Capitolul 4

Patogeneza traumei psihice

4.1. Despre patogeneza traumei psihice

4.2. Despre psihobiologia experienţei peritraumatice
4.3. Reacția traumatică
4.4. Adaptare la traumă:
4.4.1. Modificări structurale în procesul traumatic
4.4.2. Structura şi dinamica procesului traumatic
4.4.3. Cercetarea idiografică a desfășurărilor traumatice ale procesului
4.4.4. Operaţiuni de control si modificări structurale în procesui traumatic
4.5. Psihobiologia procesului traumatic
4.5.1. Paradigma acţiunii întrerupte
4.5.2. Prelucrarea întreruptă a informaţiei şi dereglările endocrine
4.5.3. Dinamica traumei şi succesiunea simptomelor
4.6. Rezumat privind modelul de desfăşurare a traumatizării psihice şi implicaţiile sale

4.1. Despre patogeneza traumei psihice

Considerăm „patogene" mecanismele și ciclurile cu feed-back care întăresc, respectiv

mențin, un tablou al tulburărilor. Aceste procese tre buie diferențiate de etiologie, ca teorie a
cauzelor bolii (de la grecescul aitia — „cauză" sau „vină").
În timp ce în psihotraumatologie, etiologiile sunt neobişnuit de clare, cel puțin în ceea
ce priveşte cauzele exterioare ale traumei, chestiunea patogenă merită cercetări aprofunda te
şi o clarificare conceptuală. Plin de perspective pare aici un acces plurinivelar după modelul
„ierarhiei nivelurilor sistemelor".
Trauma poate fi înțeleasă cu precădere sau exclusiv pe nivelul psi ho-chimic,
biologic sau psihosocial. Dacă ne referim la un singur nivel, atunci trebuie luate în discuție
„efectele ascendente şi efectele descendente". Definiția traumei psihice (Fischer, Riedesser)
vizează diferite elemente patogene, care se pot subordona diferitelor niveluri. Elementul
neajutorării este o descriere fenomenală a experienței traumatice pe nivelul psihologic. În teoria lui
Seligman a „neajutorării învățate", acest con cept a fost elaborat, dar numai în raport cu
depresia, ca unul dintre fenomenelor secundare cele mai frecvente. Cuvântul "traumă" apare
rar la Seligman, şi niciodată în registrul tematic. Seligman menționează to tuși diferite „efecte
descendente" ale neajutorării învățate, ca moartea subită în starea de deplină neajutorare, care
a putut fi observată la unele victime ale lagărelor de concentrare . Elementul patogen al
abandonului lipsit de apărare față de factorii de mediu amenințători corespunde unei pierderi
extreme a controlului în situația traumatică. Urmările sale şi principiile după care victimele
traumelor pot să-şi recapete conştiinţa controlului pot fi cercetate mai în deaproape după teoria
controlului a lui Rotter (1966) şi a altor autori.
A descrie trauma ca o trăire vitală de discrepanță între factorii situaționali amenințători şi
posibilităţile individuale de stăpânire este o încercare relațională de definire, care a fost numită
anterior şi „ecologic-dialectică". Această relație implică un punct de vedere cantitativ și unul
calitativ. Cu cât mai puternici sunt factorii situaţionali traumatici, cu atât mai mică este
probabilitatea ca un individ să aibă la dispoziţie suficiente resurse de a stăpâni experienţa. La
traumatizarea extremă prin tortură sau alte situaţii de ameninţare vitală continuă nici un om
nu se poate opune traumatizării psihice.
Vom cerceta mai îndeaproape factorul calitativ al relaţiei subiect-mediu cu ajutorul
unui concept ca tema situațională traumatică centrală. Elementul patogen critic constă aici mai
puțin în intensitatea obiectivă a factorilor traumatici, cât în particularitatea lor calitativă, care fie
se leagă de o schema traumatică deja existentă, fie pune în chestiune elemente centrale ale unei
schițe de viaţă sau strategii traumacompensatorii dobândite. O trăire de discrepanţă de o
1 din 31
importanță vitală există atunci când sunt vizate semnificaţii sau „atribuiri de semnificații" cu
relevanţă biologică directă sau indirectă. Acesta este cazul experienţelor în care viaţa este
ameninţată. Dar tot de aceasta ține desigur și o trebuință de orientare, pe care o putem socoti
tot printre „pulsiunile" ancorate biologic din cauza semnificației sale bazale pen tru
supraviețuire. Kaus (1995) propune o lărgire corespunzătoare a conceptului psihanalitic de
pulsiune. O trauma de orientare are loc atunci când această trebuință pulsională vitală dă de
discrepanțe sistematice sau subiective fără ieşire, ca, de exemplu, în situațiile double bind. Și
trauma de relaţie se bazează pe paradoxuri și discrepanțe în sistemul uman de legături, care este,
la fel, ancorat ereditar-biologic. În sfârșit, sexua litatea umană se dezvoltă într-un evantai
complex de factori sociali și biologici, ceea ce o face deosebit de receptivă la influențele traumatice.
Un important element patogen al traumei, conform acestei definiții, este acela că trauma este
zdruncinarea durabilă a înțelegerii de sine și a lumii Cu această formulare deliberat cuprinzătoare, se
vizează pe de o parte pierderea încrederii în sine și, pe de alta, pierderea încrederii în realitat ea
socială sau pragmatică. Zdruncinarea poate fi mai mult sau mai puțin amplă. În experienţele
radicale ea se întinde şi asupra principiului realității ca atare, corelatul capacităţii umane de
cunoaștere.
Ronnie Janoff-Bulman a prezentat expresiv acest aspect al experien ței traumatice în
lucrarea ei Shattered Assumptions (1992). Noi toți nutrim anumite ipoteze de bază care, la o
examinare critică, se dovedesc iluzii, dar care pentru noi sunt chiar vitale. Astfel este, de
exemplu, convingerea „iluzorie" că moartea este relativ departe şi că vom supravie ţui, de
exemplu, următoarei călătorii cu maşina prin oraş. Experienţa unei iminenţe a morţii ne va
„deziluziona" într-un mod pe care îl putem desemna ca exagerat şi, în acest sens, „disfuncţional". Se
pare că avem nevoie de o anumită cantitate de iluzie pentru a stăpâni viaţa noastră cotidiană.
Dimpotrivă, o prea mare pierdere a iluziilor duce la o pierdere a speranțelor şi a perspectivei asupra
viitorului, pierdere de care suferă multe victime ale traumelor. Nu întotdeauna zdruncinarea înțelegerii
de sine şi de lume este atât de radicală ca în urma amenințăru existențiale. Multe ipoteze de bază sau
„iluzii de bază" sunt delimitate. Astfel, catastrofele „naturale" zdruncină tendenţial ipoteze ale
principiului pragmatic al realităţii, anume convingerea noastră, desigur iluzorie, că forţele naturii şi
tehnicii sunt în principiu posibil de stăpânit. Traumele de relaţie și de orientare, ca şi dezastrele provocate
de oameni zdruncină, dimpotrivă, ipotezele principiului comunicativ al realităţii şi încrederea în
siguranţa lumii sociale. Mai ales la oameni, experiențele sociale negative au adesea și efecte biologice
negative în sensul unui „efect descendent" în modelul plurinivelar al structurii realităţii.
De un deosebit interes pentru dezvoltarea ulterioară a psihotraumatologiei ca ştiinţă sunt
conceptele patogene care fac înţelese trecerile dintre nivelurile modelului. Un alt deziderat sunt
conceptele care cuprind două sau mai multe niveluri și care pregătesc o bază de înțelegere integratoare,
fără să procedeze obligatoriu „reducţionist".
De o deosebită însemnătate sunt aici, ca și în ştiinţe, conceptele de energie şi informațtie. Se ştie că
Freud a aplicat conceptul de energie, parțial metaforic, parțial literal, multora dintre conceptele sale, deci și
traumei, pe care o descrie uneori ca inundare cu stimuli cu energii nefiziologice. După Freud, trauma se
poate descrie și ca „traumă de energie"; aparatul psihic nu este capabil de a „lega" prin contrainvestiţie
şuvoiul energiilor traumatice ale stimulilor. Aici Freud avansează de repetate ori o metaforă biologică
pentru caracterizarea traumatizării psihice, metafora „vezicule vii", al cărei înveliș protector suferă o
irumpere prin şuvoiul de stimul exteriori nefiziologici (1920, Dincolo de principiul plăcerii).
Lindy (1993) a continuat să prelucreze această metaforă cu imaginea „membranei traumei", luată
tot din domeniul biologic. Funcţia biologică a unei membrane constă în a permite trecerea din mediu
spre interiorul celulei a substanțelor nutritive şi a expulza sau elimina substanțele nocive. Acest lucru se
petrece datorită permeabilității membranei care permite transportul selectiv al moleculelor. Dacă
membrana este lezată, ea își pierde capacitatea selectivă. Substanţele nocive nu mai pot fi deosebite de
cele nutritive şi pătrund nestingherite în interiorul celulei. Substanţele nutritive sunt din nou eliminate.
Membrana vătămată nu îşi pierde numai funcția de filtru de excitații, ci suferă și o inversare de funcție.
În acest tablou, terapia traumei trebuie nu numai să ridice din nou o barieră s p r e exterior,
pentru a proteja interiorul celulei, respectiv spațiul intim al Sinelui. Imaginea membranei traumei cere
mai degrabă ca terapeutul să susțină capacitatea de selecție a Sinelui, capacitatea de a diferenţia între
stimulii de mediu nocivi și cei folositori. Aproape nesimţite metafora freudiană s-a deplasat la Lindy de
2 din 31
la energie la informație. Căci funcţia de selecţie a celulei se sprijină pe analiza intactă a mediului și
procesarea corespunzătoare a informaţiei. O tulburare a procesării informaţiei ar fi deci mecanismul
patogen central a l traumei.
Această „revoluţie" a conceptului freudian de traumă de la trauma energetică la trauma
"informațională, revoluție care a trecut destul de neobservată de lumea specialiștilor în
psihanaliză, a fost săvârșită de psihanalistul și cercetătorul traumei Mardi Horowitz (1979). Situatia
traumatică confruntă însă organismul cu o informație „insuportabilă", care depășește durabil
capacitatea sa de procesare a informației. Din punct de vedere temporal, aici joacă un rol
elementul de surpriză, care adesea nu-i lasă timp pentru a se pune fn poziţia de a categoriza
informaţiile şi de a schiţa planuri eficiente de acțiune.
Cel de-al doilea element insuportabil al „informației traumatice„ este imprevizibilul experienţei
sau poate chiar caracterul ei în general imposibil de anticipat. Fondul de cunoaştere schematic disponibil
al individului nu este pregătit pentru categorizarea şi procesarea acestei informați. Informaţia traumatică
este ceea ce în general e de neconceput, care ne umple de groaza necunoscutului. Elaborarea reuşită a
traumei constă deci din modificarea schemelor existente până ce informaţia traumatică poate fi
„procesată", poate fi integrată în fondul existent al schemelor cognitiv-emoţionale.
Reorganizarea fondului de cunoaştere schematic cere în mod normal un travaliu psihic
îndelungat; „travaliul de doliu" poate fi un bun exemplu pentru aceasta. După cum a arătat Freud, la
pierderea unei persoanie iubite trebuie să fie „perlaborate„ situaţiile hotărâtoare care ne amintesc de
persoana pierdută, până ce întreaga schemă a persoanei este prevăzută cu o negaţie, cu un simbol de
negaţie. În travaliul de doliu se exprimă limpede şi un aspect „energetic", care indică realizarea
travaliului psihic (Deserno, 1992). Ni se pare sernnificativ să ne gândim într-un anume sens restrâns și
la conceptul freudian de energie, văzut ca travaliu psihic în înțelegerea traumei. Conceptul de informaţie
deschide totuşi dincolo de aceasta un orizont lărgit de înțelegere, unde s-au putut dezvolta, de exemplu,
studii atât de stimulatoare cum este cel al lui Janoff-Bulman, care se ataşează în mod expres la Horowitz,
prin conceptul ei de shattered assumptions. Trecerea de la energie la informaţie corespunde în modelul
plurinivelar trecerii de „jos" în „sus". În timp ce în domeniul fizico-chimic domină aspectul energetic,
pe terenul biologic informaţia şi energia au aproape aceeaşi importanţă. Importanţa prelucrării informaţiei
creşte pe terenul psihosocial până la semantica limbajului omenesc, unde purtătorul material al
semnificaţiei mai este subordonat semnului numai în mod convențional.
Din conceptul de „traumă informațională" al lui Horowitz și Janoff-Bulman se poate deduce
că un eveniment critic are efecte cu atât mai traumatice, cu cât mai mare este distanța sa față de
așteptările personalității afectate. Din diferite cercetări este însă cunoscut acum faptul că persoanele
cu experiențe traumatice în trecut pot fi traumatizate mai uşor decât persoanele care nu au o
astfel de experiență anterioară. Distanța cognitivă faţă de „informația traumatică" în sine nu
poate fi determinantă, dat fiind că trauma este chiar așteptată, într-un anume sens. Această
obiecție a fost ridicată de curând de Brewin et al., (1996). Aici rămân deci deschise câteva chestiuni
critice pentru conceptul de „traumă informațională". Obiecția pledează în primul rând pentru o
considerare longitudinală a traumatizării psihice, aşa cum o susține mode lul propus de
desfăşurare. Trauma nu trebuie să fie înțeleasă numai actual, ci pornind de la istoricul vieții.
Atunci se arată adesea că tocmai traumatizarea precedentă nu a putut fi integrată, ci a trecut
într-un ,proces traumatic". În acest caz, schema traumatică veche este stimulată de o a doua
experiență, asimilând noua experiență. Alternativ la aceasta sau chiar paralel, eşuează şi
strategiile traumacompensatorii. Extinderea analizei traumei la întregul curs al vieții ar putea susține
ipoteza „traumei informaționale", dat fiind că ea ar fi acum de confirmat pe baza experien ței
traumatice primare. Rămâne însă întrebarea alternativă incitantă — dacă o experiență
traumatică timpurie realmente elaborată nu poate avea chiar un efect „imunizant". La unele
experiențe clinice disparate s-a putut susține această ipoteză. Ar fi totuşi de dorit date ale
cercetării sistematice. În nici un caz conceptul de "traumă informațională" nu trebuia înțeles
prea îngust, în sensul „metaforei computerului" (o poziție critică aici: Howard Gardner, 1985). În
cele din urmă se dovedește util să vedem „trauma informațională" patogen nu numai ca o premisă,
ci şi ca un rezultat al experienţei traumatizante; nu numai ca o condiţie pentru pierderea
controlului și neajutorare, ci în multe cazuri şi ca o urmare a acestora.
În concluzie, se transfera mecanismele patogene indicate de Lin dy de la metafora
3 din 31
biologică la domeniul psihosocial. Este vorba atunci despre „inversarea de funcție" a unei
scheme relaționale, care pierde capacitatea de-a face diferența între ofertele de relație utile şi
nocive și în acelaşi timp pierde şi posibilitatea de a trasa granița între Sine și lumea
exterioară. Influențele vătămătoare vor fi „prinse" intenționat și „adjudecate" Sinelui,
,nutrienții" utili vor fi în schimb dați mediului. Ca şi „membrana traumei", această schemă
este caracterizată de inversarea funcției sale normale. Sprijiniți pe o propunere
terminologică a lui Bion (learning from experience), dar pornind de la un sistem complet
diferit de raporturi gnoseologice, se desemnează această varian tă a unei scheme traumatice ca
schema bizară. Bion (1962) vorbeşte despre un „obiect bizar", care este format intenţionat din
aşa-numitele elemente "beta", în timp ce „funcţia alfa" sintetizatoare cade sau este transformată
chiar într-un fel de „funcţie beta". Schemele bizare lucrează în sensul unei false sinteze. În
locul sintezei între subiect şi obiect, ca în modelul cercului situaţiei, se ajunge, ca urmare a
experienţei traumatice, la o antiteză acută între polul subiectului și polul obiectului, iar în
cazul ,schemei bizare" suplimentar şi la inversarea de funcție, descrisă în imagi nea
membranei traumei. Un exemplu clinic pentru aceste mecanisme patogene este sindromul de
victimizare. Aici victima preia vederea asupra lumii a făptaşului, se desconsideră şi se
învinuiește pe sine, în timp ce îl idealizează pe făptaş şi se identifică cu el.

