TEMPERAMENTUL

CURS 3
Personalitatea umană se structurează în jurul unor caracteristici dominante sau centrale,
cuprinse în formula genetică.
• Trăsăturile temperamentale sunt cele mai accesibile, uşor de observat şi de
identificat trăsături de personalitate.
Temperamentul se referă la dinamica externă a acţiunii, formând dimensiunea energetico-
dinamică a personalităţii.
Se defineste prin (Radu, I., 1991):
• nivelul energetic al acţiunii, modul în care se acumulează şi se descarcă energia
(din acest punct de vedere vorbim despre cineva că este energic, exploziv, rezistent,
expansiv, etc.);
• dinamica acţiunii (rapid, lent).
Temperamentul se exprimă atât în particularităţi ale activităţii intelectuale şi afectivităţii,
cât şi în comportamentul exterior
(motricitate şi mai ales vorbire).

• Acest grup de însuşiri au o strânsă legătură cu sistemul nervos.

Însuşirile sistemului nervos
• Forţa (energia) - dependentă de metabolismul celulei nervoase - se exprimă prin
rezistenţa la solicitări a sistemului nervos.
• Mobilitatea - dependentă de viteza cu care se consuma şi se regenerează
substanţele funcţionale constitutive ale neuronului - se manifestă prin uşurinţa cu care se
înlocuiesc procesele nervoase.
• Echilibrul existent între excitaţie şi inhibiţie.
Baza fiziologică a temperamentelor este constituită de cele 4 tipuri de sistem nervos ce
rezultă din combinarea acestor trei însuşiri fundamentale:
Totuşi, nu putem pune semnul egalităţii între tipurile temperamentale şi tipul de sistem
nervos.

• Tipul de sistem nervos rămâne de-a lungul vieţii neschimbat, în timp ce

temperamentul se construieşte în cadrul interacţiunii individului cu mediul fizic şi socio-
cultural.
Portretele tipice ale celor patru temperamente fundamentale
...
Temperamentul coleric
• reactivitate motorie accentuată,
• energic, nereţinut,
• tendinţă spre impulsivitate,
• nestăpânire de sine, agitaţie, uneori agresivitate;
• procese afective intense, o expresivitate manifestă,
• explozii emoţionale;
• fire deschisă, alternanţă între activism impetuos şi perioade de delăsare;
• plăcerea de a opune rezistenţă,
• tendinţă spre dominare în grup;
• într-o sarcină îşi etalează rapid posibilităţile;
• incapabil să desfăşoare munci de migală;
• înclinaţie spre stări de alarmă şi spre exagerare.
Temperamentul sangvinic
• hiperreactiv pe plan motor, activism crescut, tempo rapid în activitate;
• emoţii intense dar sentimente superficiale;
• dispoziţie stenică;
• abundenţa expresiei verbale;
• resimte nevoia de variaţie în decor şi în activitate, adaptabilitate, decizie rapidă;
• fire deschisă, comunicativă, angajare uşoară în activitate, etalarea rapidă a
posibilităţilor, capacitate de lucru îndelungată;
• îşi menţine rezistenţa şi echilibrul în situaţii dificile, suportă insuccesele.
Temperamentul flegmatic
• aspectul de calm şi tempoul activităţii lent, echilibru emoţional, sentimente
durabile, reactivitate emoţională mai redusă;
• tablou comportamental sărac în manifestări, lentoare în mişcări şi limbaj;
• răbdare, toleranţă;
• înclinaţie spre rutină, stereotipie, chiar pedanterie;
• refuzul schimbărilor;
• compensează prin capacitate de muncă îndelungată şi tenace, fiind capabil de
munci de migală;
• este cugetat în tot ceea ce face
Temperamentul melancolic
• este hipoton, are o capacitate de lucru redusă în condiţii de suprasolicitare,
volumul activităţii pe care o poate realiza este mai mic (incapabil de a duce suprasarcini),
slabă rezistenţă neuropsihică;
• randament progresiv, treptat dar calitativ comparabil cu al celorlalţi;
• sensibilitate ridicată, puternic afectat de insuccese, neînarmat pentru lupta în
împrejurări mai grele ale vieţii;
• dificultăţile de adaptare le compensează prin închidere în sine (refugiu în plan
imaginar), prudenţă exagerată în situaţii noi; se “decompensează” mai uşor în situaţii
critice;
• procesele sale afective au rezonanţe adânci;
• are sentimente de durată; manifestă dependenţă în condiţii de grup;
• este capabil de munci de fineţe şi acţiuni de migală cu preţul epuizării mai rapide.
TIPOLOGII TEMPERAMENTALE
TIPOLOGII PSIHOLOGICE
TIPURILE PSIHOLOGICE LA
C.G. JUNG
• Fiecare dintre noi se naşte cu capacitatea de a interacţiona cu lumea într-un
anumit mod. Deşi toţi avem aceleaşi mecanisme de a vedea, a auzi, a gândi sau a
organiza, ele interacţionează diferit la fiecare dintre noi. Dintre variatele metode
disponibile pentru a primi şi a procesa informaţii, indivizii au tendinţa de a se baza mai
mult pe unele şi mai puţin pe altele. Aceste modalităţi prin care oamenii ajung să se
cunoască pe ei înşişi, pe alţii şi lumea din jurul lor sunt denumite de Jung tipuri
psihologice.
Jung descrie opt tipuri psihologice, care au la bază combinaţia dintre:

