradă: punctul esenţial este cel al îmbolnăvirii; apare mai frecvent în tumori, leziuni
cerebrale
Legea lui Ribot: regresiunea memoriei: vizează fenomenul uitării. Uitarea se face de la prezent spre trecut, de la
complex spre simplu, de la abstract la concret

Amnezii totale: în come

Amnezii parţiale (par a fi hipomnezii):

- lacunară: hiatus mnezic; în tulburările de conştienţă, traumatismele cranio-cerebrale (TCC), epilepsie, beţia
patologică
- tardivă: legată de o tulburare de conştienţă; apare progresiv; în demenţe, epilepsie
- electivă (tematică): înregistrare voluntare bine efectuată, recunoaştere imposibilă; influenţată de stările
afective negative (posttraumatic)

Hipermneziile

- evocări exagerate, tumultuoase, îndepărtează individul de la preocupările sale de moment

- apar la normal, în intoxicaţii; în episodul maniacal
- hipermnezii selective: la paranoici, în intoxicaţii; bolnavul îşi mobilizează toată forţa mnezică pentru tema
pe care o are în minte: procurarea „actelor doveditoare“ pentru a demonstra urmărirea etc., procurarea
drogului.
- mentismul: derulare cu caracter tumultuos, caleidoscopic şi incoercibil a ideilor şi amintirilor
- Alte hipermnezii:
- tematică: afectogenă
- autistă: în schizofrenie
- mecanică, fără înţelegerea datelor (în oligofrenie)
- oneiroidă: în toxicomanii
- viziunea retrospectivă: derularea fulgerătoare a întregii vieţi în ultimele câteva clipe dinainte de moarte

Tulburările calitative – paramneziile

- amintiri deformate, false fie sub aspectul desfăşurării cronologice, fie sub aspectul lipsei legăturii cu
realitatea obiectivă trăită de pacient

Tulburări ale sintezei mnezice imediate

- adevărate iluzii de recunoaştere, evocări eronate ale unor evenimente trăite în realitate, dar care nu sunt
încadrate în timpul şi spaţiul real sau nu sunt recunoscute ca trăite sau netrăite. Tipuri:
Criptomnezia: nerecunoaşterea ca fiind străin un material citit sau auzit în realitate; bolnavul îl consideră a fi
propriu. Apare în schizofrenie, demenţă, TCC
Înstrăinarea amintirilor: scade capacitatea discriminatorie între evenimentele proprii şi cele străine; bolnavul îşi
crede auzite sau văzute propriile evenimente trăite; apare în demenţe

- variante: falsa recunoaştere, iluzia de recunoaştere, paramneziile de reduplicare (bolnavul crede că o

persoană a fost multiplicată în mai multe exemplare, cu un anumit scop)

Tulburările rememorării trecutului – allomnezii

- sunt falsificări mnezice retrospective sau reproduceri ale unor evenimente reale din trecut, pe care le
situează în prezent
Pseudoreminiscenţe: reproduceri ale unor evenimente reale din trecut, pe care le trăieşte ca evenimente prezente.
Apar în sindromul amnestic, în demenţe.

Confabulaţii (halucinaţii de memorie): reproducerea unor evenimente imaginare. Pot fi: mnestice (umplerea
golurilor de memorie cu lucruri imaginare, dar plauzibile), fantastice (descriu lucruri neplauzibile), onirice (ca
scenele de vis)

Ecmnezia: tulburare globală de memorie, cu întoarcerea întregii personalităţi în trecut; apare în stadiile tardive de
demenţă

Anecforia: posibilitatea reproducerii unor amintiri pe care le crede uitate;

- posibilă dacă se sugerează unul sau mai multe elemente

- apare în surmenaj şi în afecţiuni deteriorative

Gândirea

- proces central al vieţii psihice, ce asigură distincţia între esenţial şi fenomenal în ordinea ideilor şi
lucrurilor, dar şi edificarea relaţiilor dintre ele, intercondiţionarea lor
- operaţiile gândirii:
- analiza: separarea mentală a părţilor componente ale obiectelor şi fenomenelor
- sinteza: reunirea mentală într-un ansamblu unitar a părţilor componente
- comparaţia: distingerea asemănărilor şi a deosebirilor dintre obiecte şi fenomene
- abstractizarea: extragerea unei însuşiri esenţiale a obiectului, făcând abstracţie de restul trăsăturilor sale
- concretizarea: conceperea obiectului în toată varietatea trăsăturilor sale
- generalizarea: ridicarea de la reflectare a unui obiect la o categorie de obiecte, pe baza unor elemente
comune şi esenţiale
- cuvântul: elementul esenţial în toate operaţiile gândirii; achiziţionează, păstrează, vehiculează informaţia
- noţiunile se exprimă printr-o varietate de cuvinte
- judecăţile oglindesc raportul dintre obiecte şi fenomene
- raţionamentul: alcătuit din judecăţi; are o structură şi o funcţie logică

Asociaţiile

legături temporare între noţiuni, între ideile în permanentă desfăşurare

mecanismele (multiple şi progresive) formării asociaţiilor

contiguitate: asociaţii în plan ideatic între obiecte şi fenomene care sunt reprezentate succesiv, coexistând în
timp şi spaţiu (mecanism predilect în schizofrenie şi oligofrenie)

asemănare: pe baza asemănării cuvintelor respective, fără legătură logică; forme particulare: rima şi asonanţa
(mecanism predilect la maniacali)

contrast: asocierea de noţiuni cu caracter opus (bine-rău)

 cauzalitate: cel mai complex şi cel mai frecvent; se stabileşte legătura cauzală între fenomen şi cauza sa

Tulburările gândirii

1. Tulburări predominant formale

a) Tulburări în discursivitatea gândirii

Tulburările ritmului

Accelerarea ritmului ideativ

viteza perturbată de înlănţuire a ideilor – tahipsihie

succesiune rapidă de idei: apare la oamenii antrenaţi, cu elan creator. Gândirea este ingenioasă şi cu un bun
randament.

Accelerarea patologică a ritmului ideativ

înlănţuirea tumultoasă, creşterea numărului asociaţiilor şi evocărilor

scăderea profunzimii ideilor

discurs mental sincopat, digresiuni ce întrerup firul logic

apare în hipomanie (se accelerează progresiv, asociaţiile se fac tot mai superficial)

Tahipsihia accentuată

preponderenţa asociaţiilor facile prin asonanţă (asociaţii după rimă, după formă, dar nu întotdeauna după
conţinut)

pierderea firului logic

imprecizie, superficialitate

erori de sens, nesistematizare

apare în episodul maniacal

Fuga de idei

aflux excesiv de idei

fugacitate pe fond de labilitate a atenţiei

apare în manie, stări febrile, intoxicaţii uşoare cu cofeină, alcool; psihodislepsie

Mentismul

- stare aparte de tahipsihie

- ideile defilează incoercibil şi angoasant
- lipseşte claritatea, vigoarea
- pacientul păstrează o atitudine critică, dar nu poate să controleze sau să stăvilească ideile
- apare în surmenaj, intoxicaţii cu cofeină, uneori şi în schizofrenie
- Încetinirea ritmului ideativ
- lentoare ideativă sau bradipsihie (lentoare şi a evocărilor, şi a imaginaţiei)
 - scăderea numărului şi a vigorii lor
- asociaţii lente
- greutatea evocărilor
- apare în nedezvoltarea mintală, demenţă, epilepsie şi în depresie

Tulburări ale fluenţei gândirii

Fadingul mintal

- scăderea progresivă a gândirii

- are loc „stingerea“ unei fraze începute
- apare în schizofrenie şi depresie
Vâscozitatea psihică

- încetinire a proceselor psihice deranjantă pentru interlocutor

- apare în epilepsie
Barajul ideativ

- oprirea ritmului ideativ

- ideea întreruptă poate fi reluată după o pauză
- poate urma o nouă tăcere şi o nouă idee ruptă din context, după o eclipsă ideativă
- în pauzele ideative, pacientul are un gol ideativ sau este perturbat de halucinaţii
- apare in schizofrenie
Perseverarea, ruminaţia

aderenţă stăruitoare asupra unei idei, a unei tematici monotone

imposibilitatea comutării spre alte teme

apare în epilepsie, nevroza obsesivă şi demenţă

b) Tulburări in productivitatea gândirii

Tulburări cantitative

Sărăcirea gândirii – inhibiţia gândirii

neproductivitatea gândirii

sărăcirea tematică, neclaritate şi lipsă de vigoare

există eforturi în rezolvarea problemelor uzuale

apare în surmenaj, depresie şi schizofrenie

are ca revers mentismul

Tulburări calitative ale gândirii

Autismul sau gândirea dereistă

replierea individului asupra lumii sale interioare

ruperea punţilor cu realitatea

 comunicarea este redusă la minimum necesar, alteori abolită

polarizarea gândirii, a acţiunii, a comunicării, a vieţii afective spre sine.

Raţionamentul morbid

gândirea este dominată de antiteze

raţionamente minuţioase, dar sterile în sfere înalte

pacientul nu este capabil să rezolve probleme concrete

apare în schizofrenie şi în tulburări schizotipale.

Asociaţiile insolite

- se abat de la legile logice şi de la gândirea cauzală

- adoptă legi interioare de înlănţuire (derivaţii, substituţie, contaminare)
- apar idei bizare, rupte de context
- apar în schizofrenie
Asociaţiile superficiale

- se produc prin mecanisme ca: asonanţa, asemănarea, contrastele facile

- apar în manie, demenţe, oligofrenii
Asociaţiile circumstanţiale

- se limitează la aspecte formale

- apar în epilepsie, demenţe, schizofrenie
Disociaţia

- tulburare greu detectabilă, reprezintă o ruptură a vieţii psihice

- produce o relaxare a proceselor asociative
- tangenţialitatea gândirii (idei vagi, neconturate)
- alterarea logicii, sintezei; apar baraje, condensări, exprimări eliptice
- semn precoce în schizofrenie
Incoerenţa

- procesul de dezintegrare maximă a proceselor mentale

- discursul mental îşi pierde coeziunea, legăturile logice, inteligibilitatea
- cuvintele se leagă aleator
- apare pe fondul disoluţiei conştiinţei
- apare în starea postcritică, stări onirice, schizofrenie
Anideaţia

- dispariţia fluxului ideativ

- are substrat organic
- apare în stări comatoase
- demenţe avansate, epilepsie în stadiu grav deteriorativ, idioţenie.

2. Tulburări de fond ale gândirii

a) Tulburări în conţinutul gândirii

- ideile se detaşează de realitate în grade variabile

- Ideile dominante:
- polarizează în mod tranzitoriu tematica
- sunt benefice în creaţiile artistice, cercetări
 - estompează pentru o anumită perioadă preocupările părăsite, crescând forţa de concentrare şi vigoarea
logică
- în context patologic sunt dezagreabile, obositoare prin recurenţa lor
- apar în psihotraume şi stări pasionale (ură, dragoste, gelozie)
Idei obsesive:

- idei ce acoperă şi constrâng întreaga gândire

- vin de la periferia psihismului şi asediază psihismul
- sunt recunoscute de pacient ca neconforme cu gândirea proprie
- pacientul face eforturi de a scăpa de ele, fără a reuşi
- le simte ca deosebit de anxiogene şi penibile
Caracteristicile obsesiilor:

- constrângere prin asedierea psihismului

- bipolaritatea tendinţelor, între repulsie şi atracţie

- recunoaşterea caracterului morbid

- angoasa – fundalul patologic

- obsesiile apar în: oboseală, după o psihotraumă, în tulburarea obsesiv-compusivă, schizofrenie

Tipuri de obsesii

- amintiri obsesive – rememorări repetitive, deranjante

- reprezentări obsesive – imagini recurente

- îndoieli obsesive – nesiguranţa determină verificări („boala îndoielilor“)

- scrupule obsesive – gândirea este persecutată de erori potenţiale, greşeli de ordin moral

- idei obsesive de contrast – obsesii contrare sistemului etico-moral al persoanei (de exemplu, o persoană evlavioasă
are gânduri obsesive blasfemiatoare)

- obsesii senzoriale – mai degrabă auditive, ca frânturi de melodii, cuvinte obscene

- manii mentale – aritmomania: nevoia de a număra şi aranja lucruri

Opţiuni de acţiune:

- inhibiţia; este cea mai frecventă

- compulsia – are mai multe stadii:

- pornire irezistibilă spre executarea unor acte reprobabile

- trăirea unei tensiuni insuportabile prin anticiparea consecinţelor trecerii la act (mama cu obsesia sugrumării
propriului copil anticipează îngrozită potenţiala dramă)
- acţiunea este substituită prin acte-surogat, numite şi acte rituale; sunt acte stereotipe, inutile, dar cu efect
anxiolitic
- apar în tulburarea obsesiv-compulsivă, schizofrenie, la persoanele anancaste.

Fobiile:

- frica obsedantă faţă de o anumită situaţie sau obiect care, în mod normal, nu sunt sursă de frică
- pacientul este conştient de caracterul iraţional al fricii sale
- reacţionează fie prin evitarea situaţiei, fie prin îndurarea acesteia cu o stare de tensiune maximă
Tipuri de fobii:

Fobii de situaţii:

- claustrofobia – teama de spaţii închise

- agorafobia – teama de spatii largi

Fobii de contact: teama de obiecte care produc dezgust

- mizofobia – teama de microbi

- hemofobia – teama de sânge

- zoofobia – teama de animale

- arahnofobia – teama de păianjeni

- aichnefobia – teama de obiecte ascuţite

- sideromorfobia – teama de tren

- talazofobia – teama de valuri

- tanatofobia – teama de moarte

- fobofobia – teama de fobii

- knozofobia – teama de boala

Fobii-impulsuri – teama de a nu da curs unor impulsuri criminale sau suicidare care, de cele mai multe ori, nu sunt
înfăptuite

Fobii de situaţii sociale: fobiile sociale, tracul

- erentofobia – teama de a nu roşi în public – apare în special la adolescenţi

Ideile prevalente (precursoare ale ideilor delirante)

- ansamblu tematic ideativ

- organizează întreg comportamentul
- subordonează alte idei, interese
- sunt în concordanţă cu personalitatea
- se impun gândirii ca nucleu al sistemului delirant
- subiectul nu recunoaşte caracterul lor patologic
- tind spre o dezvoltare progresivă şi o dominare a câmpului conştiinţei
- sunt căutate argumente în favoarea susţinerii temei prevalente
- sunt opace la orice contraargument
- afectivitatea şi comportamentul sunt subordonate ideilor prevalente
- apar în alcoolism, paranoia, tulburări de tip schizoid
- intensitatea prevalentă şi cea delirantă sunt foarte greu de diferenţiat

Ideile delirante - idei cu conţinut fals (premise false), neconform cu realitatea

- antrenează convingerea fermă a pacientului în veridicitatea lor

 - sunt impenetrabile la contraargumente logice şi dovezi
- delirul este cea mai elocventă expresie a activităţii mintale morbide
- modifică comportamentul pacientului
Caracteristicile delirului

1. anastrofa: debut brusc, ca o revelaţie sau pregătirea apariţiei printr-o fază predelirantă. Această perioadă este
marcată de căutări, neîncredere, retragerea persoanei

2. conţinut: la limita posibilului, ca în delirul expansiv din episodul maniacal

- tematica: monotematică vs. politematică

- unitate sau articulare în sisteme delirante
- sistematizare:
- delir sistematizat, monotematic, argumentat aparent logic şi credibil, chiar dacă conţinutul este neverosimil
- delir nesistematizat, în care temele delirante sunt disparate, greu de urmărit şi de înţeles prin natura
discursului dezlânat (se pot întâlni ambele forme în schizofrenie, în funcţie de tipul şi de debutul acesteia)
- răsunetul afectiv:
- delir congruent, în conformitate cu starea afectivă (mai ales în tulburarea afectivă majoră)
- delir incongruent: starea afectivă este contrară conţinutului delirant (mai ales în schizofrenie)
- delirul indus (folie à deux): inductorul are o putere persuasivă asupra unei persoane puternic implicate
afectiv – indusul, care preia delirul

Temele delirante

Deliruri paranoide

- persoana în cauză are convingerea că face obiectul unui prejudiciu – material, moral etc.
- se simte persecutată şi nedreptăţită
- interpretează orice gest sau comentariu ca reprezentând aluzii personale răutăcioase
- delirul de interpretare: toate evenimentele şi replicile sunt interpretate ca personale
- delirul de relaţie: se dezvoltă concentric, pe fundalul unei personalităţi vulnerabile, cu eventuale infirmităţi
- persoana este marcată de suspiciune, neîncredere, fiind convinsă că toată lumea îi cunoaşte slăbiciunile,
eşecurile şi îşi bate joc de ea
- delirul de urmărire: convingerea că este urmărit şi hărţuit prin metode sofisticate
- delirul de persecuţie: individul este subiectul unor comploturi; îşi dezvoltă un sistem de apărare, de
anihilare, apoi preia ofensiva şi recurge la reclamaţii
- se transformă din „persecutat“ în „persecutor“ (de aceea, constituie o urgenţă psihiatrică)
Delirul de influenţă: pacientul este persecutat de la distanţă, prin mijloace tehnice sofisticate: unde
electromagnetice, raze X, telepatie etc.

- acest delir asociază pseudohalucinaţii şi face parte din sindromul de automatism mental
- individul are impresia că i se pătrunde în intimitatea gândurilor, că i se citesc gândurile şi i se difuzează în
afară
Delirul de otrăvire: convingerea pacientului că va fi suprimat prin substanţe nocive, puse intenţionat în mâncare,
băutură, haine

- porneşte de cele mai multe ori de la un gust ciudat, interpretat ulterior pe model delirant (apare în
schizofrenie, dar şi în patologia vârstnicului)

Deliruri expansive (apar în special în tulburările afective severe, în tulburarea schizofrenică afectivă, în demenţă, în
sindromul moriatic)

- apar pe un fundal de mulţumire, satisfacţie (sunt în principal congruente)

- se referă la origine, situaţie socială, capacităţi intelectuale, statut etc.
Delirul de grandoare: delir de bogăţie; principala temă delirantă sunt averile fabuloase de care dispune
Delirul megalomanic: calităţi personale, fizice şi intelectuale, excepţionale

Delirul de invenţie: individul se crede antrenat în acţiuni de descoperire a unor sisteme revoluţionare, inedite

Delirul de filiaţie: individul se crede descendent al unei familii nobile, caută dovezi în vederea legitimării

Deliruri micromanice (depresive)

evoluează pe fundalul afectiv depresiv şi prezintă un mare risc de suicid

subaprecierea propriei persoane

Delirul de autoacuzare: analizează foarte atent acţiunile din trecut, îşi atribuie vinovăţii inexistente, solicită
pedeapsă, se poate autodenunţa; prezintă un risc foarte mare de „omor altruist“, urmat de suicid

Delirul de ruină: are convingerea că este condamnat la un trai nedemn, sărăcăcios, de mizerie

Delirul de negaţie: propria persoană şi lumea exterioară sunt ca şi inexistente; apare mai ales în patologia
vârstnicului

Delirul hipocondriac: organele interne sunt măcinate de boli, putrezesc; apare, de asemenea, mai ales în patologia
vârstnicului

Sindromul Cotard: cuprinde delir de enormitate (se referă la ansamblul simptomatologiei pe care o descrie
bolnavul), delir de negaţie (înăuntrul lui nu se află nimic, „nu mănâncă“, „nu respiră“), delir de imortalitate.

