Sunteți pe pagina 1din 43

TRAUMA

Definitie
Problematica traumei este de regulă abordată din perspectivă clinică, cea a
tulburării de stres posttraumatic, diagnosticabilă atât la adulţi, cât şi la
copii şi
adolescenţi.

Traumatologia este studiul traumelor naturale si al celor provocate de oameni, de


la traume ,,naturale”, de la accidente si cutremure, pana la cruzimile omenesti
intentionate si neintentionate; trauma psihica se regaseste sub forma unei leziuni
sufletesti (de la cuvantul grec trauma – rana).

Potrivit manualelor de diagnostic (DSM-IV), indiferent de vârstă, se poate vorbi


despre expunerea la un eveniment traumatic atunci când o
persoană a experienţiat, a fost martoră sau a fost confruntată cu un
eveniment/evenimente care au implicat moartea, ameninţarea cu moartea,
vătămarea corporală gravă sau periclitarea integrităţii corporale proprii ori a
altora. Iniţial, se considera că au valenţe traumatice acele evenimente stresante
ieşite din comun, declanşate brusc, cum ar fi dezastrele naturale sau provocate de
om, războiul, actele teroriste. Definiţiile recente lărgesc însă aria evenimentelor
cu potenţial traumatic incluzând experienţe repetate, (devenite) cotidiene în viaţa
unor adulţi sau copii, precum expunerea la violenţă familială sau comunitară,
abuzul fizic sau sexual recurent.

Psihotraumatologia are ca obiect de studiu efectul traumelor din copilarie in


tratamentele psihoterapeutice si psihanalitice, terapia exilatilor, victimelor
razboiului si persecutiilor politice, urmarile abuzurilor sexuale in psihoterapie si
psihiatrie, comunicarea diagnosticului in cazul maladiilor cu risc vital,
suprasarcina psihica la cei care ajuta victimele catastrofelor si revendicarea unor
despagubiri dupa accidentele de circulatie si de munca. Psihotraumatologia
studiaza trauma psihica sub aspectul cauzelor, efectelor, reabilitarii si
posibilitatilor de abordare terapeutica.

Analogia intre leziunile sufletesti si cele somatice este exprimata in unele feluri
de exprimare, atunci cand spunem: ,,Chestia asta m-a pus la pamant, m-a rupt in
bucati”. Metaforele evidentiaza faptul ca noi interpretam leziunile sufletesti
pornind de la trairile corporale.
Isoria stiintifica a psihotraumatologiei
Printre actiunile stiintifice de pionierat care au condus la aparitia
psihotraumatologiei se afla psihanaliza si cercetarea stresului, respectiv
cercetarile lui Pierre Janet (1859 – 1947) si Sigmund Freud (1856 – 1939), cei doi
fiind contemporani. In timp ce Freud si opera sa au avut o insemnatate istorica
foarte mare pentru abordarea terapeutica a traumatizarii, lucrarile lui Janet au
ramas mult timp fara o mare influenta, rolul lor in psihotraumatologie fiind mult
mai tarziu apreciat.

,,Este o ironie faptul ca abia in ultimele decenii ale secolului XX psihiatria si-a
descoperit lent o baza de cunoastere despre efectele traumatizarii asupra
proceselor psihologice, care erau centrale in conceptiile europene despre
psihopatologie in timpul ultimelor decenii ale secolului trecut.”

Au durat aproape 100 de ani pana ce lucrarile lui Janet si-au recapatat
semnificatia pe care au avut-o pentru psihologie, psihopatologie si psihiatrie.
Janet si Freud au lucrat o perioada cu celebrul medic hipnotizator Charcot la
Spitalul Salpetriere din Paris. Din experimentele si enunturile lui Charcot se
desprindea faptul ca numeroase anomalii si simptome psihopatologice de care
sufereau pacientii psihiatrici erau legate de amintiri refulate ale unor evenimente
traumatice. Janet enunta pentru prima data, ca un concept explicator, notiunea de
disociere.