4.2. Despre psihobiologia experienţei peritraumatice

Conceptul patogen de „traumă informaţională" conduce cercetarea spre segmentul

intrasomatic de recepție şi motricitate din punctul de ve dere al prelucrării informației. El sprijină
unificarea dintre domeniile de cercetare biologice și psihosociale.
Punctul de plecare pentru aceste consideraţii este faptul că acea codare a constelaţiilor
situațiilor traumatice are loc într-o stare de supremă excitație afectivă. Cum mai ales cercetările
indică spre o memorie dependentă de stare (state dependent recall), engramele traumatice sunt
cuplate cu fiziologia stării respective de excitație, prin mijlocirea proceselor neurohormonale şi a
altor procese biochimice și nu pot fi revocate apoi adesea decât împreună cu aceasta. Aici a
fost propusă o distincție între un sistem nervos central de memorie „fierbinte" şi unul „rece"
(Metcalfe și Jacobs, 1996). În timp ce memoria rece, cotidiană, este atribuită regiunii
hipocampice din sistemul limbic şi este supusă categoriilor de timp, spațiu și cauzalitate, regiunea
amigdalelor cerebrale (amygdalum) exercită o funcție de amplificare condusă de afecte; ea duce
la o înmagazinare predominant senzorială a stimulilor în memoria implicită, corespunzător relevanţei
lor emoţionale.
Stimulii care amenință viaţa, potențial traumatici, activează, printre altele, centrii de dirijare din
hipotalamus ai sistemului nervos autonom și duc la eliberarea de hormoni de stres (Post et al., 1997).
Regiunea hipocampică şi cortextul cingular sunt mai degrabă inhibate în stări extreme de excitație, astfel că
ele nu îşi mai pot îndeplini funcția lor de filtru. Acum impresiile percepţiilor nu mai sunt sesizate și
ordonate categorial. Fragmente senzoriale incoerente, în care predomină impresii olfactive (mirosuri),
vizuale (fragmente imagistice), acustice (sunete) și kinestezice iau locul imaginilor perceptive
ordonate. Aceste impresii senzoriale — părţile neurocognitive ale „schemei traumei" — rămân timp
îndelungat vii; ele par să fie ca ,înghețate" în memorie. Dacă ele sunt stimulate din nou, fie prin stimuli
situativi, fie prin retrăirea stării de dispoziţie peritraumatice, ele se întorc sub forma de imagini mnezice
intruzive, care repetă adesea peste ani sau chiar decenii acelaşi scenariu (Galley şi Hofmann, 1998).
Caracterul de atemporalitate şi de imuabilitate al acestor fragmente de memorie traumatice poate
fi pus, ipotetic, pe seama eşuării categorizării și contextualizării impresiilor senzoriale, astfel că pot fi
reproduse exclusiv fragmente de amintiri acauzale, atemporale şi aspațiale. Și alte structuri ale SNC care
se ocupă cu integrarea informaţiei emoționale și cognitive sunt cercetate în prezent în ceea ce privește
eventuale modificări funcţionale la SSPT. Prin corpul calos sunt integrate informatii din emisferele
dreapta şi stânga ale creierului şi astfel sunt coroborate caracteristicile gândirii simbolice, orientate spre
rezolvarea problemelor, analitice (de la emisfera stângă), cu caracteristicile globalizante ale comunicării
şi percepţiei nonverbale (prelucrate în emisfera dreaptă). O indicație despre tulburarea acestei funcții se
conturează în cercetările care stabilesc pentru informaţiile traumatice o lateralizare emisferică pronunțată
în sensul unei activități sporite în partea dreaptă şi unei activități diminuate în emisfera stângă.
4 din 31
 Tabel
Proprietăţile emisferelor

Proprietățile emisferei drepte Proprietățile emisferei stângi

· participă la exprimarea și înțelegerea formelor
globale de comunicare nonverbale și emoționale
(dispoziție, expresia fetei, reprezentări imagistice)
· codare globală prin diferite modalități senzoriale
· maturizarea biologic timpurie a emisferei drepte
corespunde cu semnificația formelor de comunicare
emoțională la copilul mic
· o relație cât se poate de strânsă cu amigdala, care
realizează evaluarea din punctul de vedere al
relevanței emoționale: prietenos versus dușmănos,
sigur versus amenințător
· capacități exclusiv rudimentare de sintaxă,
raționalitate și gândire analitică
· elaborarea secvențială a informațiilor, gândire
operativă, orientată spre rezolvarea problemelor
· creează cuvinte și simboluri care traduc
experiențele personale în semnificații împărtășite
social
· categorizarea experienței prin procese de
abstractizare
· generativitate, crearea de noi semnificații şi
simboluri

Cu ajutorul tomografiei cu emisie de pozitroni (PET), Rauch et al. (1996) au putut

demonstra faptul că pacienţii cu SSPT, care au fost confruntați cu script-ul lor traumatic
individual, prezentau o activitate crescută în emisfera dreaptă, mai ales în amigdală, insulă şi
lobii temporali mediali. În acelaşi timp, a fost constatată o activitate sporită în cortexul vizual
drept. Dimpotrivă, emisfera stângă, mai ales zona stângă fronta lă inferioară, în care se află
centrul vorbirii expresive (centrul Broca), a fost comparativ mai puțin activată.
Această descoperire poate fi interpretată ipotetic în direcţia faptului că subiecţii care au
fost replonjaţi experimental în situaţia traumatică au reînsuflețit evenimentul pe de o parte
imagistic, dar, pe de altă parte, au fost în mare măsură incapabili să-1 exprime verbal și să-1
pună în relaţie cu istoricul lor personal de viaţă (funcţie a zonei Broca). Aceas tă descoperire
corespunde în mare parte şi celor mai frecvente relatări ale experienţelor psihologice ale
pacienţilor traumatizaţi, constrângerii lor de a trăi cvasihalucinator experiența traumatică, fără
a o putea cuprinde în cuvinte, stării lor de a fi expuși unei panici fără cuvinte (speechless
terror), trăită imagistic. Comparaţiile între starea de dinainte și starea de după o psihoterapie a
traumei (EMDR) realizate de van der Kolk şi colaboratorii (1997) demonstrează că după o
terapie reuşită crește activitatea în cortexul cingular, dar nu se diminuează activitatea amig dalei.
Aceste date se pot interpreta în direcția faptului că impresiile tra umatice sunt neschimbat de
active din punct de vedere emoțional, acum putându-se totuși face diferența între trecut şi prezent, între
amintire şi amenințare actuală. Se pare că activitatea selectivă a cortexului cingular este
hotărâtoare pentru diferențierea dintre informația internă și cea externă. O formulare verbal-
simbolică a experienței traumatice este deosebit de utilă pentru acest proces.
Chiar dacă unele dintre rezultatele de cercetare menționate provin din „studiile de
simulare", ca experimentul provocării simptomului al lui Rauch şi al colaboratorilor săi,
putem să tragem concluzii, cu precauția cuvenită, asupra experienței peritraumatice. Ea este
după toate aparențele "disociativă", în măsura în care componentele senzoriale sunt trăite și
acumulate fără raport cu referința lor semantică sau într-o re lație doar vagă cu aceasta.
Experiența peritraumatică rezidă adesea doar în impresii vizuale, olfactive, auditive sau kinestezice.
În amintire, aceste fragmente de percepţii adesea nu pot fi puse în legătură cu scena trau matică
și sunt în acest sens „decontextualizate", desprinse de contextul lor situativ, cu o fidelitate a
detaliilor. Totuşi, ele redau aspecte ale situaţiei traumatice, care se lasă aliniate retroactiv în
contextul situativ detaliat. În multe cazuri „decontextualizarea" începe chiar direct în situaţia
traumatică. Fenomene de trăire ca derealizarea şi depersonalizarea par să anticipeze întru
câtva acea desprindere de situație care este caracte risticâ apoi pentru amintirea multor pacienți
traumatizați. Din punct de vedere fiziologic, aceste fenomene indică faptul că „filtrele" nervos
centrale sau, aşa cum mai sunt numite neformalist, „structurile în gât de sticlă"
(Marcowitsch, 1996) sunt blocate în funcţia lor de diferențiere. Ele ar putea fi însă înțelese
5 din 31
după sensul biologic şi în ideea că un me canism de apărare ancorat fiziologic zădărnicește
ameninţarea extremă şi posibila destabilizare a Sinelui psihofizic în situaţia critică. În mode lul
cercului situaţiei unele fenomene de disociere peritraumatică sunt interpretate ca „tendinţă
internă spre fugă", ca exprimare anticipatorie a motricității în sfera receptorie.
Din punct de vedere fiziologic și psihologic, conceptul de "traumă informaţională" duce la
un rezultat complementar. Pe ambele terenuri integrarea experienței traumatice în schemele
disponibile ale înțelegerii de sine şi de lume, respectiv în structurile funcțional-neuronale, pare
să eșueze. Până acum rămâne neexplicată interacțiunea exactă dintre aceste fenomene.
Astfel, segmentul fiziologic al prelucrării informației poate să fie văzut ca premisă pentru cel
psihologic. Dacă blocada central-nervoasă este suspendată şi are loc (din nou) contactul cu
structurile cerebrale categorizante, atunci elaborarea psihologică se poate struc tura pe această
premisă. Pe de altă parte, în psihoterapie și în procesele naturale de elaborare survin, poate, şi
„efecte descendente", în sensul că procesul de categorizare sau de „recategorizare" verbală a
experienței traumatice facilitează procesele fiziologice de integrare. Un procedeu care stimulează
eventual procese de integrare pe cele două niveluri, psihic și fiziologic, este aşa-numita Eye
Movement Desensitization and Reprocessing * (EMDR) după Shapiro (1995). O elaborare
imagistică şi verbală a traumei trebuie să fie favorizată prin stimulare latera lă ritmică. O
ipoteză despre modalitatea de acțiune constă în faptul că stimularea laterală, de exemplu
mișcările oculare ritmice laterale, se opune lateralizării produse de traumă și susține confluența
între informaţia care vine din emisfera dreaptă şi cea care vine din emisfera stângă.

4.3. Reacția traumatică

Anterioar s-a încercat a se explica trăirea peritrauma tică, experienţa imediată a unei
situații traumatice cu ajutorul modelului cercului situației, în contextul său funcţional
psihobiologic.
În cele ce urmează se îndreptă atenția asupra intervalului postexpozito riu, care poate fi
denumit şi fază de influență a experienței traumatice. Amenințarea acută a trecut, ce-i drept, totuşi
cei în cauză se mai află încâ mult timp sub efectele trăirii traumatice.
Reacţia traumatică poate fi înțeleasă în mod analog unei „reacţii imune", ca un proces complex
de apărare, în care organismul psihofizic caută fie să distrugă sau să elimine, fie să asimileze un corp
străin, respectiv microorganisme care au pătruns.
O a treia posibilitate constă în a trăi mai departe cu „trauma" ca un „corp străin" interior
imposibil de asimilat — o situaţie care este caracteristică pentru a treia fază în modelul de desfăşurare
a traumatizării psihice, pentru procesul traumatic. Aceste metafore somatice pot facilita o privire
de ansamblu asupra evenimentului complex al traumei psihofizice.
Unele caracteristici ale reacției traumatice postexpozitorii pot fi deduse din enunţurile din
secţiunea anterioară. Experienţa traumatică a dus la stări de excepţie, care sunt clivate sau disociate de
concepţia normală a subiectului. Acestea pot persista şi în faza de influenţă. Astfel de stări de excepţie
au fost până acum numite în istoria psihotraumatologiei uneori "hipnoide" (asemănătoare somnului)
sau de tip transă. În acestea sunt retrăite fragmente din experienţa traumatică. Pierre Janet a văzut în
stările disociate trăite sau dispoziţiile disociate consecinţe traumatice centrale (van der Kolk et al.
1989), în timp ce Freud s-a îndepârtat mai târziu de teoria stărilor consecutive traumei și s-a îndreptat
spre elaborarea teoriei sale despre apărare. Cele două modalități de abordare nu par însa incompatibile.
Un pionier al cercetării traumei care a reuşit să unifice teoria despre apărare cu teoria despre stare este
psihanalistul nord-american Mardi Horowitz, a cărui concepţie despre reacţia traumatică va fi
prezentată în cele ce urmeazâ.
După Horowitz, reacţia postexpozitorie trece prin mai multe faze, care au o variantă normală şi
una patologică. Reacția normală este denumită stress response, varianta patologică reprezintă reacția
traumatică în sens mai îngust:
1. Faza expozitorie peritraumatică. Răspunsul normal este format din țipete, teamă, tristețe și
reacţie de mânie. Starea patologică a experienței este caracterizată prin inundare cu impresii
copleşitoare. Persoana afectată este cuprinsă de o reacție emoţională nemijlocită și se află adesea încă
mult timp după aceea într-o stare de panică, respectiv epuizare, ce ia fiinţă din reacţiile
6 din 31
 emotionale care escladează.
2. Faza (respectiv starea) de negare. Cei afectați se apără împotriva amintirii situaţiei
traumatice. Varianta patologică: comportament extrem de evitare, eventual susţinut de folosirea de
droguri și medicamente pentru a nu fi obligat să trăiască durerea sufletească.
3. Faza (respectiv starea) de invazie a gândurilor sau imaginilor mnezice. Varianta
patologică: trăiri cu gânduri şi imagini mnezice ale traumei care se tot impun (fenomene
intruzive ale PTBS).
4. Faza (respectiv starea) de perlaborare. Aici, cei afectaţi se confruntă cu evenimentele traumatice
şi cu reacția lor personală.
5. Concluzie relativă („completion"). Un criteriu este capacitatea de a-şi putea reaminti
situaţia traumatică în cele mai importante părţi ale, sale, fără a trebui să se gândească la
aceasta compulsiv.
Variantele patogene ale fazelor 4 şi 5 sunt frozen states: stări de încremenire cu
simptome psihosomatice, ca senzaţii corporale proaste de di ferite naturi și pierderea speranţei
de a putea perlabora şi încheia experiența traumatică; mai departe, schimbări de caracter ca o
încercare de a trăi cu experienţa traumatică imposibil de stăpânit subiectiv. Comporta mentele de
evitare extinse se transformă cu timpul în trăsături fobice de caracter. Tulburarea capacităţii de
muncă şi de a iubi poate fi văzută ca o trăsătură generală a schimbării caracteriale provocate de
traumă.
Lucrarea deschizătoare de drumuri a lui Horowitz despre teoria stre sului și traumei,
Stress response syndroms, a apărut pentru prima dată în anul 1976. Ea poate figura ca o lucrare de
pionierat, care a contribuit la introducerea sindroamelor psihotraumatice ca PTSD în Manualul
diagnostic și statistic al Societăţii Psihiatrice Americane. Psihotraumatolo gia îi datorează lui
Horowitz și descoperirea caracterului bifazic al reacței traumatice ca un mecanism psihobiologic
central de elaborare. Este vorba despre schimbul periodic recurent între intruziune şi ne gare a
imaginilor mnezice traumatice. Tot acest caracter bifazic al reacţiei traumatice se află, după
Horowitz, în serviciul unei tendințe de rezol vare a acţiunilor incomplete (completion tendency,
tendința la completare), care a fost cercetată și experimental în psihologie. Un exemplu îl con -
stituie experimentele asupra așa-nurnitului efect Zeigarnik. Zeigarnik a arătat că acțiunile
întrerupte artificial vor fi reluate în mod privilegiat de îndată ce subiecții au ocazia să o facă.
Concepte care erau asociate cu aceste acțiuni nerezolvate au fost reamintite la testul de
memorie mult mai frecvent decât cele din alte câmpuri asociative.
Completion tendency ca tendință de reluare și completare a acțiunilor întrerupte, în psihologia
percepției un pandant, în tendința către „forma bună". Şi „compulsia la repetiţie" descrisă de
Freud urmează în aspectul ei pozitiv, îndreptat către viitor, tendinţa la completare și se poate
înțelege ca o încercare de a duce la o concluzie, la o încheiere relativă expe rienței nestăpânite
din istoricul de viață. După Piaget, schemele senzoriomotorii urmează o tendinţă către autoactivare
prin repetiţie, pe care el o numeşte tendinta către „asimilare reproductivă". Pornind de la modelul
cercului situatiei, se poate presupune că se parcurg cicluri mereu noi ale atribuirii şi testării ipotetice
a semnificaţiilor, pentru a putea integra corpul străin neasimilabil, care este experienţa
traumatică, în fondul de interpretare semantică sau în cunoaşterea schematică a personalității.
Dat fiind că expenenţa traumatică se sprjinină pe o trăire de discrepanța de importanţă vitală, ea nu
poate fi ignorată și întru câtva dată la o parte pe termen lung de către sistemul psihic. Încercările de
negare a denial state of mind sunt pe termen lung condamnate la eşec.
Horowitz presupune că acţiunile nerezolvate de importanţă vitală de tipul traumei sunt stocate
într-un fel de memorie de lucru (working memory), care se bucură de o conectare privilegiatil faţă de
agendele cotidiene şi procesarea lor cognitivă. De îndată ce situaţia exterioară şi capacitatea cognitivă
permit, agendele din working memory pătrund în sfera conştiinţei, oarecum în „stocul de lucru" al
sistemului psihic. Este vorba aici despre un proces dinamic, conflictual, cu echilibru instabil. De
exemplu, persoane al căror proces de elaborare a traumei este fixat în "starea de negare și de evitare"
trebuie cu timpul să recurgă la mijloace din ce în ce mai puternice pentru a împiedica intrarea
agendelor traumatice în sfera conștiinței. Procesul de elaborare a traumei este aici "deraiat" patologic. În
cazurile favorabile însă agendele din working memory pot fi prelucrate treptat într-un schimb bifazic
între negație şi intruziune. Schemele (cognitiv-emoționale) ale înțelegerii de sine, și de lume de până
7 din 31
acum trebuie să fie modificate într-un proces adesea îndelungat, până ce experienţa traumatică este
integrată în fondul de cunoaştere schematic durabil al personalităţii şi ciclul de elaborare ajunge la o
încheiere relativă.
Figura oferă o vedere de ansamblu asupra ciclului elaborării traumei în intervalul
postexpozitoriu. Cvandrantele I-IV corespund fazelor reacţiei traumatice, respectiv stărilor trăirilor
persistente în timp, care sunt de așteptat în cazul unei fixări a acestor faze. începem din stânga cu
cvandrantul 1. Acesta corespunde situației trăirii peritraumatice cu țipăt, respectiv inundării cu stimuli.
Aici se instalează o primă încercare de apărare cu scopul de a controla sau modula afectele copleșitoare.
Aceasta conduce spre faza de evitare, respectiv, negare (cvandrantul 11). Dacă această fază se fixează, se
ajunge la împietrirea, amorţeala afectivă (numbing) sau la o încremenire generală a personalității, datorită
apărărilor disproporționate, în sensul unei supramodulări patologice a inundării anterioare sau
amenințătoare cu stimuli.
În caz de destindere sau slăbire a apărării determinate de factori dispoziționali se trece la o fază
de intruziune, respectiv stare de intruziune cu reprezentări imagistice, gânduri şi senzaţii corporale care
se impun şi care sunt legate în reţea asociativă cu situaţia traumatică (cvandrantul III). Un sistem de
control funcțional, din mecanisme de coping, respectiv de apărare, poate stânjeni transformarea fazei
intruzive într-o stare durabilă, patologică de inundare cu stimuli. Bucla de feed-back din grafic indică
schimbul bifazic de negare și intruziune, caracteristică pentru reactia traumatică și SSPT. Perlaborarea
agendelor traumatice este posibilă atunci când capacitatea de autoliniştire s-a întârit atât de mult, încât
devine posibilă o retrăire controlată a situaţiei traumatice. Acum poate fi prelucrat fondul de cunoaştere
organizat în schemele cognitiv-emoţionale ale personalității atât de mult, încât experiența traumatică va
fi integrată. Ipotezele zdruncinate despre sine şi lume sunt reconstruite calitativ cu pași anevoioşi.