Alte teme delirante

Delirul de posedare: corpul îi este locuit de diferite fiinţe

Delirul zooantropic: posesiunea se referă la întregul organism: bolnavul crede că s-a transformat în animal

Delirul de gelozie: convingerea de infidelitatea partenerului; sunt căutate probe ale adulterului

Erotomania: impresia că este iubit de persoane deosebite (staruri, persoane publice etc)

- anumite coincidenţe sunt interpretate ca probe evidente de dragoste

- delirantul investeşte afectiv în idealul său, îi caută compania, devine insistent
- în cazul refuzului explicit, apare ura
- în principiu, face parte din sindromul de automatism mental

Comunicarea şi tulburările ei

- schimb de informaţii între două elemente

- modalităţi de comunicare: gestuală, mimico-pantomimică (afectiv-expresivă), atitudinală, verbală, prin
scris
Comunicarea verbală

elementele constitutive ale comunicării:

cuvintele – sunete (foneme) cu sens, semnificaţie într-o limbă

lexicul – totalitatea cuvintelor dintr-o limbă

semantica – stabileşte relaţia între semnificat (obiectul real) şi semnificant (cuvânt)

sintaxa: ansamblul regulilor care guvernează folosirea elementelor comunicării

limba: instrument evoluat de transmitere a informaţiilor; cuprinde totalitatea semnelor acustice şi grafice utilizate în
comunicare de către membrii unei comunităţi

limbajul: o manifestare individuală a limbii; fiecare individ are o interpretare, o apreciere personală a limbii;
exprimarea limbajului se face prin vorbire

vocabularul: totalitatea termenilor verbali

Funcţiile limbajului

- de comunicare – se schimbă informaţii

- cognitivă: descoperă, achiziţionează cunoştinţe, prin cuvinte purtătoare de semnificaţii
- de modelare socială a conduitelor umane
- afectivă: exprimă sintetic trăiri, emoţii; accentele se pun prin intonaţii, pauze
- de comandă: cuvintele spuse cu convingere şi tact au o forţă persuasivă şi mobilizatoare
- estetizantă: prin căutarea exprimării poetice, simbolice
- limbajul este un sistem perfectibil
- se formează în strânsă conexiune cu funcţiile cognitive, dar şi de rezonanţă afectivă
Desfăşurarea vorbirii

dialog: proces simplu, susţinut maleabil de către interlocutor

monolog: implică o pregătire prealabilă discursivă, capacitate de autonomie

nu arareori, ceea ce porneşte ca dialog se transformă în monolog

Trăsături caracteriale rezultate din analiza limbajului

- persoanele iritate tind să utilizeze în exces verbe la timpul prezent

- personalităţile paranoice fac abuz de pronume personal
- timizii evită pronumele personal la persoana întâi singular şi utilizează persoana întâi plural
- obsesionalii, persoanele dependente preferă articolul nehotărât
- fanaticii recurg la articolul hotărât
- există limbaj extern, menit să comunice nuanţat ceea ce gândeşte emiţătorul, şi limbaj intern, proprietatea
exclusivă a persoanei

Tulburări de comunicare

Tulburările expresiei verbale

Tulburări formale ale vorbirii

Debitul

- creşterea debitului – bavardajul: creşterea fluxului cuvintelor

- caracteristică persoanelor sănătoase, vorbăreţe
- paranoia
Logoree – ritm şi debit verbal crescut

- apare în episoadele maniacale, în agitaţia psihomotorie

- hipoactivitatea:
Mutism: absenţa vorbirii printr-o inhibiţie de natură afectivă

- mutism absolut: persoana refuză orice tip de comunicare

- mutism relativ: abolirea vorbirii este compensată prin mimică, gestică, scris
- mutism electiv: restrângerea comunicării doar la persoane considerate prietene (în schizofrenie, tulburările
delirante)
 - mutism discontinuu, cu instalare şi rezoluţie capricioasă – apare în stările confuzionale
- mutismul apare în stările de stupoare, catatonie, isterie, depresie, tulburările cronice delirante

Mutacismul: seamănă cu mutismul

- un mutism deliberat
- apare în simulare şi la histrionici

Ritmul

Accelerarea ritmului (tahifemie)

 apare în oboseală, surescitare, insomnie, intoxicaţie acută

Incetinirea ritmului (bradifemie)

 apare în depresie, demenţă, retard mintal, epilepsie

Afemia: imposibilitatea vorbirii, în ciuda eforturilor mimice şi gestuale; este rară

Intonaţia - se referă la intensitatea vorbirii

 voce de intensitate crescută, tonalitate înaltă, strigăte, interjecţii, injurii

apare în excitaţia maniacală, hipomaniacală, intoxicaţii acute, sindroame paranoide (în special în tulburările de
personalitate de tip paranoid)

 voce de intensitate scăzută, şoptită – caracterizează cu precădere depresia, histrionismul

 tulburări ale foneticii – de articulaţie şi de pronunţie
apar în balbismul tonic, clonic sau tonico-clonic, în boala ticurilor

 tulburări ale semanticii, sintacticii – afectează înţelesul cuvintelor:

 paralogism – cuvânt uzual folosit în alt sens (apare în schizofrenie)
 neologism – creează cuvinte noi (de asemenea în schizofrenie)
afectează înţelesul frazei

 embololalia: inserţia în fraze a unor cuvinte desprinse din context, care revin cu insistenţă
 agramatismul: utilizarea unui limbaj telegrafic, redus la esenţă
 elipsa sintactică: eliminarea unor fragmente din frază
 onomatomania: repetarea unor cuvinte rupte din context, cu precădere cu conţinut grosier
afectează înţelesul limbajului

 stereotipiile: repetarea monotonă de cuvinte izolate cu caracter rimat

 ecolalia: repetarea cuvintelor şi intonaţiei interlocutorului (în demenţă)
 psitacismul (vorbirea de papagal): vorbire lipsită de sens
 verbigeraţia: debitarea unor cuvinte fără sens; forma extremă este cunoscută sub denumirea de „salată de
cuvinte“
 schizofazia: debutează cu un discurs destul de comprehensibil, apoi se transformă într-un limbaj ermetic
 jargonofazia: crearea unui limbaj nou
 incoerenţa: alterarea maximă a vorbirii
Tulburări ale expresiei grafice a comunicării

Limbajul scris se achiziţionează în urma limbajului oral.

Tulburări ale ritmului scrisului:

Ritm crescut – graforeea – nevoia irezistibilă de a scrie

Ritm scăzut sau refuzul scrisului se manifestă mai rar

Tulburări caligrafice:

Micrografia – scrisul mic, meschin, se întâlneşte în depresii

Macrografia – scrisul generos apare în episodul maniacal

Scrisul manierist, afectat, cu stereotipuri şi simbolistică aparte, apare în paranoia

Scrisul inegal, neglijent apare în procesele deteriorative

Dispunerea în pagină:

Tulburări ale scrierii cuvintelor (paragramafisme) – erori, transpoziţii sau substituţii de litere, de cuvinte

Tulburări ale sintaxei – schizografia – transpunerea în scris a schizofreniei

Ermetismul – amestec incomprehensive de semne

Grifonajul – deteriorarea totală a scrisului într-o mâzgălitură.

Tulburări ale comunicării nonverbale

Comunicarea nonverbală reprezintă totalitatea mijloacelor expresive umane care nu utilizează limbajul.

Sunt elemente care frapează de la prima întâlnire.

Ţinuta:

Reflectă gradul de aderenţă a persoanei la normele sociale, nivelul său socio-economic

Se adecvează cu vârsta, sexul şi situaţia

Ţinuta dezordonată – pierderea interesului pentru aspectul exterior, a aptitudinilor de autoîngrijire

Rafinamentul vestimentar – grija deosebită pentru aspectul exterior depăşeşte normele sociale

Ţinuta excentrică – bizarerii vestimentare, accesorii stridente, fard inadecvat.

Ţinuta pervertită:

Cisvestitismul – abordarea unei vestimentaţii nepotrivite vârstei şi situaţiei persoanei

Transvestititsmul – purtarea pasageră sau permanentă a vestimentaţiei sexului opus

Acceptat ocazional în spectacole

Este asociat mai ales cu homosexualitatea, îndeosebi cu cea masculină

Mimica:

Are ca suport expresia facială şi modificările acesteia în relaţie cu starea afectivă şi cu normele sociale.

Tulburări cantitative ale mimicii:

Hipermimii sau exagerarea mimicii

Facies foarte mobil, versatil, privire vioaie

Facies încruntat, ridat, lipsit de mobilitate, privire stinsă, exprimă durerea

Mimică studiată, exagerată în toate registrele, cu figură dispreţuitoare

Facies tensionat, privire scrutătoare şi neîncrezătoare

Mimică compensatorie cu expresivitate exagerată, ce trădează artificialitate

Hipomimii:

Sărăcirea expresiei mimice

Privirea vidă, facies inexpresiv, ce reflecta autismul

Stupoarea melancolică – facies fix, împietrit în imobilism

Impregnarea neuroleptică – facies imobil, reacţionează tardiv şi redus la stimuli

Confuzii mintale – faciesul se descompune, privirea rătăcită

Paramimiile – tulburări calitative ale mimicii

o Mimici bizare, paradoxale, în disonanţă flagrantă cu conţinutul explicat verbal

o Surâsul schizofren

o Mimica disociată

o Manierisul – stereotipii mimice

o Furtunile mimice

Gestica:

Ansamblu de mişcări voluntare sau involuntare cu valoare expresivă, simbolică, şi care se compun în anumite
conduite

Ticurile – gesturi scurte repetitive, fără o necesitate reală

Iniţial au putut fi obiective, dar s-au perpetuat şi în lipsa unei jene locale (relaxarea nodului unei cravate prea
strâmte)

Ticurile pot fi: simple – tuse, clipit; complexe – onicofagie, tricotilomanie

Sindromul Gilles de la Tourette: ticuri motorii, cascade de ticuri verbale, impulsiunea spre coprolalie

Manierismul – gestică exagerată, afectată şi încărcată de preţiozitate

Bizareriile – gestualitate încărcată de un simbolism obscur observatorului, dar comprehensibil uneori pentru subiect

Negativism gestual – refuzul cu obstinaţie al comunicării

Stereotipiile – conduite repetitive, fixe, inutile cu conţinut simbolic, care scapă înţelegerii

Perseverările – repetări de gesturi sau atitudini

Tulburările activităţii

Activitatea – funcţie efectorie, constă dintr-o succesiune de acte îndreptate spre un scop. Forme de activitate:

jocul – îmbinarea concretului cu imitativul şi cu imaginarul

munca productivă – urmăreşte obţinerea unei finalităţi cu un randament maxim

învăţarea instituţionalizată – presupune achiziţionarea unor cunoştinţe şi deprinderi necesare unei profesii

creaţia artistică – formă desăvârşită de activitate; finalitatea reprezintă opera

Tulburările conduitei motorii

Dezorganizarea activităţii motorii

Hiperactivitatea:

Polipragmazia – exaltare a activităţii, cu predominarea interesului ludic, gestică amplă, multiple acţiuni începute
care nu se finalizează

Agitaţia psihomotorie – dezorganizarea activităţii desfăşurată aleator, necoordonată, scăpată de sub control
voliţional

Stadializare:

- enervare, stare de tensiune, agasare, iritabilitate greu de calmat, în ciuda eforturilor depuse
- turbulenţă – excitaţie motrică lejeră, deplasare continuă, cverulenţă
- exaltarea unei agitaţii pasionale – excitaţie verbală, ideatică
- furorul – agitaţie oarbă, aprinsă, deosebit de distructivă prin manifestările clasice şi violenţa manifestă
Entităţi în care apare agitaţia psihomotorie:

demenţe, oligofrenie

apare brusc la incitaţii minime, are caracter stereotip

tendinţa la agresivitate (verbală în demenţă, fizică în oligofrenie)

stări maniacale: prodromal – irascibilitate, agitaţie psihomotorie şi polipragmatism, aspect ludic, furor
maniacal

stări depresive – de nelinişte şi dezordine motorie de mare violenţă, loviri, omucideri, sinucideri, raptus
melancolic

epilepsie – intercritic la incitaţii minime; furor epilepticus urmat de amnezie

tulburări de personalitate – crize de manie, uneori alura teatrală. Tendinţa de a impresiona, şantaja

stări reactive: generate de sentimentul de frustrare şi paroxisme anxioase, dezorganizare discretă, se mişcă
încontinuu, îşi frâng mâinile, cer compasiune

schizofrenie – apare imprevizibil, incomprehensibilitatea conduitei, vorbirea şi mişcările au caracter simbolic

Hipoactivitatea:

- lentoare sau bradikinezie – apare în convalescenţă şi depresie

- inhibiţia psihomotorie – extremă hipoactivitate ce apare în stupor, catatonie
- stupor: implică imobilitate aproape completă, mimică inexpresivă sau obtuză, aparentă suspendare a activităţii
psihice, reactivitate întârziată, refuzul comunicării
 - stupoare – imobilitate completă, pacienţi inerţi, nu răspund solicitărilor din afară sau răspund foarte greu,
mimică împietrită sau inexpresivă
- stupoare nevrotică – isterie: apare brusc după stări conflictuale, mimică anxioasă
- stupoare psihotică: depresie, facies melancolic
- schizofrenie – facies amimic, akinetic, hipertonii localizate şi variabile, participă pasiv la activitatea
anturajului
- stupoarea confuzivă: activitate psihică aproape suspendată; interferează cu stări delirant-oneiroide
- catatonia – dezintegrarea conduitei motorii prin lipsa iniţiativei motorii. Elemente catatonice:
- catalepsia – rezistenţa maselor musculare la mobilizarea pasivă
- flexibilitatea ceroasă – modelarea segmentelor corpului şi persistenţa în timp a atitudinilor, poziţiilor impuse
- parakinezii – mişcări parazite, ecopraxie, iteraţie, perseveraţie
- negativismul de tip:
o activ – presupune un răspuns motor contrar solicitării

o pasiv – persoana nu reacţionează deloc

- sugestibilitate – urmarea ordinelor, imitaţia unor gesturi

Impregnarea neuroleptică:

inhibiţie motorie în urma administrării acute sau îndelungate a neurolepticelor

Stadii:

Distonia acută sau sindromul hiperton hiperkinetic – apare după administrare acută

- contractură generalizată, plafonarea privirii, protruzia limbii, torticolis

- după tratament îndelungat se pierde maturaţia mişcărilor, tremor fin, rigiditate
Akatisia – tremor, nelinişte şi balans al membrelor

Diskineziile tardive – după ani de tratament – mişcări involuntare de tip coreic, grimase, sucţiunea dentiţiei

Sindromul neuroleptic malign – hipertonicitate, hiperpirexie

Pervertirea conduitei:

- manierismele – atitudini şi activităţi exagerate, caricaturale

- stereotipiile – mişcări repetitive, lipsite de sens
- ambitendinţa – prezenţa simultană a unor tendinţe contradictorii
- comportament teatral demonstrativ cu gestică amplă
- retragerea, izolarea socială treptată
Tulburări ale conduitei motorii prin control voliţional viciat:

Impulsiunile – acţiuni declanşate brusc, spontan sau reactive la un stimul minor

au caracter iraţional

devin necesităţi imperioase, scăpate de sub control voliţional

se manifestă brutal, cu grad mare de periculozitate, heteroagresivitate, crize clasice, autovătămări, suicid

Forme de impulsiuni:

- dromomania – plecarea nemotivată, intempestivă de acasă, fără un scop precis

- piromania – incendierea unor obiecte şi asistarea cu plăcere
- cleptomania – furtul irezistibil de către persoane cu statut bun a obiectelor fără valoare
- jocul de şansă patologic – atracţie irezistibilă, în ciuda prejudiciilor multiple
- tricotilomania – smulgerea părului
Elemente comune ale impulsurilor:
 - tensiunea premergătoare efectuării impulsului
- starea de detentă şi gratificare la săvârşirea actului
- eventuală culpabilitate ulterioară
- apar în tulburările de personalitate, retardul mintal, tulburări organice
- impulsivitatea – prefigurarea unor tendinţe a unor persoane de a reacţiona la impulsiuni
Raptusul – manifestare motorie paroxistică, drept urmare a unei tensiuni emoţionale de nesuportat

- aspect de automatism motor incoercibil autoagresiv sau heteroagresiv

- este urmat de amnezie lacunară
Fuga – părăsirea iraţională şi imprevizibilă a domiciliului spre o destinaţie aleatorie,este limitată în timp

- urmată de amnezie lacunară

- trebuie diferită de deambulările nocturne
- apare în reacţii acute, schizofrenie, intoxicaţii.
Imaginaţia

Proces psihic de prelucrare, transformare şi sintetizare a reprezentărilor şi ideilor, în scopul făuririi de noi imagini şi
idei

Forma neintenţională (pasivă) – toate tendinţele, aspiraţiile şi dorinţele, gândurile intime

Forma intenţională (activă):

Reproductivă: asocierea de elemente verbal-imaginative cu imagini ce vin din experienţa proprie (cum este lectura)

Vis de perspectivă: proiectarea mentală a dorinţelor, aspiraţiilor şi planurilor de viaţă

Imaginaţie creatoare: se anticipează imaginativ ideea sau planul viitoarei acţiuni

Onirismul – visarea – debordare imaginativă haotică şi bizară

Reverie – visul diurn sau visarea în stare de veghe – invadarea involuntară a imaginarului în real, prin făurirea unor
proiecte, deziderate. Copiii confundă realul cu imaginarul

Intoxicaţiile cu alcool, cofeină, amfetamine, manie, tulburări delirante, schizofrenie

Tulburările calitative ale imaginaţiei

Mitomania:

Pseudologia fantastică: tendinţa morbidă de a altera adevărul, de a crea povestiri imaginare (fabulaţii)

Diferit de mincinos, alterează intenţionat adevărul, este convins de realitatea spuselor sale, este victima propriilor
producţii

Mitomania este proprie persoanelor emotive, sugestibile.

Caracteristicile relatării mitomane (Predescu):

Organizarea romanescă a trăirii: aspectul formal al discursului, care nu este adecvat conţinutului şi este sesizat de
interlocutor

Alibiul existenţial: indiferent de forma şi conţinutul relatării, ideile merg univoc unidirecţional spre supraestimarea
propriei persoane, îşi clădeşte povestirea vieţii pe baza expectanţelor sale şi ale auditoriului.
Suprasemnificarea: trecerea de la simpla exagerare la fabulaţia cea mai amplă, pentru a atrage atenţia asupra sa,
jocul imaginativ se dezvoltă luxuriant

Conduita de teamă: apare în urma posibilei descoperiri a caracterului fabulator al relatării; el trăieşte crispat orice
relaţie, care se poate nărui prin descoperirea adevărului.

Trei tipuri de mitomanie:

Vanitoasă – răspunde unui orgoliu nemăsurat şi nevoii de a afişa o existenţă romanescă. Apare la tulburările de
personalitate, histrionici, debilitate mintală

Malignă – bârfe, calomnii, anonime, denunţuri

Perversă

Simulaţia - falsificarea adevărului în privinţa stării de sănătate. Fidelitatea simulării depinde de imaginaţia,
inteligenţa şi rezistenţa celui ce simulează

Metasimulaţia - după un episod psihotic acut, real, pacientul refăcut perseverează în acuzele sale anterioare

Suprasimulaţia - amplificarea simptomatologiei unei afecţiuni somatice sau psihice preexistente

Disimularea - ascunderea unor simptome psihice sau somatice, ori a unei boli, pentru a se sustrage de la tratamentul
obligatoriu; depresia.

Voinţa

Funcţia psihică prin care se realizează trecerea conştientă de la o idee sau raţionament la o activitate sau inhibiţia
unei activităţi, în vederea realizării unui anumit scop

Fazele desfăşurării actului voliţional:

Formularea scopului: sub raport afectiv, tendinţa este trăită ca o dorinţă iar în planul conştiinţei devine motiv

Lupta motivelor: motivul apărut se luptă cu alte motive potenţiale sau active

În cazul scopului unic, lupta se tranşează spontan

Adoptarea hotărârii: constă în definirea scopului şi pregătirea acţiunii

Execuţia (îndeplinirea) acţiunii: trecerea la acţiune implică efortul voliţional, predomină aspectul cantitativ al
procesului voliţional. Răspunde la întrebarea „Cât poţi?“

Voinţa activă: stă la baza perseverenţei, tenacităţii şi îndeplinii izbutite a unei activităţi

Are rol mobilizator, de susţinere a efortului voliţional = voinţa de suport

Voinţa inhibitorie: responsabilă de stăpânirea de sine, determină reţinerea în anumite situaţii, frânează reacţia
imediată

Se opune unor tendinţe impulsive, stă la baza conduitei amânării

Tulburările de voinţă – disbulii

Hiperbulia
Exagerarea forţei voliţionale; apare la persoane voluntare

În patologie apare rar, deoarece se dezorganizează suportul motivaţional. Stări obsesivo-fobice

La toxicomani – hiperbulie cu caracter unidirecţional şi electiv în scopul procurării drogului, pe fondul general de
hipobulie

Hiperbulia delirantă – concentrarea extremă a interesului şi eforturilor cu predilecţie spre temele delirante

Hipobulia

Scăderea forţei voliţionale ce se traduce prin scăderea capacităţii de a acţiona

Are motivaţie slabă şi antrenează implicit acţiuni lipsite de vigoare

Pacientul ştie ce trebuie să facă, dar nu poate

Apare în tulburări de personalitate, tulburări depresive

Hipobulia globală apare în oligofrenie, demenţe, toxicomanii

În manie, datorită tulburărilor de atenţie, apare hipobulia

Hipobulia electivă vizează tematica fobică şi compromite trecerea la anumite acţiuni

Abulia - lipsa de iniţiativă, incapacitatea de a acţiona. Apare în catatonie, depresii profunde

Tulburările calitative ale voinţei:

Disabulia - dificultatea de a trece la o acţiune sau de a sfârşi o acţiune începută, însoţită de perplexitate şi notă
afectivă negativă. Apare în schizofrenie

Parabulia - insuficienţă voliţională însoţită sau determinată de anumite dorinţe, pulsiuni sau acte paralele. Apare în
nevroze motorii (ticurile)

Impulsivitatea - insuficienţa voinţei pasive, inhibitorii duce la lipsa de frână şi comportament impulsiv

rezultă acte impulsive, intempestive, cu un caracter antisocial, reprobabil şi dramatic

apare în tulburările de personalitate

Conştiinţa

Procesul de reflectare a propriului eu şi a lumii înconjurătoare

Jaspers (1965) „viaţa psihică la un moment dat“

Tulburarea conştiinţei – starea de conştienţă (starea de luciditate): atât capacitatea şi claritatea reflectării, cât şi
înţelegerea realităţii obiective

Criteriile de clasificare (Jaspers):

Detaşarea de realitate:

Ridicarea pragurilor senzoriale – perceperea realităţii estompat, mai puţin distinct

Hipoprosexie de fixare

Hipomnezie sau amnezia evenimentelor: fixarea evenimentelor este fragmentară, superficială

Tulburarea memoriei:

Amnezie postcritică

Dificultăţi în privinţa evocării unor fapte importante din antecedentele insului, chiar dacă sunt foarte bine fixate şi
redate în afara stării confuzive

Hipomnezia şi amnezia sunt generate de perturbarea profundă a funcţiilor psihice

Dezorientarea: este secundară tulburărilor mnezice şi prosexice. Are intensitate diferită

Se poate referi la: spaţiul geografic în care se află, spaţiul fizic, la orientarea în timp, în cazuri grave la orientarea
autopsihică

Incoerenţa ideativă şi a activităţii: - evoluează însoţite de semnele enumerate mai sus

Incoerenţa ideativă nu urmează direct proporţional intensitatea tulburării de conştiinţă

Poate asocia productivitatea senzorială psihotică.

Conştiinţa, din punct de vedere psihologic, reprezintă acel proces de reflectare a propriului eu şi a lumii
înconjurătoare. Din punct de vedere psihopatologic, când se vorbeşte despre conştiinţă, se face referire şi la
tulburările, în diferite grade, ale stării de luciditate.

Tulburări cantitative ale conştiinţei

Starea de veghe: funcţiile psihice se desfăşoară cu claritate, luciditate şi sub controlul raţiunii.

Forme:

Obtuzie: imprecizie, dificultăţi asociative, pierderea mobilităţii ideative;

Hebetudine: perplexitate, detaşare, indiferenţă faţă de situaţia în care se află;

Torpoare: dezorientare uşoară, hipokinezie, reducerea iniţiativei, indiferenţă, apatie.

Obnubilare: orientare incompletă şi dificilă în spaţiul imediat, bradipsihie, bradikinezie, influenţe vagi despre
propria persoană

Stupoare: activitatea psihomotorie pare suspendată, răspunde numai la stimuli foarte puternici

Sopor: reacţiile la stimuli sunt foarte reduse, somnolenţă accentuată

Comă: apsihism, pierderea completă a conştiinţei, se realizează prin disoluţia funcţiei de relaţie, conservarea
uneori relativă a funcţiilor vegetative.

