PSIHOTRAUMATOLOGIE

Accesul obiectiv la traumă - motivații și dispoziții pulsionale

Psihotraumatologia, cercetarea și tratamentul leziunilor sufletești și consecințelor

acestora, are cu siguranță un scop terapeutic asemănător cu chirurgia traumatologică.
Leziunile psihice ca urmare a catastrofelor, pierderilor sau supărărilor sunt manifestări
atât de spectaculoase, încât nu au scăpat niciodată atenției oamenilor. Istoria naturală a
psihotraumatologiei cuprinde numeroase indicii conform cărora din cele mai vechi timpuri
oamenii dispuneau de cunoștințe și de practici pentru alienarea experiențelor traumatice.
” Expresia ”traumatologie” nu este nouă în medicină. În mod tradițional, ea desemnează
o ramură a chirurgiei, care se ocupă de răni și infirmități care provin din leziuni. Utilizarea
noastră reflectă totuși întemeierea unui domeniu de cercetare genuin, care a luat ființă din
eforturi care anterior au fost percepute disparat. Cu tot respectul pe care îl datorăm universurilor
microcosmice multiple ale corpului uman și complexității reacției sale la leziuni fizice, utilizarea
pe care o dăm conceptului de psihotraumatologie desemnează totuși un domeniu mult mai larg,
cu adevărat cuprinzător, un teren de cercetare care exista deja și care aștepta să fie recunoscut,
organizat și dezvoltat – tot așa cum pământul așteaptă să fie descoperit. ” ( Donovan, 1991, 433).
Pentru Donovan, traumatologia reprezintă deci un domeniu supraordonat, care depășește
traumatologia chirurgicală ca o disciplină particulară. El ajunge la următoarea definiție:
” Traumatologia este studiul traumelor naturale și al celor provocate de oameni ( de la
traumele ”naturale”, de la accidente și cutremure, până la grozăviile cruzimii omenești
neintenționate sau chiar intenționate), studiul consecințelor lor sociale și psihologice și al
regulilor intervenționiste, predictive și preventive, care rezultă din acest studiu.” (434)
Expresia psihotraumatologie trebuie să îndrepte atenția oamnenilor asupra sferei trăirilor
umane. Desigur că nu trebuie neglijate nici interdependențele somato-psihice și psiho-somatice.
Și cu atât mai puțin nu trebuie neglijate implicațiile sociale ale lumii experienței umane.
Particula ”psiho” din ”psihotraumatologie” în cadrul unui ”concept multinivelar” despre
realitatea psihosocială și fizică arată că psihotraumatologia trebuie practicată atât din punct de
vedere social, cât și fiziologic-somatic. Punctul lor central de referință este totuși sfera trăirilor
umane, care nu sunt mai puțin vulnerabile, mai puțin ușor de tulburat și de ”îmbolnăvit”
încondițiile lor de funcționare și reglare decât este nivelul corporal al relației psihofizice
universale a omului.
Experiențele psihotraumatice pot conduce ulterior la prejudicii psihice, fără a mai fi
necesare condiții suplimentare. Traumatizarea psihică trebuie considerată deci o categorie
etiologică de sine stătătoare în medicina psihologică. Dincolo de aceasta, drept cauze ale
tulburărilor psihice mai trebuie să fie luați în considerare și alți trei factori de influență:
suprasocializarea ( educație prea severă, rigidă), subsocializarea ( răsfăț sau neglijență), ca si
factori biologici genetici, înnăscuți, dar și cei dobândiți de foarte timpuriu.

Psihotraumatologia diferențială
Experiența traumatică în psihologia generală tratează legitățile generale ale trăirii și
comportamentului. Psihotraumatologia diferențială ne informează despre diferențele
interindividuale între trăire și comportament pe baza predispozițiilor de personalitate
corespunzătoare. Oricum, există o diferență față de abordarea tradițională a temei în psihologie.
Nu avem de- a face numai cu diferențe interindividuale în sensul unor predispoziții subiective, ci
și cu o paletă largă de diferențe între factori situaționali traumatogeni și tipuri situaționale
traumatice.