Modelului reacției traumatice după Horowitz i s-a reproşat că după experienţa peritraumatică,
după „strigăt", nu se observa întotdeauna o fază de negare, ci uneori o inundare intruzivă cu stimuli (ca
de ex. Brewin et. al., 1996). După părerea noastră aici se află o neînțelegere. Succesiunea fazelor
corespunde unei secvențe previzibile, care rezultă dintr-o tendinţă a organismului de a evita stări de
panică durabile şi a le încheia cu forţele de apărare disponibile. Eșuarea în unele cazuri a acestui efort
poate avea motive care țin de personalitate (de exemplu, slăbiciunea forțelor de apărare) sau de factori
situaționali specifici (de exemplu, o perpetuare ascunsă a situaţiei traumatice); ea nu se poate constitui
într-o obiecție principială împotriva succesiunii fazelor. Modelul este însâ util în clinică, dat fiind că
susține importanța cercetării motivelor în cazul devierii de la cursul previzibil.
Sindromul bazal de stres psihotraumatic, în felul în care este formulat în Manualul Diagnostic şi
în ICD, se dovedeşte, din dinamica reactiei traumatice, ca un caz special al procesului de desfăşurare.
Aici cvandrantele II şi III sunt fixate în acelaşi timp şi prezintă amândouă în acelaşi timp
supramodulații, respectiv, submodulații. Tablouri simptomatice care sunt determinate manifest numai
printr-una din cele două faze ies din algoritmul diagnostic al PTSD, chiar dacă ele aparţin fără indoialà
spectrului traumei. De aceea, şi diagnosticul psihotraumatologic ar trebui să se orienteze după
configurația dinamică a reacţiei traumatice, ca şi după configurația procesuală extinsă a situaţiei, reacţiei şi
procesului elaborării experienţei traumatice.
Modelul bifazic al reacţiei traumatice, cu rnișcarea lui balansată de intruziune şi negare, indică
mecanisme prin care sistemul biofizic suprasolicitat, respectiv lezat, caută să învingă prejudicierea.
Într-o analogie cu corpul, reprezintă un „mecanism de vindecare a rănilor" psihicului lezat. Ca

8 din 31
şi în modelul cercului situational, în legătură cu experiența peritraumatică, se deschide o prima cale de
acces la sensul psihobiologic al diferitor simptome şi sindroame psihotraumatice. Acestea pot fi înțelese
ca „deraiere" a fazelor unui proces natural de autovindecare sau ca fixare a acestor faze.
Ciclul elaborării poate să „deraieze" sau să "înghețe" în orice fază. Care sunt condițiile
particulare în care se întâmplă aceasta este o chestiune de cercetare interesantă, rămasă până acum fără
răspuns. La baza unei fixări, de exemplu, în faza a doua, care corespunde unei împietriri generale cu
frozen states şi simptomatică psihosomatică, poate să stea un ciclu de feed-back pozitiv între amintirea
distorsionată despre situația traumatică și apărare. Cu cât este amintirea mai inaccesibilă, cu atât rnai
amenințător este ea trăită, cu atât mai importantă devine totodată forma de apărare a evitării amintirii şi
afectului. Procesul terapeutic ar trebui să fie atunci orientat către întreruperea și dizolvarea unor astfel de
cercuri de reguli.
O altă forma de stagnare în ciclul de elaborare poate rezulta din faptul că situația traumatică se
menține subliminar. Acesta este cazul multor persoane afectate de o experiență de victimizare. Modelul
nostru de desfăşurare al traumatizării psihice pornește de la ipoteza că procesul elaborării traumei este
în mod special în aceste cazuri şi de natură socială. Dacă victimelor nu le este acordată acea
recunoaştere şi susținere care li se pare pe drept cuvenită, atunci întelegerea de sine și de lume zdruncinată
nu se poate regenera. Trauma râmăne „de neconceput". Cei afectați se simt străini într-o lume socială care
nu recunoaşte ca atare nedreptatea care li s-a făcut. Procesul de refacere poate fi întrerupt şi de „ doze" de
retraumatizare — privit din afară — reduse. Cei în cauză îşi pierd atunci speranța într-o relativă
încheiere a procesului de elaborare şi o restituire a concepției lor zdruncinate despre lume. În acest caz
reacția traumatică ajunge, după modelul nostru de desfâșurare al traumatizării psihice, în cea de-a treia
fază, procesul traumatic.
În cazul general, există trei ieşiri diferite din reacția postexpozitorie: A) încheierea în sensul de
completion-tendency, B) întreruperea pretimpurie a procesului de elaborare sau C) perpetuarea
cronică a reacției traumatice. În primul caz personalitatea a reușit să aducă expe riența
traumatică la o armonie cu înțelegerea de sine şi de lume. Nu mai există nici o tendinţă de a
atribui culpabilităţi într-un mod nerealist sau de a aştepta o reîntoarcere a traumei. Nu mai
există distorsionâri mnezice sau procese de apărare. Se pot admite constelaţii de stimuli, care
amintesc de traumă sau stări de dispoziţie legate de traumâ şi acestea pot fi recunoscute în
semnificaţia lor. Persoanele care şi-au elaborat cu succes experienţa traumatică vorbesc cu starea
afeciivâ adecvată (de exemplu, revoltă) despre trăirile lor şi sunt capabi le de a da o relatare
completă. Persoanele (B) care întrerup prematur procesul de elaborare nu mai manifestă câtva timp
simptome, dar rămân preocupate în plan secund de experienţa traumatică. Ele manifestă
distorsionări mnezice şi reacţioneazâ la constelaţiile de stimuli legate de traumă, cu spaimă șî cu un
comportament intens de evitare. Este caracteristică o tendinţă crescută spre somatizare. Printre factorii
disponibilizanţi se află şi tendinţa întâritâ spre negare Şi refulare, o vedere optimistâ 'nerealisiâ,
asupra lumii (Myers şi Brewin, 1994, 1995), ca şi tendinţe disociative pronunţate. În raport cu situaţii
traumatice foarte diferite şi cu vârsta la care se afla cel în cauză atunci când a trecut prin experienţa
traumatică, rezultă numeroase procese „terminate prematur" şi variante corespunzătoare ale pro-
cesului traumatic, pe care le vom cerceta mai îndeaproape.
Persistenţa cronică a reacţiei traumatice (C) poate fi observată mai ales după o traumatizare extremă
şi corespunde SSPT cronic şi complex.

4.4. Adaptarea la traumă

4.4.1. Modificări structurale în procesul traumatic

Experiența traumatică poate urma trei direcții de manifestare:

· Dacă experiența traumatică a fost insuficient elaborată în faza postexpozitorie, atunci ea
rămâne, ca un complex nediferenţiat de memorie, în schema traumei, cu pericolul constant de
a invoca o stare necontrolabilă de trăire, cu sentimente copleşitoare şi cu reînnoirea
traumatizării.
· Dacă sistemele de control conştient, preconştient și inconştient al organizării personalităţii sunt
prea slabe, respectiv prea inflexibile pentru a putea indigui invadarea de către amintirea
9 din 31
 traumatică, ia fiinţă tabloul unui sindrom cronic de stres psihotraumatic. La un control
compensator, cel puţin vremelnic al stării experienţei intruzive, în situaţii care pot să
amintească de experienţa traumatică, pot să fie revigorate tulburările de stres psihotraumatic
cu tablou simptomatic deschis.
· Dacă aducerea cu timpul a complexului trăirii traumatice sub control se face într-o asemenea
măsură încât să nu mai apară nici un tablou simptomatic care să progreseze rapid, mai ales nici
o stare de dispoziţie copleşitoare, atunci sistemul psihic și-a desăvârșit o capacitate pe care o
cunoaştem din traumatologia somatică, "încapsularea" sau sechestrarea corpului străin pătruns.
Pentru a pune sub control complexul de trăiri periculoase pot fi necesare „măsuri de
reconstrucţie" cuprinzătoare pentru structura psihică, cu o masivă reorganizare a schemelor de
relaţie şi a fondului cunoştinţelor cognitiv-afective. În procesul traumatic această reorganizare
servește în mod primar scopului de a încapsula schema traumei, care înmagazi nează
amintirile insuportabile şi adesea deformate subiectiv, şi de a „limita pagubele".

Schema traumei și trăirea traumatică subordonată acesteia sunt determinate de cercul vicios al
emoţiilor care debordează, o dată cu slăbirea posibilităţilor cognitive de prelucrare. Ea a rămas
inaccesibilă în faza a II-a a modelului desfăşurării traumei în timpul reacției traumatice
postexpozitorii. Persoana dezvoltă ipoteze despre modul în care s-a ajuns la traumatizare și despre
ce ar trebui făcut pentru evitarea unei repetări sau a altei traumatizări. Se trag deci consecinţe din ex-
periența traumatică și sunt schiţate contramăsuri compensatorii care servesc pentru controlarea fricii
şi care trebuie să evite repetarea în viitor.
Desemnăm acest plan contrar, în forma lui elaborată sistematic, terminologic ca schema
traumacompensatorie. Aceasta este bazată pe o „teorie naivă a traumei", care la copii este
codeterminată, de exemplu și de către stadiul respectiv de dezvoltare cognitivă, dar și de
circumstanţe întâmplătoare ale situației traumatice. Adesea distorsionarea mnezică face ca unele
circumstanţe situative, care aparțineau doar în mod întâmplător de situaţia traumatică, să fie
interpretate greșit ca o componentă genuină a acestora sau ca niște factori cauzali. Cu cât constelația
situativă a fost mai inexact amintită şi înțeleasă, cu atât apare mai cuprinzătoare amenințarea și cu atât
mai general, mai abstract şi mai inexact funcţionează ca atare și schema traumacompensatorie.
„Teoriile naive ale traumei" care corespund unor anumite faze de dezvoltare pot dobândi în
procesul traumatic o importanță asemănătoare celei pe care o au teoriile explorării sexuale infantile,
cercetate de Freud (Freud, 1905). Se ştie că Freud a constatat că unii copii dezvoltă teorii foarte
particulare despre provenienţa bebeluşilor şi despre viaţa sexuală a omului. Aceste constructe private
au efecte în patogeneza tulburărilor nevrotice. Într-un mod asemănător, la baza procesului de elaborare
traumatică se află inconștient constructe și teorii traumacompensatorii mai mult sau mult mai puţin
iluzorii.

4.4.2. Structura și dinamica procesului traumatic

Schema compensatorie schițează imaginea sau modelul contrar, anume cum ar fi putut fi,
respectiv cum s-ar fi putut comporta cel sau cea în cauză pentru a evita trauma originară, respectiv,
pentru a exclude pe viitor experienţe traumatice asemănătoare. În acest contraproiect sunt cuprinse
presupuneri despre modul cum s-ar fi putut evita trauma în trecut, un fel de teorie retrospectivă a
prevenţiei. La copiii abuzaţi, de exemplu, care iau asupra lor vina pentru maltratare, explicaţia „teoriei
naive a traumei" poate suna astfel: „Dacă aş fi fost mai cuminte, dacă mi-aş fi ascultat mai mult
părintii, ei nu m-ar fi bătut."
Schema compensatorie schiţează deci portretul unui copil drăguţ, cuminte, supus, care ascultă
mereu de părinti sau, mai târziu, de poruncile autorităţilor. Astfel, schema relaţională compensatorie
(copil ascultător, care se bucură de protecţia părinţilor drepţi şi grijulii) oferă o aparentă siguranță
împotriva repetării experienței traumatice, o funcție a schemei pe care o numim aspectul ei preventiv.
Aceasta foloseşte adesea, în acelaşi timp, pentru apărarea impotriva amintirii traumatice.
Schema compensatorie prelucrează în special diferitele elemente şi componente ale „temei
situaţiei centrale traumatice", adesea în sensul unei inversări compensatorii a calităților subiectului și
obiectului. Subiectul se identifică în mod iluzoriu cu obiectul şi astfel ia parte la puterea și forța
10 din 31
acestuia, în timp ce calitățile propriului Sine supus, slab și disprețuit sunt clivate de sistemul central Eu
—Sine. Transformarea pasivității în activitate, descrisă de Anna Freud (1963), este o componentă
frecventă a schematizării compensatorii a experienței traumatice. Schema compensatorie (de relaţie)
schițează o stare a trăirii care se bazează pe o reprezentare de dorință. Această reprezentare de dorință
serveşte uneori unei negări a traumelor în general. În special acele stări de experiență sau de dispoziţie
care corespund schemei traumei şi care sunt apropiate de complexul experienței traumatice vor fi atât
de prelucrate şi de modificate în schema compensatorie, încat ele realizează cel puțin unele
componente ale stării de dorință. De aici, o tensiune dinamică și un conflict central în procesul
traumatic între operațiunile schemei traumatice și schemei traumacompensatorii, respectiv schemele
parțiale compensatorii.
Schema compensatorie se îndreaptă împotriva structurilor psihice care mențin în memorie
constelațiile experienței traumatice. Pe lângă schema traumei, este vorba şi despre o altă configurație
de semnificație, care se leagă de dispoziția resemnată a lipsei de ajutor și de speranță, care este un
factor al experienței traumatice. Trauma constă printre altele în experiența unei deziluzionări radicale,
insuportabile. De această dispoziție resemnată se leagă o organizare psihică pe care o vom numi
schemă de deziluzionare. Aceasta reprezintă aspectul deziluzionării traumatice în organizarea
persistentă a personalității. Schema de deziluzionare susţine în mod negativ ipotezele zdruncinate ale
înţelegerii de sine şi lume şi duce spre un fel de „ontologie negativă": lumea este înșelătoare şi nu poţi
avea încredere în ea; tu singur ești incapabil să te aperi; esti vinovat de toată nefericirea care a dat peste
tine etc." — toate acestea puse, desigur, în acord cu trăirea concretă a situației traumatice.
Schema de deziluzionare, cu ontologia sa asupra experienţei traumatice, creează multe
convingeri iraționale (irrational beliefs), pe care le pun în evidenţă și le restructurează cognitiv
terapeuţii cognitiv-comportamentali Beck sau Ellis. În modelul desfășurării traumatizării psihice sunt
hotărâtoare derivarea genezei schemei de deziluzionare pornind de la experiența traumatică individuală
şi de la schema traumei și înțelegerea interacţiunii sale cu schema traumacompensatorie și cu produsele
sale mentale.
Ca și schema compensatorie, schița contrarie a experienţei traumatice, şi schema de deziluzionare
se bazează tot pe informaţie incompletă sau deformată asupra evenimentelor traumatice. Acest factor de
„iraţionaIitate" a contribuit la conceptul de irrational beliefs, de convingeri iraționale. Zdruncinarea
concepției noastre de sine și de lume, care este produsă de traumă, nu este însă în nici un caz ca atare
„irațională", chiar dacă uneori poate părea aşa pentru observatorul exterior. „Iraționale", realmente de
neconceput, sunt, dimpotrivă, în mod primar situaţia traumatică şi experienţa traumatică în sine. În
încercările lor psihice de stăpânire, persoanele traumatizate se comportă, în schimb, atât de rational și
pragmatic cât o permit condiţiile date. Pentru cercetarea psihotraumatologică, precum şi pentru practica
terapeutică, este foarte important să recunoaștem factorul rațional în irrational beliefs şi să o facem
şi pe pacientă sau clientă să-1 înțeleagă. Numai sub această premisă ea își poate apropria cu adevărat
experiența traumatică şi o poate integra în înțelegerea ei de sine şi de lume.
Între operațiunea schemei traumatice și măsurile traumacompensatorii există, în procesul
traumatic, un echilibru labil, dinamic, în genul acelei balanțe din modelul dinamic al psihanalizei între
impuls şi apărare. Se ştie că Freud a descris simptomul nevrotic ca o formațiune de compromis între
dorința (pulsională) și apărare. Într-un mod comparabil poate fi stabilit, în procesul traumatic, un
echilibru prin faptul că se deschide un câmp de reprezentare și actiune, în care aspectele schemei traumei
şi măsurilor compensatorii își găsesc, de asemenea, exprimarea. Dat fiind că scopul formării
simptomului constă și aici în controlul experienței traumatice, desemnăm această constelație sub numele
de câmp minim controlat de reprezentare sau acțiune. Acesta ia naştere din compromisul dinamic
dintre schema traumei şi măsurile traumacompensatorii ale personalității.
Conceptul poate servi ca euristică pentru studiul formării simpto melor şi al
manifestărilor patologice. În simptom se manifestă pe de o parte experienţa traumatică cu
afectul ei copleşitor şi acţiunile întrerupte care corespund schemei traumei. Pe de altă parte,
pentru experienţa care nu este dominantă este ales un câmp de reprezentare şi acţiune pe care
persoana afectată poate restabili relativ bine controlul pierdut asu pra trăirii și comportamentului
său.
Exemple :
Dacă în anorexie comportamentul alimentar este ales drept câmp de reprezentări al unei traume de