Tulburări calitative ale conştiinţei

Îngustarea câmpului conştiinţei

Focalizarea conştiinţei asupra unei idei, amintiri, acţiune de care pacientul nu se poate desprinde

Conştiinţa nu poate integra experienţa prezentă

Duce la deformarea relaţiei cu realitatea

Starea crepusculară

Modificare de aspect critic cu debut şi sfârşit brusc

Îngustarea câmpului conştiinţei în grade variabile

Se menţin automatismele motorii

Alterarea profundă a reflectării senzoriale

Pot asocia idei delirante, halucinaţii auditive sau vizuale

Confuzia mentală

Consecinţa unei afecţiuni organice cerebrale acute, care duce la modificări ale conştiinţei cu caracter tranzitoriu

Debutul brutal în câteva ore

Aspect de ruptură, hiatus faţă de comportamentul avut anterior

Denivelarea conştiinţei în diferite grade (torpoare, obnubilare, comă)

Tulburări de conştiinţă de tip delirant

Dezorientarea în spaţiu şi timp

Tulburări masive de percepţie, terifiante

Evoluează pe fondul unei anxietăţi marcate

Idei delirante polimorfe şi fragmentare, absurde

Febră, deshidratare

Onirismul - stare de vis patologic care invadează realitatea

Modificarea comportamentului

Halucinaţii vizuale, viziuni haotice

Halucinaţii auditive cu caracter neplăcut, pacientul încearcă să scape de ele.

Starea oneiroidă

Infiltrare a construcţiilor visului în gândirea vigilă, la care pacientul asistă, nu participă

Amestec între fragmente ale realităţii reflectate şi reprezentări senzoriale plastice

Reminiscenţe halucinatorii

Idei de vis ce au coerenţă şi sistematizare.

Starea amentivă

Simptomatologie polimorfă, alterarea profunda a conştiinţei propriului eu

Dezorientarea este totală

Incoerenţa ideativă este maximă

Vorbirea neinteligibilă

Agitaţie dezordonată în limitele patului

Derealizare şi depersonalizare

Poate viza impresia de desanimare: schimbare psihică; schimbare somatică – desomatizare

Este redată prin sentimentul anxiogen al modificării propriului Eu

Pacienţii au impresia că nu mai sunt ei, caută să se regăsească pe ei înşişi, par a fi pierdut entitatea personalităţii lor

Starea de depersonalizare „se trăieşte“ prin impresia de inautenticitate

Această modificare atinge forul intim al individului, subiectivitatea sa profundă

Este trăită pe fundalul unei profunde îngrijorări

Reuneşte anxietate, perplexitate şi stranietate

Apare la pacienţii cu schizofrenie, cu epilepsie temporală

Derealizarea – impresia, sentimentul de înstrăinare, îndepărtare, nefamiliaritate a realităţii trăite

Pacientul are sentimentul iluzoriului, irealităţii, cu un colorit cenuşiu (mediul înconjurător i se pare schimbat,
modificat, cu culori mai sumbre)

Se exprima prin pierderea autenticităţii şi a receptivităţii psihosenzoriale a ambianţei

Falsele recunoaşteri – fenomen déjà vu, déjà connu, déjà vecu sau negaţia lui

Depersonalizarea - Situată la „frontiera psihopatologiei conştiinţei şi a persoanei“ (S. Folin)

Depersonalizarea este o stare (nu este un simptom/sindrom)

P. Janet consideră că „nu este o stare, ci un moment de evoluţie“

Elementul esenţial: impresia de schimbare

Tulburarea instinctului alimentar

Scăderea nevoii de hrană

Anorexia – scăderea sau lipsa totală a poftei de mâncare

Apare în depresii, ia aspectul refuzului alimentar, în reacţii nevrotice şi şocuri

 Sitifobia: refuzul alimentar, asociat cu tulburări de percepţie, de gândire

Apare în schizofrenie

Exagerarea nevoii de hrană

Bulimia – apare în afecţiuni organice cerebrale, dar există şi bulimia nervoasă

Polifagia – persoana are tendinţa de a ingera fără discriminare alimente sau produse necomestibile

Apare în demenţă, oligofrenie, schizofrenie, tulburări de personalitate

Potomania – ingerarea unor cantităţi exagerate de lichide

Exclude diabetul insipid

Apare în tulburări de personalitate histrionică şi borderline

Dipsomania – nevoia imperioasă de a bea episodic băuturi alcoolice în cantităţi mari, urmată de o perioadă de
abstinenţă

Opsomania – dorinţa de a mânca dulciuri în exces, din dorinţa de a calma starea de anxietate

Pentru scurt timp, starea de tristeţe este înlăturată prin consum de dulciuri (ciocolată)

Coprofagia – consumul de excremente

Apare în oligofrenii grave şi în demenţe

Pervertirea instinctului alimentar

Mercisismul – complex de acte care urmează ingestiei alimentare

Regurgitarea şi ruminaţia alimentelor regurgitate

Apare în oligofrenie, demenţă, tulburări grave de personalitate

Pica – nevoia de ingestie a unor alimente condimentate sau substanţe nealimentare

Apare pasager în graviditate

Tulburarea instinctului sexual

Exagerarea instinctului sexual

Nimfomanie la femei

Satiriazis la bărbaţi

Apare în episoadele maniacale, demenţe, oligofrenie

Impotenţa sexuală psihică – scăderea instinctului sexual fără modificări ale libidoului

Apare în nevroze

Scăderea instinctului sexual fără modificarea libidoului

apare în nevroze şi afecţiuni somatice

Anomalii în alegerea partenerului:

zoofilia (sodomia)

fetişism: contemplarea obiectelor de utilitate intimă ale sexului opus, ce duce la satisfacerea erotică

pygmalionismul: satisfacerea erotică prin raporturi sexuale cu statui

necrofilia

Anomaliile desfăşurării actului sexual

sado-masochismul, cu două variante:

sadismul – plăcerea sexuală deplină condiţionată de provocarea unor stări de suferinţă fizică sau morală

masochismul – plăcerea doar în măsura în care partenerul provoacă suferinţă fizică

exhibiţionismul – plăcerea sexuală obţinută prin expunerea organelor sexuale în public.

Tulburările instinctului de apărare

exagerat: teama excesivă de boală sau moarte (nevroze, hipocondrii) sau prin agresivitate (toxicomanii)

diminuat: nepăsare, indiferenţă faţă de pericole; apare în oligofrenie

refuzul alimentar, autodenunţuri, automutilări; apare în schizofrenie şi în stări confuzive

abolirea: apare în oligofrenie şi demenţe.

Tulburările instinctului matern

Exagerat: la mamele anxioase, obsesionale în scop de supraprotecţie

Diminuarea: apare la mame cu alcoolism, în tulburarea de narcisică personalitate şi în schizofrenie.

Pervertirea instinctului matern

Abandonul sau neglijarea copilului. Apare în schizofrenie, alcoolism, oligofrenie

Pruncucidere – forma extremă de pervertire. Apare în psihoze puerperale, sarcini nedorite, stări de şoc.

Infanticidul – uciderea de către mamă a propriului copil.

Apare în tulburări delirante, schizofrenie, epilepsie.

Tulburările de somn

Tulburări de adormire şi în menţinerea somnului:

Insomnia: Totală
 Parţială – la adormire sau la trezire

Somnolenţa excesivă: narcolepsia, apneea în somn

Sindromul Kleine Levin: somnolenţă periodică, hiperfagie, hipersexualitate, ostilitate

Tulburări asociate stadiului de somn:

Somnambulism: automatism ambulator în timpul somnului

Pavor nocturn: agitaţie în timpul somnului

Enuresis (encomprezis): pierderea de materii fecale în timpul somnului

Bruxismul: scrâşnirea dinţilor în timpul stadiului I şi II

Crize epileptice morfeice

Afectivitatea

Ansamblu de manifestări psihice care reflectă realitatea prin trăiri pozitive şi negative

Este un proces dinamic, continuu, în care rezonează două realităţi: a ambianţei şi a subiectului

Elementele vieţii afective

Semnul – trăiri cu polaritate pozitivă (bucurie) sau negativă (tristeţe)

Intensitatea – amplitudinea răspunsului

Stabilitatea – persistenţa în timp a trăirii

Mobilitatea – trecerea de la o stare la alta

Expresivitatea – capacitatea de exteriorizare a trăirilor prin mimică, tonalitatea vocii

Nivelele vieţii afective

Afectivitatea bazală (halotimică): cuprinde emoţiile bazale (emoţia şi afectul) şi dispoziţia

Declanşarea lor este rapida, impetuoasă, fără participarea conştiinţei

Afectivitatea elaborată (catatimică) se referă la sentimente, pasiuni. Are geneză corticală. Se formează prin
mecanisme de învăţare.

Răspunsul emoţional

Imediat, cu declanşare rapidă şi reacţie vegetativă intensă, tip frică sau mânie, tip surpriză

Secundar, de tip relaxare după o emoţie agreabilă

Efecte persistente ale emoţiilor; emoţiile pozitive sunt conservate iar cele negative sunt eliminate

Starea de afect

Încărcătură emoţională puternică

Debut brusc, durată scurtă

Desfăşurare furtunoasă, efecte dezorganizante asupra comportamentului

Modificări de mimică, pantomimică şi neurovegetative

Capacitate scăzută de coordonare a răspunsurilor, descărcări intempestive

Emoţia

Sistem motivaţional complex

Răspunsul afectiv al raportului subiect-obiect, fiinţe, fenomene

Are manifestare spontană

Tensiune afectivă de mică amplitudine

Emoţii pozitive: plăcerea, bucuria, satisfacţia

Emoţii negative: neplăcerea, tristeţea, frica

Emoţii stenice: înaltă capacitate de efort

Emoţii astenice: scăzută rezistenţă la efort

Dispoziţia (timia)

Stare psihica generală nedefinită a tonusului afectiv, de fond

Este o caracteristică permanentă, de durată, de intensitate medie

Este rezultanta tuturor impulsurilor extero-, intero- şi proprioceptive

Este determinată de gradul de adaptare la ambianţă

Sentimente

Trăiri emoţionale complexe, stabile şi generalizate

Se dezvoltă treptat, sunt trainice, cu influenţe din experienţele anterioare

Unele sentimente sunt centrate asupra propriei persoane: pudoare, orgolii

Alte sentimente rezultă din interacţiunea cu alte fiinţe: simpatie, milă, respect, ură

Influenţează conduita, sunt interiorizate

Pasiunea

Stare afectivă de intensitate mare, durabilă, angajare mai puternică

Subjugă viaţa afectivă şi polarizează existenţa la un moment dat

Puternic instrumentate voliţional

Pasiunile pot fi creatoare, mobilizatoare, distructive

Tulburări cantitative

Exagerarea afectivităţii se traduce prin dezechilibrul vieţii psiho-afective

Hipertimia pozitivă

Euforia: trăiri plăcute, vesele, bucurie, râs, optimism

- Este încrezător, comunicativ

- Apare în episoadele maniacale şi în intoxicaţii uşoare
- Stare de plenitudine, bine general
- Sănătate, putere
- Fugă de idei, logoree
- Glume contagioase
- Mimică expansivă, bogată, gesturi largi
- Tendinţă de supraapreciere
- Exacerbarea tendinţelor şi trebuinţelor (în special sexuale)
- Polipragmazie (începe multe lucruri şi nu termină nici unul)
- Scade necesarul de somn (nu insomnii)
- Apare după succese de mică amplitudine
- Episoade expansive
- Diferit de moria
Moria

- Veselie nejustificată asociată cu o stare psihică precară, simţul critic este abolit
- Glume grosiere, avansuri sexuale
- Tumorile de lob frontal
Extazul

Stare de beatitudine, contemplare pasivă a viziunilor onirice, mistice

Apare în epilepsie şi în schizofrenie

Hipertimia negativa

Depresie – prăbuşire a dispoziţiei bazale spre polul negativ

Tristeţe profundă, pesimism exagerat

Participare afectivă intensă

Sentimentul durerii morale

Inutilitate, devalorizare

Ideaţie lentă, conţinut trist (bradipsihie)

Pot apărea tulburări senzoriale: halucinaţii negative

Atenţie scăzută, memoria prăbuşită, verbalizare lentă

Inhibiţie motorie marcată sau nelinişte anxioasă

În tot ce simte, întrezăreşte nenorocirea, prevestirea de rău

Mimică hipomobilă, comisuri bucale coborâte

Corpul încovoiat, braţele pe lângă corp

Forma culminantă poate antrena raptus suicidar (riscul mare de suicid este în perioada de iniţiere sau terminală)

Anestezie psihică dureroasă

Nu se poate bucura, întrista, înduioşa

Nu mai poate simţi intens afecţiunea pentru persoanele apropiate

Pierde capacitatea de rezonanţă afectivă

Depresia şi anestezia psihică dureroasă culminează prin exacerbări critice – raptus melancolic (afecţiune rapidă,
bruscă, cu durată scurtă şi foarte intensă, cu risc suicidar foarte mare)

Disforie – stare mixtă, tulburare afectivă

dispoziţie depresivă (mai mult anxioasă)

apare şi la alcoolicii cronici

Hipotimie – scade elanul vital, tensiunea afectivă, rezultând atimie

Tulburări calitative – paratimii - reacţii aberante, inadecvate contextului şi întregii motivaţii care le declanşează:

schizofrenia – patologia de elecţie în care se întâlnesc

afectivitatea paradoxală – răspuns foarte mare la un stimul foarte mic

ambivalenţa afectivă – trăiri afective opuse faţă de aceeaşi persoană (dragoste-ură, plăcere-neplăcere, atracţie-
respingere); apare în schizofrenie

inversiunea afectivă; crize nemotivate, apar tendinţe histrionice, se declanşează şi se întrerup brusc.

Tulburări ale dinamicii relaţiilor afective

Labilitate – frecvent întâlnită la pacienţii în vârstă, la cei cu arterioscleroză, la alcoolici după faza de euforie,
rigiditate afectivă cu trăiri de împietrire, imposibil să i se citească pe chip ceva

Anxietatea – hipertimie negativă

- teamă difuză fără obiect

- mai mult potenţială decât prezentă
- asociază o stare de nelinişte psihomotorie, senzaţie de disconfort interior, sentimentul că nu poate să se
odihnească, să stea locului, să ducă la bun sfârşit un lucru
- se observă starea de „nestare“ a pacientului, care produce inconştient, involuntar, o oarecare descărcare
- la bărbaţi apar manifestări cardio-vasculare, dureri, palpitaţii (mimează tulburările de ritm cardiac), parestezii
ale membrelor superioare; durerea este de obicei migratorie
- la femei, apare senzaţia de nod în gât; nu se pot alimenta, nu se pot hidrata
- manifestări gastro-intestinale: greaţă, senzaţie de vomă, tranzit intestinal accentuat (diaree)
- parestezii; cefalee migratorie cu diverse caracteristici; transpiraţie, fatigabilitate (apare în timpul zilei, după
două-trei ore de activitate); micţiuni frecvente (în anxietatea paroxistică).

BOALA si PERSONALITATE (FLORIN TUDOSE- O abordare modermna a Psihologiei Medicale)