Tema psiotraumatologiei diferențiale este relația reciprocă între șituația traumatică,
experiența situațională individuală și variabilitatea care se bazează pe ele în ceea ce privește
reacția traumatică și desfășurarea procesului traumatic.
Accesul obiectiv la traumă
Apar următoarele diferențe: 1. Referitor la gradul de severitate al factorilor traumatogeni;
2. Referitor la o acumulare a evenimentelor sau circumstanțelor traumatice și la structura lor
temporală de desfășurare; 3. Referitor la felul în care este afectat subiectul traumatizat; 4.
Referitor la determinare și la factorii determinativi; 5. După relația dintre victimă și făptaș; 6.
Tipologia clinică a situațiilor.
Numim aici ”accesul obiectiv” la situația traumatică modul de considerare exterior,
accesul la situația prin intermediul determinațiilor poziționale ale acesteia, și nu un oarecare grad
mai înal de ”obiectivitate” față de accesul ”subiectiv” din secțiunea următoare.
- Gradul de severitate: Evenimentele traumatice sunt definite în DSM III-R ca
evenimente care se află în afara orizontului normal de așteptare și astfel reprezintă
 pentru aproape toți oamenii un stres sever. Aceasta se potrivește cu siguranță pentru
evenimentele de pe nivelul 5 sau 6. Putem să desemnăm aceste evenimente ca fiind
extrem de traumatice.
- Acumularea evenimentelor sau circumstanțelor traumatizante: Aici pute să facem
diferența între monotraumatizare și politraumatizare ( de la grecescul polys- multiplu
și monos- unic). Diferențierea propusă de von Terr, 1995 între traumatizare tip I și
traumatizare tip II se aseamănă cu aceasta. Trauma de tip I desemnează o întâmplare
violentă copleșitoare unică, cea de tip II desemnează circumstanțe traumatizante care
durează mai mult timp. La politraumatizare acționează fie simultan, fie succesiv
diferite evenimente traumatizante, respectiv circumstanțe și își multiplică astfel
reciproc influența asupra subiectului afectat. Pentru procesul unei politraumatizări
succesive în timp sunt propuse în literatură două concepte diferite, traumatizante
cumulativă și traumatizare secvențială.
Conceptul traumei cumulative desemnează o succesiune de evenimente sau
circumstanțe traumatice, care rămân, fiecare în sine, subliminale, dar a coror
succesiune și acumulare temporală slăbesc într-atât forțele restitutive ale Eului, încât
în total ia ființă o configurație traumatică adesea chiar severă. Traumatizarea
secvențială
Traumatizarea secvențială desemnează, dincolode o politraumatizare repartizată
temporal, un proces în sine coerent al existenței traumatice. Aceasta se poate înțelege
din perspectiva faptului că fiecare nou val de persecuții deschide din nou toate rănile
vechi și este trăită o stare de persecuție, ce-i drept fragmentată temporal, dar care este
totuși coerentă subiectiv.
Traumatizare vicariană (vicarios-substitutiv) a fost găsită mai ales în relație cu cei
care îi ajută pe traumatizați, pentru a desemna suprasolicitarea emoțională căreia
aceștia îi sunt adesea expuși.
- Punctul de vedere al cauzalității: aici este vorba despre factori situaționali, care
dezvoltă foarte probabil efecte psihotraumatice fiecare pentru sine sau în combinație.
Green (1993) a enumerat 8 factori situaționali în ceea ce privește diferite dezastre,
catastrofe și fapte de violență: 1. Amenințarea integrității corporale și a vieții; 2.
Vătămările sau rănile corporale severe; 3. A fi expuși unei răniri sau vătămări
 intenționale; 4. Confruntarea cu corpuri umane mutilate; 5. Pieredrea violentă sau
bruscă a unei persoane iubite; 6. Observarea violenței împotriva unei persoane iubite
sau informații despre aceasta; 7. Informația că individul este sau a fost el însuși expus
unui stimul nociv de mediu; 8. Vinovăția față de moartea sau severă vătămare a altora
- Relația dintre făptaș și victimă: o situație traumatică este pentru cel afectat mai
complexă dacă făptașul este totodată o persoană cu care are o relație apropiată, o
persoană în care victima are încredere. Propunem pentru această constelație conceptul
de traumă de relație. Traumele de relație îndelungate și cumulative iau uneori forma
situaților de double-bind, de dublă legătură. La trauma de relație se adaugă aici o
traumă de orientare, dat fiind că a fost subminată încrederea în fiabilitatea propriilor
cogniții.