Dupa Janet, disocierile apar ca urmare a suprasolicitarii constiintei de catre


elaborarea unor situatii traumatice, coplesitoare; amintirea unei situatii traumatice
nu poate fi adesea elaborata corespunzator – ea va fi desprinsa de constiinta,
clivata, disociata, pentru a fi retraita la un moment temporal ulterior, fie ca stare
emotionala, ca pozitie sau stare corporala, fie in forma de reprezentari, imagini
sau reinscenari in comportament. Trairile care nu au putut fi integrate pot sa
conduca, in cazuri extreme, la formarea unei personalitati partiale diferite, care
corespunde tulburarii disociative de identitate. Janet a descris pentru prima oara
tulburari de memorie legate de traumatizare. El a explicat amneziile
postexpozitorii sau hipermneziile ca un fel de eorare de traducere, ca o
incapacitate de a transfera experienta traumatica intr-o povestire mai putin
infricosatoare.

Pentru psihotraumatologie este foarte importanta descoperirea lui Janet, dupa care
experientele traumatice care nu pot fi descrise in cuvinte se manifesta in imagini,
reactii corporale si in comportament. ,,Spaima de nespus” pe care o lasa in urma
ei trauma se sustrage nivelurilor cognitive superioare, dar isi lasa urmele pe
etajele elementare, inferioare dpdv semiotic. Numim schema a traumei aceasta
structura psihica cu fragmente de amintiri pe diferite niveluri reprezentationale si
clivajul caracteristic al partii de perceptie.
Ca merit al acestui cercetator, ramane o teorie foarte diferentiata asupra
traumatizarii si tulburarilor de memorie, a reinscenarii traumei in comportament
pe diferite niveluri reprezentationale cognitive.

Abordarea lui Freud este diferita, acesta introducand conceptul de aparare, al


carui prototip este refularea, aici fiind vorba despre o uitare motivata,
intentionata. Experientele traumatice nu erau disociate numai in virtutea
suprasolicitarii momentane a constiintei de procesul de elaborare, mai curand, ele
erau tinute departe de constiinta pentru ca integrarea lor era incomoda pentru
personalitate sau ar fi supraincarcat-o cu afecte pur si simplu insuportabile.
In preocuparea sa pentru trauma psihica, Freud a parcurs epoci foarte diferite.
Intr-o faza timpurie, care se reflecta in studiile despre isterie, el era convins ca la
baza oricarei tulburari isterice ulterioare, se afla o experienta reala traumatizanta,
mai ales seducerea sexuala a copiilor. Intr-o perioada ulterioara, el a relativizat
aceasta conceptie.

Concluzia lui Feud depre trauma:


a) trauma functioneaza ca un element declansator, care dezvaluie o structura
nevrotica preexistenta;
b) trauma are o contributie determinanta tocmai la continutul simptomului,
repetarea evenimentului traumatic, cosmaruri repetate, tulburari de somn,
ceea e pare a fi o incercare repetata de a descarca trauma.

Crtiterii de diagnosticare ale tulburarii de stres posttraumatic, dupa


DSM IV:

A. Persoana a fost expusa unui eveniment traumatic, care indeplineste


urmatoarele criterii:
1) persoana a trait, a fost martora sau a fost confruntata cu unul sau mai multe
evenimente, care cuprindeau o moarte de facto sau amenintarea cu moartea, o
ranire grava sau un pericol de pierdere a integritatii corporale a propriei persoane
sau a altora;
2) reactia persoanei a cuprins frica extrema, neajutorarea sau indignarea; la copii
aceasta se poate manifesta prin comportament dezorganizat sau agitat.

B. Evenimentul traumatic a fost retrait in mod persistent in cel putin una din
urmatoarele maniere:
1) amintiri recurente sau intruzive ale evenimentului, imaginilor, gandurilor sau
perceptiilor (la copiii mici pot avea loc jocuri in care se exprima in mod repetat
teme sau aspecte ale traumei);
2) vise recurente, apasatoare despre eveniment ( la copii pot aparea vise puternic
infricosatoare fara continut recognoscibil);
3) a actiona sau a simti ca si cum evenimentul traumatic s-ar intoarce, retrairea
sentimentului, evenimentului, iluzii, halucinatii si episoade flash-back disociative,
inclusiv cele care apar la trezire si la intoxicatii; la copiii mici poate avea loc o
noua inscenare a traumei;
4) suprasolicitare psihica intensa la confruntarea cu stimulii externi sau interni cu
putere de indiciu care simbolizeaza un aspect al evenimentului traumatic sau
amintesc de unele aspecte ale acestuia;
5) reactii somatice la confruntarea cu stimulii-indiciu interni sau externi, care
simbolizeaza un aspect al evenimentului traumatic sau care amintesc de aspecte
ale acestuia.