11 din 31
relaţie, atunci pe baza controlului ingestiei de hrană se poate ajunge la un control minim, cel puţin simbolic, şi
asupra experienţei traumatice.
Dacă schema de deziluzionare este foarte pronunţată, atunci se poa te ajunge, în psihoze, la o deviere
mai mult sau mai puţin amplă de la realitate şi/sau la deformarea ei.
La tulburările compulsive, controlul schemei traumatice trebuie căutat pe terenul comportamentului.
Explicații sunt următoarele:
„Alegerea" simptomului este multiplu determinată, aşa cum a de scris-o Freud pentru
simptomul nevrotic.
Ea este determinată pe de o parte de schema traumei, și astfel, și de daturile istorice
concrete ale situației traumatice, pe de altă parte de resursele personalităţii, potențialul ei de
control şi sentimentul individual de securitate. La fel ca şi la jocul repetitiv al copiilor
traumatizaţi, experiența traumatică este repetată în formă vizibilă și astfel este ținută sub
control. Premisa pentru aceasta este găsirea unui ,câmp" care să ofere spaţiu egal pentru cele
două tendințe: experienţa traumatică înmagazinată în schema traumatică, pe de o parte, și
măsurile compensatorii care promit securitate, pe de alta.
Putem diferenţia, din punct de vedere terminologic, între „câmpul de acţiune" minim
controlat, care este căutat mai degrabă la o zdruncina re traumatică a principiului pragmatic al
realității, şi un „câmp de expresie", care este necesar mai curând pentru restituirea principiului
comunicativ al realităţii.
Tulburările psihosomatice de tipul „maladie de exprimare" (în sensul lui von Uexküll)
pot să fie cercetate pe baza acestei euristici, în măsura în care în etiologia și patogeneza lor
intervin experiențe traumatice.
O reprezentare grafică a dinamicii traumei, ca sistem vectorial al unor forțe opuse, cu
simptomul ca punct central al sistemului (diagonală în paralelogramul forţelor), poate fi explicată,
pe baza unui exemplu de caz, vezi Doamna L. dintr-un capitol următor.

4.4.3. Cercetare idiografică a desfășurărilor traumatice ale procesului

Situaţia traumatică, reacţia și procesul, cu interacţiunea lor între schema traumatică și

măsurile compensatorii, pot să fie cercetate:
 nomotetic: comparativ interindividual, în intenţia de a fixa legităţi generale ale
elaborării traumei.
 idiografic: studiul minuțios al cazurilor individuale şi al destinelor individuale.
Pentru studiul decursului tratamentului pacientelor şi pacienţilor traumatizaţi este adecvat un proces
idiografic de cercetare, aşa-numitul „model dialectic de transformare" (MDT) pentru psihanaliză şi
psihoterapie (Fischer, 1989, 1996,), explicitat într-un manual pentru această procedură (Fischer, 1998),
care conţine indicaţii pentru analiza proceselor traumatice şi a influenței lor terapeutice.
În continuare se explică enunţurile anterioare despre dinarnica procesului traumatic pe baza
tratamentului psihanalitic al unui student la pedagogie de 30 de ani, domnul P. Aici vor fi ataşate și con-
siderațiile despre „operaţiunile de control şi modificarea structurală în procesul traumatic" din
secţiunea următoare. O prezentare detaliată a cazului şi desfăşurării tratamentului se află la Fischer
(1996b, 145 și urm.). Aici vor fi redate numai cele mai importante informaţii.

Între 14 și 27 de ani, domnul P. a fost sever dependent de alcool, apoi a urmat o cură de dezintoxicare; de
atunci se menținuse departe de alcool, fără a se schimba însă tulburarea de personalitate care a dus la această
dependență. La 24 de ani a avut o tentativă serioasă de suicid, otrăvindu-se cu medicamente — a fost găsit de
mama sa „în ultima clipă".
Reconstruirea istoricului vieții, care a fost posibilă în de cursul analizei, a adus la lumină, printre altele, o
trauma multigenerațională de separare și pierdere. Mama domnului P. își pierduse mama la 3 ani, prin moartea aces -
teia, deci într-un moment în care fetița se afla într-o prima fază de desprindere și separare de mamă. Părintele
care i-a mai rămas, tatăl, a putut compensa numai in suficient pierderea mamei. Nu au existat „mame substitutive".
Este evident că mama avea dificultăți în a face față corespunzător eforturilor de separare ale copiilor ei.
Schema traumacompensatorie care s-a dezvoltat ca reacție la pierderea părintelui era, aparent, evitarea pe cât
se poate totală a separărilor și tendințelor de separare sau paralizarea acestora. „Despărțirea de mamă şi
independența înseamnă «moartea»" — se pare că ea a transmis în mod inconștient copiilor acest „mesaj
traumapreventiv". Nu numai fiul a răspuns la tendințele de independență cu suicid și acel „suicid în rate" care este
alcoolismul. Și o soră a pacientului a avut o tentativă de sinucidere, după ce, măritându-se, se mutase într-un oraș

12 din 31
apropiat.
Legătura strânsă cu mama, care neagă autonomia, a căpătat pentru domnul P. de-a lungul timpului
proporțiile unei traume relaționale.
„Tema situațională traumatică centrală" era experienţa de a fi într-o anumită măsură prins într-o relatie de
dependență, care este nesatisfăcătoare intern, frustrantă şi dominatoare. Mânia care se naște cu timpul nu se poate
manifesta în tendințele de separare normale, cores punzătoare vârstei, care necesită o forma de agresivitate ce
favorizează dezvoltarea. Ea se îndrepta fie în mod exploziv împotriva propriului Sine, atunci când sim țea
tendințe de separare („separarea înseamnă moarte"), fie împotriva obiectului de legătură, reprezentanţa mamei, atunci
când predomina mânia din cauza legăturii negative pe care domnul P. o resimțise ca pe o tutelă constantă. În centrul
experienței traumatice stătea deci o schema relațională negativă, îngustată simbiotic între parteneri care nu se
separă cu adevărat, dar care nici nu pot fi cu adevărat împreună.
Contraschema compensatorie, contraschița pe care domnul P. a elaborat-o în cursul vieţii sale era
direcţionată, dimpotrivă, pe lipsa de legătură și „mişcarea liberă".
Din această opoziţie dintre schema relaţională traumatică şi din contraschi ța compensatorie a rezultat un
script relațional clivat și contradictoriu în sine pe care domnul P. l-a pus în scenă cu numeroasele partenere pe care
le schimba. După primele „săptămâni de miere", în relație se instală foarte repede „clinciul relațional" (conform
domnului P.) insuportabil al schemei traumatice îngustate simbiotic. Dom nul P. protesta acum atât de aprig și de
excesiv față de pretinsa tutelare din partea respectivei sale partenere, până ce aceasta punea capăt relației și „îi dădea
papucii". Pasul de a ieși el însuși din relaţie nu l-a încercat însă niciodată, căci acesta ar fi mobilizat acele angoase ale
schemei traumatice care erau ţinute sub control prin anga jamentele sale relaționale exterioare. Opoziția dinamică
din schema traumei și schema compensatorie a dus deci la un model relațional clivat: fie a suferi din cauza
apropierii sufocante a unei relații de „punere sub interdicție", fie a trebui să provoa ce prin îndărătnicie pasivă o
separare.

13 din 31
 Explicații:
Cele mai importante stări de trăiri sau dispoziţii ale unei personalități se formează în procesul
traumatic prin opoziţia dintre schema traumei (și generalizării sale în schema de deziluzionare) pe de o
parte, şi schema compensatorie, pe de altă parte. Pe baza acestei balanţe dinamice se dezvoltă cu timpul
diferite stări de trăiri sau dispoziţii tipice pentru personalitate, care pot căpăta denumiri caracteristice
concise și care pot fi prevăzute cu cifre, aici de la 1 pânâ la 7. Aceste stări de trăiri se pot ordona
conform dependenței lor intime într-o diagramă de sistem, ca în figura următoare.
În procesul traumatic ia fiinţă o dependenţă strictă între trăiri, care abia mai lasă unele grade de
libertate, astfel că cel în cauză se mişcă într-un sistem relativ închis de posibilităţi de trăire și
comportament. Tensiunea în sistem, structura dinamică apare între stările de experiență 6 şi 7.
Starea 6 este în această diagramă starea ideală sau dorită, care corespunde schemei
traumacompensatorii. Aici domnul P. se descrie pe sine ca „viril, sigur de sine și capabil de relaţii". În
cea mai mare opoziţie față de starea ideală se află „starea de oroare 7", „disperat, se dispreţuieşte pe
sine, vede totul în negru", care reiese din schema traumei în modalitatea sa intruzivă. Aici există
pericolul ca domnul P. să fie copleşit de afectele negative și ca agresivitatea și ura, care erau legate şi
zăgăzuite în schema relaţională îngustată simbiotic, să se întoarcă asupra propriei persoane, ca în
încercarea sa de suicid.
Operaţiunile de control care stau la baza sistemului stărilor de trăire şi asigură balanța dinamică
a acestuia, ca și operaţiunile de control în interiorul unei singure trăiri sunt menite a evita temuta stare 7
de a se apropia de starea ideală 6.
„Teoria traumaetiologică" în schema compensatorie ar putea suna astfel, în forma unui
dialog intern: „Dependenţa prea puternică de mama ta şi confruntarea constantă cu ea te-au cufundat tot
mai tare în disperare și dispreţ de tine însuți." Din etiologie decurge componenta preventivă a
schemei, cam aşa: „Sileşte-te deci să eviţi relațiile care amintesc fie şi foarte puţin de acest model
relațional traumatic. Numai astfel îți poţi atinge scopul de a fi viril, de a fi «bărbat» și sigur de tine."
Această contraschiță care echilibrează compensator experiența traumatică este transpusă acum în
diferitele stări în mod specific. Pentru o mai bună întelegere a acestor cogniții subtile reglatoare vom
prezenta în cele ce urmează o descriere amănunțită a acestor stări de trăiri, așa cum reies ele dintr-o
„analiză de configurație" după Horowitz (1979) a domnului P. (vezi Fischer, 1996, 183-184):

Starea de trăire 1, sportiv, ascetic, jovial, forţat viril, pseudosigur de sine, colegial, neglijent, exagerat de
nepăsător, energic etc. Această stare de trăire se apropie relativ mult de starea ideală a schemei com pensatorii.
Totuși ea este separată printr-o barieră de starea ideală 6, bariera prezen tată în figura 6 ca fâşie de graniţă, care
separă unele de altele stările 6 și 1 și care simbolizează în sine trăirea traumatică de discrepanță. Discrepanța
trăită se exprimă în virilitatea și suveranitatea forţate, pe care le demonstrează în exterior dom nul P. în starea de
trăire 1, în care o analiză mai exactă arată că el trebuie să lupte împotriva îndoielilor subliminale de sine, care
provin la rândul lor din experienţa traumatică.
Dacă aceste îndoieli de sine se întăresc, domnul P. ajunge în starea de trăire 2a, autoacuzator, dornic de a fi
condus, în care se află în cea mai mare parte a timpului, când are de-a face cu figuri autoritare, de exemplu, în
relațiile de serviciu sau în relațiile private, atunci când le manipulează pe partenerele sale să intre în rolul auto ritar
pentru un timp mai lung sau mai scurt.
Trecerea de la starea 2 la 4 are loc atunci când domnul P. resimte relația ca fiind prea restrictivă. El protestează
fie cu reproșuri și plângeri, fie cu îndărătnicie pasivă față de această tutelă atât de mult și de aprig, încât după
câtva timp se ajunge la ruperea relației.
În starea de trăire 5, care urmează după separare, el îşi descrie starea afectivă și dispoziţională ca „total
indiferentă" — după sentimentul de triumf de la început. Operaţiunea de control constă aici într-o blocadă
afectivă. Dacă domnul P. experimentează acum relații sociale de susținere, el poate să se întoarcă la dispoziția
relativ echilibrată a stării de trăire 1. Dacă însă lipseşte contactul social și el se întoarce asupra sa, atunci cade într-o
stare cu dispoziție de bază depresivă, în care se retrage paralizat, este incapabil de decizie și de activitate şi se acuză
constant pe sine însuși (starea de trăire 3). Această state of mind este dominată de autoreproşurj si plângeri de sine,
alternând cu consumul compulsiv de dulciuri — o repetare atât a strânsei experienţe relaţionale ne gative, cât şi a
criticii constante şi a „deziluzionării" traumatice a dorinţelor sale de independenţă, de data aceasta desigur pe „scena unui
dialog interior".
De la starea 3 domnul P. se poate muta înapoi la starea 2a, atunci când există persoane autoritare care îl
susțin din exterior sau când se ivește posibilitatea unei noi relaţii, care însă va traversa mai devreme sau mai târziu
trecerea 2-4-5. Pentru o analiză detaliată a stărilor de trăire în legătură cu fundalul istoricului de viaţă al pacientului, se poate
compara cu prezentarea desfășurării analizei și transformării terapeutice a stărilor de trăire de-a lungul tratamentului
psihanalitic (Fischer, 1996, pp. 194 şi urm.).

14 din 31
 Figura 7 corespunde unei scheme a lui Horowitz (1979), aplicată în cazul domnului P. (Fischer,
1996, 194). Este vorba despre o reconstruire a operaţiunilor de control care leagă între ele din punct de
vedere metodic psihologia cognitivă și psihodinamica. Combinaţia de psihodinamică și psihologie
cognitivă nu s-a adeverit numai la studiul de caz al domnului P., ci formează, la modul general, baza
pentru reconstrucţia desfăşurărilor proceselor traumatice.
Categoriile A pană la G la marginea stângă a diagramei formează rasterul categorial, cu
ajutorul căruia putem cerceta balanța dinamică dintre schema traumei şi schema
traumacompensatorie în procesul traumatic.