- Dinamici situaționale relevante din punct de vedere clinic: înțelegem constelații
situaționale, care desfășoară o dinamică deosebită, provoacă reacții specifice și au o
relevanță clinică nemijlocită. Un exemplu este situația unei ”intimități negative”
smulse cu forța, ca în luarea de ostateci, viol, amenințarea factuală sau, în cazul
extrem, tortura. Caracteristică este intruziunea în sfera privată sau în persoana însăși,
ceea ce invocă un sentiment de a fi murdărit și o senzație de gtreață. Greața este
adesea treapta preliminară a impulsului de a trebui să se abandoneze și poate fi
înțeleasă ca o încercare de a expulza din nou, în afara corpului propriu, ”corpul
străin” pătruns în el. ”Intimitatea negativă” este ună dintre cele cinci
”paradigme”clinice”pe care le prezintă Ochberg (1988). Ele pot fi văzute și ca
prototip al unei tipologii situaționale relevante clinic care trebuie să fie dezvoltată mai
amplu în viitor. Restul de ”paradigme” sunt: răpirea (privațiunea), o grea pierdere,
victimizarea, teama și excitația și experiența apropierii morții.
- Angoasa și excitația: corespund unei componente fiziologice a reacției traumatice și
sunt produse prin stimuli situativi condiționați, care amintesc de traumă. Eventual
această reacție condiționată se poate extinde într-o ”angoasă generalizată” sau se
poate canaliza în fobii.
Accesul subiectiv la traumă
Marea paletă de variație a situațiilor, factorilor situaționali și dinamicilor se potrivește la
un spectru larg de dispoziții subiective și diponibiliate de reacție tipică personalității. Această
corelație între situații, interpretările situațiilor și acțiune dispusă este tema psihotraumatologiei
diferențiale.
- Dispoziție actuală: aici trebuie considerat mai ales orizontul de așteptare al
individului. Multe traume, în calitate de traume de șoc, nimeresc individul nepregătit
și îl surprind temporal. Acest efect temporal de luare prin surprindere poate fi
considerat ca un factor traumatogen propriu. Experiențele de violență, ca tortura, de
exemplu, nu mai sunt surprinzătoare în sens temporal dacă se întind pe un interval
mai lung de timp.
- Dispoziții durabile: pot să fie de natură fiziologică, psihică sau socială. Experiențele
traumatice trecute lasă în urma lor sistemul nervos autonom într-o stare de
disponibilitate ridicată pentru exitație. O reacție traumatică de stres cu o stare afectivă
dereglată traumatic și copleșire emoțională se instalează la aceste persoane mai ușor
decât la cele care nu au fost afectate în prealabil în această privință sau care au putut
face în istoricul vieții lor experiențe protectoare.
- Factori protectori: distingem între factori protectori și factori corectori. Cei din urmă
acționează la elaborarea informației traumatice, fie în timpul fazei de reacție, fie în
procesul traumatic. Este vorba despre relațiile sociale care vin în ajutor, deci despre
persoanele care pot să aibă un efect corector asupra elaborării traumei și atunci când
procesul de elaborare stagnează. În acest sens și psihoterapia poate să fie considerată
un factor ”corector”. Factorii protectori corespund unei dispoziții existente în
prealabil, unui factor de protecție pe care persoana îl aduce cu sine.
- Factori de risc: se înțelege acele evenimente sau circumstanțe de viață stresante care
favorizează individual sau prin interacțiune o tulburare sau o maladie psihică. Ei
reprezintă în mijlocul static un ”risc” pentru dezvoltări greșite sau tulburări psihice.