C. Evitarea persistenta a stimulilor legati de trauma sau o aplatizare a reactivitatii


generale, care nu a existat inainte de trauma. Exista cel putin unul din urmatoarele
simptome:
1) evitarea constienta a gandurilor, sentimentelor sau expresiilor verbale care sunt
legate de trauma;
2) evitarea constienta a activitatilor, locurilor sau oamenilor care pot trezi
amintirea traumei;
3) incapacitate de a-si aminti un aspect important al traumei;
4)interes in mod clar diminuat sau participare diminuata la activitatile importante;
5) sentimentul de ratacire sau de instrainare de altii;
6) ingustarea paletei afectelor, incapacitatea de a simti afecte tandre;
7) sentimentul unui viitor ingustat – nu se asteapta sa aiba cariera, casnicie, copii.

D. Simptome persistente de arousal sporit ( care nu existau inainte de trauma);


apar cel putin doua din urmatoarele simptome:
1) dificultate de a adormi sau de a mentine somnul;
2) iritabilitate sau izbucniri de manie;
3) dificultati de concentrare;
4) stare supradimensionata de trezire (hipervigilenta);
5) reactii de teama exagerata.

E. Tabloul tulburarilor, simptome din criteriul B,C,D dureaza mai mult de o luna.

F. Tabloul tulburarilor produce intr-un mod clinic semnificativ suferinta sau jena
in functiile sociale, profesionale sau alte domenii importante.

ACUT – cand simptomele dureaza mai putin de 3 luni


CRONIC – simptomele dureaza mai mult de 3 luni
CU DEBUT INSIDIOS – cand debutul simptomelor are loc la cel putin 6 luni de
la factorul stresant.

Consecintele directe ale traumei


Evenimentele traumatogene au, de regula, consecinte care corespund sindromului
de suprasarcina traumatica sau altor sindroame din spectrul traumei.
Din punct de vedere al desfasurarii temporale, in practica clinica s-au identificat
urmatoarele secvente:
1. Faza de soc – dureaza de la o ora, la o saptamana. Adesea, numai dupa ore
sau zile devin clare proportiile catastrofei. Caracteristic pentru aceasta faza
este un sentiment de insensibilitate, dupa aceea urmeaza adesea negarea.
Cei afectati nu pot sa creada ce li s-a intamplat. Adesea este negat si faptul
ca s-au simtit amenintati sau le-a fost frica. Caracteristice sunt alterarile
trairii timpului, ca accelerarea sau incetinitorul; alterarea modurilor de
perceptie, ca vederea in tunel; forme disociative de experienta, ca
derealizarea sau depersonalizarea, un grad mai inalt de suprasarcina fiind
insotit de disociere marita.

2. Faza de actiune – poate dura pana la doua saptamani. Caracteristica este


mania, adesea indreptata la locul de munca impotriva superiorilor sau
colegilor, medicilor sau asupra celor care vor sa ii ajute, asupra carora este
data vina. Intervine o grava indoiala in raport cu sine, adesea cu depresii si
sentimente de lipsa de speranta sau neputinta. Cei afectati sunt incapabili sa
se gandeasca la posibilitati pozitive, se plang de propriile greseli. Adesea
se ajunge la tulburari de somn, iritabilitate, cresterea senzatiei de spaima,
hipervigilenta, tulburari de memorie, dificultati de concentrare, cosmaruri
si flash-back-uri ale situatiei traumatice. Intervine vinovatia
supravietuitorului: plangerea subiectului de a nu fi meritat sa
supravietuiasca.