Fundalul bolii psihice ca si al normalului este personalitatea. Ea va fi cea care va da nota particulara si de diversitate
fiecarui tablou clinic. De fapt, aceasta este si marea dificultate dar pe de alta parte si marea specificitate
caracteristica psihiatriei. Cele doua componente ale cuplului patogenic, terenul si agentul patogen se afla în
psihiatrie într-o relatie de strânsa întrepatrundere, alcatuind o ecua?ie ale carei solutii sunt infinite. si asta pentru ca,
spre exemplu, daca în reactii agentul patogen (trauma psihica) va fi exterior terenului (personalitatea), în dezvoltari
el se va si suprapune structural si genetic peste aceasta (boala aflându-si cauza si în insasi dizarmonia personalitatii),
iar în procese, intersectia celor doua componente generatoare ale bolii conduce la transformarea tuturor elementelor
originale ale personalitatii. Desigur ca relatia dintre cei doi factori amintiti mai sus nu este o relatie mecanica;
complexitatea retroactiunilor, interdependentelor, o face greu descriptibila si practic imposibil de cunoscut în
intimitatea ei.
Mai mult decât în oricare domeniu al medicinii, în psihiatrie existenta bolnavilor si nu a bolilor este definitorie.
Aceasta nu inseamna, asa cum au încercat unii sa demonstreze, ca bolile nu exista; si cu atât mai putin inseamna
ceea ce altii susain cu suverana suficienta, ca nu asistam decât la o boala unica.
Semnificatia celor aratate anterior se regaseste în diversitatea clinica a tulburarilor mintale, indiferent de intensitatea
lor nevrotica, psihotica sau, si de ce nu, demen?iala, care se transfigureaza la nivel individual într-o caleidoscopica
organizare.
Munca psihiatrului ar fi sisifica în încercarea de descriere a tuturor acestor tablouri, iar nosografia ar parea un "butoi
al Danaidelor" daca în permanenta nu s-ar face efortul critic al determintrii premorbidului. Punerea acestuia în
evidenta, stabilirea legaturii inteligibile dintre preexistent si existent, ca si sesizarea exacta a nivelului si
caracteristicilor personalitatii oricum în suferinta sunt conditiile sine qua non ale psihiatriei.
- În stabilirea diagnosticului si în intelegerea cazului, medicul trebuie sa rezolve o problema fundamentala si
anume sa coreleze tabloul clinic actual cu aspectele personalitatii premorbide pe care acesta s-a grefat si sa
aprecieze astfel eventualitatea accentu?rii unor trasaturi care se manifestau evident si anterior îmbolnavirii;
modificarea calitativa a personalitatii - operatie dificila si cu importante consecinte în ceea ce priveste
diagnosticul si îndeosebi terapia.
- O personalitate nu se poate restructura datorita bolii decât de la un nivel pe care I-a atins, în jos. Aceasta
diferenta trebuie sa fiereala, între ceea ce a fost si ceea ce este si nu între ceea ce ar fi putut fi, sau ceea ce
ne imagintm ca a fost, sau între proiectia ideala a psihiatrului si realitate.
- Acelasi lucru este valabil si pentru substructurile personalitatii: atunci când afirmam deteriorarea mintala,
va trebui sa ne referim la dezvoltarea mintala a subiectului în cauza care este acum decalata în performante.
- Maver-Gros concluziona asupra unui lucru observat de mult timp în psihiatrie, ca modul de reactie
corespunde trasaturilor celor mai reprezentative ale personalitatii la care acesta apare, deci reactiile sunt
aproape întotdeauna în sensul personalitatii.
- De asemenea, celelalte psihogenii prin insasi definitia lor - de boli de "dezvoltare" vor urma sensul
personalitatii. intelegerea acestui lucru ne va împiedica în tentatia hiperanalitica de a descrie noi si noi
entitati si forme clinice, pentru ca pare evident ca fiecare tip de boala, indiferent de intensitatea ei
psihopatologica (pana si la nivel demen?ial) va capata nuanta dominanta a personalitatii premorbide,
dezvoltând o simptomatologie generata de suprapunerea sau de interferenta morbidului cu premorbidul.
- daca personalitatea nu este o cheie psihopatologica pentru explicarea continutului întregii patologii (a?a
cum ea este pentru psihogenii), ea va fi si în cadrul celorlalte boli factor patoplastic, f?când
comprehensibila forma, dar nu si continutul.
- Intui?ia kretschmeriana (devenita dogma din pacate pentru o lunga perioada de timp) care opunea picnicul
leptosomului în tentativa de a stabili calea catre psihoz?, isi gaseste în realitatea clinica o nuantata
exprimare, chiar atunci când procesul schizofren se instaleaza la tipul picnic, el are o pronun?ata nuana?
afectiva.
- Absolutizarea rolului structurii premorbide poate insa duce la impasuri majore, dupa cum se va vedea din
unul din cele mai banale: s-au descris, o structura psihopa-tica si una nevrotica între care s-a stabilit ca linie
de demarcatie "pastrarea posibilitatii comparatiei între starea sa dinainte de boala si îmbolnavire" (Nica-
Udangiu).
- Se admite insa posibilitatea "psihopatizarii" nevrozelor dupa o mai lunga si trenanta evolutie. Întrebarea
care se pune este: acest nevrotic psihopatizat mai "pastreaza" întotdeauna posibilitatea comparatiei
comportamentului sau înainte si dupa îmbolnavire? daca da, atunci nu a devenit "psihopat"; daca nu, atunci
cum stim ca nu a fost "psihopat"?
- Desigur acesta este un simplu demers teoretic care demonstreaza dificultatile de încadrare în modele,
delimitarile având o zona lipsita de exactitate care isi are originea tocmai în uria?a variabilitate umana si în
dificultatea stabilirii de modele.
- Interferenta care se produce în cadrul sindroamelor psihoorganice cronice (?i chiar în cele acute), în care
patologia ce ar trebui sa fie organizata dupa modelul strict medical (leziune-disfunctie) are un caracter de
 globalitate; faptul ca ele se diferentiaza evidentiind cel mai adesea dizarmoniile existente în
personalitatea premorbid?, ne
- Personalitatea normala si patologica
- 103
- îndreapta pentru admiterea reciprocei: "structura somatica" va avea un rol în expresivitatea tabloului clinic.
Constitutia biologica, integritatea ei morfo-functionala, rezistenta ei la dezadaptare, toate acestea se vor
regasi nuantat în tabloul morbid. lata câteva din circumstantele medicale care pot avea ca expresie
schimbarea personalitatii subiectului: tulburarile comi?iaie, în special cele cu origine în lobul temporal,
leziunile lobului frontal, tumorile, abcesele si alte ieziuni cerebrale. Bear si Fedio au descris caracteristicile
personalitatii pacientilor cu epilepsie a lobului temporal: hipo- sau hipersexuali-tate, vâscozitate emitionala
(„adezivitate"), hiperreligiozitate, intensificarea emotiilor, hipergrafie, circumstanaialitate, supraincluziune,
lipsa umorului, tendinte paranoide si accentuarea extrema a sentimentului moral. Este important de
reamintit ca în cazurile în care exista o patologie predominanta a lobului frontal, abilitatile cognitive sunt
relativ pastrate.
- Cauzele medicale ale schimbarilor de personalitate (dupa M.K. Popkin, 1986)
- Dementa corticala (poate fi manifestarea timpurie)
- Tumorile SNC
- afectiuni ale lobului frontal (în special asociate cu
- leziunile orbitale sau cu tumori) Traumatism cranian Intoxicatii (de ex. plumb) Sindrom postconvulsiv
Psihochirurgie Accidente vasculare Hemoragie subarahnoidiana
- Dementa subcorticala (deseori o manifestare care iese în evidenta) afectiuni ale lobului temporal (în special
de tip iritativ / convulsiv)
- Revizia a X-a a clasificarii tulburarilor mintale si de comportament OMS, 1992 introduce conceptul de
tulburare de personalitate organica pe care o caracterizeaza ca: o alterare semnificativa a modelelor
obisnuite a comportamentului premorbid. În special sunt afectate expresia emitionala, trebuintele si
impulsurile, functiile cognitive sunt defectuoase în special sau doar în sfera planificarii propriilor actiuni si
anticiparii consecintelor lor pentru subiect.
- În afara unui istoric stabilit sau a unei alte dovezi de boala, leziune, sau disfunctie cerebrala, un diagnostic
cert necesita prezenta a doua sau mai multe din urmatoarele caracteristici:
- Capacitate constant redusa de a persevera în activitati cu scop, mai ales când
- implica lungi perioade de timp si satisfacaii amânate;
- Comportament emotional alterat, caracterizat prin labilitate emitionala, buna
- dispozitie superficiala si nejustificata (euforie), veselie neadecvata; schimbare rapida
- spre iritabilitate sau scurte explozii de mânie si agresiune; în unele cazuri poate aparea
- apatia, care poate fi trasatura predominanta;
- Dezinhibarea expresiei necesitatilor si impulsurilor fara a lua în considerare con
- secintele sau conventiile sociale (pacientul se poate angaja în acte disociale ca: furtul, avansuri sociale
nepotrivite, bulimie sau manifesta desconsiderare pentru igiena personala);
- tulburari cognitive sub forma suspiciunii sau idea?ie paranoid? si/sau excesiva
- preocupare pentru o unica tema de obicei abstracta (de exemplu religia, „adevarul",
- „eroarea" etc.);
- Alterare marcata a debitului si fluiditatii verbale, ceea ce se traduce prin: cir-
- cumstanaialitate, hiperimplicare, vâscozitate si hipergrafie;
- Comportament sexual alterat (hiposexualitatea sau schimbarea preferintei sexuale.
- Totuti, asa cum nu exista psihogeneza pura (nu exista emotie fara tulburari neurovegetative si endocrine,
afirma în 1973 Sivadon), tot asa nu se poate vorbi de per-sonogeneza în sens neurologic.
- tulburari DE PERSONALITATE
- Pentru a denumi tulburarile de personalitate asa cum le întelegem si le denumim azi, de-a lungul timpului
au fost folosi?i o serie de termeni cu destin lingvistic variabil si cu o arie de raspândire mai mult sau mai
putin importanta. Termeni ca folie sans delir (Ph. Pinel), nebunie morala (J.C. Prichard), inferioritate
psihopatica, psihopatie (J.L Koch), anetopatie, caracteropatie, personalitate psihopatica (E. Kraepelin),
nevroza de caracter, dizarmonie de personalitate, tulburare de personalitate, au cautat de-a lungul timpului
sa acopere domeniul tulburarii de personalitate, acest lucru fiind de înteles în contextul în care chiar
conceptul de personalitate, cheia de bolta a psihologiei si o psihopatologiei cunoaste zeci de definitii si sute
de acceptii (G. lonescu). formularile men?ionate au ?inut seama fie de presupusa determinare
 etiopatogenica a tulburarii de personalitate, fie de modelul personalitatii insusit de autori, fie chiar de
tabloul psihopatologic.
- Vom trece în revista o serie de definitii din ultima jum?tate de veac care ni s-au parut mai complete:
- Este imposibil de dat o definitie a personalitatii psihopatice. Prin personalitate
- psihopatica întelegem acele personalitati discordante caracterizate prin particularitati
- cantitative ale instinctului, temperamentului si caracterului si a caror activitate
- intentionala si unitara este influentata de anomalii în perceperea propriei persoane si a
- semenilor, fapt ce duce la înlocuirea valorilor reale cu false valori si a scopurilor auten
- tice vitale cu pseudoscopuri. (E. Kahn, 1931)
- Personalitatile psihopatice sunt acele personalitati anormale care sufera datorita
- anormalitatilor structurale sau care, prin acestea fac societatea sa sufere (K. Schneider,
- 1934).
- Psihopatie ca prefix, a devenit un co? de gunoi în care sunt aruncate tot felul de
- lucruri. Între aprecierile relative si ?ov?itoare ale societatii în ceea ce priveste a?a-zisul
- nebun si a?a-zisul criminal, psihopatia se situeazaîntr-o zona de tranzitie diferita de
- cele doua, integrându-se într-una sau alta, mai mult sau mai putin accidental (P. White,
- 1935)
- Denumim prin personalitati psihopatice, acei indivizi care, în concordana? cu un
- anumit nivel intelectual care niciodata nu atinge limita inferioara a normalului si care
- de-a lungul întregii lor vieti sau de la o varsta tân?r?, au tulburari manifeste de tip anti-
- Personalitatea normala si patologica 105
- social sau asocial, cu caracter recurent sau episodic, cel mai adesea si care se dovedesc a fi putin influentate
de metode sociale, penale si medicale, pentru care nu posed?m mijloace de natura preventiva sau curativa
(D.K. Henderson, 1939)
- Ei tind sa-si exteriorizeze social conflictele în loc sa dezvolte simptomele conflictului interior (S. Levine,
1942).
- Psihopatiile reprezinta un grup polimorf de dezvoltari patologice ale personalitatii caracterizate clinic
printr-o insuficienta capacitate sau printr-o incapacitate
- episodica sau permanenta de integrare armonica si supla la conditiile obisnuite ale
- mediului familial, profesional sau în general social (V. Predescu, 1976).
- Principalele trasaturi sunt reprezetate de modele rigide, necorespunzatoare, de
- relatie, de perceptie si de apreciere a lumii si sinelui, suficient de severe, pentru a deter
- mina fie tulburari severe în adaptarea socio-profesionala, fie suferinte obiective (DSM
- III, 1980).
- tulburarile în modul de structurare a personalitatii sunt un grup polimorf de struc
- turi particulare ale personalitatii care includ deviasii calitative sau cantitative ale sferei
- afectiv-voli?ionale si instinctive, care se cristalizeaza în adolescenta si persista toata viata,
- se manifesta pe plan comportamental, fara a fi recunoscute ca atare de subiect,
- provocându-i acestuia o incapacitate de integrare armonioasa la conditiile mediului
- social cu care realizeaza un impact permanent, dar cu rasunet existential variabil.
- Au ca elemente definitorii: controlul incomplet al sferelor afectiv-voli?ionale ?i
- instinctive; nerecunoasterea defectului structural; incapacitatea de integrare armonioasa
- în mediul social. (F. Tudose si C. Gorgos, 1985)
- Tulburarea specifica de personalitate este o perturbare severa în constitutia ca-
- racteriologica si tendintele comportamentale ale individului, implicând de obicei mai
- multe arii ale personalitatii si asociate aproape întotdeauna cu o considerabila disruptie
- personala si sociala. Tulburarea de personalitate tinde sa apara în copil?ria tardiv? sau
- în adolescenta si continua sa se manifeste în viata adulta. Din aceasta cauza este
- improbabil ca diagnosticul de tulburare de personalitate sa fie cel corect pentru un
- pacient care nu a împlinit inca 16 sau 17 ani. (ICD-10, 1992)
- Tulburarea de personalitate este un pattern persistent de experienta interioara ?i
- comportament care deviaza în mod clar de la asteptarile pe care le avem din partea
- insului; acest pattern este pervaziv si inflexibil, cu debut în adolescenta sau timpuriu în
- viata adulta, stabil în timp si care determint disfunctionalitate. (DSM- IV, 1994)
- Personalitatile dizarmonic-psihopate se caracterizeaza prin:
-
- o dizarmonie caracteriala grav? si persistenta care se exprima prin diverse
- tipologii;
- aceasta tulburare influenteaza negativ (perturbator) existenta interpersonal-
- sociala a individului; judecarea morala poate fi deseori, deficitara;
- dizarmonia este urmarea disontogenezei persoanei; anormalitatea fiind
- neevolutiva si greu inluentabila prin educatie, sanctiuni sau chiar prin trata
- ment psihiatric.
- exista si alte caracteristici care, insa, nu se întâlnesc în mod obligatoriu la toate cazurile de psihopatie, ci
mai ales la cele etichetate ca "sociopatice" ori "nucleare":
- • subiectul urmareste satisfacerea propriilor interese si placeri, fara a ?ine cont de
- altii (egocentric, hedonic);
- subiectul este de acord cu comportamentul lui (egosintonic);
- în situatii conflictuale este de parere ca altii sunt vinovati (extrapunitivitate);
- îi determina pe altii sa sufere mai mult decât sufera el insusi;
- atitudinea activa si heteroagresiva predomint asupra celei inhibate;
- lipsa de adecvare nuantata la diverse situatii, incapacitatea de a invata din
- experienta (psihorigiditate). (M. Lazarescu si D. Ogodescu, 1995)
- Ansamblul caracteristic si persistent de trasaturi, predominant cognitive, dis-
- pozitionale si relationale, ilustrate printr-un comportament care deviaza în mod evident
- ?i invalidant de la expecta?iile fata de persoana respectiva si de la normele grupului sau
- social. (G. lonescu, 1997).
- Dintre factorii incriminati în etiologia plurifactoriala a tulburarilor de personalitate au fost
incriminati ereditatea, factorii perinatali, factori de microorganicitate, factori mezologici, factori de
dezvoltare, fara ca sa existe pana în acest moment nici un consens stiintific si nici m?car dovada unei
legaturi de cauzalitate suficient de importante pentru a fi luata în discutie.
- Interesul deosebit de prezentare a tulburarilor de personalitate în aceasta lucrare este legat cel
putin de urmatoarele aspecte:
- Personalitatea si implicit tulburarile de personalitate reprezinta fundalul pe care se desfasoara
tragedia bolii psihice sau somatice si în acest context perceperea ei de catre medic sau psihologul clinician
va suferi distorsiuni caracteristice.
- Situate la limita normalitate-boala, fara sa isi poata defini un statut, tulburarile de personalitate vor
fi uneori confundate cu boala psihica, creând dificultati de diagnostic si abordare tulburarile de
personalitate ale membrilor familiei bolnavului pot complica în cele mai diverse ipostaze interventia
terapeutica.
- Medicul sau psihologul clinician pot fi ei insasi personalitati care se înscriu în aceasta sfera iar
acest lucru va genera dificultati de relationare extreme.
- Abordarea bolnavilor cu tulburari de personalitate indiferent de suferinta pe
- care o au - psihica sau somatica - cere abilitati si efort suplimentar.
- Subliniem toate acestea pentru a ne delimita si de aceia care considera ca aceste personalitati sunt sarea si
piperul omenirii... tulbura valurile vietii sociale si uneori le dau culoare. Amestecul armonie-dizarmonie-
normalitate-anormalitate-incertitudine -delimitare ca fundal acceptat pentru demersul medical sau
psihologic, va fi doar un inutil mara în de?ert spre o ?inta care este fata morgana. Acolo cel care va rataci se
imagineaza ca un stapan al adevarului acceptând paradoxul ca orice asertiune poate fi în acest context
adevarata sau falsa.
- tulburarile de personalitate sunt alcatuite din trasaturi de personalitate, care arata o persistenta
maladaptativa si inflexibilitate. Trasaturile de personalitate sunt patter-nurile durabile ale
comportamentului.
- a. Trasaturile nu sunt patologice si nici nu sunt diagnosticabile ca tulburari mintale.
- b. Recunoasterea acestor trasaturi poate fi folositoare oricarui medic în întelegerea
- reactiei fata de stres, boala sau oricare alta situatie cu implicatii medicale.
- Personalitatea normala si patologica 107
- Functia homeostatica realizata de personalitate pentru mediul psihosocial obisnuit al pacientului poate fi
profund dezadaptativa în cadrul sistemului medical la care acesta este nevoit sa apeleze. tulburarile
comportamentale care rezulta pot fi etichetate ca tulburari de personalitate, neadaptare, nevroz?,
 comportament normal în conditiile afectiunii date, regresie psihologica legata de boala sau caracter
patologic.
- Acordarea importantei cuvenite factorilor psihodinamici, de dezvoltare si de personalitate este importanta
pentru medic din urmatoarele motive:
- reactiile negative ale unui specialist în fata pacientului pot îndeparta clinicianul
- de problemele medicale reale.
- tulburarile de personalitate pot avea ca rezultat un diagnostic incorect si un
- tratament insuficient sau nepotrivit. (De exemplu, comportamentul neajutorat si indecis
- al unui pacient cu tulburare de personalitate de tip dependent poate fi interpretata gretit
- ca aparainând unei depresii si deci tratata cu medicatie antidepresiva);
- complicatiile legate de personalitate pot fi tratate de obicei într-un termen scurt.
- Scopul recunoasterii tulburarii de personalitate este cel de a întelege comportamentele pacientului fata de
boala, un exemplu clasic fiind cel al comportamentelor adic-tive în care abuzul de droguri nu poate fi tratat
fara a întelege trasaturile de personalitate care îl însatesc.
- Frecvent tulburarile de personalitate complica relatia medic-pacient dar tot atât de frecvent, tulburarile de
personalitate sunt trecute cu vederea, în special la vârstnici. La aceasta varsta, multe din comportamentele
dezadaptative sunt puse pe seama organici-tatii sau a deteriorarii cognitive datorata vârstei. Cu toate
acestea, retrospectiva evenimentelor si conduitelor din trecut, poate orienta rapid medicul în identificarea
unei tulburari de personalitate.
- informatii utile în descrierea personalitatii pot fi obtinute din observarea felului în care pacientul este îmbr?
cat si modul în care participa la dialogul cu medicul. Machiajul strident sau, dimpotriva aspectul neîngrijit,
mimica exagerata sau indiferenta fata de situatie sunt elemente importante.
- Ascultarea modului în care pacientii isi exprima nevoile, a faptului ca prezentarea este prea dramatica sau
excesiv de patetica, orienteaza atât spre existenta unei tulburari de personalitate, cât si spre tipul acesteia.
Acelasi lucru se întâmpla atunci când pacientul incearca sa se prezinte într-o lumint exagerat de m?
gulitoare.
- raspunsurile la intrebari specifice de tipul: Cum a interactionat cu persoane importante? Se simte pacientul
apropiat sau încrez?tor în cineva? Pacientul are un comportament manipulator sau exagerat de dependenta
Ce comportament anormal a mai prezentat pacientul în trecuta În ce fel se comporta în relatia cu cei care îl
îngrijesca A intrat vreodata în conflict cu acestia? Ce a fost benefic si ce nu în relatiile cu medicii care l-au
îngrijit anteriora vor aduce informatia necesara creion?rii tipului de personalitate si va permite evaluarea
necesara plasarii acestuia între normalitate si tulburare.
- relatii suplimentare care sa contureze tabloul personalitatii pacientului pot fi obtinute de la prieteni, familie,
colegi, parteneri de cuplu. De asemenea, tabloul poate fi si mai bine conturat prin folosirea unor teste de
psihodiagnostic cum ar fi: inventarul multifazic de personalitate Minnesota (MMPI), considerat de
psihologii si medicii americani cel mai bun test standardizat pentru evaluarea personalitatii. Un avantaj
suplimentar al MMPI-ului este faptul ca se autoadministreaza si ca în ultima vreme poate fi pre-
- lucrat automat pe computer. Dintre dezavantaje enumeram lipsa unei standardizari românesti recunoscute si
timpul mare necesitat de completarea acestuia.
- O CLASIFICARE A tulburariLOR DE PERSONALITATE si IPOSTAZE MEDICALE ALE
ACESTORA
- În recunoasterea pacientilor cu tulburari de personalitate este utila identificarea unor caracteristici care pot
orienta catre aceasta ipostaza diagnostica medicul sau psihologul.
- Caracteristicile obisnuite ale pacientilor cu tulburari de personalitate
- Modele de comportament cronice si durabile, nu episodice
- Blamarea constanta a altora
- usor de înfuriat sau de facut gelo?i
- Ego-sintonic
- Functia sociala si ocupationala tulburata
- Dependenta sau independenta excesiva
- Frecvent „dezam?gi?i" de catre partener
- Impulsivi sau compulsivi
- Exacerbare produsa de afectiunile SNC, traumatism cranian si stres
- Standarde si opinii inflexibile
- Iritabilitate
 - Abilitati empatice reduse
- Întelarea persoanelor pentru a ajunge la un rezultat final
- Egocentrism
- Deseori rezistenta la tratament
- Trecere de la subevaluare la supraevaluare
- relatii interpersonale tulburi sau instabile
- Dintre numeroasele clasificari si categorisiri ale tulburarilor de personalitate pentru a evita pe de o parte
pericolul dogmatic, iar pe de cealalta parte atomizarea tipologica, vom folosi modelul standardizat si
operant introdus de lucrari specializate si unanim recunoscute în lumea medicala: Manualul Statistic de
Diagnostic, edi?ia a IV-a al Asociatiei Americane de Psihiatrie (DSM-IV) si revizia a-X-a Clasificarii
Internationale a Bolilor (CIM-10) elaborat de Organizatia Mondiala a sanatatii la care vom ad?uga în
prezentarea noastra câteva din tulburarile de personalitate care prin frecventa si specificitate forteaza u?ile
taxinomiei.
- Personalitatea normala si patologica

Tipul de personalitate Trasaturi esentiale Trasaturi asociate Complicatii

- Paranoid?
- i Suspiciozitate exagerata, neîncredere generalizata, controlul fidelitatii si autenticitatii datelor,
faptelor si situatiilor, interpretativitate, retinere, distantare, ermetizare, non-confidentia-litate, tendinte de
putere, valorizare, dificultati interre-lationale, de integrare si armonizare Rigoare logica,
argumentativitate si persuasiune, combativitate si tenacitate, nevoia de a fi recunoscut, stimat, slab?
tolerana? la pierdere, esec sau frustrare, intolerana? la minimalizare, rejectie, ignorare, heteroatribuirea
insucceselor, rezonana? afectiva redusa, tendinta la autonomie, incapacitate de cooperare, exigenta si
intransigenta, tendinta de autovalorizare, atitudine de supraestimare si fantasme de grandoare si
omnipotenta, supravalo-rizarea rangului, dispre?ul pentru cei slabi, incapabili Scurte episoade psihotice,
poate aparea ca un antecedent al depresiei majore schizofreniei, tulburarii delirante
- Schizoid? Introversie marcata, deta?area de realitate, sociofobie, non-implicare, rezonana? afectiva
redusa, disponibilitate scazuta de a trai pierderea, esecul, frustrarile, preferinte pentru activitati solitare,
conduita neconventiaonala sau bizar? Înclinatia spre introspectie si reverie, indiferenta fata de lauda
sau critica celorlalti, preocupari reduse ori absente pentru activitatea sexuala Poate apare ca un
antecedent premorbid al tulburarii delirante al schizofreniei sau al tulburarii depresive majore
- Schizotipala Aspecte particulare si excentricitati în comportament si în prezentare, rezonana? afectiva
redusa, relationare slab?, idea?ie dominata de convingerea ca posed? insusiri rare, particulare, ilustrate prin
clarviziune, capacitate de premonitie, telepatie sau superstitie, Convingeri si experiente senzoriale insolite,
ciudate sau gândire magica, anxietatea de fundal cu continut primordial social, episoade psihotice
tranzitorii, ruminatii obsesive cu continut dismorfofobic, sexual sau agresiv, exprimare circumstanaiala,
metaforica hiperelaborata Suicidul, episoade cvasipsihotice tranzitorii, tulburarea deliranta, tulburarea
schizofreniforma, schizofrenie, depresia cu alura distimica, episoade depresive majore

- Antisociala Sfidarea si violarea normelor, regulilor si obliga?iilor sociale, conduita insensibila,

aroganta si dispre?uitoare, lipsa de regret, de remu?care sau a sentimentelor de culpabilitate,
disponibilitatea de continua reiterare a actelor sale indezirabile, iritabilitate, impulsivitate, manifestari
elastice si agresivitate, ignorarea expecta?iilor negative si a consecintelor conduitei sale, incapacitatea de a
invata din experiente negative, tendinta de a blama si injuria pe altii, incapacitatea de a mentine relatii
autentice si durabile Instabilitate psihica, ignorarea problemelor personale curente si de perspectiva,
siguranta de sine, arogana?, supraestimare si dispre? pentru munca, aspect si ?inuta corecta, agreabil?,
volubilitate în comunicare, antecedente personale în care distingem minciuna, întel?ciunea, evaziunea si
numeroase acte ilegale sau în orice caz imorale Alcoolismul si toxicomania, tulburarea de
somatizare, tulburarea ciclotimica, suicidul
- Borderline Intensitatea si versatilitatea relatiilor interpersonale, binomul dispozitional în raporturile
interpersonale, reactii impulsiv-agresive la incita?ii minime, intoleranta solitudinii, sentimentul de vid
interior, sentimentul inconsistentei sau dispersiei identitatii Reactivitatea si instabilitatea dispozitiei,
comportamentul imprevizibil, acreditarea afectiva exclusiva, acte autodistructive repetitive
Episoade psihotice (denumite uneori micropsihotice), simp-tome psihotice propriu-zise episoade
depresive majore, tentative de suicid, alcoolism
- Histrionica Polarizarea atentiei celorlalti, labilitate si versatilitate dispozitionala, comportament
seducator si provocator, catarsis afectiv facil, comunicare colorata, metaforica, conduita erotizata si
realitate sexuala dispozitionala, sugestibilitate impresionabilitate, permeabilitate, dramatizarea continutului
comunicarii Personalizarea relatiilor, redusa disponibilitate sau incapacitate de mentinere a relatiilor,
abilitate pentru noutate, stimulare sau schimbare, autoipostaziere în roluri extreme sau insolite, intolerana?
la ignorare sau periferizare, incapacitate de amânare, entuziasmare facila si efemer?, comportament
manipulativ, dependenta de cel investit afectiv, amenintari cu suicidul sau tulburari de somatizare
episoade depresive, dependente medicamentoase, tentative sui-cidare, tulburari de dinamica sexuala

tentative suicidare demonstrative, amnezia traumelor, frustrarilor, afectelor dramatice (Ia bele indifference)