Factorii situaționali traumatici se pot cuprinde și sub acest concept larg al riscului. La
ei se potențează riscul de îmbolnăvire și reducerea maltratării severe și prelungite a
copiilor și tinerilor la ”factori de risc” ar echivala cu o bagatelizare a acesteia.
- Dispoziții fiziologice diferențiale: există indicii că unele dispoziții fiziologice, care au
fost văzute ca fiind de multe ori de natură ereditar- genetică, pot fi puse pe seama
efectelor nerofiziologice ale traumelor anterioare. Van der Kolk (1987) ajunge la
concluzia că experiențele de deprivare ale copilăriei timpurii pot duce la tulburări
 neurologice (așa zisele tulburări ”moi” în comparație cu cewle neuroanatomice), cu
modificarea patternurilor funcționale ale neurotransmițătorilor, opioizilor endogeni și
sistemelor neuroendocrine. Printre consecințele pe termen lung se află o modificare a
modulării afective. Afectele de angoasă pot să se transforme mai des în panică, o stare
dispozițională negativă se poate transforma în depresie. Această dispoziție, dobândită
în cursul istoricului personal, poate, la fel ca și o dispoziție genetică, să îngreuneze
stăpânirea situațiilor critice. Soldații cu traume de război devin mercenari, fetițele
abuzate devin ulterior prostituate, au loc acțiuni suicidare și automutilări- toate aceste
fenomene ale tendinței pasive la repetiție sunt aduse ca dovezi pentru ipoteza
dependenței. Alternativ sau complementar trebuie să fie luate în considerare diferitele
aspecte psihice ale compulsiei la repetiție.
Motivație și dispoziții pulsionale
Psihologul social Abraham Maslow (1970) a schițat un sistem ierarhic de motive, care
oferă și o cheie pentru înțelegerea diferențelor interindividuale. La baza piramidei motivelor stau
trebuințe fiziologice, urmate de motive de securitate, contact social, autoapreciere și motive de
”autoactualizare”, respectiv autorealizare. Trauma ne aruncă adesea înapoi pe planul elementar al
motivelor de securitate. De aceea restabilirea sentimentului de siguranță este primul pas în
ajutorarea victimelor traumelor. Prin experiența traumatică este afectat dincolo de aceasta
întregul sistem de valori și motive. Cunoașterea motivelor individuale ne furnizează o cheie spre
înțelegerea reacției traumatice. Ajutorul psihoterapeutic se poate orienta spre motivele și
scopurile preferate de personalitatea pretraumatică și se poate atașa de aceste resurse în procesul
de elaborare. Piramida lui Maslow trebuie deci, vorbind la figurat, să fie reconstruită pornind de
la bază.
Dacă înțelegem trauma ca o experiență vitală de descrepanță între factorii de mediu
amenințători și posibilitățile individuale de stăpânire, atunci trebuințele vitale ale oamenilor
formează punctul de legătură psihobiologic al evenimentului traumatic. Trauma constă, printre
altele, în amenințarea exesivă și/ sau prejudicierea trebuințelor noastre vitale. De aceea pentru
psihotraumatologie sunt de o importanță fundamentală studiul și cunoașterea sistemului
trebuințelor umane. La trebuința de supraviețuire și de autoconservare îndrumă nemijlocit
legătura cu potențiala traumatizare. Sentimentul de amenințare a vieții se dovedește deci un
factor situațional traumatic persistent. Dar și alte trebuințe, cum sunt cele de securitate și de
orientare, sunt ”traumatizabile”.
Pentru psihologie și psihoanaliză poate să fie de un interes fundamental perspectiva
psihotraumatologică asupra cataloagelor de pulsiuni și motive, ceea ce va putea fi doar sugerat în
cele ce urmează.După ce discută amănunțit teoria freudiană a pulsiunilor și poziția lui Erich
Fromm în psihologia socială, Kaus (1995) introduce o pulsiune de siguranță și orientare, în
completarea ipotezelor tradiționale în teoria psihoanalitică a pulsiunilor. Pentru dezvoltarea
trebuinței de siguranță sunt hotărâtoare experiențele din legătura timpurie părinte-copil, astfel că
adulții cu experiența unor legături sigure în copilărie au șanse mai bune de a depăși chiar și
evenimentele foarte stresante fără a rămâne cu prejudicieri durabile. În acest sens experiențele de
relație timpurii sigure pot să acționeze protector, dar prezintă în cazuri nefavorabile (relații
nesigure –ambivalente) factori de risc care pot crea o dinamică vulnerabilă: adulții cu acest trecut
relațional nu vor putea mai târziu, când sunt neajutorați, decât cu greu să se îndrepte către alții și
să se încreadă în disponibilitatea lor de a le oferi un ajutor sincer.