• două tipuri atitudinale generale

– INTROVERSIA
– EXTRAVERSIA
• patru funcţii psihologice fundamentale
– GÂNDIRE
– SIMŢIRE
– SENZAŢIE
– INTUIŢIE
Tipurile atitudinale generale
se deosebesc prin atitudinea lor particulară faţă de obiect
Introvertitul
• Se comportă abstractiv faţă de obiect, având tendinţa să direcţioneze energia de la
obiect spre el.
• El este orientat spre realitatea sa interioară, subiectivă. Lumea externă şi
evenimentele sale este mai puţin importantă pentru introvert decât propria sa lume
internă.
• Energia este direcţionată dinspre lumea externă spre individ.
Extravertitul
• Se comportă pozitiv faţă de obiect, direcţionând energia de la el spre obiect.
• El este orientat spre lumea externă, căreia îi acordă o valoare mai mare decât
lumii lor interne.
• Au o relaţie pozitivă cu lumea externă şi se adaptează mai uşor la ceilalţi.
• Energia este direcţionată de la individ spre lumea externă.
Funcţiile psihologice fundamentale
Funcţia psihologică este o formă de activitate a psihicului care rămâne constantă atunci
când condiţiile se schimbă.
Aceste funcţii nu se dezvoltă la acelaşi nivel.
• Omul îşi dezvoltă mai mult una dintre funcţii şi anume, spune Jung, acea funcţie
pentru care este de la natură mai dotat sau care îi oferă cele mai eficiente mijloace pentru
succesul său social. Noi ne identificăm mai mult cu funcţia cea mai dezvoltată.
Aceste patru funcţii se împart în două categorii:
• 1. Funcţii perceptuale sau iraţionale - primesc informaţii din mediul extern
– SENZAŢIA
– INTUIŢIA
• 2. Funcţii ale judecăţii sau raţionale - procesează informaţiile primite din
mediul extern
– GÂNDIREA
– SIMŢIREA
Senzaţia
• Este acea funcţie psihologică ce transmite percepţiei un stimul fizic. Ea nu se
raportează numai la stimulii fizici, externi, ci şi la cei interni, adică la schimbările din
organele interne.
• Senzaţia este percepţia cu ajutorul simţurilor. Senzaţia este înregistrarea imediată
a impresiilor vizuale, auditive, olfactive, gustative şi tactile. Este de asemenea funcţia
care înregistrează senzaţiile corporale ca durerea sau plăcerea.
• Senzaţia este o funcţie realistă, empirică, preocupată de actualitate.
TIPUL SENZAŢIE
• Ei au tendinţa să interacţioneze cu ceea ce se întâmplă sau există în realitate, fără
a decide dacă este corect sau greşit.
• Aceşti indivizi adesea discriminează fără a judeca.
• Ei au tendinţa de a remarca detaliile şi de a descrie diferenţele imparţial: “Acesta
este roşu, acela este roz” sau “Acesta este dulce, acela este sărat”.
• Ei au o bună memorie a detaliilor. Pot să-şi amintească cu acurateţe conversaţii şi
instrucţiuni pe care alţii au tendinţa de a le uita. Le place mizica, mâncarea şi sexul.
• Adesea sunt sportivi activi, deoarece le place mişcarea propriului corp şi toate
senzaţiile ce o însoţesc.
• În caz de boală ei sunt foarte sensibili la simptomele fizice.
• Ei sunt mai interesaţi de ceea ce experimentează decât de a înţelege “de ce”-ul din