- Narcisiaca Autoevaluarea exagerata, nerealista, fantezista, idealizarea propriei persoane, invocarea

explicita si implicita prin conduita a calitatilor si importantei sale, expecta?ii disproportionate ca aceste
insusiri exagerate sa fie acceptate, recunoscute si apreciate ca atare de catre ceilalti, conduita distanta,
aroganta, emfatica, non-recep-tivitate si insensibilitate la opinii diferite, sfaturi sau îndemnuri,
disponibilitati empatice reduse, aviditate pentru titluri, demnitati, situatii, onoruri, ranguri Fantasme de
succes nelimitat, marire, putere, bog??ie, manipulator al relatiilor interpersonale, sensibilitatea la critica,
insucces, frustrare sau pierdere, sentimente ostile sau malefice, pe care le proiecteaza asupra
interlocutorilor Tulburarea distimica, tulburarea depresiva major?, toxicomania sau alcoolismul
- Evitanta Sociofobie cu evitarea activitatii ocupationale care implica relatii interpersonale, prudenta
excesiva si rigoare în orice relationare, teama de a fi ridiculizat sau respins, teama de a nu fi criticat sau
umilit în public, stare de aprehensiune sau de anxietate persistenta, pervaziv? si limitativa, evitarea si teama
de a initia noi relatii interpersonale, ata?amente personale restrictive, subestimarea insusirilor si
disponibilitatilor personale, dorinta de a fi acceptat si simpatizat, nevoia de tandre?e, securizare si
reasigurare, dificultate în deliberare, decizie si angajare Hipersensibilitate si tendinta la
interpretativitate, tendinta de a exagera eventualele riscuri, esecuri, pericole, trairea intensa, dureroasa a
inacceptarii, refuzului, respingerii si discrimintrii, nevoia de certitudine, stabilizare si securizare tulburari
anxioase, depresii, fobii sociale
- Dependenta Autostima redusa prin subestimarea calitatilor si disponibilitatilor proprii, nevoia de
Teama de a fi abandonat, toleranta excesiva fata de persoana investita ca Tulburare de adaptare,
tulburare anxioasa, tulburare depresiva aprobare, de acceptare si de suport, sacrificii în vederea
obtinerii aprob?rii suportului si îngrijirii, acorda altuia girul propriilor sale responsabilitati, dificultatea sau
incapacitatea de a lua decizii în probleme curente, reducerea sau anularea initiativelor, nevoia de ata?
amentprotector, limitarea relatiilor sociale la cei de care sunt dependenti, evitarea respon-sabilitatilor,
tendinta de a interpreta orice contrariere sau dezaprobare ca expresia neîncrederii sau incapacitarii sale

- Obsesiv-compulsiva Înalta valorizare a reglementarilor, regulilor si ordinelor, performeri ai analizei

si detaliului, perfectionism extrem, militanai ai lucrului bine facut, voluntari ai sacrificiului pentru munca si
devotament, constiin ciozitate, scrupulozitate, inflexibilitate, intolerana? fata de indiferenta, compromis si
coruptie, militanai ai standardelor înalte autoimpuse, exigenta fata de ceilalti si tendinta de a le impune
propriile standarde, rigori sau stil de viata, incapabili sa delege autoritatea, teama de schimbare a activitatii
cotidiene, a locului de munca, a locuintei, adepti fanatici ai stabilitatii, conservatorism înalta valorizare a
conduitelor rationale, comunicare concret?, necesara,reala, incapacitate de exprimare a sentimentelor
tandre, reducerea diapazonului emotional, relatii interper-sonale reduse, indecizie, dificultati de deliberare,
Schizofrenie, depresie major?, dezvoltari delirante de tipul delirului de relatie, dezvoltari hipocondriace

- Pasiv-agresiva Rezistenta la solicitare sau îndemn, temporizare sau amânarea raspunsului la rug?minti,
ordine sau solicitari, caracterul indirect, sugerat sau chiar disimulat al formularii cererilor si al exprimarii
dorintelor, dependenta ostila fata de persoana semnificativa cu care se afla în relatie, refuzul schimbarii,
comportament lamentativ Retrflexia ostilitatii, opozitie fata de autoritate, anxietate, acceptarea pasiva si
egoista a planurilor si actiunilor persoanei semnificative, resentimente si invidie, iritabilitate, cinism,
impresia ca sunt neîntele?i si insuficient apreciasi, defect de relationare, automanipularea în tendi?a de
justificare a pozitiei lor de dependenta, scepticism, ambivalenta în deliberare, neîncredere în fortele
proprii,slab? autostim?. Suicidul, distimia
 Interesul pentru tipurile tulburarilor de personalitate este legat de felul în care acesti pacienti reactioneaza la
situatia de a fi bolnavi, de felul în care se comporta în spital. De asemenea, interventia medicala va fi mai
eficienta daca ea va fi în acord cu tipul de personalitate, adica va fi un mesaj nuantat si nu unul
standardizat. Mecanismele de aparare vor diferi atât în calitate cât si în eficienta, în raport cu structura de
personalitate a bolnavului în fata situatiei de boala.
Nivele de aparare a Eu- lui în situatia de a fi bolnav
Matur - sanstos si adaptativ, cognitie si afectivitate integrate
Altruism - delegare, dar mul?umind pentru serviciile celorlalti Anticipare - planificarea realista a
evenimentelor din viitor Umor - exprimarea sentimentelor si eliberarea tensiunii Sublimarea - indirect,
exprimarea partiala a nevoilor Supresia - neluarea în seama a unui conflict în mod constient
Nevrotic - nevoi instinctuale alterate pentru individ, care apar pentru un observator ca "amân?ri"
Deplasare - redirectionarea sentimentelor catre un obiect mai putin incarcat
- Disociere - alterarea sensului de identitate pentru a evita neplacerile
- Intelectualizare - atentie acordata detaliului, evitarea afectului
- Formatiune reactionala - comportament opus rug?mintii nedorite
- Reprimare - "uitarea" unor aspecte ale realitatii
- Imatur - normal la copiii mari, ajuta adultii pentru evitarea intimitatii, obisnuit
- în tulburarile de personalitate si de dispozitie
- Comportament extravertit - exprimarea comportamentala a unui conflict
- inconstient
- Hipocondrie - transformarea sentimentelor în preocupari somatice
- Agresiune pasiva - compliana? deschisa, ostilitate ascunsa
- Proiectie - atribuie sentimentele proprii altcuiva
- Narcisist - normal la copiii mici, altereaza realitatea pentru individ, apare
- bolnav mintal pentru un observator
- Proiectare deliranta - ideea deliranta paranoid? ca sentimentele interioare provin din exterior
- Distorsionare - reformularea grosiera a realitatii exterioare Negare psihotica - ignorarea ferma a unor
aspecte evidente ale realitatii (Dupa G.E.VailIant, 1971)
-
MODALitati DE ABORDARE A PACIENTULUI CU TULBURARE DE PERSONALITATE
INTERNAT
- pacientii cu tulburari de personalitate sau comportamente regresive, deseori au crescute anxietatea, furia,
indignarea, o nevoie de a pedepsi sau un comportament evtant fata de personalul sectiei. Medicul si
psihologul clinician pot fi în situatia de a reduce tensiunea prin educarea personalului cu privire la
diagnosticul pacientului si asupra motivatiei pe care o are pentru reactiile puternice afi?ate. Aceasta
abordare detensioneaza de obicei situatia prin scaderea afectelor negative în rândul personalului spitalului,
si ca urmare a acestei schimbari, reducerea problemelor afective ale pacientului.
- Atunci când apare un conflict între personalul medical si pacient, este esential sa se aiba în vedere daca
acuzele pacientului sunt îndrepta?ite. daca exista probleme reale, atunci acestea trebuie corectate.
- Pentru unii pacienti cu tulburari de personalitate, în special indivizii obsesiv-com-pulsivi, lucrul cu echipa
în tratamentul acestora pentru a întari apararea intelectuala a pacientului poate ajuta foarte mult.
- Oferirea pacientilor cu tulburare de personalitate de tip obsesiv-compulsiv a cât mai mult control asupra
tratamentului pe care îl urmeaza sau a deciziilor asupra activitatilor zilnice le poate scadea anxietatea si
revendicativitatea.
- Totuti, mai frecvent, pacientii cu tulburare de personalitate necesita limite, structura si un mediu limitat.
Controlul extensiv ajuta pacientul regresat sau care functioneaza primitiv sa pastreze controlul intern.
Amenajarea unui mediu limitat pentru pacient nu este punitiva, ci îi asigura o structura de siguranta.
pacientii cu tulburare de personalitate borderline, histrionica, antisociala, dependenta sau narcisista sunt cei
mai dispu?i la a avea o astfel de structura.
- MANAGEMENTUL MEDICAL AL pacientiLOR CU tulburari DE PERSONALITATE
-
-
- Tipul de personalitate Semnificatia boliiraspuns interventie
- Dependenta asteapta îngrijire si interes nelimitate Revendicativ sau retras în sine
Satisfaceti nevoile cu conditii limit?
- Obsesiv-compulsivâ Amenintarea controlului Obstinant, necooperant informatii; oferiti control

- Histrionica Defect, pedeapsa Seductiv Reasigurati; evita?i interactiunea

- Paranoid? Confirma suspiciunile, asteapta atacul Blameaza pe ceilalti, ostilitate Planuri
clare, pastrati distanta
- Narcisiaca Ameninta maretia subiectului Infatuare, fanfaronad? încredere, profesionalism

- Schizoid? Anxietate cu contact for?at Izolat, necooperant Acepta?i distanta

- Antisociala O ocazie potentiala de profit cauta un avantaj Stabili?i limite
- Borderline Mai multa anxietate Dezorganizare crescuta Stabili?i limite
- Personalitatea normala si patologica
-
-
- Schizotipala Altcineva a provocat boalaCreste suspiciozitatea Invocati mijloace si forte
neconventiaonale
- Evitanta O povara în plus Cerere disperata de ajutor Suportivitate
- Masochista Dragoste si îngrijire-suferinta Multiple acuze, respingere Recunoaste?i-i
dificultatile
- Pasiv-agresivc O alta frustrare Cere, blameaza Controla?i -v? contratransferul
- Îngrijirea cu succes a unui pacient cu tulburare de personalitate considerat dificil (agitat, revendicativ si
noncompliant), internat într-o sectie de spital, se bazeaza pe urmarirea si imbunatatirea urmatorilor factori:
- Comunicarea. Pacientul are nevoie sa i se descrie simplu si adevarat starea me
- dicala pe care o are si tratamentul pe care trebuie sa îl urmeze. Pacientul poate încer
- ca sa desparta personalul, manipulând un membru al acestuia împotriva altuia, prin
- relatarea unor variante diferite ale aceleiasi povesti unor persoane diferite. La raportul
- de predare-primire a turelor va fi obligatorie si compararea versiunilor relatarilor aces
- tor pacienti
- Personal constant. Pacientul poate intra repede în panica daca nu poate identi
- fica membrii personalului care au fost repartiza?i pentru a lucra cu el. Ideal, o singura
- persoana trebuie sa comunice toate deciziile. Deoarece acest lucru nu este posibil în
- realitate, ?ine?i cont ca pacientul poate fi speriat de fiecare schimbare de tura, sau atunci
- când personalul a fost repartizat altui pacient. De aceea, la începutul fiecarei ture, un
- membru din personal repartizat pacientului trebuie sa revizuiasca planul de îngrijire,
- sa se prezinte, sa se intereseze asupra modului în care se desfasoara lucrurile si sa
- spuna pacientului cât timp va fi de serviciu.
- Justificarea. Pacientul are sentimentul ca cineva trebuie sa aiba grija de el per
- manent. desi este dificil pentru personal sa tolereze acest lucru, este important de retinut
- ca acest sentiment este modul prin care pacientul incearca sa faca fata starii prin care
- trece atunci când este speriat. Acest comportament stârneste un putrnic contratransfer
- care trebuie cunoscut si evitat de catre medic. Asigurati în mod repetat pacientul ca
- întelege?i ce cere dar, deoarece credesi ca are nevoie de cea mai buna îngrijire posi
- bil?, ve?i continua sa urmati tratamentul recomandat de experienta si judecata echipei
- care îl îngrijeste.
- Limite ferme. Pacientul are o multime de cereri, uneori în conflict unele cu altele ?i se înfurie foarte repede
atunci când aceste cereri nu sunt îndeplinite. Acest lucru poate face personalul sa se simta atras în cursa si
fara ajutor, ca si cum ar fi de vina ca pacientul nu poate face nimic fara ajutor. Pacientul poate ameninta ca
isi va face rau singur sau ca va parasi spitalul daca lucrurile nu se desfasoara în modul asteptat de el.
- Nu încercati sa va contrazice?i cu pacientul, dar încet si ferm, în mod repetat, stabili?i limitele pentru
problema de comportament, cererea facuta si nemul?umirea exprimata. daca pacientul ameninta ca isi va
face rau sau va face rau altora, asigurati-l ca va fi imobilizat daca va încerca sa faca acest lucru.
Personalitatea - O mare parte a ei cuprinde aspecte care îi sunt accesibile doar persoanei în cauză: gândurile şi
sentimentele persoanei. Alte aspecte nu îi sunt accesibile nici chiar persoanei, cum ar fi instinctele şi motivaţiile
inconştiente. Cu alte cuvinte, studiul personalităţii se situează încă într-un stadiu pre-ştiinţific sau filozofic. 1

Psihologia personalităţii, la fel ca orice altă ştiinţă, înainte de a prezenta şi avansa în construcţii complicate
şi tehniciste, trebuie să-şi descrie propriul său obiect, adică să precizeze care şi cum este acesta, să-i atribuie
caracteristici şi calităţi. Psihologia personalităţii a recurs la folosirea unor unităţi tematice descriptive a
personalităţii. Ea a descris personalitatea în diferite categorii de termeni trăsături, factori, habitudini, motive, Eul,
roluri, atitudini, constructe. Fiecare dintre aceşti termeni a generat o anumită teorie a personalităţii. De pildă,
descrierea personalităţii în termeni de trăsături a condus la elaborarea teoriilor tipologice, descrierea ei în termeni de
factori, la apariţia teoriilor psihometrice etc. Teoriile personalităţii, în funcţie de gradul lor de apropiere şi
asemănare, s-au corelat între ele permiţând construirea unor modele explicativ-interpretative ale personalităţii care,
la rândul lor, au permis conturarea diverselor perspective mai generale de abordare a personalităţii.

Fiecare teorie oferă o imagine tentantă asupra naturii umane concluziile lor fiind bazate de cele mai multe ori pe
rezultatele a numeroşi ani de cercetare şi de muncă intensă. Toţi teoreticienii au ceva important, impresionant şi
provocator de spus despre abisurile fiinţei umane. Faptul că ei nu sunt întotdeauna de acord ne obligă să luăm în
considerare trei factori pentru a putea astfel mai facil să ne explicăm aceste dimensiuni:

- complexitatea subiectului discutat;

- contextele istorice şi personale diferite în care fiecare din aceste teorii au fost formulate;

- faptul că psihologia este o disciplină relativ tânără, recent intrată în spaţiul ştiinţificităţii.

În plus trebuie semnalat faptul că preocuparea privind investigarea personalităţii este mult mai recentă, primele
formulări de o anumită pertinenţă le regăsim începând abia cu anii “20. Or, în dezvoltarea unei ştiinţe 70 de ani
reprezintă o perioadă prea scurtă pentru a permite cristalizări.

Interesul acordat azi studiului personalităţii este deosebit şi acest lucru reiese cu uşurinţă din abundenţa studiilor
prezente în literatura de specialitate. Teoria personalităţii reflectă aşadar o parte esenţială a eforturilor continue ale
psihologiei de a înţelege natura umană.

Există desigur şi motive personale de a studia teoriile personalităţii: o curiozitate firească de a ştii cât mai mult
despre propriul comportament. De ce ne comportăm gândim şi simţim într-un anumit fel? De ce o persoană este agresivă
iar alta inhibată, una plină de curaj iar alta fricoasă, una sociabilă iar alta timidă? Ce ne face pe noi să ne purtăm într-un
anumit fel, iar pe fraţii şi surorile noastre crescuţi în aceeaşi casă să fie atât de diferiţi? Ce factori ajută pe anumiţi
indivizi să devină oameni de succes în carieră sau/şi mariaj în timp ce alţii, cu acelaşi potenţial cad dintr-un eşec în
altul? Desigur nevoia de a ne cunoaşte pe noi înşine, curiozitatea de a descoperi dedesubturile motivelor şi temerilor
noastre este foarte puternică în cei mai mulţi dintre noi. Examinarea variatelor perspective asupra personalităţii ne va
permite să dobândim cel puţin un modest bagaj de informaţii pentru dificila şi nesfârşita sarcină de a ne cunoaşte pe noi
înşine.

Un alt motiv pentru studiul teoriilor personalităţii este unul practic. Indiferent de domeniul pentru care un
individ a optat şi în care doreşte sa facă carieră el lucrează şi va lucra cu oameni şi pentru oameni. Înţelegerea
naturii personalităţii umane va spori calitatea relaţiilor interpersonale atât de importante pentru succesul profesional
dar şi pentru o inserţie adecvată în comunitate.

De asemenea, studiul personalităţii are o valoare practică deosebită şi în domeniul psihologiei clinice. O
analiză statistică relevă că 74% din universităţile care acordă titlul de Master în psihologie clinică consideră cursul
de teoria personalităţii ca fiind unul de importanţă crucială în pregătirea studenţilor.

Mai există un motiv pentru a studia personalitatea şi probabil acestea este cel mai vital şi mai irezistibil motiv.
Dacă evaluăm nenumăratele probleme şi crize cu care se confruntă omenirea acum la sfârşit de secol XX (iminenţa unui
1
Geanina Ciuhan "Teorii clasice ale personalităţii" Editura universităţii din Pişteşti, 2006, pag. 5
război nuclear, poluarea, abuzul de droguri, terorismul etc.), vom găsi cu siguranţă de fiecare dată aceeaşi cauză: oamenii
însăşi.

Toate acestea ar putea fi mult ameliorate printr-o deplină înţelegere a fiinţei umane. Abraham Maslow, unul dintre
personalităţile gândirii umaniste spunea: “Dacă vom reuşi să îmbunătăţim natura umană atunci vom îmbunătăţi totul, şi
aceasta deoarece doar astfel vom înlătura cauza dezordini mondiale”

Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural, care se constituie fundamental în condiţiile existenţei

şi activităţii, începând cu primele etape ale dezvoltării individului în societate.

Personalitatea reprezintă un ansamblu sistemic, deosebit de complex al programelor, structurilor profunde,

trăsăturilor, precum şi organizarea lor privind omul concret în ceea ce are el unic, original, relativ stabil.

Dintr-o perspectivă foarte extinsă putem defini personalitatea fiind realitatea complexă şi dinamică a
fiecăruia dintre noi. Complexă deoarece cuprinde componente extrem de diverse şi variate, începând cu cele
anatomo-fiziologice, continuând cu cele psihice, terminând cu cele socio-culturale. Tocmai de aceea, personalitate
este obiect de cercetare pentru mai multe ştiinţe, fiecare dintre acestea detaşând o latură, un aspect şi transformându-
l în obiect de investigaţie. Dinamică - pentru că, în ciuda relativei stabilităţi a trăsăturilor şi caracteristicilor de care
dispune, ea nu este dată, imuabilă, fixa, înţepenită, ci suportă o oarecare evoluţie în timp, atât în plan filogenetic-
istoric, cât şi în plan ontogenetic-individual.2
Din multitudinea accepţiunilor noţiunii de personalitate am selectat doar teoriile psihanalitice pe care le
consider esenţiale şi complementare una în raport cu alta.

1.2 Perspective ale definirii personalităţii

Perspectiva sistemică are la bază teoria sistemică având ca punct de referinţă sistemul, în cadrul căruia elementul
devine important numai în măsura în care este interpretat ca sistem, deci ca ansamblu de relaţii, de interacţiuni şi
interdependenţe. Elementul trebuie raportat la context, ceea ce într-un context este element, în altul devine sistem.
Acest lucru este posibil pentru că elementele se unesc în subsisteme.

Personalitatea este o unitate integrativă, superioară, un sistem supraordonat ce nu se poate reduce la procese,
funcţii psihice şi nici nu se adaugă la structurile biologice sau psihocomportamentale primare. Este un sistem
dinamic, hipercomplex, cu organizare ierarhică plurinivelară, care dispune de intrări-stări-iesiri, asemeni oricărui
sistem.

Forţa personalităţii, unitatea, stabilitatea ei se probează mai ales prin puterea de a surmonta, de a domina şi chiar
de a se impune în raport cu o situaţie, ceea ce înseamnă că există o dinamică în evoluţia sa.

1.2.1. Perspectiva psihanalitică Sigmund Freud

Din perspectiva dinamismului personalităţii, contribuţia lui Sigmund Freud (1856-1939), medic austriac,
fondatorul psihanalizei (concepţie teoretico-metodologică centrată pe studierea vieţii psihice interioare a subiectului)
este revelatoare.

Psihanaliza nu se limitează doar la descrierea şi clasificarea fenomenelor ci are în vedere elementele de

determinare ale vieţii psihice interioare şi schimbarea finalităţii psihologice de la cea de tip explicativ la una
ameliorativă, psihoterapeutică, umanistă.

După S. Freud personalitatea rezultă din acţiunea a 3 forte dispuse la 3 niveluri supraetajate: eul, supraeul şi
sinele.

Sinele reprezintă nivelul inconştientului, sediul impulsurilor instinctive, dominate de principiul plăcerii, al
reducerii tensiunii situat în afara raţionalului.

2
Zlate, Mielu "Fundamentele psihologiei", Editura Pro Humanitate, pag. 235
 Eul (ego), dimpotrivă este forţa conştientă, organizatoare ce acţionează după principiul realităţii şi implică
gândire, raţiune, control asupra pornirilor tensionate din inconştient. Trebuinţa în stare activă este expresia unui
dezechilibru care creează la nivel inconştient o puternică stare de tensiune ce se exercită ca o forţă asupra
conştientului (al eu-lui) care trebuie să găsească modalitatea de descărcare, de reducere a tensiunii.

Supraeul sau superegoul reprezintă sistemul normelor social-morale însuşite de individ, interiorizate pe bază de
deprinderi morale, de motive. Supraeul deţine atât o zonă din inconştient cât şi una din conştient exercitând control,
determinare asupra eu-lui dar şi asupra sinelui. Este depozitarul valorilor socio-morale.