Prototipul traumei de orientare este situația de dublă legătură. Aici se adaugă la legătura
nesigură confuzia sistematică și dezorientarea cognitivă. Pulsiunea de orientare are deci o
legătură strânsă cu procesele cognitive și funcția lor de integrare socială și de supraviețuire
fizică, în final. Dacă oamenii sunt ținuți într-o stare de dezinformare sistematică, aceasta poate,
pe baza unei ”semnificații vitale” a orientării și informației, să se desfășoare un efect traumatic
exploziv. Pentru psihotraumatologia diferențială sunt importante stilurile cognitive obișnuite
(stiluri de orientare)., care dispun și la abordarea ”informației traumatice”.
Lichtenberg (1988) diferențiază în cadrul psihologiei psihoanalitice a dezvoltării cinci
sisteme motivaționale, al căror corelat comportamental poate fi observat încă de la nașter: 1.
Necesitatea de a-și satisface trebuințe fiziologice; 2. Trebuința de legătură și atașare; 3. Trebuința
de autoafirmare și explorare; 4. Trebuința de a reacționa aversiv, prin opoziție, respectiv
retragere; 5. Trebuința de plăcere senzorială și de excitație sexuală.
În această lărgire în psihologia Sinelui a toriei originare psihoanalitice a pulsiunilor,
trebuințele de autoconservare și retragere sunt luate în considerare ca sisteme motivaționale
”innăscute”. acestea sunt multilpu ”traumatizabile”. Relațiile familiale patologice se încrucișează
adesea cu dorința copiilor de retragere și autonomie. Adulții care necesită, pentru starea lor de
bine- poate ca reacție la astfel de experiențe din copilărie-, o distanță neobișnuită și modalități de
retragere personale pregnante, vor suferi de pe urma unor experiențe care limitează spațiul în
care se pot retrage, cum este, de exemplu, prizonieratul. Pentru faza de întremare este importantă
susținerea empatică a restituirii acestui sistem de motive.
Pornind de la ideile lui Freud, psihanaliza a adus valoroase contribuții la psihopatologia
sexualității. Acestea trebuie completate, respectiv, continuate în jurul psihotraumatologiei
sexualității. Trebuințele sexuale vor fi traumatizate în special atunci când ele vor fi desprinse de
celelalte sisteme motivaționale, ca legătura sau autoafirmația, respectiv vor ajunge în contradicție
cu acestea. Din această situație conflictuală se explică ”amenințarea vitală” care rezultă din
traumatizarea sexuală, ca abuzul sau violul. La legăturile intrafamiliale, combinația între
stimulare și eșuare are efect traumatizant, dacă, de exemplu, o mamă își stimulează erotic fiul în
timpul fazei oedipiene de dezvoltare. Din punct de vedere intrapsihic în astfel de cazuri se poate
presupune ca factor predispozant o ” tărie deosebită a pulsiunilor” la fiu care să se manifeste
”traumatic”, în timp ce aspectul situativ rămâne estompat. Istoria de dezvoltare psihosexuală a
personalității poate aduce cu sine vulnerabilități deosebite în cadrul ”construcției individuale a
realității”, care trebuie să fie luate în considerare în special în cazul unei traumatizări sexuale
ulterioare ( cum ar fi violul)
Psihotraumatologia sistemelor umane de pulsiuni și trebuințe poate oferi stimulente
valoroase pentru practica clinică.
Bibliografie:

Gottfried Fischer, Peter Riedesser, ”Tratat de Psihotraumatologie”, ediția a doua revizuită și

adăugită, Ed. Trei, București, 2007