spatele experienţei.
Intuiţia
– mijloceşte percepţiile pe cale inconştientă; conţinutul ni se înfăţişează ca un întreg
definitiv, fără ca noi să fim în stare să spunem sau să înţelegem în ce fel s-a constituit.
Este un fel de înţelegere instinctivă a oricăror feluri de conţinuturi.
• Intuiţia este percepţie pe calea proceselor inconştiente. Intuiţia integrează
informaţiile primite subliminal, atât din lumea fizică, externă, cât şi din lumea subiectivă,
internă. Această informaţie apare ca o idee sau o viziune completă a ceea ce poate fi
posibil.
TIPUL INTUIŢIE
• Tipurile intuitive pot fi visător sau vizionari. Ei sunt atraşi de tot ceea ce este nou
sau diferit. Ei valorizează originalitatea la ei sau la alţii. Nu se supun raţionalului sau
logicului. Această libertate le permite să aducă în existenţă idei şi viziuni novatoare.
Intuiţia poate fi sau nu susţinută ulterior de procesele logice.
• Intuitivii pot avea capacitatea de a-şi exercita imaginaţia fără limite. Însă nu toate
creaţiile lor sunt la fel de valoroase. Ei simt nevoia de a-şi supune speculaţiile şi viziunile
evaluării critice. Au nevoie să-şi utilizeze funcţiile gândirii şi simţirii pentru a putea face
distincţia între posibilităţile bizare şi neproductive şi cele valoroase.
Senzaţia şi intuiţia se numesc funcţii perceptuale sau iraţionale
• deoarece acceptă lumea aşa cum apare, înregistrând ceea ce se vede, se
experimentează sau se imaginează.
• Ele nu restricţionează percepţiile şi nici nu încearcă să le organizeze.
Gândirea
– are rolul de a corela conceptual conţinuturile date de reprezentări. Vorbim despre
gândire atunci când are loc conexiunea unor reprezentări într-un concept, cu alte cuvinte
când există un act de judecată.
• Este funcţia de procesare care duce la luarea deciziilor pe baza unor deliberări
logice pas cu pas. Ea măsoară argumentele pro şi contra şi ajunge la o decizie pe cale
raţională. Gândirea este preocupată de relaţiile de tip cauză-efect. Ea are rolul de a
sistematiza şi categoriza informaţiile.
• Gândirea este reflectivă. Ea poate fi abstractă, deoarece are de-a face în primul
rând cu idei şi teorii, dar poate fi şi concretă, atunci când are de-a face cu realităţi
practice, obiecte şi evenimente.
Gândirea depinde de date, care sunt furnizate de funcţiile perceptuale: senzaţia şi intuiţia.
• Dacă aceste date (fapte sau premize) sunt invalide, concluziile pot fi eronate. Din
acest motiv, persoanele care se bazează predominant pe gândire pot face greşeli grave.
Este posibil ca gândirea lor să fie corectă, dar să se bazeze pe premize false.
TIPUL GÂNDIRE
• Persoanele care au ca funcţie primară gândirea vor ca viaţa lor să fie ordonată.
• Preferă să-şi facă planuri dinainte şi adesea nu iau în consideraţie faptele care nu
se potrivesc cu planurile lor.
• Ei au idei clare despre cum trebuiesc făcute lucrurile. Au tehdinţa de a face lungi
liste cu lucrurile ce trebuiesc făcute şi apoi să îndeplinească sistematic respectivele