Atâta timp cât între cele 3 instanţe există echilibru viaţa personalităţii decurge firesc, în schimb atunci când apar
tensiuni, cum este cazul unor instincte care nu pot fi satisfăcute, ele sunt refulate, trimise în inconştient. Acolo nu
dispar, nu sunt inactive, ci pot reveni cu forţă sporită pentru a fi satisfăcute. Cu cât conflictul dintre libidou (forţa,
puterea instinctelor sexuale) şi conştiinţă este mai mare, cu atât instinctele refulate caută căi proprii de a se satisface,
chiar împotriva voinţei şi vrerii conştiinţei.

La nivelul celor 3 instanţe apar mecanisme de defulare, de descărcare ce permit organismelor să se echilibreze:
de exemplu unele apar sub forma visului (inconştient), în cazuri mai grave apar stări morbide, obsesive, nevrotice.

La nivelul subconştientului se dezvoltă actele ratate (lapsusuri, erori de lectură, de scris) bazat pe automatisme
iar modalităţile de defulare conştiente pot fi grosiere (explozii, reacţii nestăpânite, violente) sau rafinate, prin
suprimarea tensiunii în alt gen de activitate decât cea obligatorie, curentă ( creaţii, hobby-uri).

Dintre cele 3 instanţe, după opinia lui Freud, cea mai importantă este a doua, subconştientul, întrucât
trebuie să satisfacă cerinţele sinelui, ale Supraeului şi Realităţii, să fie un mediator între cerinţele aparatului psihic.
1.2.2. Perspectiva psihanalitică Carl Jung
Un coleg mai tânăr al lui Freud, Carl Jung, şi-a dedicat întreaga activitate explorării acestui “spaţiu
interior”, cum îl numeşte el. Jung a pornit de la o bază teoretica freudiană, la care s-a adăugat o vastă cultură în
mitologie, religie şi filosofie. În teoria sa a căutat să dea sens inconştientului şi tendinţei acestuia de a apărea doar în
formă simbolică.
Opera lui Carl Gustav Jung este impresionantă atât din punct de vedere al volumului, dar mai ales din cel al
ideilor care nu numai că au fost noi, ci au generat şi noi cercetări cu aplicaţii în cele mai diverse domenii care
implică oamenii. Multe din aceste idei sunt rodul unei intuiţii remarcabile. Dar acestea nu ar fi putut pătrunde în
domeniul psihologiei ştiinţifice dacă nu ar fi fost susţinute de o bogată şi variată cazuistică şi exemple ale culturii
din cele mai diverse timpuri şi locuri. Cu o astfel de documentare lumea psihologilor nu a mai putut contesta
descoperirile sale. Ba chiar mai mult decât a fi doar de acord, au preluat rezultatele activităţii sale şi le-au detaliat.
În cele din urmă teoria sa s-a împletit cu viaţa personală ceea ce le-a sporit autenticitatea şi credibilitatea. Astfel,
unele din cele mai marcante contribuţii ale sale în psihologie au survenit la o vârstă mai înaintată. Se pare că Jung
avea anumite capacităţi vizionare. În toamna anului 1913 a avut viziunea unui “fluid monstruos” care acoperea
majoritatea Europei şi se oprea la poalele munţilor din ţara sa de baştină, Elveţia. A văzut mii de oameni înecându-se
şi civilizaţiile distrugându-se. Apoi, apele s-au transformat în sânge. Această viziune s-a repetat în următoarele
săptămâni, prin vise despre ierni eterne şi râuri de sânge. Jung începuse să se teamă că devine psihotic.
Însă în 1 august în acelaşi an a început Primul Război Mondial. Jung a simţit atunci că există un anumit fel de
legătură între sine ca individ şi umanitate în general. De atunci şi până în 1928 el a trecut printr-un proces dureros de
auto-explorare, care a stat la baza tuturor teoretizărilor sale ulterioare. El şi-a înregistrat cu minuţiozitate visele,
fanteziile, viziunile, a desenat, a pictat şi a sculptat. A descoperit că experienţele sale tindeau să se structureze în
persoane, începând cu un bătrân înţelept şi o fetiţă. Bătrânul înţelept a evoluat, printr-un număr de vise, într-un fel de
guru spiritual. Fetiţa a devenit “anima”, sufletul feminin, care juca rolul principalului său medium de comunicare cu
cele mai adânci aspecte ale inconştientului său.
Un pitic cu pielea maro a apărut ulterior şi avea rolul de a apăra intrarea în inconştient. El era “umbra”, un
primitiv companion pentru ego-ul lui Jung. Jung a visat că el şi piticul au ucis un tânăr frumos şi blond, pe care l-a
denumit Siegfield. Pentru Jung, acesta reprezenta avertismentul privind pericolele reprezentate de gloria şi eroismul
războiului, care în curând vor provoca foarte multă părere de rău în toată Europa.
Jung a visat foarte mult despre moarte, despre “tărâmul morţii” şi despre “întoarcerea din morţi”. Toate acestea
reprezentau inconştientul, dar nu în accepţiunea redusă şi personală cum îl vedea Freud, ci un nou inconştient
colectiv al umanităţii însăşi, un inconştient care nu conţinea numai “fantomele” noastre personale, ci ale întregii
umanităţi moarte. Jung a început să-i privească pe bolnavii mintali ca fiind oameni bântuiţi de aceste fantome, într-o
epocă în care nimeni nici nu credea măcar în ele. Dacă ne-am putea recăpăta mitologiile, spune Jung, noi am
înţelege aceste fantome, ne-am împăca cu moartea şi ne-am vindeca tulburările mintale
Criticii vremii au sugerat că Jung era el însuşi bolnav când s-au întâmplat toate aceste lucruri. Dar Jung
considera că, dacă vrei să înţelegi jungla, nu te poţi mulţumi doar cu plimbări la marginea ei. Trebuie să intri în ea,
indiferent cât de înspăimântătoare şi de ciudată ţi se pare.
1.2.2.1 Carl Gustav Jung: date biografice
Carl Gustav Jung s-a născut pe 26 iulie 1875 într-un mic oraş din Elveţia numit Kessevil, în familia unui preot
de ţară. Tatăl său, Paul Achilles, a fost paroh protestant ceea ce a avut o mare importanţă în modul lor de viaţă.
Mama sa se numea Emilie. Relaţiile lui Jung cu părinţii săi au avut un impact important asupra evoluţiei sale de mai
târziu ca psiholog. A fost atras de mic de literatură, în special literatura veche. Pe lângă limbile moderne, a învăţat şi
limbi vechi, inclusiv sanscrita şi hindusa.
Relaţia cu tatăl său s-a împletit strâns cu cea cu biserica. El îşi dorea ca băiatul să crească în spiritul
învăţăturilor religioase, deşi, la un moment dat, el însuşi nu găseşte explicaţii pentru unele dintre aceste învăţături.
1.2.2.2. Teoria analitică
Teoria lui Jung divide psihicul în trei părţi:
- Ego-ul - identificat de Jung ca fiind psihicul conştient
- Inconştientul personal - Include tot ceea ce nu este conştient în prezent, dar poate fi. Este vorba atât despre amintiri
pe care ni le putem reaminti uşor, cât şi amintiri înăbuşite din anumite motive. Dar nu include instinctele despre care
vorbeşte Freud
- Inconştientul colectiv - Pe care îl numeşte şi “moştenire psihică”, referindu-se la el, Jung chiar îl echivalează cu
transconştientul, aşa cum este el prezent în religiile orientale. Acesta este rezervorul experienţelor noastre ca specie,
un tip de cunoaştere cu care toţi ne naştem. Noi nu putem fi direct conştienţi de acest lucru. El ne influenţează toate
experienţele şi comportamentele, în special pe cele emoţionale. Acelaşi la toţi indivizii şi prezent la fiecare,
inconştientul colectiv constituie baza psihică de natură suprapersonală. Există anumite experienţe care ne arată mai
clar decât altele efectele inconştientului colectiv. Experienţa dragostei la prima vedere, a fenomenului de “deja vu” ,
recunoaşterea imediată a anumitor simboluri şi înţelesuri ale unui anumit mit, toate acestea nu pot fi înţelese decât
prin prezenţa inconştientului colectiv.
Poate cel mai elocvent exemplu pe care psihologii analişti îl dau referitor la prezenţa inconştientului colectiv
este cel legat de experienţa persoanelor aflate în moarte clinică. Oamenii care s-au aflat la un moment dat în stare de
moarte clinică, indiferent de cultura sau civilizaţia din care vin, au povestit experienţe similare. Ei spun că şi-au
părăsit corpul, s-au ridicat în aer şi şi-au văzut corpul şi evenimentele din jur cu claritate, au trecut printr-un lung
tunel spre o lumină strălucitoare, au văzut rude decedate sau figuri religioase care îi aşteptau şi au fost dezamăgiţi ac
au trebuit să părăsească această scenă fericită pentru a se întoarce în corpurile lor. Probabil, spun analiştii, cu toţii
suntem “construiţi” să experimentăm moartea în această formă.
- Arhetipurile - Conţinuturile inconştientului colectiv sunt arhetipurile. Arhetipurile sunt ereditare şi ţin de instincte.
Conţinuturile inconştientului colectiv nu au fost niciodată conştiente, nu sunt dobândite individual. Ele sunt
conştientizate numai mijlocit, manifestându-se în vise, mituri, basme, fenomenul religios sau în extrema reprezentată
de nevroză şi psihoză. Arhetipurile sunt „modele fundamentale ale comportamentului uman” (Jung, 2003, p.54) şi
din poziţia pe care o ocupă conferă formă conţinuturilor conştiinţei. Ele sunt în acelaşi timp imagine şi emoţie. Jung
le mai numeşte şi imagini primordiale. Arhetipul este o tendinţă neînvăţată de a experimenta lucrurile într-un anumit
fel, nu are o formă proprie, dar acţionează ca un principiu organizator asupra lucrurilor pe care le vedem sau le
facem. Funcţionează la fel ca instinctele în teoria lui Freud. Arhetipul este ca o gaură neagră în spaţiu: ştii că este
acolo doar prin modul în care atrage materia şi lumina spre ea. „Există tot atâtea arhetipuri câte situaţii de viaţă
tipice. Nenumărate repetiţii au întipărit aceste experienţe în constituţia psihică, nu sub chipul unor conţinuturi
imagistice, ci ca forme fără conţinut, care reprezintă doar posibilitatea unui anumit tip de abordare sau acţiune. Când
trăim ceva care corespunde unui arhetip, acesta este activat şi ia naştere o compulsivitate ce se impune împotriva
raţiunii şi voinţei sau produce un conflict care se prelungeşte în patologic adică prin nevroză.” Existenţa
arhetipurilor este pusă în legătură cu existenţa încă de la naştere a unui creier diferenţiat care face ca percepţia
realităţii să se facă după un anumit tipar, într-o anumită formă. Ori tocmai aceste tipare constituie arhetipurile care
nu constituie reprezentări anume, ci schema după care acestea se formează. Conţinuturile arhetipale pot fi modificate
prin experienţa conştiinţei individuale. Arhetipurile apar în vise şi fantasme sub forma unor persoane care întreprind
acţiuni, dar pe lângă acestea există şi un alt tip de arhetipuri, ale transformării care se manifestă sub formă de
situaţii, mijloace, locuri. Ele constituie simboluri care nu pot fi interpretate, deoarece au o multitudine de sensuri
inepuizabile. Tocmai această inepuizabilitate de semnificaţii a lor le plasează în categoria simbolurilor ca expresia a
arhetipurilor. Jung consideră că esenţială pentru arhetipuri este bipolaritatea acestora, oscilaţia între un pol pozitiv şi
unul negativ.
 Principalele arhetipuri care pot apare ca persoane sunt:
 Trickster;
 Anima;
 Animus;
 Bătrânul înţelept;
 Marea mamă;
 Copilul divin;

1.2.2.3. Tipurile psihologice

Contribuţia lui Jung la psihologia spiritului conştient este în mare măsură cuprinsă în cartea sa Tipuri
psihologice. Încercarea de a clasifica fiinţele umane după tip are o lungă istorie; sunt aproape două mii de ani de
când medicul grec Galen a căutat să distingă la oameni patru deosebiri temperamentale fundamentale, iar termenii
săi descriptivi (deşi naivi din punct de vedere psihologic) - sanguinul, flegmaticul, colericul şi melancolicul - au
trecut în limbajul comun. Au existat diferite încercări care, luând în considerare cunoaşterea modernă, au aspirat la o
mai precisă formulare — de exemplu, încercarea lui Kretschmer, iar clasificarea de către Jung a oamenilor, în
extravertiţi şi introvertiţi, a ajuns să fie larg cunoscută, dacă nu pe deplin înţeleasă. Jung distinge două atitudini
diferite faţă de viaţă, două moduri de a reacţiona la împrejurări, pe care el le găseşte suficient de pronunţate şi de
răspândite încât să le descrie ca fiind tipice: „Există o întreagă clasă de oameni - spune el -, care în momentul
reacţiei faţă de o situaţie dată, mai întâi dau puţin îndărăt, ca la un neauzit «Nu», ca numai după aceea să fie capabili
să reacţioneze; şi există o altă clasă de oameni care, în aceeaşi situaţie, pornesc înainte cu o acţiune imediată, în
aparenţă încredinţaţi că comportamentul lor este în mod vădit corect. Prima clasă ar fi, în consecinţă, caracterizată
de o anumită relaţie negativă cu obiectul, iar cealaltă de o relaţie pozitivă. Prima clasă corespunde atitudinii
introvertite, iar cea de-a doua atitudinii extravertite.

Atitudinea extravertită este caracterizată printr-o revărsare exterioară a libidoului, prin interesul faţă de
evenimente, oameni şi lucruri, prin relaţia cu acestea şi dependenţa de ele; când această atitudine îi este proprie
cuiva, Jung îl descrie sau o descrie ca pe un tip extravertit. Acest tip este motivat de factori din afară şi este în mare
măsură influenţat de mediu. Tipul extravertit este sociabil şi sigur de sine în ambianţe nefamiliare. El sau ea sunt, în
general, în buni termeni cu lumea şi, chiar când sunt în dezacord cu ea, pot fi totuşi descrişi ca legaţi de lume,
întrucât în loc să se retragă (cum tinde să facă tipul opus), ei preferă să argumenteze şi să se certe sau încearcă să o
remodeleze pe potriva propriului lor tipar.

Atitudinea introvertită, dimpotrivă, este una de retragere; libidoul se revarsă înlăuntru, se concentrează
asupra unor factori subiectivi, iar influenţa predominantă este "necesitate interioară". Când această atitudine este
obişnuită, Jung vorbeşte despre un „tip introvertit". Acest tip este lipsit de încrederea în sine în relaţia cu oamenii şi
lucrurile, tinde să fie nesociabil şi preferă reflecţia în locul activităţii.

Fiecare tip îl subapreciază pe celălalt, văzând mai degrabă negativul decât calităţile pozitive ale atitudinii
opuse, fapt care a condus în cele din urmă la neînţelegeri şi chiar, în decursul timpului, la formularea de filosofii
antagoniste, la psihologii aflate în conflict şi la valori şi moduri de viaţă diferite.

În Occident, noi preferăm atitudinea extravertită, descriind-o în termeni favorabili ca fiind concurenţială,
bine adaptată etc., în timp ce atitudinea introvertită este calificată drept egocentrică şi chiar morbidă; pe de altă
parte, în Orient, cel puţin până nu demult, atitudinea introvertită a fost prevalentă. Pe această bază putem explica
dezvoltarea materială şi tehnică a emisferei Occidentale, în contrast cu sărăcia materială, dar şi cu mai marca
dezvoltare spirituală a Orientului.

În Tipuri psihologice, Jung urmăreşte influenţa pe plan istoric a celor două atitudini, modul în care este
afectat discursul filosofic şi dezvoltarea religiei; el urmăreşte efectele acestora asupra poeziei, esteticii şi, în sfârşit,
asupra psihologiei. în această viziune, deosebirea dintre „şcolile psihologice"', în special dintre acelea ale lui Freud,
Adler şi propria-i şcoală, se bazează pe această deosebire de atitudine.
 Atitudinea freudiană este extravertită, deoarece plasează factorii determinanţi ai caracterului în oameni şi
evenimente din afară. Atitudinea adleriană este intravertită, deoarece pune accentul pe importanţa atitudinii interne,
pe „voinţa de putere".

Atitudinea jungiană poate fi calificată drept introvertită, de vreme ce factorii care îl interesează cel mai
mult pe Jung aparţin lumii interioare şi în special „inconştientului colectiv". In încercarea de a împărţi fiinţele umane
în tipuri recognoscibile, Jung se ocupă în principal cu psihologia conştiinţei; când o persoană este descrisă fie ca
extravertită, fie ca introvertită, aceasta înseamnă că atitudinea sa conştientă obişnuită este fie una, fie cealaltă. O
atitudine oscilantă ar include în mod egal atât extraversiunea cât şi introversiunea, dar adesea se întâmplă că o
atitudine se dezvoltă, iar cealaltă rămâne inconştientă. Nimeni, însă, nu trăieşte complet o atitudine sau alta, ci
manifestă câteodată atitudinea inconştientă, deşi într-un mod atenuat.

De exemplu, un bărbat care în mod normal este mai degrabă calm şi retras - adică introvertit - poate
desfăşura o activitate considerabilă şi poate arăta entuziasm faţă de ceva care îl interesează realmente, fără a fi totuşi
atât de legat de ambianţa sa ca un extravertit. El îi va face capul calendar despre păsări exotice cuiva care nu este
deloc interesat de aşa ceva sau îi va arăta o colecţie de manuscrise vechi unui musafir plictisit care nu poate înţelege
ce vede el în asemenea nimicuri.

Diferenţierea în atitudine adesea pare să înceapă foarte de timpuriu în viaţă; de fapt, există temeiuri să se
considere că ea poate fi înnăscută. În aceeaşi familie se pot găsi atât copii extravertiţi, cât şi introvertiţi, situaţie
uneori nefericită pentru cei din urmă, care tind să fie puşi în umbră de fraţii şi surorile lor sociabile: „Cel mai
timpuriu semn de extraversiune la copil este rapida sa adaptare la mediu, atenţia ieşită din comun pe care o arată faţă
de obiecte, în special efectului său asupra acestora. Circumspecţia faţă de obiecte este foarte mică; copilul se mişcă
şi trăieşte printre ele cu încredere. El le percepe de timpuriu, dar la întâmplare. În aparenţă el se dezvoltă mai repede
decât un copil introvertit, deoarece este mai puţin precaut şi, de obicei, nu-i este teamă. în aparenţă, de asemenea, nu
simte nici o barieră între sine şi obiecte şi de aceea se poate juca cu ele liber, învăţând cu ajutorul lor. Îşi împinge cu
încântare iniţiativele până la extremă şi îşi asumă riscuri. Orice lucru necunoscut i se pare ademenitor". Acesta este
tipul de copil iubit atât de către părinţi cât şi de către învăţători. Se spune despre el că este „bine adaptat" şi adesea
este considerat mai „strălucit" decât e în realitate, din cauza dezvoltării sale precoce şi a capacităţii de a face bună
impresie.

Copilul introvertit este timid şi ezitant. Lui îi displac situaţiile noi şi se apropie de obiectele noi cu
circumspecţie şi câteodată cu frică. Preferă să se joace singur, având mai degrabă un singur prieten decât mai mulţi.
Din cauza răspânditei preferinţe pentru extraversiune, astfel de copii introvertiţi le cauzează adesea anxietate
părinţilor, pe când ei sunt la fel de „normali" şi de inteligenţi ca şi celălalt tip de copil. Ei sunt meditativi şi adesea
au o bogată viaţă imaginativă. Au cea mai mare nevoie de timp pentru a-şi dezvolta mai puţin evidentele lor
înzestrări şi a învăţa să se simtă acasă în lume.

Adultul extravertit este sociabil; el merge în întâmpinarea celorlalţi şi este interesat de oricine şi de orice. Îi
plac organizaţiile, grupurile, întrunirile comunitare şi partidele, fiind de obicei activ şi, în general, util; este tipul care
face să meargă viaţa noastră economică şi socială. Intelectualii extravertiţi au calităţi similare şi se simt excelent
lucrând cu ceilalţi, fiind cadre didactice sau făcând să circule într-un fel oarecare cunoştinţele lor; buna lor relaţie cu
lumea îi ajută să facă în mod efectiv lucrul acesta.

Extravertiţii tind să fie atât optimişti cât şi entuziaşti, deşi entuziasmul lor nu durează prea mult. Acelaşi
lucru este adevărat despre relaţiile lor cu ceilalţi oameni, care se fac şi se desfac la fel de uşor şi de repede.
Slăbiciunea extravertiţilor constă în tendinţa către superficialitate şi în trebuinţa de a face bună impresie; nimic nu-i
bucură mai mult decât audienţa la public. Nu le place singurătatea, cred că reflecţia este morbidă, iar lucrul acesta,
laolaltă cu lipsa de autocritică, îi face mai atractivi pentru străini decât pentru familia lor sau pentru anturajul
imediat, unde ei pot fi văzuţi fără mască. Deoarece sunt bine adaptaţi la societate, de obicei acceptă moravurile şi
convingerile momentului, tinzând astfel să fie oarecum convenţionali în raţionamentele lor; dar sunt, cu toate
acestea, oamenii cei mai utili şi absolut necesari pentru orice viaţă în comun.

Adulţii introvertiţi, pe de altă parte, nu iubesc societatea şi se simt stingheri şi pierduţi în marile adunări. Ei
sunt impresionabili şi le este teamă să nu pară ridicoli, adesea părând incapabili să înveţe cum să se comporte în
situaţii sociale: sunt neîndemânatici sau sunt prea sinceri, ori scrupuloşi şi de o ridicolă politeţe. Tind să fie
hiperconştiincioşi, pesimişti şi critici, păstrându-şi întotdeauna pentru ei înşişi cele mai bune calităţi, aşa încât,
fireşte, sunt lesne rău înţeleşi. Întrucât îşi pot demonstra darurile numai în anturaje pline de simpatie, au mai puţin
succes decât colegii lor extravertiţi; cu toate acestea, deoarece nu-şi cheltuiesc energia încercând să-i impresioneze
pe ceilalţi sau risipind-o în activităţi sociale, ei adesea posedă cunoştinţe ieşite din comun sau dezvoltă vreun talent
care depăşeşte standardele.