Categoria A cuprinde evenimente, acțiuni şi amintiri active. Aici există pericolul fie să apară
amintiri despre traumă, fie să se realizeze acțiuni care intră în conflict cu consecințele din experiența
traumatică ce 1-a tras pe pacient din schema compensa torie. Domnul P. nu are voie, în mod inconștient,
să se separe de mama lui. Munca pentru studiul pe care ar fi dorit să o stăpânească suferă aparent acest
tabu al acțunii active, în măsura în care ea duce la autodeterminare şi desprindere interioară de mamă —
un efect secundar foarte probabil al unui examen reușit.
Categoria B cuprinde reprezentări, fantasme şi planuri, mai ales dorința de a fi răsfățat în mod
pasiv şi de a rămâne dependent de mamă, timp în care tendința de a lucra pentru studiul său și de a-1
termina intra în conflict cu elemente din această poziție pasivă și se ciocnește din nou cu preceptul
schemei compensatorii — independență și autonomie.
O astfel de opoziție între cogniții din categoriile B și D conduce la reacția emoțională C şi îl determină
la operţiuni de control E care să-l scoată din acea paralizie F, care caracterizează starea de trăire 3, în care
subiectul „se chinuie singur și retras".
Categoria G descrie schema relaţională originară, care a fost deplasată între timp la domnul P. în
dialogul interior: o parte a Sinelui îi reproşează celeilalte că are singur grijă de el şi este adictiv. Astfel,
domnul P. petrece multe ore pe zi citind ziarul şi mâncând dulciuri în fotoliu şi în acelaşi timp plângându-se de
„lenea" sa.
Categoria E apare datorită faptului că, pe termen lung, această stare poate deveni
insuportabilă, deci este necesară o operaţiune de control, în căutarea de ajutor şi deci trecerea în starea de
trăire 2a, cu plângeri de sine, şi cu dorinţa de a fi condus.
Şi căutarea de ajutor (categoria A) ajunge în clivajul între dorinţa pasivă de legătură şi imperativul
compensator de autonomie. Acest clivaj duce la conflict cu atitudinea "bărbaţii acţionează independent". Din
acest clivaj ia naştere reacţia emoţională de frică şi ruşine de dorinţele de dependenţă, pe care o poate declanşa o
operaţiune de control (categoria E), care aduce cu sine o schimbare de stare de la 2a la 4. Operaţiunea de control
cognitiv este realizată aici cu "evită să-ţi percepi dorinţe de dependenţă şi fii atent la modul în care partenerul te
face dependent/te dăscăleşte". Aici, la trecerea de la 2 la 4, se ajunge la o inversare caracteristică de poziţii în
schema relaţională. Dacă în 2 Sinele era definit mai întâi ca un caz problemă , iar ceilalţi erau critici sau oameni
de ajutor, acum această situaţie se inversează: domnul P. devine mai curând critic şi revendicativ, acuzându-l pe
cel pârât de despotism şi tendinţă de stăvilire şi de luare sub tutelă. Astfel, starea de trăire 4 are următoarea
structură internă: declaraţia "fii atent la tutelare" este stimulul de plecare (categoria A) al acestui lanţ
comportamental. "Observarea" unei tutele permanente cade acum pe un teren fertil: "confirmat" în aşteptările
sale negative, el ajunge la o "mânie îndreptăţită", ceea ce se ciocneşte cu o încercare de a se stăpâni şi tempera,
deci cu evitarea unor izbucniri prea brutale de mânie, şi creează o stare dispoziţională de irascibilitate plină de
reproş şi de mânie mereu reprimată, caracteristică stării de dispoziţie acuzator şi îndărătnic. Şi aici se cere,
pentru mai mult sau mai puţin timp, o operaţiune de control, care se poate descrie cu "numai despărţirea
eliberează". Ea duce la starea de trăire 5, cu sentimentul de triumf la început şi o atitudine de control destul de
complex motivată, care face ca sentimentul de triunf iniţial să nu fie savurat cu adevărat, ca mai degrabă să ia
fiinţă o modulare afectivă care îl lasă pe pacient indiferent şi gol pe dinăuntru, în dispoziţia caracteristică a stării
de trăire 5 (total indiferent).

Cele mai importante dintre stările lor de trăire şi de dispoziţie le descriu frecvent pacienţii cu
modificări de structură traumatogene chiar în primele discuţii. Se cere oricum puţin exerciţiu pentru a
putea realiza printr-o „analiză de configuraţie" şi prin „modelul dialec tic al modificării" o analiză
precisă a stărilor de dispoziţie şi a operaţiunilor de control specifice personalităţii pe fundalul
istoricului lor de viaţă şi experienţelor lor traumatice. Prin sistemul Koln de documentare pentru
psihoterapie (KODOPS, Fischer şi Schmeiβer, 1997) există de curând un program software care
facilitează o privire de ansamblu asupra unui material cazuistic complex şi care poate fi folo sit şi
pentru documentare în ceea ce priveşte propriile cazuri în practica psihoterapeutică.
15 din 31
16 din 31
 4.4.4. Operaţiuni de control şi modificări structurale în procesul traumatic

Anterior au fost dezvoltate concepte ca ,schemă traumatică", „schemă traumacompensatorie"

etc., cu ajutorul cărora se poate cerceta dinamica procesului traumatic. Aceste operaţiuni dinamice
conduc cu timpul la modificări structurale, care vor fi clarificate în această secţiune. Şi ele decurg din
scopul de a trăi cu experienţa traumatică şi de a se adapta complexului de experienţă traumatică nestăpânit
în interior şi aparent „de nevindecat".
Anterioar, s-a făcut distincţie în cazul domnului P. între operaţiunile de control în interiorul unor
stări de trăire individuale şi acele operaţiuni care ghidează trecerea de la o stare de experienţă la alta. Cele
din urmă vor fi analizate, dat fiind că ele pot contribui într-o măsură deosebită la o modificare a
structurii şi integrării personalităţii.
În interiorul diferitelor stări de trăire intervine un conflict specific între schema compensatorie şi
experienţa traumatică. Acesta declanşează o reacţie emotională care este identică cu dispoziţia din starea
de trăire. Operaţiunile de control care duc de la o stare dispoziţională la alta eliberează aparent de
această trăire conflictuală împovărătoare, dat fiind că ele aduc o bruscă „schimbare de scenă" şi cu ea o
stare modificată a dispoziţiei.
Un exemplu la domnul P. este trecerea de la starea 2a "dependenţă învăţată" în „starea de
protest" 4. O astfel de „schimbare de scenă" poate fi atât de radicală, încât un observator exterior
poate căpăta impresia că are de-a face cu o altă personalitate. Dar mulţi pacienţi, ca, de exemplu,
domnul P., nu-şi amintesc în noua stare (de exemplu, în starea de protest 4) de starea anterioară 2a.
Aceasta duce la o incoerenţă a organizării personalitâtii, la o modificare structurală a sistemului
central organizator Eu–Sine, aşa cum este considerată, de exemplu, ca fiind caracteristică pentru
tulburarea borderline. În aceste cazuri nu mai există un concept de Sine unitar, care să depăşească
starea, pornind de la care ar putea fi judecate drept contradictorii modelele de trăire şi comportament
specifice stării. In extremis, se pot întâlni stări de trăire strict disociate unele de altele, care se
autonomizează în personalităţi parţiale. Această formă de organizare corespunde atunci unei
„personalităţi multiple" în terminologia diagnostică a DSM III, desemnată în DSM IV ca „tulburare
disociativă de identitate".
Se pot compara stările diferite de trăire sau dispoziţie ale unei personalităţi sever traumatizate cu
o scenă rotativă (modelul scenei rotative). Cei care lucrează terapeutic cu personalităţi disociate se simt din
când în când ca la o reprezentaţie teatrală, în care — dacă se poate pe întuneric — scena se roteşte. Dacă
se aprinde din nou lumina, spectatoarea priveşte un „peisaj" total schimbat. Apare un alt decor, uneori
chiar şi actriţele sunt altele. Ne frecăm uimiţi la ochi şi avem nevoie de un timp mai lung pentru a ne
obişnui cu lumina şi cu situaţia totalmente schimbată.
Rotaţia scenei se realizează printr-un mecanism invizibil în exterior şi este planificată şi
ordonată de regizor. Ea corespunde acelei operaţiuni de control care ghidează trecerea de la o stare de
trăire la alta. Desigur că pacientul este el însuşi regizorul care „ordonează" rotirea. El este şi autorul
scenariului sau „script-ului" care prevede un schimb de culise în această clipă. El nu este totuşi conştient
de faptul că este autorul acestei operaţiuni. Căci schimbarea de scenă are loc mai curând împinsă de
angoasă şi „automat" din necesitatea de a evita întoarcerea experienţei traumatice şi de a îndeplini
imperativul schemei compensatorii.
Explicaţii asupra acestor relaţii pe baza unui studiu ideografic al domnului P.
Starea de trăire 2 „aminteşte" pe termen lung de strâmtoarea, umilirea şi mâhnirea insuportabilă
din schema relaţională traumatică. Dimpotrivă, în starea 4, el nu numai că a evitat apropierea periculoasă,
ci 1-a pus pe celălalt, partenerul său de relaţie şi criticul său de mai înainte, în poziţia slabă, devalorizată şi
neajutorat de dependenţă. Această inversare de roluri îndeplineşte imperativul schemei compensatorii
într-un mod ideal şi despovărează de experienţa traumatică, totuşi nu pe termen lung.
Astfel, se pune întrebarea: o asemenea interpretare până la capăt a scenariului traumatic prin
diverse scene ale dramei, prin intermediul diferitelor rotiri ale scenei, nu are un efect despovărător
durabil, deci un efect terapeutic sau corector? Domnul P. a trait în viaţa sa deja frecvent o despovărare
trecătoare prin separări provocate. Aceste "înscenări" nu au îmbunătăţit totuşi starea sa, ci, treptat, i-au
mai şi înrăutăţit-o. Abia în timpul tratamentului psihanalitic de doi ani s-a ajuns la o schimbare pozitivă
durabilă, după ce diferitele faţete ale schemei relaţionale traumatice şi scenariul traumacompensator au
17 din 31
fost înscenate şi elaborate în relaţia psihanalitică de transfer.
Se prezintă unele probleme fascinante de cercetare în privinţa formării structurii în procesul
traumatic. În teoria sa despre „refulare", Freud a emis ipoteza că procesele de apărare inconştiente se
instalează atunci când intervin amintiri care invocă, chiar şi foarte puţin, experienţa traumatică. Angoasa
iniţial traumatic copleşitoare poate fi acum transformată în „angoasă-semnal", care pune în mişcare
procese de apărare inconştiente. Eul, instanţa organizatoare centrală care activează apărarea, este după
Freud „clivată în procesul de apărare" într-o parte tot inconştientă, care realizează apărarea şi activează
mecanismele de apărare ale Eului şi o a doua parte, care înregistrează conştient rezultatele apărării.
Partea inconştientă corespunde în imaginea scenei rotative regizorului, care asigură ca scena să fie
schimbată, ca şi autorului care a scris piesa („drama traumei"). Apărarea traumei are loc în mod
inconştient şi totuşi intenţional.
Wakefield (1992) a arătat că structura formării conceptuale freudiene oferă soluţii care pot fi
exemplare pentru unele probleme actuale ale psihologiei cognitive, astfel, de exemplu, pentru
chestiunea reprezentării conştiente a schemelor şi prelucrării extraconştiente a informaţiei.
Analog conceptiei lui Freud, schema traumacompensatorie ar trebui să opereze mai ales
"inconştient". Dacă aceasta ar fi pusă cu atenţie conştientâ, am fi atenţi în acelaşi timp la adversarul ei, la
schema traumatică, şi astfel scopul real al apărării compensatorii ar fi ratat. Părem deci capabili să ne
dirijăm atenţia în mod extraconştient, dar foarte ţintit. Cercetarea mereu mai exacta a acestor mişcări ale
atenţiei noastre ar putea să treacă prăpastia care există între conceptul psihanalitic de "inconştient" şi cel de
„prelucrare inconştientă" sau "extraconştientâ a informaţiei" din psihologia cognitivă (cf. Shevrin,
1992, 324).
Şi modelul cercului situaţional cu interactiunea sa între "observaţie" şi "acţiune" poate fi aici de
ajutor. El prevede mai multe niveluri meta-cognitive ale „observaţiei". Pot să observ ceva, dar la fel de
bine pot să nu remarc faptul că-l observ. Aceste niveluri superioare autoreflexive ale percepţiei
structurează conceptul nostru dezvoltat de sine. Dacă acesta este consistent în sine pe diferite niveluri si
metaniveluri, atunci observ că percep, că observ şi acţionez şi pot să fac legătura între aceasta şi conceptul
meu extins de sine şi înţelegerea mea de sine şi de situaţie.
Într-un astfel de model articulat „vertical" al percepţiei de sine constă posibilitatea unei separări
a nivelurilor. Schema traumei şi schema compensatorie pot să fie separate de nivelurile ,superioare" ale
percepţiei de sine, totuşi ele pot să rămană active pe o treaptă de organizare social-cognitivă
„inferioară". „Cercul situaţional" se retransformă atunci partial intr-un „cerc funcţional", care nu are, ce-i
drept, deplinătatea proceselor comportamentale dirijate de reflexe, ci reprezintă o variantă deficitară
tocmai a cercului situaţional.
Psihanalistul şi cercetătorul cognitiv George S. Klein a descris modalitatea de acţiune a unor
astfel de scheme disociate de (mai înalt organizată) autoreferire. Ele sunt supuse acelor tendinţe de
repetiţie ale asimilării recognitive şi reproductive care conduc, după Piaget, chiar şi in condiţii de
normalitate activitatea senzorială şi motrice a unei scheme. Autocorijarea — acomodarea, in
terminologia lui Piaget — unei scheme relaţionale disociate rămâne totuşi exclusă atât timp cât
subiectul neagă propria participare la contextul acţiunii. Numai suspendarea acestei negaţii ar face
posibilă autocorijarea şi deci o nouă constelaţie a experienţei de sine şi de lume. Klein o formulează
foarte pregnant: „A accepta realitatea înseamnă să o faci să fie relaţionată de sine (self-related)" (1976,
296). Dacă posibilitatea de acomodare a schemei este totodată despărţită de autoreferire, atunci schema
interpersonală inconştientă include în continuare constelaţii de mediu pe baza asemănării cu situaţia
traumatică. Această asimilare fără considerare autocorectivă a diferenţelor transformă „asemănarea" în
„identitate perceptivă" (Freud).
Klein indică scheme care suferă refularea şi sunt disociate de autoreferire (pe nivelurile
superioare ale metacogniţiei) şi ca scheme fracţionate. Modul de funcţionare a schemelor fracţionate se
distinge, după acest cercetător, prin următoarele trei caracteristici:
· Schema functionează ca un cod, adică circumstanţele şi evenimentele exterioa re sunt
descifrate şi concepute în termeni de asemănare cu schema (asimilare recog nitivă).
· Schema fracţionată funcţionează ca o structură de explorare şi cercetare a me diului
(scanning and searching structure). În această ultimă funcţie părţile din schemă care
împlinesc dorinţe caută să fie hrănite cu stimuli (stimulus nutriment) în sensul asimilării
reproductive după principiul că toate tensiunile interne caută o descărcare motrice
18 din 31
 adecvată. Dat fiind că ea nu mai este legată de schema Sinelui, schema fracţionată caută
mereu "susţinere" sau o origine percepută în lumea exte rioară, cam aşa cum domnul P.
îşi învinuieşte partenerele că doresc să-1 tuteleze şi să-1 domine.
· Schema fracţionată funcţionează ca un substitut ascuns, adică un simbol, la care
acţiunile nu se referă la un semn expres, ci la reproducerea prototipului sche mei.
Expresia simbolică este singurul mijloc de a traduce schema în comporta ment, care nu
provoacă acea inhibiţie ce s-ar instala prin înţelegerea conştientă. Astfel întreaga
complexitate a unei scheme relaţionale este acţionată în afară", dar nu înţeleasă, şi
reprezentarea cognitivă pe care o primeşte este dezvoltată pe nivelul formaţiunii substitutive
fantasmatice, ca „identitate simbolică, deghizată" (Klein, 1976, 297).
Schema fracţionată (a relaţiei) şi-a pierdut deci reprezentanţa cogni tivă. Ea nu capătă
totala atenţie a subiectului. Ca şi orice altă schemă cognitivă şi afectivă, ea se reproduce
totuşi în contact cu mediul său prin asimilare reproductivă şi o identificare ce înlocuieşte
acum asemănarea prin egalitate. Acesta este, de exemplu, cazul atunci când dom nul P. luptă
împotriva tutelării din partea prietenelor lui într-un mod care nu-i plăcuse la mama lui.
Prietenele nu sunt aici asemănătoare cu mama, ci, atunci când această stare de trăire şi schema
relaţională care ţine de ea sunt active, prietena este identică cu mama. Schema traumei este dez-
diferenţiată. Ea acţionează ca o „gaură neagră", care atrage la sine toate informaţiile.
Pierderea raportului cu subiectul face ca schemele fracţionate defor mate traumatic să
fie în acelaşi timp rezistente la acomodare. Astfel, Sinele nu poate să înveţe din experienţa
disociată şi din reînscenarea ei în schema traumei, şi anume exact în măsura în care îi
rămâne inconştientă propria participare la reproducerea schemei.
În timp ce în procesul traumatic experienţa traumatică originară este prezentată prin
intermediul diferitelor stări de trăire în scenele şi ima ginile scenei rotative, instanta Eu-Sine,
organizator în realitate al succesiunii scenelor şi autor al scenariului, rămâne ascunsă de sine
şi de alţii în această activitate.
George Klein vorbeşte aici de repetare pasivă, dat fiind că subiectul traumatizat este activ ca
regizor al repetiţiilor sale, dar nu este conştient de această activitate. Regizorul neagă
activitatea sa de regie, şi astfel dispar ajutoarele care pot oferi o elaborare conştientă a
experienţei traumatice şi învăţarea conştientă. Dat fiind că disocierea schemelor rela ţionale
fracţionate stânjeneşte învăţarea din experienţă" (Bion, 1962), această disociere trebuie să fie
mai întâi revizuită. Apoi se poate relua lucrul pe schema relaţională propriu-zisă, în condiţii
îmbunătăţite, deci încercarea de a mai duce situaţia traumatică totuşi spre o concluzie re lativă.
Klein opune acest proces, ca repetare activă, repetării pasive sau compulsiei la repetitie la
Freud. Se poate ca repetiţia să nu acţioneze mai întâi terapeutic, dat fiind că prezintă, cel puţin
parţial, reacţii de necesitate la experienţa traumatică nestăpânită nici inainte şi nici după.
Elemente din această experienţă traumatică, prelucrate de schema compensatorie, sunt, ce-i drept,
înscenate în diferitele stări de trăire în par te. Sistemul de stări de trăire în întregul său este
totuşi menit să evite coincidenţa diferiţilor factori ai experienţei traumatice. Aceştia sunt
repartizaţi pe parcursul diverselor scene mai curând după modelul sce nei rotative. Acest
principiu orizontal al „descompunerii" experienţei traumatice globale în scene individuale, cât se
poate de separate unele de altele şi ,,secţiuni ale scenei rotative" este unul dintre principiile de
control care îi permite celui afectat să se adapteze la experienţa traumatică, să trăias că cu ea,
să o ţină sub control şi să o şi „abreacţioneze" până într-un anumit grad, în sensul unei repetări
pasive, şi nu active.
În procesul traumatic putem diferenţia între principii şi operaţiuni de control verticale
şi orizontale (tabelul 9).