sarcini pentru a-şi atinge scopul.
• Foarte rar fac ceva spontan. Spre exemplu, îşi vor planifica vacanţele cu mult
timp înainte şi în cel mai mic detaliu.
Simţirea
– este un proces care are loc între eu şi un conţinut dat, şi anume un proces care
atribuie conţinutului o anumită valoare, însemnând acceptare sau respingere, plăcere sau
neplăcere. Este deci o formă de judecată, diferită însă de judecata intelectuală prin aceea
că ea nu urmăreşte să producă o relaţie conceptuală, ci un act subiectiv de acceptare sau
respingere.
• Simţirea este funcţia de procesare care organizează şi judecă în funcţie de valorile
personale. Oamenii care au simţirea ca funcţie principală au tendinţa să aranjeze lumea şi
tot ce ţine de ea în funcţie de evaluările bazate pe acceptare şi rejecţie: “Îmi place”, “Nu-
mi place”, “Este dezagreabil”, “Este plăcut”. Toate acestea sunt judecăţi afective. Aceste
evaluări pot include componente emoţionale, cum ar fi expresii ale iubirii, urii, geloziei
sau furiei, dar este incorect să descriem aceste judecăţi de valoare ca pur emoţionale.
...
• Deciziile simţirii se iau rapid, printr-un proces ce cuprinde un singur pas, care
măsoară o idee, o persoană sau un eveniment în funcţie de valorile standard. Persoana
poate să fie sau nu conştientă de valorile standard pe care le utilizează pentru aceste
judecăţi. Valorile pot fi unice, proprii individului respectiv, sau pot fi împărtăşite cu alţii
(ex: credinţe religioase sau convingeri politice). Cu cât simţirea devine mai generalizată,
cu atât valorile au tendinţa de a fi mai universale. Cu cât sentimentele sunt mai specifice,
cu atât valorile sunt mai subiective.
Principalele caracteristici ale funcţiei simţirii sunt
• empatia (a şti ce trăieşte altă persoană) şi
• simpatia (a împărtăşi aceste sentimente).

Prin aceste caracteristici oamenii sunt conectaţi şi se stabilesc relaţiile interumane.

Simţirea este un proces raţional, dar judecăţile sale nu depind de un proces stereotip
logic.
TIPUL SIMŢIRE
• Persoanele care utilizează în special funcţia simţirii nu sunt iraţionale. Structura
pe care funcţia simţirii o impune lumii este rezonabilă, deoarece corespunde sistemului
de valori şi credinţe al persoanei.
• Persoanele care utilizează în special funcţia simţirii doresc ca lumea să fie
organizată. Ei doresc să aparţină unei familii, unui grup, unei organizaţii care să se
armonizeze cu gândirea lor.
Gândirea şi simţirea se numesc funcţii ale judecăţii sau raţionale
• Deoarece organizează şi sistematizează informaţia primită de funcţiile
perceptuale.
• Atât gândirea cât şi simţirea sunt funcţii raţionale în sensul că au rolul de a
măsura.
• Ele se preocupă de evaluare şi înţeles.
• Au rolul de a determina gradul de corect sau greşit, de plăcut sau neplăcut.
Prin combinarea celor două tipuri atitudinale generale şi a celor patru funcţii psihologice
fundamentale rezultă opt tipuri psihologice sau stiluri cognitive