Introvertiţii se simt la largul lor în singurătate sau în grupuri mici şi familiare; preferă propriile lor gânduri
conversaţiei şi cărţilor, precum şi ocupaţiile liniştite unei activităţi zgomotoase. Propria lor judecată este mai
importantă pentru dânşii decât opinia general acceptată; unui introvertit îi va repugna lectura unei cărţi populare şi
va deprecia orice este aclamat de mulţime. Această independenţă de judecată şi lipsă de convenţionalitate pot fi
valoroase dacă sunt corect înţelese şi utilizate; în pofida lipsei lor de farmec social, introvertiţii îşi fac adesea
prieteni loiali şi plini de înţelegere. Din păcate, cele două tipuri se înţeleg greşit unul pe altul şi tind să vadă doar
slăbiciunea celuilalt, aşa încât pentru extravertit introvertitul este egoist şi greu de cap, pe când introvertitul crede că
extravertitul este superficial şi nesincer. Este limpede că aceste deosebiri în atitudine pot cauza neînţelegeri şi
dificultăţi în căsătorie, cu toate că, lucru destul de straniu, există o pronunţată tendinţă ca un tip să se căsătorească cu
opusul său.

Fiecare speră în secret că celălalt va avea grijă de partea din viaţă pe care o găseşte neatrăgătoare; bărbatul
liniştit şi meditativ îşi găseşte o soţie plină de viaţă şi practică, în stare să reglementeze activităţile sociale care
favorizează afacerea sau cariera lui profesională pe când o femeie timidă şi retrasă îl atrage pe un bărbat prea fericit
să-şi lase acasă, în siguranţă, soţia, pe când el se cufundă în lume.

Totul merge bine atâta timp cât principala lor grijă este adaptarea lor înşişi la multele trebuinţe ale vieţii,
stabilirea unei cariere, întemeierea unei familii şi dobândirea unei poziţii financiare sigure. Dacă se mulţumesc să
rămână la acest nivel, căsătoria lor poate fi (cel puţin în aparenţă) una ideală, dar dacă încearcă o armonie reală sau o
mai deplină convieţuire, atunci apar dificultăţi - „fiecare vorbeşte un limbaj diferit.

Valoarea unuia este negarea valorii celuilalt. Ei încep să critice fiecare în parte interesele celuilalt (sau aşa-
numita lipsă de interes) şi pe prietenii celuilalt; unul caută să-1 împingă pe celălalt la activitate sau deplânge cu
amărăciune agitaţia partenerului; fiecare se simte neînţeles, ceea ce poate fi prilej de autocompătimire sau de căutare
a cuiva care să aibă necesara simpatie şi înţelegere sau cel puţin aparenţa acestora. Pe neobservate, dezbinarea creşte
şi cele două tipuri încep a se opune unul celuilalt. Uneori toleranţa şi încercarea de a recunoaşte valorile celuilalt va
arunca o punte de legătură, cel puţin temporar, dar adesea rezultatul este un violent şi neplăcut război, purtat în cea
mai deplină intimitate.

Soluţia reală a acestei probleme constă în dezvoltarea cuprinzătoare a personalităţii fiecăruia, care în multe
cazuri nu poate fi realizată decât cu asistenţă psihologică.

Făcând distincţie între extravertit şi introvertit nu acoperim toate deosebirile de personalitate care pot fi
observate. Introvertitul dă înapoi şi ezită într-un anumit fel, nu în mod necesar în felul în care o face orice alt
introvertit. Extravertitul îşi face relaţiile cu lumea prin intelectul său, prin sentimentele, percepţiile senzoriale şi
intuiţiile sale.

Fiecare, în lupta pentru existenţă, utilizează în mod instinctiv ceea ce Jung numeşte „cea mai dezvoltată
funcţie a sa".

Există patru funcţii, consideră el, funcţii de care ne folosim în orientarea noastră în lume (şi, de asemenea,
în propria noastră lume interioară): senzaţia, care este percepţie prin simţurile noastre; gândirea, care dă semnificaţie
şi inteligenţă; sentimentul, care cântăreşte şi evaluează; şi intuiţia, care ne vorbeşte despre viitoarele posibilităţi şi ne
dă informaţia despre atmosfera care înconjoară întreaga experienţă

Când o reacţie este obişnuită putem vorbi de tip. De exemplu, există oameni care în mod evident gândesc
mai mult decât alţii, oameni care îşi folosesc gândirea spre a lua decizii, oameni cărora le place să-şi imagineze
lucrurile şi care privesc gândirea ca pe cel mai important atribut al fiinţelor omeneşti. Aceşti oameni pot fi fie
extravertiţi, fie introvertiţi, iar lucrul acesta va influenţa modul lor de a gândi şi tematica gândirii lor.

Reflecţia gânditorului extravertit este orientată spre lumea exterioară. El este interesat de fapte şi de
materie, iar dacă se interesează de idei, acestea vor fi derivate din tradiţie sau din spiritul epocii; ele se vor naşte din
ceea ce este în general cunoscut ca „realitate". Aceasta este ceea ce în mod obişnuit se recunoaşte a fi gândire, dar,
cu toate acestea, aşa cum subliniază Jung, există un alt mod de gândire, care cu greu poate fi negat: „Ajung la acest
alt mod de gândire în felul următor: când gândurile mele se ocupă de un obiect concret sau de o idee generală în aşa
fel încât cursul gândirii mele mă conduce în cele din urmă la obiectul meu, acest proces intelectual nu este singurul
act care are loc în mine în acel moment. Voi neglija toate acele posibile senzaţii şi sentimente care devin perceptibile
ca acompaniament mai mult sau mai puţin perturbator al şirului gândurilor mele, punând pur şi simplu accentul pe
faptul că însuşi acest proces al gândirii purcede de la date obiective şi tinde din nou să atingă stările obiectului, nu
fără o constantă relaţie cu subiectul. Această relaţie este conditio sine qua non, fără de care nici un proces de
gândire, oricare ar fi el, nu ar putea să aibă loc. Chiar dacă procesul meu de gândire este îndreptat, pe cât posibil,
spre date obiective, cu toate acestea el este procesul meu subiectiv şi nu pot nici să scap de amestecul subiectiv şi
nici să mă dispensez de el. în ciuda faptului că încerc tot ce-mi stă în putinţă spre a da o direcţie cu totul obiectivă
trenului gândirii mele, chiar şi atunci nu pot exclude procesul subiectiv paralel cu participarea sa atotcuprinzătoare
fără a stinge însăşi scânteia vieţii din gândirea mea. Acest proces subiectiv paralel are o tendinţă naturală, numai în
mod relativ evitabilă, de a subiectiviza faptele obiective, adică de a le asimila cu subiectul. Ori de câte ori valoarea
fundamentală îi este dată procesului subiectiv, are loc acel mod de gândire care se opune gândirii extravertite, anume
acea orientare pur subiectivă a gândirii pe care am numit-o introvertită. Din această orientare diferită ia naştere o
gândire care nu este determinată nici de fapte obiective şi nici nu este îndreptată spre date obiective, o gândire, în
consecinţă, care purcede din date subiective şi este orientată spre idei subiective sau spre fapte cu un caracter
subiectiv"3.

Un gânditor creator ca Charles Darwin, care este un excelent exemplu de gânditor extravertit, a putut pune
ordine şi da semnificaţie masei de fapte pe care le-a adunat, dar acolo unde ideea creatoare lipseşte, gânditorul o
compensează prin producerea de noi şi noi fapte, până când se face un munte de material, adesea de o valoare
îndoielnică.

Gândirea introvertită formulează întrebări şi creează teorii; ea deschide perspective şi produce intuiţii, dar
în prezenţa faptelor manifestă o atitudine rezervată. Ca exemple ilustrative ele au valoarea lor, dar nu trebuie să
prevaleze. Faptele sunt adunate ca dovadă sau ca exemple pentru o teorie, însă niciodată de dragul lor. Adevărata sa
putere creatoare este dovedită de faptul că această gândire poate de asemenea crea acea idee care, deşi nu este
prezentă în fapte exterioare, este totuşi cea mai nimerită, expresia lor abstractă.

Tipul gânditorului introvertit este interesat de realitatea interioară, nu de cea exterioară. Ceea ce este
important pentru dânsul este dezvoltarea şi prezentarea „imaginii primordiale" şi modelarea acesteia într-o idee.
Aceasta are pentru dânsul o putere constrângătoare; el are o noţiune vagă cu privire la faptul că ideea poate fi de
folos lumii, uneori chiar convingerea că aceasta ar putea fi salvată doar dacă ar cunoaşte-o, dar acestea sunt
consideraţii secundare şi nu de vitală importanţă pentru dânsul. Văzut din afară, gânditorul introvertit este de obicei
un caracter incontestabil excentric.

Ca să înţelegem ce sens dă Jung termenului simţământ este necesar să facem distincţie între diferitele
moduri în care este folosit termenul: a simţi cald sau rece este o impresie senzorială; a simţi că se va întâmpla ceva,
că cineva te înşeală (sau a avea vreo trăire asemănătoare) se referă la o „presimţire" sau intuiţie; când, însă, cineva
spune „îmi pare rău" sau „simt că e rău" sau „simt că e bine", are loc o evaluare a unei trăiri colorate emoţional. În
acest sens utilizează Jung termenul simţământ când vorbeşte de o „funcţie afectivă"„Când gândim, o facem spre a
judeca sau a trage o concluzie, iar când simţim, o facem spre a ataşa o valoare convenabilă la ceva" 4

Simţământul este adesea confundat cu emoţia şi, de fapt, însuşi Jung vorbeşte uneori de acestea aproape ca
şi cum ele ar fi unul şi acelaşi lucru, dar atunci când le clarifică el spune în mod explicit că orice funcţie poate
conduce la o emoţie şi că emoţia ca atare nu este funcţia. Nici simţământul nu este un fel de gândire încâlcită, cum
este înclinat să creadă tipul gânditor; simţământul este funcţia prin care sunt cântărite valorile, prin care aceste valori
sunt acceptate sau refuzate.

Jung vorbeşte atât de „judecăţi afective" cât şi de „situaţii afective"; domeniul simţământului le include şi
pe unele şi pe celelalte, dar în ultimul caz suntem mai aproape de capătul emoţional al scalei, deşi elementul

C.G. Jung "tipuri psihologice" Editura Humanitas, 1997 3

C.G. Jung "tipuri psihologice" Editura Humanitas, 1997 4
evaluare intră şi el aici. Într-o „situaţie afectivă" evaluăm, adică judecăm atmosfera şi ne comportăm în concordanţă
cu ea.

Sentimentul şi gândirea se duşmănesc reciproc. „în ştiinţă, unde gândirea este principala funcţie celui mai
mic microb trebuie să i se acorde aceeaşi concentrare a gândirii ca şi soarelui. Sentimentul dezaprobă însă lucrul
acesta şi insistă asupra recunoaşterii deosebirii lor de valoare. Sentimentul este o funcţie raţională; în mod normal,
cineva nu simte că un lucru are valoare într-un moment şi că este lipsit de valoare în momentul următor; tipurile
afective au o schemă ordonată a lucrurilor, o ierarhie a valorilor pe care o menţin şi un puternic simţ al istoriei şi
tradiţiei.

Sentimentul este o funcţie discriminativă, iar acolo unde este sărac sau absent găsim, ca în exemplul extrem
al gândirii extravertite, o enormă acumulare de fapte, unele de valoare, iar altele complet lipsite de valoare.

Sentimentul priveşte în special relaţiile umane şi valoarea (sau lipsa de valoare) a oamenilor,
comportamentul lor unii faţă de alţii. De aceea nu este surprinzător că reprezintă un element important în multe
religii şi îndeosebi în creştinism şi budism.

Vorbim de tipul afectiv, iar când tipul este extravertit, simţământul va fi guvernat de mediu şi acomodat la
acesta; acest tip este mai frecvent printre femei decât printre bărbaţi. Tipul afectiv extravertit este bine adaptat la
lume, preţuind în mare ceea ce este în general de preţuit şi neavând nici o dificultate în a se armoniza cu epoca şi
mediul său. Lucrul acesta este deosebit de vizibil atunci când femeia se căsătoreşte, întrucât ea alege întotdeauna un
soţ cât se poate de potrivit, încât s-ar putea crede că şi-a plănuit întru totul alegerea, pe când, de fapt, ea se
îndrăgosteşte absolut sincer de bărbatul „nimerit".

Ea este interesată în special de relaţiile personale şi are adesea tact şi farmec, aplanând situaţiile dificile şi
potolind apele învolburate; ea este aceea care face posibilă viaţa socială şi de familie. Este, fireşte, o bună gazdă şi
se simte cu totul acasă în grupuri, în mari reuniuni şi în orice activitate socială şi publică. Tipul afectiv care constată
o nenorocire sau injustiţie are, de obicei, reala dorinţă de a ajuta, iar mare parte din munca socială cu rezultate
excelente se bazează pe această funcţie. La cota sa maximă este plină de înţelegere, săritoare la nevoie şi şarmantă;
la cota cea mai de jos este superficială şi nesinceră. Atâta timp cât simţirea ei rămâne personală aceasta este
autentică, dar dacă este împinsă la extreme devine nerealistă şi artificială, pierzându-şi căldura omenească naturală şi
lăsând impresia de poză şi falsitate.

Tipul afectiv introvertit este guvernat de factori subiectivi, fiind în aparenţă foarte diferit de extravertitul
cald, prietenos, dând adesea impresia glacialităţii; în realitate acest tip câştigă în intensitate prin lipsa sa de expresie
şi pe drept cuvânt se poate spune despre el că „apele liniştite sunt adânci". În timp ce par rezervaţi, oamenii de acest
tip culeg de obicei multă simpatie şi înţelegere de la prietenii intimi şi de la oricine se află în suferinţă sau nevoie. La
femeia de acest tip afectiv sentimentele faţă de copii sunt adesea ascunse; ea nu este expansivă, dar iubirea ei
pasionată devine vizibilă în cazul în care copilul se îmbolnăveşte grav sau dacă este separată în vreun fel de dânsul.
Tipul afectiv introvertit se exprimă de asemenea în jertfire de sine.

Tipul afectiv introvertit este neadaptabil. El sau ea este deconcertant de genuin(ă) şi dacă este vreodată
forţat(ă) să joace un rol, se poate prăbuşi, din care cauză este uneori descris ca schizoid(ă). în cercuri intime, însă, de
care astfel de oameni sunt ataşaţi de puternice legături emoţionale, valoarea lor este bine cunoscută, ei făcându-şi
prieteni constanţi şi de încredere.

Ce înţelege Jung prin afectivitate este adesea greşit înţeles; nu există însă îndoieli în privinţa a ceea ce
înţelege el prin senzaţie: este ceea ce ne devine accesibil prin simţuri.

Ca percepţie senzorială, senzaţia este dependentă de obiectul care cauzează senzaţia şi, de asemenea, de
recipient. în cazul de mai sus, în care accentul este pus pe obiect, se arată că senzaţia este extravertită. Când senzaţia
are prioritate, în loc de a seconda pur şi simplu o altă funcţie, putem vorbi de un tip senzorial. La acest tip nici o
senzaţie obiectivă nu este exclusă; la alte tipuri, în special la intuitiv, mare parte din ceea ce percep senzorial abia
dacă ajunge la conştiinţă; de exemplu, intuitivii adesea uită că au corp, ei simt că aproape ar putea zbura.

Tipul senzorial ia orice lucru aşa cum acesta vine, trăiesc lucrurile aşa cum sunt ele, nici mai mult, nici mai
puţin; nici o imaginaţie nu le aureolează experienţele, nici un gând nu încearcă să privească mai adânc în ele sau să
le exploreze misterele: o cazma este o cazma; nici nu este făcută vreo reală evaluare; ceea ce contează este vigoarea
şi plăcerea senzaţiei. Acest tip este, deci, iraţional; este prea puţină logică în experienţa simţurilor şi exact acelaşi
lucru poate genera o senzaţie diferită în momente diferite. Tipul acesta este adesea, însă, în mod greşit socotit
raţional, întrucât insistenţa pe fapte şi calmul, ba chiar temperamentul flegmatic dau falsa impresie de rezonabilitate.

Tipurile senzoriale sunt adesea oameni facili, spirituali, cu o mare capacitate de desfătare, dar riscul lor
constă în supraestimarea simţurilor, aşa încât pot degenera într-un sibaritism lipsit de scrupule sau într-o neostoită
căutare a plăcerii, în însetarea pentru noi palpitaţii.

Când tipul este extravertit, important este obiectul care provoacă senzaţia, iar când este introvertit, mai
importantă este senzaţia trăită, iar obiectele sunt secundare sau chiar nu contează deloc.

Mulţi artişti şi muzicieni exemplifică acest din urmă tip; arta contemporană, cu înaltul ei grad de
subiectivitate, izvorăşte din senzaţia introvertită, cu un amestec de sentiment. Majoritatea celor de tipul senzorial
introvertit, care suferă de dificultatea caracteristică introvertitului în ceea ce priveşte exprimarea de sine, sunt extrem
de greu de înţeles. Ei sunt copleşiţi de impresii şi au nevoie de timp ca să le asimileze, adesea fiind preocupaţi de
imagini din inconştientul colectiv. Nici măcar precisa observare a realităţii nu opreşte factorul subiectiv de la lucru:
astfel de oameni nu pot vedea autobuze sau tramvaie fără a se gândi la aprigi dragoni, copacii au pentru ei feţe, iar
obiectele neanimate capătă viaţă; ei cred că văd oameni de pe altă lume şi au bizare experienţe cu „strigoi".

Funcţia opusă senzaţiei este intuiţia, deşi, ca şi senzaţia, este o funcţie iraţională. „Intuiţia, spune Jung, este
percepţia unor realităţi necunoscute conştiinţei şi care circulă via inconştient". Este totuşi mai mult decât o simplă
percepţie, deoarece este un proces activ creator care captează situaţia şi încearcă să o schimb în concordanţă cu
viziunea sa.

Are capacitatea de a inspira şi în orice „situaţie blocată fără speranţă lucrează în mod automat în sensul
unei soluţii pe care nici o altă funcţie n-ar putea s-o descopere". Ori de câte ori o judecată sau un diagnostic sunt de
făcut pe dibuite intră în joc intuiţia. Oameni de ştiinţă şi medici, inventatori, unele clase de oameni de afaceri şi
politicieni, judecători şi generali, toţi trebuie să facă uneori uz de această facultate, la fel, desigur, ca şi oamenii
obişnuiţi: „Oriunde ai de-a face cu condiţii necunoscute, unde nu există valori şi concepte stabilite, vei depinde de
acea facultate a intuiţiei"5.

Tipul intuitiv extravertit trăieşte mai ales prin această facultate a intuiţiei; importantă pentru el este sfera
posibilului. Acestui tip (bărbat sau femeie) îi displace cu totul orice este familiar, sigur sau bine stabilit. El nu are
respectul datinii şi adesea este de nestăpânit când simte mireasma a ceva nou; orice este sacrificat pe altarul
viitorului. Nici religia şi nici legea nu sunt sacrosancte, aşa încât el arată ca un aventurier barbar; dar are de fapt
propria-i moralitate bazată pe loialitate faţă de perspectiva sa intuitivă. Pentru el a nu „profită de o şansă" este a fi
pur şi simplu fricos sau prost. Dezavantajul acestui tip de om este că el seamănă, dar niciodată nu recoltează. El îşi
risipeşte viaţa în posibilităţi, în timp ce alţii se bucură de fructele energiei şi iniţiativei lui.

Îi este aproape imposibil să ducă un lucru până la capăt sau cel puţin dincolo de punctul în care succesul
este sigur. Fireşte, relaţiile sale personale sunt extrem de slabe; îi vine greu să se lipească de o femeie, iar casa
devine repede pentru el o închisoare. Pe de altă parte, aşa cum nevasta unui asemenea bărbat a spus o dată, viaţa cu
el nu este niciodată plicticoasă. Intuitivul extravertit arată interes pentru ceea ce numim de obicei lumea realităţii;
intuitivul introvertit este preocupat de inconştientul colectiv, de fondul întunecat al trăirii, de tot ceea ce este
subiectiv, straniu şi neobişnuit pentru extravertit: „Natura deosebită a intuiţiei introvertite, când i se dă prioritate,
produce un tip special de bărbat, anume visătorul mistic şi vizionar, pe de o parte, capriciosul fantast şi artist, pe de
altă parte.

Ultimul ar putea fi considerat cazul normal, întrucât la acest tip există tendinţa generală de a se limita la
caracterul perceptiv al intuiţiei. De obicei intuitivul se opreşte la percepţie; percepţia este principala sa problemă şi,
în cazul unui artist creator, fasonarea percepţiei.

C.G. Jung "tipuri psihologice" Editura Humanitas, 1997 5

 Capriciosul, însă, se mulţumeşte cu intuiţia, prin care el însuşi este fasonat şi determinat. Acesta este tipul
care are vedenii, revelaţii de natură religioasă sau cosmică, vise profetice sau fantazări supraterestre, care sunt tot
atât de reale pentru dânsul cum erau Dumnezeu şi Diavolul pentru omul medieval.

Asemenea oameni par foarte excentrici în zilele noastre, aproape nebuni, cum de fapt şi sunt, în afară de
cazurile în care găsesc o cale de a-şi conecta la viaţă trăirile lor. Aceasta înseamnă găsirea unei forme de expresie
adecvate, ceva autorizat de colectivitate, nu pur şi simplu trăirea din fantazări. Ei pot uneori să facă aceasta găsind
sau chiar formând un grup în care viziunea lor să aibă o oarecare valoare.

În comunităţile primitive aceşti oameni aveau valoare şi impuneau respect, ei au stofa din care au fost croiţi
profeţii Israelului, dar, cu excepţia misticilor din comunităţile religioase, nu prea este loc pentru ei în lumea de azi.
De obicei ei nu fac vâlvă în ceea ce priveşte trăirile lor sau formează secte ezoterice sau mici grupuri interesate de
„viaţa de dincolo".

Îndeobşte ei par mai degrabă ciudaţi şi total inofensivi, dar dacă sunt apucaţi de viziunea lor interioară
devin posedaţi de o forţă care îi influenţează în bine sau în rău şi care este foarte contagioasă: atât convertirea
religioasă cât şi violenţa gloatei încep în felul acesta.

Intuitivul se mulţumeşte de regulă cu percepţia şi, dacă se întâmplă să fie un artist creator, se limitează la
fasonarea percepţiei; va picta „într-o dezordine irizată, îmbrăţişând atât semnificativul cât şi banalul, atât graţiosul
cât şi grotescul. William Blake este un bun exemplu de intuitiv introvertit, care a fost atât pictor şi gravor cât şi poet.
Deoarece natura umană nu este nicidecum simplă, rareori găsim tipul absolut pur; adesea funcţia principală este
destul de clară spre a califica persoana respectivă un gânditor, un intuitiv şi aşa mai departe, dar aceasta este
secondată de altă funcţie, care modifică şi estompează tabloul.