3. Faza de descarcare – daca angoasa, teama la locul de munca, depresiile sau


tulburarile de somn persista dupa consumarea fazeI de actiune, trebuie
furnizat ajutor profesionist. Acum este importanta evitarea alcoolului si a
drogurilor. La fel de importanta este mobilizarea sustinerii sociale si
discutarea despre experienta cu persoane de incredere, daca este posibil cu
alte persoane afectate de aceeasi trauma.
Faza de descarcare trebuie sustinuta prin odihna, relaxare si mai ales, prin
indepartarea de mediul traumatic. Acest aspect este adesea prea putin luat
in seama de cei afectati de trauma. Noua confruntare cu stresorii si mai ales
cu mediul traumatic trebuie sa fie pe cat posibil evitate, pana ce faza de
descarcare a fost dusa suficient pana la capat.
In acest punct critic al prcursului traumatic actioneaza diferiti factori de
vulnerabilitate; cei afectati pot sa nu fie in stare sa-si mobilizeze resursele
sociale (rude, prieteni, cunostinte) sau sa se foloseasca de mijloacele de
ajutor profesional. In multe cazuri, prietenii si rudele sunt o povara in plus,
asa cum se intampla de multe ori la viol. In timpul acestei perioade critice a
reactiei traumatice, subiectii dezvolta o stare de frica sporita si persistenta,
sunt hipervigilenti, iritabili, sufera de tulburari de somn sau de tulburari de
concentrare.
Dezvoltarea tulburarii de stres posttraumatic se dovedeste a fi un proces
complex si eterogen, in care se intalnesc diferite circuite si dinamici
patogene.

Pentru desfasurarea diferentiala a reactiei traumatice este importanta deosebirea


intre aspectele emotionale si cele cognitive.

Aspectul emotional:
- coplesirea emotionala – cel afectat este impiedicat sa perceapa realist
situatia si sa ia masuri de protectie;
- amortirea psihica/anestezia emotionala este o reactie de urgenta care
trebuie sa evite coplesirea emotionala; acest spectru de reactii se intinde de
la stupoare si retardare psiho-motorie pana la forme relativ usoare de clivaj
afectiv, ca incapacitatea de a simti mila;
- modularea afectiva – incercarea de echilibrare a trairilor emotionale
negative; cel afectat face eforturi sa regleze si sa controleze furtuna
emotionala. Aceasta forma de stapanire a afectelor este parte componenta a
comportamentului de coping reusit.

Aspectul cognitiv:
- perceperea evenimentului – negarea sau evitarea corespunde unei tendinte
de a bloca perceptia evenimentului; ei prefera acea interpretare care ii
scuteste de orice responsabilitate si participare, astfel pot sa nu se comporte
adecvat, nu au de ce sa se lupte cu situatiile ulterioare de vinovatie pt ca au
neglijat posibilitatile de ajutor sau au omis modalitati de actiune;
- aprecierea si evaluarea situatiei – aceste mecanisme de aparare depasesc
simpla negare – legaturile sunt percepute fals si cauzele sunt ordonate
fragmentar;
- cautarea unei explicatii.

Terapia traumei
Persoanele care se ocupa de traumatizarea psihica vor fi confruntate in mod
obligatoriu cu eventualele traume proprii. De aceea, terapeutii si toti cei
implicati in ajutorarea persoanelor traumatizate trebuie sa se confrunte cu
propria lor trauma – history. Aici trebuie evitate doua pericole: propriile
experiente refulate sau insuficient elaborate pot sa stanjeneasca, respectiv, sa
fragmenteze intelegerea pentru traumatizarea altor oameni si fenomenul
egocentrismul celui care ajuta. Se poate observa frecvent ca persoanele care se
angajeaza sa lucreze cu traumatizati, au trecut ele insele prin traume si au gasit
o solutie mai mult sau mai putin satisfacatoare.
De exemplu, cel care a scapat de zdruncinarea lui sufleteasca prin uitare
rapida, va recomanda aceasta cale de ,,elaborare a traumei”; cei care au
descoperit alte cai, de exemplu, usurarea prin discutii cu prieteni sau
cunoscuti, vor recomanda aceste lucruri.
Fenomenul ,,narcisismul celui care ajuta” e intalneste si la profesionosti;
numim aici iubirea si afirmarea de sine ,,narcisiste” regasite, atunci cand o
trauma pare depasita. Egocentrismul terapeutic se regaseste atunci cand
profesionistii recomanda celor afectati doar acele terapii prin care au trecut ei
insisi si carea le-au simtit utile.