Tabelul 9: Privire de ansamblu asupra operaţiunilor de control

Operaţiuni de control
Verticale Orizontale
• negarea autoreferirii („refulare") • negarea succesiunii scenelor
• schema fracţionată • script fracţionat
• nici o observare a observaţiei şi acţiunii • states of mind (stări de trăire)

19 din 31
 Acţiunea conjugată a acestora produce modificarea structurală şi organizarea internă,
acea adaptare la traumă care îi permite celui afectat să trăiască cu experienţa trauma tică
neelaborată.
Disocierea „verticală" a schemelor relaţionale, mai ales a componen tei Sinelui în schema
relaţională, a fost cercetată de Freud în teoria re fulării. Opoziţia între angoasa traumatică şi
apărarea compensatorie capătă un caracter automat, unde se pierde autoreferirea acţiunii.
Sinele nu se mai poate vedea pe sine ca autor al acţiunilor sale de control. Acestea se petrec
dirijate de angoasă şi inconştient în aceeaşi măsură, în care experienţa traumatică nu mai
poate fi reamintită. Căci o intervenţie conştientă, direcţionată de atenţie a refulării ca „uitare
intenţionată" şi-ar duce până la absurd scopul. Dacă vor interveni în mod con ştient împotriva
amintirii, procesele de apărare verticale vor aminti î ntotdeauna de experienţa traumatică
împotriva căreia se apără, care este evitată.
Şi operaţiunile orizontale de control sunt clivate de autoreferirea con ştientă a subiectului.
Ele vizează descompunerea modelului experien ţei situaţiei traumatice în segmente
individuale, dozate astfel încât să fie suportabile. În locul disocierii verticale a subiectului se
ajunge astfel la una orizontală. Aceasta este urmarea experienţelor traumatice, elaborate pentru
prima oară de Pierre Janet şi pe care o regăsim astăzi la diferite consecinţe pe termen lung, mai
ales în tulburările disociative.

Disocierea identităţii.
Disocierilor orizontale şi verticale ale sistemu lui Eu–Sine le corespund diferitele
operaţiuni de control în procesul traumatic. Din punct de vedere terminologic, denumim
schemă (relaţională) fracţionată o schemă afectată de disocierea verticală. Rezultatul disocierii
orizontale sunt diferitele stări de dispoziţie sau stări de trăire. Ele se leagă pe de o parte de trăirea
copleşitoare a situaţiei traumatice şi, pe de altă parte se bazează, din punct de vedere al teoriei
controlului, pe fracţionarea unui script. Putem să desemnăm deci stările de trăire şi ca fragmente de
script. Mecanismul de control al fracţionării corespunde unei rotiri a scenei.
Această operaţiune de control serveşte scopului de a izola unele de altele diferitele scene ale
script-ului şi mai ales de a acoperi fragmentele apropiate de traumă ale script-ului prin fragmente
compensatorii. Astfel, domnul P. poate uita sau nega în starea de trăire 4 fragmentul de script 2,
cooperarea lui cu autorităţile şi dependenţa lui de ele. Inconştient, scos în afara percepţiei de sine, nu
este aici rolul său de „critic nemilos" al partenerului său cândva superior, care-1 „tutela". Este clivată de
conştiinţă mai ales legătura cu întregul scenariu: circumstanţa că scena fragmentată este parte integrantă
dintr-un scenariu cuprinzator şi este urmarea unei anumite indicaţii de regie. În interiorul unui
„fragment de script" sau unei „stări de trăire" avem de-a face din nou cu scheme relaţionale diferit
figurate. În fragmentul de script al stării de trăire 4 schema relaţională fracţionată fie este activă selectiv
„recognitiv", adică toate semnele comportamentului dominant al partenerei sunt interpretate în mod
selectiv ca „tutelare", fie — în completarea acestei operaţiuni — partenera este împinsă în mod activ în
poziţia dominantă în relaţie.
Schemele relaţionale suferă o deformare selectivă, specifică stării şi sunt scindate de
autoreferirea metacognitivă în măsură variată şi constelaţii calitativ diferite. La schemele fracţionate
orizontal, personalitatea poate observa consecinţele comportamentului ei. Scindată sau întreruptă este
totuşi funcţia metacognitivă a unei "observaţii" a propriei ,,acţiuni". În cazul prelucrării selective a
percepţiilor, a unei asimilări recognitive fracţionate a situaţiei relaţionale, este perturbată observarea
observaţiei, în timp ce la manipularea activă a partenerului de relaţie este perturbată observarea acţiunii.
Prin această diferenţiere ajungem la o descriere fenomenologică a ceea ce este desemnat din
punctul de vedere topic al metapsihologiei psihanalitice, întru câtva globalist, drept „inconştient". O
regulă de fier pentru această reconstrucţie — ţinând de psihologia cognitivă — a procesării inconştiente
a informaţiei în procesul traumatic ar putea suna: "inconştientul" este ceea ce ştiu, dar despre care nu ştiu
cât ştiu sau, din punct de vedere al sferei efectorii a cercului situaţional: „inconştientul" corespunde
acelor acţiuni despre care ştiu fără să iau la cunoştinţă faptul că ştiu despre ele.
Analiza procesului traumatic cere un studiu calitativ amănunţit al organizării personalităţii şi o
elaborare a trăirilor personalităţilor traumatizate. Stările de trăire exemplificate în cazul domnului P.
pot desigur să fie foarte diferite în funcţie de indivizi şi legătura lor formală între altele poate varia
20 din 31
puternic, corespunzător trebuinţei de fracţionare a scenariului traumatic.
În unele cazuri, mai ales la traumatizarea extremă şi la o tendinţă spre disociere care deja există
în personalitate, tendinţa spre fragmentare orizontală poate fi atât de pronunţată, încât chiar identitatea
personală suferă o fragmentare. Schema traumacompensatorie acţionează în sensul unei clivări a
continuităţii spaţiale şi temporale a experienţei de sine. Pentru controlul experienţei traumatice aici este
de importanţă existenţială ca reprezentarea de sine dezvoltată compensator (A) să nu mai ştie sau să nu
mai vrea să ştie literalmente nimic despre Sinele situaţiei traumatice (B). La această radicală fracţionare
care se întâIneşte la personalităţile multiple, dar poate şi în stările de fragmentare ale schizofreniei, este
vorba despre variante extreme ale acelei fragmentări a script-ului pe care o putem observa în domeniul
mediu al proceselor traumatice.
Printre factorii care pot influenţa gradul de pregnanţă al fracţionării sau disocierii verticale şi
orizontale intră în discuţie alături de gravitatea şi durata situaţiei traumatice, şi prezenţa sau lipsa
experienţelor relaţionale protective sau corective, ca factor etiologic în chestiune. Aici teoria social-
cognitivă dezvoltată mai întâi în psihologia socială de George Herbert Mead (1934,1968) poate oferi
date ma i detaliate despre formarea identităţii.
Ne formăm identitatea printre altele "în oglinda" persoanelor cu care avem relaţiile noastre
centrale de referinţă. Dacă acestea ne reflectă ca o personalitate unitară, coerentă în sine (vezi şi
lucrarea lui Winnicott despre funcţia de oglindă a mamei şi a familiei în dezvoltarea din copilăria
timpurie), atunci este întărită astfel şi trăirea unitară de sine sau într-un anumit sens aceasta devine
posibilă abia acum. La unele traume relaţionale, ca, de exemplu, abuzul sexual în copilărie de către per '-
oane de referinţă foarte apropiate, apare ca o consecinţă pe termen lung aşa cum se ştie între timp, adunată
într-o disociere şi a reprezentării centale de sine. Dat fiind că abuzul este de cele mai multe ori tăinuit,
în aceste cazuri nu există persoane care să poată ajuta, care să treacă prăpastia dintre scenariile total opuse
ale abuzului pe de o parte şi ale părinţilor grijulii pe de cealaltă parte şi să favorizeze trăirea unitară
de sine a copilului.
Lipsa de martori, tendinţa spre tăinuire sau negare a situaţiei traumatice: aceste condiţii sociale se
numără printre factorii situaţionali traumatici care pot susţine fragmentarea orizontală până la instanţa
centrală Eu—Sine. Imaginile contrare, pe care le dezvoltă schema compensatorie, câştigă apoi din
punct de vedere subiectiv o asemenea forţă de convingere, încât va fi proiectată o nouă identitate, mai
bine apărată.

4.5. Psihobiologia procesului traumatic

După ce am căpătat o imagine de ansamblu asupra modelului de desfăşurare al traumatizării

psihice, putem completa psihobiologia experientei peritraumatice, prezentată anterior, cu psihobiologia
procesului traumatic.
Cele două paradigme ale traumei dezvoltate în acest curs: trauma ca o prelucrare întreruptă a
informaţiei şi trauma ca o acţiune întreruptă sunt apte să lumineze aspecte speciale ale dereglării
neurobiologice în procesul traumatic. Printre sistemele funcţionale care se pot deosebi pe fondul
neuroanatomic (vezi Zilles şi Rehkamper, 1998), sistemul motrice cu acordul său fin senzoriomotoriu
se află într-o relaţie strânsă cu paradigma acţiunii întrerupte. Condiţiile de funcţionare ale sistemului limbic
şi celui neuroendocrin sunt relevante pentru înţelegerea prelucrării deficitare a informaţiei, de exemplu a
prestaţiilor memoriei în condiţiile traumei. Sistemul limbic şi cel endocrin au o afinitate deosebită cu
paradigma prelucrării întrerupte a informaiei.

4.5.1. Paradigma acţiunii întrerupte

Dacă înţelegem trauma ca acţiune întreruptă, ca acţiune de luptă sau fugă întreruptă sau ca o stare de
încremenire (freezing), sunt de aşteptat drept corespondente corporale anumite modele de activare
neuromusculară, care sunt întrerupte în mod caracteristic. Încercarea de a întreprinde acţiuni agresive de
contraapărare poate fi "îngheţată" oarecum în neajutorarea situaţiei traumatice şi ar corespunde atunci ca
gest unui braţ care se ridică ameninţător, care se pregăteşte să lovească, dar care rămâne încremenit la
jumătatea drumului, fără să îşi atingă scopul. Acestui „punct de întrerupere" a acţiunii îi corespunde un
model neuromuscular de activare, în care agoniştii (muşchi care se contractă la acţiune) şi antagoniştii
21 din 31
(muşchi care se relaxează la acţiune) sunt inervaţi în acelaşi timp sau la interval de timp foarte mic, astfel
că se ajunge la o inhibiţie reciprocă. În general, o acţiune poate fi întreruptă prin diferite mecanisme
fiziologice:
· prin „contracomandă" cu activarea concomitentă a grupelor musculare antagoniste, respectiv
printr-o reacţie concomitentă de pregătire pentru luptă şi fugă
· prin „freezing" în sensul unui „reflex de a face pe mortul";
· prin reacţia de orientare
· prin reacţia de tresărire (startle response).
Aici este vorba despre aria motorie a schemei traumei. Aria sa senzorială este marcată de impresii
senzoriale fragmentare, care îşi au originea în fenomenele de disociere din situaţia traumatică. La fel ca şi
la aria senzorială, la aria motorie vorbim despre o „disociere motorie" sau despre fenomenul de disociere
în aria motrice a schemei traumei. Când se parcurge complet secvenţa luptă-fugă-„freeze" (= încre-
menire sau „a face pe mortul", vezi Nijenhuis et al., 1998), atunci partea somatică a acţiunii întrerupte se
prezintă ca fragment îngheţat de acţiune, unde activarea maximă a fiecărei părţi musculare — în
vederea deznodământului ameninţător — se poate continua cu un tonus muscular crescut în mod
durabil. Pe termen mai lung, sunt de aşteptat spasme şi contracturi în sistemul muscular afectat. Astfel,
schema traumatică lasă în urma ei, ca o acţiune îngheţată, un pattern de inervaţie neuromusculară, care
se face remarcat prin iritaţii şi stări de tensionare dureroasă.
Pe plan somatic, reacţia traumatică se adresează rareori unui singur sistem de organe. Mai
curând ea are loc ca un răspuns global al organismului psiho-fizic la experienţa de discrepanţă vitală.
Se pot deosebi totuşi anumite patternuri de reactţe şi legităţi tipice recurente. Astfel există, de exemplu,
un sistem de răspuns în care este implicat musculus iliopsoas (care se întinde de la vertebra toracică
12, prin apofizele vertebrelor lombare, prin structura osoasă a întregului bazin până la muşchiul
trochant minor). În mod normal, el comandă mersul rectiliniu şi stabilizează coloana. În toate situaţiile
de frică, fugă sau luptă, acest muşchi reactionează cu un reflex de flexie şi o creştere extremă a
tonusului. Acest pattern de flexie şi contracţie poate să se fixeze într-o situaţie de şoc traumatic sau
poate fi declanşat de fiecare dată din nou, prin traumatizare cumulativă şi în final se poate stabiliza,
devenind de durată. Din unităţile contractate ale traiectului muscular pot rezulta diferite şi variabile
tablouri simptomatice, ca de exemplu tulburări neclare ale abdomenului inferior, afecţiuni intestinale,
hernie de disc, dureri în zona genitală şi în regiunea perineală, apoi tulburări în regiunea şoldului,
directe şi radiante. În cazul afectării traiectului toracolombar se mai pot observa iritaţii ale diafragmei şi
respiraţiei. În cazul iritaţiilor somatice se manifestă pe de o parte reacţia întreruptă, primară, de luptă
sau fugă (schema traumei) şi pe de altă parte comportamentul de cruţare şi evitare, în sensul tendinţei
spontane traumacompensatorii a organismului. Acest pattern de reacţie contrar se poate manifesta, în
funcţie de particularităţile anatomice şi biografice, în diferite tablouri simptomatice. Dacă amintirea
legată de situaţia traumatică este pierdută sau fragmentată, atunci reacţia traumatică, respectiv procesul
traumatic reprezintă această experienţă în calitate de amintire implicită, pe terenul memoriei
corporale.
Într-o atitudine defensivă care constă în a se face mic sau a se apleca, prin mărirea tonusului
musculaturii gâtului, nervul frenic (C4) poate ajunge să inerveze incorect domeniul său direct de
inervaţie, diafragma. Persoana ameninţată opreşte aerul în plămâni şi apleacă în acelaşi timp gâtul.
Astfel amplitudinea respiraţiei este clar limitată. Din acest pattern de reacţie traumatic încremenit pot să
rezulte simptome care cuprind spectrul de diagnostic diferenţial: tulburări toracice, respiratorii şi
cardiace.
O reacţie ambivalentă, care este de aşteptat mai ales la traumele relaţionale, se reflectă adesea
într-o activare concomitentă a sistemului agonist şi antagonist. Ca şi dinamica traumei pe teren
psihologic, acest model contrar se poate descrie din punct de vedere neuromuscular prin sisteme
vectoriale şi paralelograme de forţe. Astfel, tendinţa de a se rupe de o relaţie socială şi de a „fugi" se poate
exprima somatic prin faptul că devin activi în acelaşi timp muşchiul drept femural şi antagonistul său
direct, muşchiul biceps femural. Consecinţa este o întrerupere spontană a desfăşurării mişcării, în care
persoana în cauză este ţintuită în relaţie, din cauza durerilor pe care le are la mers.
În tratamentul stărilor de contractură neuromusculară determinate de traumă se obţin rezultate
bune cu o combinaţie de terapie psihanalitică pluridimensională a traumei (TPMT) şi terapie
mioreflexă (Mosetter şi Mosetter 2000, 2003), o abordare terapeutică elaborată pe o bază neuroanatomică,
22 din 31
ce reactivează autoreglarea sistemului neuromuscular prin exercitarea ţintită a presiunii pe anumite
puncte, ajungând şi la musculatura profundă a scheletului — adesea contractată. Dacă sunt utilizate de
timpuriu posibilităţile terapiei complementare a traumei, în cele mai multe cazuri se poate evita o
prejudiciere a structurilor anatomice (de exemplu a coloanei vertebrale), care ar putea rezulta dintr-o
contractură musculară de durată. Chestionaţi cu scala PTSS-10, circa 90% dintre cei afectaţi admit că
suferă de tulburări neuromusculare după o experienţă foarte traumatizantă. (pentru chestiuni
fundamentale de „medicină psihologică", care rezultă din antagonismul dintre schemele traumatice şi
cele traumacompensatorii pe teren somatic, vezi Fischer 2000b, sectiunea 2.3)

4.5.2. Prelucrarea întreruptă a informaţiei şi dereglările endocrine

În timp ce modificările neurofiziologice din situaţia traumatică se lasă descrise până la un

anumit grad prin conceptul tradiţional de reacţie de stres, în procesul traumatic apar modificări
caracteristice, cum este dereglarea cronică a axului hipotalamo-hipofizo-suprarenalian (AHHS) cu o
rată a cortizolului hipersenzitivă, dar în acelaşi timp sub-reglată, care nu se mai pot explica prin
conceptul de stres. Explicarea fenomenului de flashback, pseudo-amintirile din situaţia traumatică
automatizate, dislocate de obicei spaţial şi temporal, cere o abordare neurobiologică independentă, pe
baza psihotraumatologiei.
Figura 8 pune în evidenţă, pe baza exemplului flashback-ului, cele mai importante structuri
neurobiologice şi modificările lor funcţionale, care sunt caracteristice pentru procesul traumatic.