De fapt, Jung se referă la a sa descriere a tipurilor ca la „o familie de portrete întrucâtva galtonescă,

deoarece natura umană refuză să fie clasificată într-un mod precis şi simplu. Cu toate acestea, conceptul de tip are o
mare valoare practică şi este de ajutor în înţelegerea relaţiilor personale şi în educaţie.

Sănătatea mentală (şi uneori fizică) depinde, deci, de dezvoltarea funcţiei neglijate, aşa încât personalitatea
să poată deveni mai aproape de întreg

Inventarul de Personalitate Myers-Briggs

Alege cat de aproape esti de prima sau de a doua afirmatie apasand pe cercul corespunzator.

1. sa iau hotarari dupa ce stiu ce gandesc si ceilalti sa iau decizii singur, fara sa-i consult pe ceilalti

2. sa fiu considerat un tip intuitiv, cu imaginatie sa fiu considerat un om al faptelor, cu picioarele pe pamant

3. sa iau hotarari bazandu-ma pe datele problemei si pe o sa iau hotarari bazandu-ma pe ce simt si pe intelegerea
analiza sistematica a situatiei nevoilor oamenilor

4. sa-mi asum singur sarcinile de indeplinit, dupa cum sa mi se spuna clar ce am de facut pentru indeplinirea
consider ca este mai bine obiectivelor

5. sa lucrez singur, sa pot reflecta in liniste sa fiu mereu activ, in contact cu oamenii, in mijlocul lor
6. sa folosesc solutii verificate, despre care stiu ca s-au sa incerc sa gasesc noi solutii, care se pot dovedi a fi mai
dovedit deja ca fiind bune bune decat cele de pana acum

7. sa ajung la concluzii pe baza unei analize logice a sa ajung la concluzii pe baza parerilor si experientei mele
faptelor, neinfluentat de sentimente despre viata si oameni

8. sa nu-mi fixez termene finale pentru o anumita munca, sa-mi fixez un program pe care sa-l respect cu strictete
sa am flexibilitate in timp

9. sa discut putin despre problema de rezolvat, dupa care sa discut mai mult fara retineri despre problema inainte de a
sa ma gandesc singur ma hotari

10. sa ma gandesc la toate variantele posibile ale unei sa consider strict faptele reale, concrete, atunci cand iau o
solutii cand decid ceva decizie

11. sa fiu considerat o persoana cerebrala, pragmatica sa fiu considerat o persoana cu multa sensibilitate, calda

12. sa cantaresc mult fiecare alternativa inainte de a sa analizez rapid informatiile si sa decid pe loc
decide

13. sa-mi pastrez intimitatea gandurilor si a sentimentelor sa-mi impartasesc gandurile si sentimentele celor cu care
lucrez

14. sa am de-a face cu abstractul, cu teoreticul sa am de-a face cu realul, concretul

15. sa-i ajut pe ceilalti sa-si cunoasca sentimentele, sa se sa-i ajut pe ceilalti sa ia decizii logice
autointeleaga

16. schimbarea si posibilitatea liberei alegeri predictibilitatea si cunoasterea dinainte a ceea ce se poate
intampla

17. sa nu-mi comunic gandurile si sentimentele personale sa-mi comunic liber gandurile si sentimentle

18. sa fiu orientat spre imaginea intregului, a generalului, sa fiu orientat spre cunoasterea detaliiilor, a concretului si
spre viziunea viitorului prezentului

19. obisnuiesc sa-mi bazez deciziile pe convingeri si o obisnuiesc sa-mi bazez deciziile strict pe date si pe analiza
argumentatie bazata pe bunul simt rationala, logica

20. obisnuiesc sa-mi planific munca din timp, bazandu- obisnuiesc sa-mi fac planuri doar la momentul necesar s
ma la nevoie pe statistici, prognoze dupa cum cere situatia de moment

21. imi place sa cunosc mereu oameni noi imi place sa fiu singur, sau cu persoane pe care le cunosc
bine

22. imi plac ideile imi plac faptele

23. imi plac conceptele, principiile, convingerile imi plac datele si concluziile verificabile

24. obisnuiesc sa notez intr-o agenda de lucru intalnirile nu-mi place sa folosesc o agenda de lucru

25. discut o problema noua cat mai detaliat in cadrul analizez problemele in minte si apoi le comunic celorlalti
grupului concluzia la care am ajuns
26. imi place sa pun in aplicare cu precizie planuri nu-mi plac constrangerile impuse de o planificare
detaliate amanuntita

27. imi plac oamenii care manifesta o gandire logica imi plac mai degraba oamenii sensibili, cu o gandire de
"artist"

28. imi place sa fiu lasat sa actionez dupa inspiratia de imi place sa stiu dinainte ce se asteapta de la mine
moment

29. imi place sa fiu in centrul atentiei imi place sa fiu retras, sa nu atrag atentia asupra mea

30. imi place sa-mi las imaginatia sa zboare imi place sa examinez atent detaliile realitatii

31. imi place sa traiesc situatii cu incarcatura emotionala imo place sa-mi folosesc capacitatile intelectuale pentru a
analiza informatiile

32. imi place sa incep o intalnire de lucru exact la imi place sa incep o intalnire de lucru atunci cand toti au
momentul stabilit sosit, chiar daca se intarzie

Autorul, C.G.Jung descrie şi aduce argumente empirice privind existenţa şi dinamica unei tipologii în care se
pune în joc o viziune structurală asupra psihicului.

Teoria tipurilor porneşte de la datele empirice care indică o pre-dispoziţie a indivizilor spre a prefera o anumită
atitudine şi o anumită funcţie de cunoaştere, care, prin exersare conduce la un sentiment de „competenţă personală",
iar întărirea succesului se generalizează şi pentru alte zone de activitate care se rezolvă prin implicarea aceloraşi
abilităţi. Această dinamică conduce treptat la definirea unor trăsături de suprafaţă, deprinderi şi comportamente
asociate acestei funcţii. În acest context, tipologia jungiană descrie reacţii şi preferinţe curente, aspecte forte şi
aspecte limitative pentru 8 tipuri principale în funcţie de orientarea şi funcţia dominantă la nivelul eului conştient:
introvert senzorial, extravert senzorial, introvert intuitiv, extravert intuitiv, introvert logic, extravert logic, introvert
afectiv, extravert afectiv. Sunt, de asemenea, descrise şi 16 tipuri secundare, în situaţia când preferinţei dominate i se
adaugă funcţia secundară.

Descrierea celor 8 tipuri Descriere abreviată

psihologice bazale Denumirea
tipului
Tipul gândire extravertă: ET
Tipul afectiv extravert: EF
Tipul senzorial extravert: ES
Tipul intuitiv extravert: EN
Tipul gândire introvertă: IT
Tipul afectiv introvert: IF
Persoane care trăiesc în concordanţă cu re-guli precise; tind să-
şi reprime sentimentele şi emoţiile, pentru a rămâne obiectivi dar, ca
urmare, tind şi spre dogmatism în gân-dire şi opinii
Persoanele de acest gen reprimă analiza logică şi tind să
evalueze preponderent din prisma valorii afective; se conformează
va-lorilor, obiceiurilor şi tradiţiilor în care s-au format. Empatici şi
deosebit de sensibili la expectaţiile şi opiniile altora
Se centrează pe informaţiile senzoriale, caută noi senzaţii şi
experienţe. Tind să fie orientaţi şi legaţi de realitatea imediată, trăită
şi se pot adapta cu uşurinţă la situaţii şi oameni
Au o capacitate acută de a simţi şi exploata oportunităţile, ceea
ce îi ajută în politică sau afaceri; sunt atraşi de idei noi şi tind să se
manifeste creativ, dar şi să inspire pe alţii spre realizări şi reuşite
Persoanele nu se descurcă bine în relaţiile interumane, au dificultăţi
în comunicarea ideilor proprii şi dau aparenţa de răceală şi lipsă de
consideraţie pentru ceilalţi; au o capacitate de acţiune practică
ineficientă
Trăiesc mai ales în planul experienţelor afective şi al valorilor
 afective pe care şi le construiesc în plan interior; din afară, par
misterioşi şi inaccesibili şi tind să fie tăcuţi, modeşti, cu puţină
consideraţie pentru sen-timentele celorlalţi
Tipul senzorial introvert: IS Persoane predominant iraţionale, care trăiesc relativ detaşate de viaţa
de fiecare zi; privesc majoritatea activităţilor umane cu benevo-lenţă
şi amuzament, dar sunt foarte sensibili în plan estetic, se centrează pe
propriile sen-zaţii, reprimă intuiţia
Tipul intuitiv introvert: IN Persoane care se centrează puternic pe propriile intuiţii, dar au puţin
contact cu realitatea practică. Sunt vizionari, visează „cu ochii
deschişi”. Sunt greu de înţeles de cei din jur şi uneori le apar acestora
ca ciudaţi şi excentrici
Fiecare persoană în mod natural va deveni relativ diferenţiată într-o anumită arie şi nediferenţiată în alte arii ale
funcţionării psihice, în măsura în care „homeostazia" vieţii cotidiene determină individul să-şi canalizeze interesele şi
energiile spre acele activităţi care îi dau şansa cea mai mare de a-şi utiliza mintea în modul pe care îl preferă. Pe
măsură ce se dezvoltă, persoana îşi va dezvolta şi acele caracteristici care sunt consubstanţiale unei orientări spre
senzorial, deci realismul, spiritul practic, simţul comun etc. Atenţia sa va fi canalizată din ce în ce mai mult spre
specificul mediului şi îşi va cheltui din ce în ce mai puţin timp şi energie pentru a utiliza şi dezvolta şi funcţia
diametral opusă, respectiv intuiţia; la fel, centrarea pe prezent îi dă puţină energie pentru a se focaliza şi pe viitor,
centrarea pe concret îi dă puţină energie disponibilă pentru abstract, centrarea pe real îl îndepărtează de la imaginar,
centrarea pe aplicaţii practice îl îndepărtează de la preocupări teoretice etc.

Inventarul tipologic Myers-Briggs - forma G

Myers-Briggs Type Indicator (Indicatorul tipologic Myers-Briggs, MBTI) este un chestionar de evaluare a
personalităţii, creat de Katherine Briggs şi Isabel Myers, mamă şi fiică, care au plecat în cercetările lor de la teoria
jungiană a tipurilor psihologice.
Rezultatele MBTI surprind diferenţe valoroase între indivizii normali; chestionarul se adresează personalităţii
normale şi nu este conceput ca un test clinic.
Indicatorul tipologic Myers-Briggs a fost publicat în 1962. Testul este larg folosit atât în cercetare, cât şi în
psihologia aplicată.
S-au construit şi publicat cinci variante: forma F (166 de itemi), forma G (126 itemi), o formă abreviată de
auto-evaluare, forma AV (50 itemi), forma MMTIC (Murphy-Mesgeier Type Indicator Children, de 70 itemi) care
este o variantă pentru copii şi, cea mai recentă, forma M (93 de itemi) publicată în 1998 ca rezultat al cercetărilor
celor de la Consulting Psychologists Press. Această ultimă formă a fost realizată în scopul îmbunătăţirii formei G.
Formele complete, F şi G, conţin atât itemi care evaluează propriu-zis tipul, cât şi itemi de cercetare. Itemii
sunt aproape identici pentru F şi G, dar în varianta G sunt re-aranjaţi astfel ca acei itemi care au o validitate
predictivă maximă să apară la început, crescând astfel posibilitatea ca subiectul care nu ajunge să termine
chestionarul să răspundă totuşi la itemii cei mai pertinenţi.
Forma G este forma standard a MBTI, iar forma F este recomandată pentru consiliere sau cercetare.
Indicatorul de tipuri Myers-Briggs este un instrument de evaluare a personalităţii legat de psihologia analitică
a lui Carl G. Jung, vizând tipologia de personalitate construită de-a lungul dinamicii dintre atitudinea extravertă şi
cea introvertă, dintre eul conştient şi conţinuturile inconştiente, şi a celor patru tipuri de funcţii de cunoaştere.
Acestea din urmă sunt două raţionale şi două iraţionale, în termenii proprii MBTI, „perceptive”.

Cele raţionale (se referă la faptul că informaţia este raţionalizată şi folosită pentru a lua decizii sau pentru
formarea opiniilor) şi ele sunt:
* funcţia logică, respectiv - gândirea ca logos
* funcţia afectivă, sau evaluarea relaţiei dintre eu şi obiect.
Celelalte două funcţii iraţionale se numesc „iraţionale”, deoarece aceste funcţii se autoreglează după cursul
evenimentelor şi operează cel mai corect si coerent atunci când nu sunt constrânse de directive raţionale.
În teoria analitică şi în cadrul MBTI aceste două funcţii iraţionale sunt:
* funcţia senzorială, legată de informaţiile de tip perceptiv
* funcţia intuitivă, care apar în câmpul conştiinţei şi sunt legate de cuprinderea unei situaţii ca întreg.
Funcţia care în procesul de diferenţiere rămâne cel mai în urmă este numită de Jung „funcţie inferioară".
Înseşi exigenţele sociale fac ca un individ să-şi dezvolte mai mult acea funcţie pentru care este îndeosebi dotat în
mod natural şi/sau care îi oferă instrumente pentru succesul său social.
 Teoria tipurilor pleacă de la ideea că oamenii sunt născuţi cu o predispoziţie pentru preferarea unei anumite
funcţii în faţa celorlalte. Utilizarea continuă şi constantă a funcţiei preferate constituie un stimul şi motivator
puternic pentru a avea încredere şi a se ataşa respectivului mod de a privi lumea. În timp ce are loc dezvoltarea unei
funcţii preferate, există o relativă neglijare a polului opus acelei preferinţe. Pentru fiecare tip, două dintre cele patru
funcţii ale lui Jung sunt mai interesante şi deci este mai posibil să fie dezvoltate şi folosite în mod conştient.
Celelalte funcţii mai puţin preferate sunt considerate mai puţin adecvate şi sunt de cele mai multe ori neglijate.
Folosirea optimă a celor patru funcţii nu trebuie şi nu se poate obţine prin egalizare, ci prin dezvoltarea
selectivă a fiecăreia în parte.
Dezvoltarea coerentă în planul dezvoltării capacităţii eului de a le utiliza conştient ar necesita, în concluzie:
perfecţionarea în procesul favorit, dominant; dezvoltarea adecvată, dar nu egală, a procesului auxiliar; admiterea
eventuală a proceselor mai puţin dezvoltate pentru folosirea lor conştientă şi utilă, în serviciul procesului dominant,
chiar dacă aceasta ar necesita ca procesul dominant şi cel auxiliar să „predea” temporar controlul conştientului,
precum şi capacitatea de a folosi fiecare funcţie pentru sarcinile la care se pretează cel mai bine.

…………………………………………………………………….

Scala de Stimă de Sine (Rosenberg Self-Esteem Scale – SS)

Instrucţiuni: Vă prezentăm mai jos 10 propoziţii care descriu sentimente despre propria dumneavoastră persoană. Vă
rugăm citiţi cu atenţie fiecare propoziţie şi maracţi cu X pe foaia de răspuns varianta care vi se potriveşte cel mai
bine.

Afirmaţii Acordul exprimat

Total Dezacord Acord Total de

dezacord acord

1. În general sunt satifăcut(ă) de mine însumi/însămi. 1 2 3 4

2. Câteodată mă gândesc că nu sunt bun(ă) de nimic. 4 3 2 1

3. Simt că am multe calităţi 1 2 3 4

4. Sunt capabil(ă) să fac lucrurile la fel de bine ca şi 1 2 3 4

ceilalţi oameni

5. Simt că nu prea am motive să fiu mândru(ă) de 4 3 2 1

mine

6. Câteodată mă simt nefolositor/nefolositoare. 4 3 2 1

7. Simt că sunt o persoană la fel de valoroasă ca şi 1 2 3 4

ceilalţi

8. Aş dori să am mai mult respect faţă de mine 4 3 2 1

însumi (însămi).
9. În general sunt înclinat (ă) să cred despre 4 3 2 1
însumi(însămi) că sunt un ratat.

10. Am o atitudine pozitivă faţă de persoana mea 1 2 3 4

Scorare:

0-26 stimă de sine foarte scăzută

27-30 stimă de sine scăzută

31-34 stimă de sine medie

35-39 stimă de sine ridicată

39-40 foarte ridicată

Interviul clinic

FISAGHID DE INVESTIGATIE PSIHOLOGICA (PSIHOLOGIE CLINICA)

I.
DATE GENERALE: nume,sex, varsta, studii, ocupaţie, stare civiiaII. DATE ANAMNESTICE RELEVANTE : ( cu posibile
efectepsihologice/psihopatologice)
A. FAMILIA DE ORIGINE :
-
structura familiei, nivei socio-cuitural si material, climat familial (armonios;hiperprotectiv; conflictual, tensionat, agresiv, carentat afectiv, etc)
-
familie monoparentala ( si prin divorţ, deces)
-
fratria ( nr.frati, poziţia in cadrul fratriei)
-
absenta familiei (abandon, cadru institutionalizat, adopţie)
-
alte evenimente cu potential stresant
-
AHC (antecedente heredo-colaterale), daca a avut bolnavi in familie, boli psihice.
B.
RUTA SCOLARA
-
performanta şcolara ( estimare l.Q. !)
-
adaptare si integrare in microgrupul şcolar ( dificultati, tulb. comportament etc)
C.
RUTA PROFESIONALA
-
randament, performanta; fluctuatie; suprasolicitare fizica si/sau psihica; incidente,accidente de munca;
-
integrare in grup, relationare cu colegii, cu şefii
D.
FAMILIA ACTUALA
-
structura si dinamica (tip de familie, divorţ, casnicii successive, deces partener)
-
climat familial: functional(armonios) /disfunctional (tensionat, conflictuai, agresiv,boala cronica a partenerului, infirmitate, invaliditate etc)
-
copii (nr., probleme fizice/psihice, toxicomanii, accidente, infirmitati, decese)
-
absenta familei actuale (celibat)
-
alte situatii speciale ( detentie, accidente, incendii,catastrofe naturale (seism,inundaţii)
E. ISTORICUL BOLII PSIHICE
-
debut, durata, dinamica, tratamente, internări;
-
A.P.P. somatice ( debut, dinamica, tratamente)
-
Antecedente patologice personale

Interviul clinic
Intr-un interviu clinic pe primul loc ca obiectiv il reprezinta stabilirea unui raportinteruman si o intelegere reciproca
intre participanti. Clientul, pacientul , intervievatulva fi acceptat, valorizat, validat prin unicitatea sa, iar
caracteristicile sale individuale casi trasaturile sale de personalitate devin adevarate valori de care trebuie sa se
tinacont inca de la bun inceput. Pentru a intelege mai bine aceasta tehnica ar fi bine ca easa fie comparata cu un alt
tip de interviu medical – cel clasic care constituie baza uneianamneze medicale.Astfel, in primul rand, intr-o
anamneza medicala exista o directie clara, atat pentrupacient cat si pentru medic, catre etiologie si patogenie. Se stie
ca in urma unuiinterviu de acest tip, se va afla care sunt cauzele bolii si astfel se porneste pe drumulvindecarii.
Acesta etse de altfel si scopul anamnezei, iar pacientul – prin prismaeducatiei sale – devine foarte cooperant in acest
sens. Intr-un interviu clinic psihologicpacientii de cele mai multe ori nu stiu sa ajunga la problema lor sau la
subiectul uneieventuale cauze.In acelasi timp, daca intr-uninterviu medical clasic, diagnosticul preceda
tratamentul,in interviul clinic acesta este parte din tratament

In cazul unui demers de stabilire a unui diagnostic medical pacientii sunt activi sicooperanti si din aceasta
perspectiva rolurile sunt clare: de o parte se afla mediculcare intreaba si investigheaza, de partea cealalta se afla
paientul care raspunde si sesupune investigatiei. Intr-un interviu clinic, rolurile isi pierd rigiditatea, pozitiile celor
doisunt foarte fluide si de multe ori psihologul nu cauta sa elimine elemente de tipulanxietatii care pot interveni in
calea obtinerii de informatii in scopul stabiliriidiagnosticului. Chiar si mai mult, uneori se intampla ca unei astfel de
stari de anxietatesa i se dea curs si chiar sa fie incurajata pentru ca cei doi participanti la interviu sa opoata explora
mai bine.O alta diferenta consta in selectia datelor relevante: daca intr-un interviu anamnesticmedical aceste date
sunt filtrate pe baza unor criterii clare de diagnostic, in interviulclinic psihologic viata intrapsihica, trairile si
manifestarile persoanei reprezinta o parteesentiala din aceste date. Tot ceea ce este investigat si “luminat” prin
interviu devineimportant chiar in decursul interviului, pe masura ce acesta se deruleaza.In fine, un medic de-a lungul
anamnezei pe care o efectueaza isi va suprimasentimentele si emotiile care il incearca. Ele sunt vazute ca elemente
parazitare, careii pot sta in calea efectuarii actului medical: iubirea, ura, frustrarea, teama, mila suntbazute ca
elemente care nu-si afla locul intr-un act terapeutic.Dimpotriva, pentru un psiholog clinician toate aceste trairi si
reactii devin extrem deimportante. Ele – ca elemente ale relatiilor transferetiale – ofera informatii extrem
deimportante cu privire la situatia intervievatului, la reactiile pe care le trezeste el in ceidin jur, la felul in care este
vazut, simtit, valorizat de personale din viata sa.
Bibliografie minimală:

a. D. Marks, M. Murray, B. Evans and C. Willig HEALTH PSYCHOLOGY: Theory, Research and Practice
London: Sage, 2000.
b. C. Tudose, F. Tudose PSIHIATRIE IN PRACTICA MEDICALA, Ed. InfoMedica, Bucuresti, 2007.
c. E. Avram (coordonator) PSIHOLOGIA SANATATII, Ed. Universitara, Bucuresti, 2010.
d. R. Schwarzer ADVANCED RESEARCH IN HEALTH PSYCHOLOGY, Ed. R. Schwarzer, EHPS. 1998.
e. Adriana Băban PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII, Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Stiinţele educaţiei, Secţia Psihologie