Un impediment central pentru psihotraumatologie este tendinta de a le atribui


victimelor culpabilitatea pentru ceea ce le-a fost impus sau facut. Aceasta
tendinta se regaseste atat in mediul social al victimei, cat si la aceasta insasi.
Victimele sunt cel putin ,,pe jumatatea raspunzatoare”, eventual la fel de
vinovate, de nenorocirea lor. O data cu tendinta spre culpabilizarea victimei,
am facut cunostinta cu strategia de aparare posttraumatica, o reactie de urgenta
pe care cei afectati o dezvolta in reactia traumatica, cum este catatonia versus
furtuna de miscari cu aspect de panica.

Pastrarea neutralitatii a fost recomandata chiar in numele ,,caracterului


stiintific” si a fost considerata nucleul unei stari stiintifice de observare, chiar
al ,,pozitiei stiintifice” a terapeutului. ,,Cand doi se cearta, fiecare are partea
lui de vina”. Astfel, ne scutim de osteneala de a diferentia intre
agresivitatea ,,agresiva”, din partea atacatorului si faptasului, si ce defensiva,
cu care victima se pune in aparare.

Interventia de criza
Asigurarea securitatii – indepartarea celor afectati de locul nenorocirii.
Sentimentul de siguranta al celor afectati poate fi sustinut prin contact corporal
nemijlocit, de exemplu, prin tinerea de mana. Victimelor accidentelor care se
afla intr-o pozitie neajutorata trebuie sa li se spuna ca sunt in siguranta, de ex.
ca vine ambulanta. La traumatizarea conditionata social, accidente de
circulatie, acte de violenta, victimele si faptasii trebuie sa fie despartiti; numai
asa victimele se pot simti in siguranta.

Punerea la dispozitie un partener empatic de discutie – cei care ajuta trebuie sa


observe cu grija reactia celor afectati; relaxarea si linistirea trebuie sa primeze
in fata informarii. In faza de negare, cel care ajuta trebuie sa actioneze doar cu
precautii, sa nu corecteze decat pozitiv, daca cei afectati relateaza evenimentul
,,fragmentat”. Dupa sfarsitul situatiei de catastrofa directa, cel afectat trebuie
sa fie informat cu privire la fenomenul trait in faza de actiune. Cel care ajuta
trebuie sa perceapa pozitiv izbucnirile emotionale. In cazul paraliziei
emotionale, retragerii si apatiei celui afectat, cel care ajuta trebuie sa stea la
dispozitie ca simplu partener de discutii, fara a se impune.

Favorizarea intelegerii efectelor traumei - scopul unei convorbiri de sustinere


este acela de a favoriza procesul bifazic de elaborare, care corespunde
procesului natural de vindecare si de a-l impiedica sa cada intr-una din cele
doua extreme, coplesirea emotionala sau negarea incremenita. In faza de
actiune, amatorii care incearca sa ajute, diferentiaza foarte greu intre
simptomele normale si procesele complicate. De aceea, se recomanda,
solicitarea unui specialist.

Reguli pentru terapia traumei


1) acceptarea non-judicativa a victimei – victimele cred ca nimeni nu le poate
intelege, pt ca nimeni nu a impartasit experienta care au trait-o ele;
terapeutul nu trebuie sa il forteze pe pacient, ci sa ii arate prin semnale ca
este gata sa asculte istoria;

2) interventia imediata si ajutorul sustin procesul de descarcare – victimele


traumelor au nevoie urgenta de ajutor psihologic, social, economic, pt a
putea restabili sentimentul de siguranta;

3) asteptarea la reactii contratransferentiale masive – terapeutii traumei


trebuie sa se astepte la reactii sentimentale puternice proprii, cu tendinte
de actiune adesea greu controlabile;

4) disponibilitatea de a se lasa pus la incercare – victimele traumelor au


pierdut adesea orice incredere in ajutorul interuman; clinicianul care se
ocupa de victimele traumei trebuie sa fie deschis, sa isi comunice in mod
adecvat gandurile si sentimentele;

5) in terapia traumei, transferul este un proces de reluare a legaturii –


transferul va fi vazut ca un proces de reconstruire a relatiilor distruse de
trauma; alianta terapeutica este construita, daca terapeutul face fata testelor
care decurg din experienta traumatica;