Ea redă cele mai importante structuri care participă la elaborarea psihotraumei la nivelul sistemului
nervos central. Din motive de vizualizare, conexiunile complexe dintre regiunile cerebrale au fost
simplificate foarte mult. Acestea constau din conexiunile de la nivelul sistemului nervos central dintre
talamus, nucleul amigdalei, hipocampus şi lobul frontal. În plus, sunt figuraţi neurotransmiţătorii: ca-
techolamine, corticoizi şi opiacee, considerate relevante pentru dezvoltarea unei PTSD. De mare
importanţă este şi amintitul ax al stresului, care constă din hipotalamus, hipofize, corticosuprarenale şi
mezosuprarenale.
Printr-un circuit neuronal subcortical are loc o atribuire de semnificaţii afectivă în corpii
amigdalieni. Circuitul neuronal conduce spre cortexul senzorial din lobul frontal şi, printr-o conexie cu
sistemul limbic, face posibilă evaluarea situaţiei cu participarea funcţiilor corticale mai înalte. Modelele
neurobiologice pornesc de la aceea că în timpul flash-back-urilor putem bănui o disfuncţie frontală a
sistemului atenţiei executive (vezi săgeata cu linie punctată din fig. 8).
Analog stresului, în situaţia traumatică are loc o inundare cu neurohormoni: sunt activate sistemul
23 din 31
catecholaminergic, sistemul corticotrop şi cel opiaceu. Efectele fiziologice şi sinergiile vor fi descrise
mai îndeaproape în cele ce urmează.
Pe terenul sistemului nervos central şi periferic, activarea sistemului adrenergic conduce la
declanşarea reacţiilor de orientare şi tresărire, ca şi la iniţierea proceselor de atenţie selective. Prin locus
coeruleus se iniţiază descărcarea de noradrenalină în diferite regiuni cerebrale, fapt care se bănuieşte că are
legătură cu fenomenele de intruziune. Este întărită activarea regiunii amigdaliene (Ehlert et al., 1999). Prin
stria terminalis, regiunea amigdaliană întreţine o relaţie cu regiuni nucleare din trunchiul cerebral, ceea
ce face posibilă o activare a zonei corticorenaliene, având drept consecinţă descărcarea de adrenalină şi
noradrenalină. Eliberarea de catecholamine duce printre altele la o creştere a ritmului cardiac şi presiunii
arteriale, favorizând absorbţia de glucoză în celule.
Conform conceptului de stres, reacţia de pregătire duce la o eliberare sporită de cortico-
releasing-factor (CRF) din hipotalamus. Acest lucru la rândul lui cauzează descărcarea de corticotropine
(ACTH) din hipofiză. ACTH favorizează eliberarea de cortizol din glandele corticosuprarenale, cu
multiple efecte. O eliberare sporită de catecholamine duce şi ea la o sporire a secreţiei de ACTH, astfel că
în situaţia de stres CRH şi catecholaminele acţionează sinergic pentru secreţia de cortizol. Proteina
precursoare a ACTH este ataşată secvenţei de aminoacizi de la beta-endorfine. În calitate de opiacee,
beta-endorfinele produc reducerea stărilor de durere (analgezie). Se formează deci ACTH şi astfel ia
fiinţă şi beta-endorfina. Este posibil ca acest paralelism să contribuie la creşterea ratei opiaceelor în sânge
în situaţiile extreme.
La nivel periferic, cortizolul sporeşte concentraţia de glucoză din sânge şi activează sistemul
cardio-circulator. Glucocorticoizii au efect antiinfiamator şi antialergic. Descărcarea masivă de
neurohormoni, aşa cum se întâmplă în situaţiile traumatice, duce la o decuplare şi o disfuncţie la nivelul
formaţiunii hipocampului (vezi săgeata dublă cu linie punctată în fig. 8), ceea ce poate atrage după sine,
pe termen lung, prejudicii de durată la nivelul celulelor nervoase, în special în zona hipocampică
(Bering et al., 2002a).
Orice activare a patternului de excitaţie fizologică asociat traumei permite apariţia involuntară
a amintirilor, sub formă de flashback-uri. Intensitatea lor poate rămâne constantă timp de ani de zile,
chiar decenii. La mulţi pacienţi trăirea acestui fenomen este legată de angoasă şi panică, mai ales atunci
când, din cauza amneziilor (parţiale) disociative, fragmentele de amintire care urcă la suprafaţa
conştiinţei nu pot fi puse în legătură cu incidentul traumatic. În stare de înaltă excitaţie afectivă au fost
stocate imagini de stare, legate asociativ de impresii olfactive, vizuale, acustice sau kinestezice.
Engramele traumatice sunt cuplate cu fiziologia stării de excitaţie de moment. Astfel ia fiinţă
reprezentarea a ceea ce numim schema traumei, din punct de vedere neuro-cognitiv, şi „trauma-state",
raportându-ne la fiziologia stării de excitaţie, respectiv la experienţa tipică personalităţii.
Dereglări cronice se pot stabili pentru neurotransmiţătorii catecholamine, opiacee şi corticoizi.
La veteranii de război cu PTSD, prezentarea unor filme despre acţiuni militare de război duce la o
analgezie care devine reversibilă cu naloxon* (Pitman et al., 1990). Diferite studii au găsit la pacienţii
PTSD o rată a noradrenalinei în urină semnificativ mai mare decât la un grup de control format din
persoane sănătoase (De Bellis, 1997). Această dereglare în axul hipotalamo-hipofizo-suprarenalian duce
pe termen lung la o relativă hipercortizolidie. Fenomenul creşterii ratei CRF (Heim et al., 1997) în
combinaţie cu o rată scăzută a cortizolului (Yehuda, 1997) au devenit cunoscute în calitate de reglare
paradoxală a axului stresului (paradox-HPA) (vezi fig. 8).
Noile proceduri, cum este tomografia cu emisie de pozitroni (TEP), indică o interacţiune atipică
între cele două emisfere. Aici, în condiţii de flashback indus experimental, este reprimată în special
activitatea ariei Broca (centrul motor al vorbirii) (Rauch et al., 1996, Shin et al., 1997). În această situaţie, la
TEP apare deosebit de activă emisfera dreaptă, a cărei activitate de bază este stocarea imagistică a
emoţiilor şi impresiilor senzoriale. Această descoperire explică de ce multe persoane traumatizate
retrăiesc adesea numai imaginea celor petrecute, neputând să o prindă în cuvinte, şi relatează că au o
stare de groază mută (speachless terror).
Rezumând, putem spune că:
· din punct de vedere fiziologic, fenomenele de prelucrare întreruptă, respectiv deformată, a
informaţiei în procesul traumatic se pot atribui mai ales dereglării cronicizate a sistemelor limbic
şi neuroendocrin;
· imaginile mnezice intruzive de tipul flashback corespund stimulării, respectiv reproducerii
24 din 31
 spontane a schemei traumei în calitate de structură ce stochează impresiile senzoriale şi motrice
şi abordările acţionale întrerupte sub forma memoriei implicite (regiunea amigdaliană);
· o dată cu reproducerea schemei traumei revine, cu toate corelaţiile sale neuroendocrine, starea
de excitaţie extremă care dominase în condiţiile situaţiei traumatice. Starea dispoziţională
corespunzătoare, tipică fiecărei personalităţi, este numită trauma-state. Trauma-state
influenţează fenomenele de amintire dependente de stare (state-dependent-recall) după modelul
schimbării stării. În măsura în care patternul neuroendocrin corespunzător trauma-state este
activ, amintirea traumatică este accesibilă (chiar dacă de cele mai multe ori numai în forma
fragmentată); dacă acest pattern este însă inactivat, conţinuturile experienţei traumatice îşi pierd
reprezentarea cognitivă, respectiv senzorială.
Deşi cercetarea neurobiologică a traumei a făcut în ultima vreme progrese fascinante, suntem
încă relativ departe de o înţelegere completă a alterării pe care o determină trauma în circuitele de
reglare neurobiologică. O abordare plurinivelară cum este reprezentată aici are totuşi avantajul de a
găsi corespondenţe structurale între fenomene din domeniul biologic şi psihosocial respectiv. Sunt de
un deosebit interes rezultatele cercetărilor care indică un model de congruenţă între micronivelul
neurobiologic şi macronivelul psihosocial, deoarece, pe baza principiului convergenţei, ele au o bază
de cunoaştere „triunghiulară". De aceea, sunt necesare studii asupra corespondenţelor între domeniul
psihologic şi cel neurofiziologic.

4.5.3. Dinamica traumei şi succesiunea simptomelor în tulburarea psihotraumatică de suprasolicitare

În timpul situaţiei traumatice şi fazei expozitorii a traumei se formează mecanisme

traumacompensatorii care se pot diferenţia, pe baza stilului de control specific personalităţii, într-o
schema traumacompensatorie cu componentele sale etiologice, terapeutice şi preventive. Sistemul
traumacompensator în ansamblul său are drept scop „limitarea pagubelor". Experienţa traumatică
trebuie „inclusă" ca un corp străin care a pătruns înăuntru. Structura internă a procesului traumatic este
determinată de dinamica traumei, de confruntarea dintre schema traumei şi măsurile
traumacompensatorii, între care se stabileşte un echilibru labil. Din punct de vedere psihofiziologic,
aria motorie din schema traumei este determinată de o abordare a acţiunii întreruptă, încremenită, iar în
aria senzorială de imagini mnezice fragmentate, cărora le corespunde blocada informaţională la nivelul
sistemului nervos central — având drept consecinţă o contextualizare a imaginilor mnezice. Dat fiind
că acestea par acum atemporale şi aspaţiale, reproducerea acestor imagini mnezice o dată cu schema
traumei înseamnă o retraumatizare a personalităţii. Din acest motiv, sistemul traumacompensator
lucrează împotriva oricărei reproduceri posibile a schemei traumei, pentru a obţine, prin feedback
negativ, cel puţin un echilibru psihofizic relativ. Schema traumacompensatorie este şi ea reprezentată pe
terenul neuromuscular şi neuroendocrin printr-o contracomandă corespunzătoare. Organismul ia în
mod reflex atitudine faţă de modificările funcţionale apărute şi formează un spaţiu de protecţie, în
sensul unei sechestrări, în jurul ariei motorii a schemei traumei, inclusiv al bazei sale de stimulare
neuroendocrină.
Aceasta înseamnâ un al doilea nivel de compensaţie, care atrage după sine o serie de
„atitudini de cruţare". Se iau măsuri pentru a reechilibra pe cât posibil modificarea apărută în ansamblul
sistemului. Totuşi, tocmai măsurile traumacompensatorii se dovedesc disfuncţionale în procesul
traumatic şi, de aceea, ele devin sursa unor formaţiuni simptomatice mai complexe, seriale. De aceea, din
punct de vedere psihologic, dar şi neurobiologic, dinamica traumei corespunde unui sistem dereglat şi
— în anumite condiţii — escaladat dinamic.
Modelul lui Post et al. (1997) indică o suită de simptome care escaladează, ţinând seamă de
factorii neurofiziologici la nivelul receptorilor. Din acest model ipotetic se poate vedea cum procesul
traumatic poate duce la dezvoltarea afecţiunilor psihiatrice secundare, care acoperă în esenţă spectrul
comorbidităţilor SSPT (fig. 9).
După Post et al., dezvoltarea la un anume individ a unui anumit tablou simptomatic comorbid
depinde de simptomele din prim-planul SSPT apărute iniţial. Dacă este vorba despre supraexcitaţie, este
posibil să se ajungă şi la automedicaţie şi problematică adictivă (ICD-10: F1) sau la o tulburare
anxioasă (ICD 10: F40, F41). Dacă evitarea este cea care se află în prim-plan, ne putem
aştepta la comorbiditate cu manifestâri depresive (ICD –10: de ex. F32) sau manifestări
25 din 31
disociative (ICD-10: F44).

Din această configuraţie a procesului traumatic se poate înţelege in vers de ce studiile

care se ocupă cu manifestările psihiatrice şi comor biditatea lor cu SSPT ajung la concluzia că
un procent mai mare din pacientii regulaţi ai clinicilor psihiatrice îndeplinesc şi criteriile
unei tulburări psihotraumatice (Zimmerman et al., 1999). După metoda studiilor de caz sistematic-
comparative („cross-case study"), Ruth Nathan a cercetat un lot sistematic selectat de paciente
şi pacienţi dintr-un contingent al unei clinici psihiatrice (N = 52), conform modelului procesualităţii
traumei psihice şi a ajuns, pe căi independente, la o clasificare a proceselor tipice asemănătoare
celei a lui Post et al.. În plus, aceasta indică şi o subîmpărţire fină după dinamica traumei, utilă
pentru practica clinică (Nathan şi Fischer, 2002). În lotul experimental au fost admişi acei pacienţi şi
paciente care prezintă cea mai mare concentraţie de factori de pericol psihotraumatic în
comparaţie cu ansamblul populaţiei, conform inventarului traumatologic Koln (ITK). Au
rezultat interesante corespondenţe cu modelul neurobiologic al lui Post et al.