6) pornirea de la ipoteza ca simptomul de supraincarcare psihotraumatica a


fost provocat de evenimentul traumatic – la punctul de plecare al terapiei
traumei se afla ipoteza ca simptomele actuale si reactiile de stres au fost
provocate si determinate de situatia traumatica traita; numai daca trauma
actuala este elaborata, pacientul poate elabora si relatii cu evenimete
traumatice timpurii; in tema centrala traumatica, experientele timpurii de
viata sunt legate de trauma actuala;

7) informatia despre natura si dinamica reactiilor traumatice este o parte


componenta a terapiei traumei – simptomele trebuie prezentate celor
afectati ca o consecinta normala la o situatie anormala;

8) evenimentele traumatice pot sa duca la orice varsta la alterari ale


dezvoltarii Eului si identitatii – ele pot urgenta, incetini, impiedica sau
intrerupe procesele normale de dezvoltare;
9) negarea, clivajul si formle de disociere apartin mecanismelor de aparare,
care urmeaza unei traume psihice – toate aceste mecanisme de aparare pot
duce la o alterare durabila a personalitatii – tendinta de a forma o noua
identitate dupa traume severe; este necesar ca terpeutii sa ia pozitie fata de
aceste reactii de aparare;

10)incercarile de autovindecare prin alcool sau droguri sunt raspandite –


acestea interfereaza cu planul terapiei; in elaborarea traumei nu se recomanda
utilizarea excesiva a tranchilizantelor;

11)transformarea cu succes a experientei traumatice poate avea drept


consecinta dezvoltarea unor trasaturi pozitive de caracter – lupta pentru
transformarea traumei poate sa aduca schimbari precum: onestitate, integritate,
sensibilitate pt. ceilalti, interes pt valori spirituale;

12)angajamentul social si vorbitul despre trauma favorizeaza procesul de


vindecare – procesul de vindecare poate fi ajutat de capacitatea de a vorbi
despre cele traite, de a-si reprezenta propriile sentimente si chiar o angajare
sociala a celor traumatizati pt preventia traumatizarii si ajutarea celor
traumatizati;

13)transformarea traumei este un proces pe durata vietii – chiar si atunci cand


in cadrul unei psihoterapii experienta traumatica este tratata cu succes, cel
afectat ramane cu o zdruncinare pe viata; evenimente de viata care amintesc
de trauma, pot conduce la o noua nelinistire, mai ales cand legaturile cu
experiente mai vechi au ramas inconstiente.
Corelarea experientei actuale cu trauma din trecut este un proces terapeutic
care ii poate ajuta pe supravietuitorii traumelor sa relativizeze situatia prezenta
si sa isi gaseasca echilibrul psihic.

Pentru a favoriza integrarea sociala a pacientilor traumatizati trebuie luate in


considerare: familia, grupurile de intr-ajutorare, serviciile sociale, activitatea
fizica zilnica, plimbarile montane.

Copilul este ca o oglindă care


te
ameţeşte puţin.
Sau ca o fereastră.
Totdeauna copilul te
intimidează ca şi
când ştie el ce ştie.
Antoine de Saint-
Exupéry

Abuzul sexual la copil

Este dificil de descoperit un copil abuzat sexual prin intermediul testelor


psihologice.
Asupra fiecărui copil, efectele sunt particulare, simptomele depinzând:
- de vârsta copilului
- de gradul de apropiere relaţională faţă de agresor
- de forţa agresorului
- de locul de desfăşurare a evenimentului
- de frecventa situaţiilor abuzive
Aprecierea gravităţii faptelor comise în cazurile de abuz
sexual asupra copiilor
se realizează în funcţie de:
- vârsta copilului (cu cât copilul este mai mic ca vârstă cronologică cu atât
faptele sunt considerate mai grave).
- gradul forţei aplicate (fapta este mai gravă cu cât forţa utilizată este mai
mare).
- relaţia dintre agresor şi victimă (fapta este mai gravă cu cât relaţia
dintre
agresor şi victimă este mai strânsă).
- tipul actului sexual la care a recurs agresorul (gravitatea
faptelor fiind mai
mare dacă a avut loc penetrarea copilului).