 Tipul procesual adictiv, una dintre comorbidităţile lui Post et al. (1997), se distinge prin
încercarea de a controla angoasa traumatică şi imaginile mnezice intruzive prin abuzul de
substanţe adictive, ceea ce se poate înţelege ca o forma de auto medicaţie. Consumul de
droguri sau alcool serveşte, pe de o parte, protejării de amintirile intruzive şi, pe de altă
parte, reprezintă o modalitate de a lua contact cu mediul, fără a face totuşi loc unei
apropieri prea mari şi prea angoasante. Substantele adictive sunt folosite deci în sensul
restabilirii controlului asupra percepţiei şi/sau acţiunii. Simptomele psihosomatice
rezultă parţial din folosirea substanţelor adictive şi parţial din încercările de a crea o
atitudine de cruţare din partea mediului. Adesea, în familia acestui tip se întâlneşte deja
26 din 31
 un fundal adictiv, care favorizează această formă de elaborare a traumei.
 Tipul SSPT anxios, cu un accent deosebit pus pe angoasele determinate de trau mă, era
mai degrabă rar în populaţia cercetată, dat fiind că aici, ca şi în mode lul tradiţional de
asistenţă medicală, are loc un tratament relativ timpuriu, de cele mai multe ori chiar sub
diagnosticul de tulburare anxioasă, nu de SSPT.
 Tipul SSPT evitant, elaborarea centrală constă în diferitele forme de comportament evitant
pentru a preîntâmpina apariţia situaţiilor de angoasă. Angoasa co respunde părţii
intruzive din SSPT, care poate fi păstrată în latenţă prin evitare. Aria de evitare a SSPT
(criteriul C) determină dezoltarea personalităţii şi tablo ul simptomatic. De regulă, la tipul
SSPT evitant se găsesc cele trei simptome centrale ale SSPT cu pregnanţe diferite, în
funcţie de pacient şi de momentul la care a ajuns procesul traumatic. În momentul iniţierii
unui tratament psihosomatic, diagnosticul este de „angoasă somatizată". La persoana
afectată nu se mai poate stabili legătura dintre traumă şi simptomele anxioase, mai ales
pentru că simptomele anxioase apar sub forma angoasei somatizate. Pentru aceşti pacienţi
simptomele par ininteligibile, „apar din senin", deoarece partea intruzivă din SSPT a
devenit cu timpul de nerecunoscut, astfel că subiectiv este greu de stabilit o legătură cu
evenimentele traumatice. Evitarea ca formă de control este susţinută temporar şi prin abuzul
de substanţe adictive, ca măsură de control împotri va intruziunilor. Simptomele
psihosomatice se observă mai târziu pe parcursul procesului traumatic, în general fiind
declanşate de retraumatizare sau alte situaţii traumatice. Tendinţa spre disociere,
cuprinsă în chestionarul pentru tulburări disociative (CTD), era mai degrabă redusă. În
preistorie apar, alături de experienţele de violenţă generale şi sexuale, persoane primare
de relaţie bolnave psihic, respectiv violente.
 Tipul procesual disociativ are ca principală caracteristică scoruri izbitor de mari la CTD.
Procesul este caracterizat de elaborarea traumei prin intermediul diferite lor forme de
disociere. Este prezentă disocierea psihică, de la amnezia disociati vă la derealizare,
depersonalizare şi schimbare rapidă a diferitelor stări („switch"). Acestei din urmă
caracteristici îi corespunde o operaţiune de control orizontal, care se poate înţelege după
modelul scenei rotative. În cazul extrem al tulburării disociative de identitate este vorba de o
nouă dramă, cu noi actori. Disocierea serveşte recâştigării controlului asupra percepţiei şi
acţiunii şi începe de multe ori deja din copilărie. Şi caracterul de control al simptomelor
psihosomatice sau somatoforme a putut fi confirmat în acest studiu pe cazurile individuale.
Simptomele se manifestau de timpuriu în procesul traumatic. Fundalul traumatic al
acestui tip are drept centru de greutate prezenţa unor părinţi alcoolici, cu experienţele co-
respunzătoare de violenţă şi neglijare, precum şi cu experienţe de separare.
Alături de aceste procese, care este posibil să formeze centrul de greutate al simptomaticii
ancorate neurobiologic, se mai pot aminti încâ alte două procese traumacompensatorii din acest studiu,
care pot să ne adâncească mai mult înţelegerea consecinţelor traumei ca maladie cu desfăşurare
procesuală.
 Tipul compensării prin activitate („workaholic") este caracterizat printr-un pattern de elaborare
a traumei prin muncă exagerată, ceea ce începe de cele mai multe ori încâ din copilărie.
Această formă de compensare are avantajul de a fi recunoscută social şi astfel de a fi fost
justificată timp de decenii. Paralel cu o disponibilitate exagerată pentru a munci, în dezvoltare
apar de timpuriu simptome psihosomatice, care reprezintă în special aspectele dureroase ale
traumei, mai ales în forma durerilor psihogene şi tulburărilor dispoziţionale depresive. Bărbaţii
şi femeile par să dezvolte cu aproape aceeaşi frecvenţă acest model de compensare. În ceea ce
priveşte felul traumei, predomină experienţele violente, incluzând la femei violenţa sexuală,
atât în familia de origine cât şi în secţiunile ulterioare ale vieţii. Pe parcurs apar experienţe de
pierdere, fie că este vorba despre părinţi, persoane de relaţie apropiate sau locul natal. În
comparaţie cu alte structuri procesuale, aici este evidentă lipsa disocierii peritraumatice
(depersonalizare, derealizare etc.) în timpul experienţei traumatice. Se pare că acest factor
se află într-o relaţie negativă cu alte modele procesuale, ca de exemplu cu SSPT deschis.
Aici poate exista o relaţie cauzal-circulară: simptomele intruzive din SSPT împiedică de
cele mai multe ori o orientare profesională reuşită. Pe de altă parte, persoana care poate să
27 din 31
 compenseze cu succes prin muncă şî care se poate „abate" astfel posedă o anumită protecţie
împotriva fenomenelor intruzive ale SSPT.
 Tipul sărac în disociere, cu elaborare nevrotică a conflictului este caracterizat, în sen-
sul unei variabile conducătoare, de lipsa masivă de disociere în elaborarea tra umei, deşi
subiecţii declară că au trecut prin disocierea peritraumaticâ. În copilărie nu există de
cele mai multe ori nici un model de elaborare traumatică, ci numai forme nevrotice de
elaborare a conflictului, care iau fiinţă în cadrul relaţiilor traumatizante. Abia în
adolescenţă sau la vârsta adultă individul are ex perienţe traumatice. Atunci se poate
ajunge la SSPT direct sau se pot dezvolta anxietate si forme de elaborare cum sunt cele
prezentate de tipul evitant. Tulburările psihosomatice se dezvoltă mai târziu în cadrul
procesului traumatic, mai ales în forma anxietăţii somatizate. Din punct de vedere
patogenetic, deosebirea faţă de tipul SSPT evitant constă mai ales în aceea că experienţa
traumatică survine abia în adolescenţă sau la vârsta adultă. Ca ipoteză explicativă apare
ideea că mecanismele de elaborare disociative determinate de imaginaţie se formează mai ales în
fazele relativ timpurii din copilărie, în stadiile preoperaţional sau operaţional timpuriu, în timp
ce disocierea, cel puţin în calitate de „stil de control" tipic personalităţii, nu mai este dominantă în
cazul traumatizării într-un stadiu ulterior de dezvoltare. Totuşi, acest mecanism defensiv
psihotraumatic apare ca disociere peritraumatică.
Unii pacienţi pot să prezinte mai multe tipuri de procesualitate. În cele din urmă, pacienţii din
grupul de studiu se pot subordona fără probleme unui tip dominant de procesualitate. Acest lucru poate fi
determinat de faptul că, dincolo de un anumit grad de intensitate, strategiile compensatorii se exclud
reciproc, ca de pildă compensarea prin muncă şi folosirea excesivă a substanţelor adictive.

4.6. Rezumat privind modelul de desfăşurare a traumatizării psihice şi implicaţiile sale

Modelul de desfăşurare a traumatizării psihice cuprinde momentele situaţiei traumatice,

reacţiei (post)expozitorii şi procesului traumatic.
Analiza situaţiilor traumatice trebuie să ia în considerare, pe lângă factorii situaţionali
traumatogeni, şi conlucrarea lor obiectivă în tema situaţională traumatică centrală, care se formează
din angrenarea daturilor obiective şi atribuirilor subiective de semnificaţie pe fondul istoricului
personal de viaţă. În jurul acestui punct de interferenţă maximă a factorilor situaţionali şi de
interpretare personală a situaţiei se formează schema traumei. Ea este determinată de o discrepanţă
sistematică între percepţie şi acţiune, între sfera receptorie şi cea efectorie, şi urmează o
tendinţă de reluare şi completare a acţiunii întrerupte. Aceasta poate adopta forma pasivă a
compulsiei la repetiţie şi poate duce apoi la o reproducere inconştientă a situaţiei traumatice
sau, dimpotrivă, repetiţia activă se află în serviciul tendinţei la completare.
Schema traumatică este expresia pierderii reglării în situaţia traumatică. Ea stochează
amintirea desfăşurării evenimentului, trăirea fenomenală peritraumatică, precum şi o imagine a
subiectului într-o poziţie neajutorată, lipsită de apărare faţă de o situaţie extrem de ameninţătoare.
Ea este caracterizată printr-o cădere a funcţiilor obişnuite ale subiectu lui de asimilare a
factorilor potriviţi de mediu şi prin apărarea de, respectiv adaptarea la, situaţiile
problematice. Dacă se ajunge la o inversare a acestor funcţii, atunci vorbim despre o schema
bizară. Aici se află şi o inversare a „funcţiei de filtru de excitaţie". Factorii negativi de me diu
vor fi, ca, de exemplu, în tulburarea de victimizare, legaţi asimila tiv de propriul Sine, în timp
ce componente valoroase şi pozitive deopotrivă ale Sinelui sunt trimise în afară, sunt
atribuite, de exemplu, personalităţii făptaşului. Această inversare de funcţie a schemei bizare
a traumei poate să conducă în compulsia la repetiţie la o spirală în as censiune a devalorizării de
sine şi chiar la autodistrugere.
Sub presiunea experienţei peritraumatice, schema traumei pierde dif erite funcţii de
prelucrare reuşită a percepţiei şi experienţei în sensul unei armonizări a cercului situaţional
între subiect şi mediu. În experienţa situaţională traumatică rămâne, ce-i drept, în principiu,
menţinuta interacţiunea între sfera receptorie şi cea efectorie, dar ea este pre judiciată şi
zdruncinată durabil.
Pornind de la o înţelegere situaţională a traumei putem să definim trauma ca o
28 din 31
experienţă vitală, de discrepanţă între factori situaţionali ameninţători şi capacităţile individuale de
stăpânire, care decurge cu sentimente de neajutorare şi abandon lipsit de apărare şi astfel
produce o zdruncinare durabilă a înţelegerii de sine şi de lume.
Fenomenele peritraumatice ale unei trăiri de sine, ale unei trăiri spaţiale şi temporale
modificate rezultă dintr-o tendinţă a individului de a menţine echilibrul cu mediul, respectiv de
a-1 perpetua într-o altă formă. Neajutorarea ia fiinţă din pierderea de competenţă care, într-o
generalizare a deziluzionării traumatice, îi este atribuită Sinelui ca eşec. Se ajunge la o
zdruncinare a înţelegerii de sine şi de lume pe care a avut-o subiectul până atunci, dacă situaţia
traumatică este configurată, într-un mod paradigmatic, ca situaţie reprezentativă şi/sau este
concepută astfel din punct de vedere subiectiv.
Dezastrele cu cauze umane şi traumele relaţionale zdruncină în primul rând principiul
comunicativ al realităţii, dezastrele naturale şi evenimentele de mare violenţă zdruncină înainte de
toate axiomele, ipotezele de bază ale principiului pragmatic al realităţii. Putem împărţi schemele
afectate prioritar în scheme relaţionale (afectiv-cognitive) ale principiului comunicativ al realităţii şi în
scheme obiectuale în ceea ce priveşte principiul pragmatic al realităţii. Cazul normal al orientării
omeneşti asupra realităţii este interacţiunea între schemele relaţionale şi schemele obiectuale, între
orientarea interpersonală şi cea îndreptată spre obiecte. În istoricul vieţii, orientarea spre lucruri se
formează pornind de la cercurile funcţionale simbiotice, astfel că şi la zdruncinarea principiului
pragmatic al realităţii, cum ar fi la catastrofe naturale, pot să fie trezite fantasme ale imaginilor parentale
(zei, forţe ale destinului), care au refuzat să îl apere pe cel afectat.
În timp ce în experienţa peritraumatică a fazei de expunere fenomenele disociative devin de
înţeles ca rezultat al încercărilor de reorganizare ale subiectului în sfera receptorie şi efectorie, în
elaborarea traumei în perioada posteexpozitorie se tinde să se prelucreze continuţurile experienţei şi
forma schemei traumei şi să le integreze în fondul de cunoştinţe cognitiv-afective, în repertoriul de
cunoştinţe schematizate ale personalităţii.
Un mecanism de elaborare al sistemului psihologic este aici o alternare între faza de negare
şi cea de intruziune, în care procesul de elaborare poate să „deraieze" în aceste faze:
· O dată este posibil ca starea de trăire traumatică originară să persiste ca stare de panică. Apoi cel
afectat este copleşit mult timp de o excitaţie incontrolabilă. Aici pot surveni şi episoade reactiv
psihotice, cu pierderea sentimentului de spaţiu şi de timp.
· O a doua variantă constă în întărirea fazei de evitare/negare şi în fixarea aşa-ziselor frozen
states, trăiri îngheţate, cu reacţii psihovegetative şi psihosomatice. Simptomatica poate să fie
descifrată după euristica evidentă a câmpului minim controlat de expresie şi de acţiune.
· O altă variantă de patologie postexpozitorie constă în sindromul bazal de suprasolicitare
psihotraumatic cu activare concomitentă a fazei de negare şi de intruziune sau alternare rapidă
a celor două faze.
Dinamica reacţiei traumatice este determinată de interacţiunea optimă dintre tendinţa de
completare şi necesitatea unor operaţiuni de control, care sunt menite să împiedice o nouă
copleşire cu stimuli şi o eventuală retraumatizare, astfel:
 Dacă ciclul reacţiei traumatice poate fi închis, în ciuda unor „deraieri" temporare, atunci se
recâştigă o stare de relativă integritate, care îi permite individului să-şi continue viaţa şi să
devină, din victimă, un "supravieţuitor" al traumei.
 La o închidere relativ insuficientă a fazei postexpozitorii se ajunge la procesul traumatic. Acesta
se caracterizează printr-o încercare paradoxală de a se adapta la o experienţă insuportabilă, de a
trăi cu ea, fără a se confrunta cu adevărat cu ea.
 La o slăbiciune generală a funcţiilor de control se dezvoltă un sindrom de
suprasolicitare psiho-traumatic cronic cu simptomatică intruzivă. La măsurile de control
excesiv de dure, supradimensionate, care pot fi necesare pentru supravieţuirea în urma
unei traumatizări extreme, ca, de exemplu, tortura, se ajunge la o rigi dizare generală a
personalităţii cu pierderea spontaneităţii emoţionale.
 În cazuri mai puţin extreme, sistemul personalităţii tinde să contro leze experienţa
traumatică prin transformarea defensivă a structurilor schematice şi a principiilor de
organizare.
Cea mai importantă strategie de control este schiţarea schemei compensatorii, care se
29 din 31
bazează pe o teorie „naivă" a traumei şi cuprinde o parte etiologică (ipoteze despre cum s-a putut
ajunge la traumă, frecvent asociate cu autoreproşuri ale schemei de deziluzionare) şi o strategie
preventivă. O funcţie esenţială a schemei compensatorii constă în inversarea compensatorie a
schemei traumei. Dependenţa neajutorată se transformă în siguranţă, slăbiciunea, în putere etc.
Dat fiind că paralel cu aceasta se menţine schema traumei, experienţa trau matică neputând fi
însă pătrunsă cognitiv, şi schema compensatorie, capătă un caracter supralicitat, adesea iluzoriu.
Schema traumei şi schema compensatorie sunt agenturile dinamice centrale ale
procesului traumatic. Schema compensatorie schiţează un script sau scenariu modificat, în care
este, ce-i drept, inclusă experienţa traumatică, totuşi într-o dozare şi prelucrare suportabile. La
aceasta se ajunge prin disociere sau fragmentare „verticală" sau „orizontală" a structurilor
integratoare.
Operaţiunea orizontală de control descompune scriptul traumatic în fragmente individuale sau
scene care permit trecerea relativ mulţumitoare prin conflictul între traumă şi compensare, fără ca
individul să se teamă de o stimulare directă a schemei traumei. Controlul orizontal se leagă totodată de
factorii disociativi ai trăirii peritraumatice. Fragmentele de script corespund stărilor de trăire
tipice personalităţii, care sunt caracterizate printr-o dispoziţie caracteristi că şi un model
relaţional specific. În această stare dispoziţională chiar şi un observator exterior poate
recunoaşte diferitele stări de trăire (states of mind) ale unei personalităţi. Acestea sunt, la rândul
lor, rezultatul formaţiunii de compromis specifice situaţiei între schema traumei şi eforturile
compensatorii. Segmentele de script şi modelele relaţionale specifice situaţiei sunt izolate într-
un fel specific de autoreferirea metacognitivă a subiectului, conceptul său central Eu–Sine.
Pentru a evita întoarcerea amintirii traumatice, la fragmentarea orizontală se întrerupe
relaţia cu restul fragmentelor de script, cu totalitatea scenariului, şi conştiinta subiectului ca
regizor al înscenării respective este pierdută. La o schimbare a scenei se schimbă şi decorul.
Autoreferirea metacognitivă, observarea observaţiei şi observarea acţiunii se
modifică şi înăuntrul stărilor individuale de trăire. Felul şi gradul de dificultate al experienţei
situaţiei traumatice şi disponibilitatea factorilor protectori şi corectivi hotărăsc dacă şi în ce masură, în
procesul traumatic, este implicată şi identitatea în fragmentarea script-ului.
Figura 10 oferă o privire de ansamblu asupra componentelor traumatizării psihice şi asupra
modelului desfăşurării (vezi Fischer et al., 1998). Aşa cum explică diagrama, în faza postexpozitorie
are loc un fel de abordare de drum nou. Factorii de mediu corectivi pot să faciliteze în mod hotărâtor
trecerea în faza de întremare. Pe de altă parte, faza postexpozitorie trebuie văzută în ansamblu ca o
perioadă extrem de vulnerabilă, în care stresuri suplimentare comparativ mai mici pot să favorizeze o
dezvoltare patogenă. Contactului cu victimele traumelor pe care îl au autorităţile şi persoanele care ajută
trebuie să îi fie aici atribuită o importanţă preventivă deosebită. Ele trebuie să fie instruite să aibă o
atitudine plină de sensibilitate faţă de procesul traumatic natural şi faţă de perioada vulnerabilă
postexpozitorie şi să adapteze măsurile de ajutor la desfâşurarea naturală a experienţei şi la procesul de
elaborare al celor afectaţi.
Lucrul cu modelul procesual al traumatizării psihice în clinică şi cercetare cere considerarea
principială a elementelor situaţiei, reacţiei şi procesului ca o configuraţie de desfăşurare dinamică. În
cazurile individuale informaţiile nu sunt mereu suficiente pentru o reconstrucţie cuprinzătoare. Dacă se
reuseşte totuşi pe termen mai lung să se facă inteligibile simptomele şi sindroamele spectrului traumei,
pornind de la configuraţia succesiunii fazelor şi dinamica lor interioară, atunci se lărgeşte baza pentru
diagnostic şi travaliul terapeutic.
Explicaţie la figura 10: În partea dreaptă graficul trece într-o diagramă care este definită în
dreapta prin axa temporală şi în sus prin tăria simptomului. Săgeţiile groase simbolizează aici procese
ideal tipice, in care simptome cu aceeaşi tărie la inceput — care, aşa cum am explicat, functionează şi ca
mecanisme adaptative de apărare — fie se cronicizează, fie trec într-un proces de întremare. Spre
completare ar fi de prezentat aici procese pentru care nici la început nu au putut fi stabilite reacţii evidente
şi care nici ulterior nu manifestă simptome.
Săgeata subţire, care trece prin întregul grafic, de la stânga spre dreapta, simbolizează
atribuirea individuală de semnificaţii, care se dezvoltă din istoricul vieţii şi din factorii situaţionali, care
preia influenţele postexpozitorii şi efectele dinamice proprii ale simptomelor apărute şi care determină,
în final, un sindrom de stres individual constelat.
30 din 31
31 din 31