Semne fizice ale abuzului sexual:


- înroşirea sau lezarea orificiului anal sau vaginal - “reflexul dilatării” (in cazul
contactului anal)
- “numai” vulnerabilitate la bolile cu transmitere sexuala (inclusiv negi genitali,
gonoree)
- tulburările digestive, de somn;
- panica
- agravarea unor boli cu componenta psihică (astmul)
- tulburările de instinct alimentar
- se pot adăuga simptomele vagi, nespecifice, cum sunt cefaleea şi durerile
abdominale.

Semnele psihologice ale abuzului sexual:


Trăiri emoţionale:
- culpabilitate, responsabilitate tensionată de păstrare a secretului
- frica, pedeapsa
- degradarea imaginii de sine
- sentiment de murdărire corporala
- teama de deteriorarea sexuală şi a reproducerii
- ostilitate, furie, depresie
- tendinţe suicidare.

Manifestări comportamentale:
- regresie
- ostilitate sau agresiune fata de alte persoane
- pierderea deprinderilor sociale
- letargie, nepăsare faţă de sine
- postura corpului exprimând copleşire, greutate
- tendinţa de confesare (la fete) sau ascunderea cu obstinaţie a secretului dureros
- atitudine protectoare faţă de părinţi

Sentimente identificate la copiii abuzaţi sexual


• Frică
- de agresor
- de a cauza probleme
- de a pierde afecţiunea adulţilor
- de a fi excluşi din familie
- de a fi „diferiţi”

• Furie
- faţă de agresor
- faţă de adulţii care nu i-au protejat
- faţă de ei înşişi (se simt vinovaţi)

• Izolare
- pentru că „ceva este în neregulă cu mine”
- deoarece se simt singuri în experienţa trăită
-deoarece nu pot vorbi despre abuz

• Tristeţe
- în legătură cu ceva care li s-a luat
- în legătură că au pierdut o parte din ei
- deoarece cresc prea repede
- deoarece au fost trădaţi de cineva în care au avut încredere

• Vinovăţie
- pentru că nu pot opri abuzul
- deoarece cred că „au consimţit abuzul”
- pentru că mărturisesc abuzul – dacă spun că au fost abuzaţi
- pentru că au păstrat secretul – dacă spun că nu au fost abuzaţi

• Ruşine
- în legătură cu implicarea lor într-o astfel de experienţă
- în legătură cu faptul că corpul lor a răspuns abuzului
• Confuzie (debusolare)
- pentru că ei pot iubi în continuare agresorul
- pentru că sentimentele lor se schimbă mereu

Sindromul acomodării copiilor cu abuzul sexual


Acest sindrom a fost descris de către Summit (1983) şi delimitează astfel câteva
stadii ale abuzului sexual luând în considerare în principal copilul. Acest model
oferă posibilitatea înţelegerii modului de adaptare, de obişnuire al copilului cu
abuzul sexual.

Stadiul 1 – Păstrarea secretului – nici un copil nu este pregătit să


facă faţă abuzului sexual. Copilului i se poate spune direct “acesta este unicul
nostru secret” sau acest lucru poate fi lăsat să se înţeleagă. Şantajul,
ameninţarea, mituirea sunt folosite pentru a menţine copilului frica de a
dezvălui. Copilul se simte lipsit de ajutor.

Stadiul 2 – Sentimentul neajutorării – există un dezechilibru al


puterii între un
adult şi un copil, copilul este lipsit de ajutor şi prins într-o capcan ă, acesta
trebuie să se supună adultului şi nu poate să spună NU.

Stadiul 3 - Imposibilitatea de reacţie şi de obişnuinţă – în


ciuda sentimentului de
vinovăţie pe care îl are, agresorul se simte încurajat de faptul că nu există o
reacţie promptă, agresivă din partea copilului, ceea ce conduce la repetarea
abuzului. Copiii folosesc disocierea ca mecanism de apărare pentru a face faţă
realităţii dureroase – singura persoană care poate opri abuzul este cel care
abuzează, deci copilul se va comporta bine dacă vrea ca abuzul să fie oprit, ceea
ce înseamnă că trebuie să accepte solicitările sexuale. Copilul începe să se
simtă vinovat de a fi provocat într-un anume fel abuzul.

Stadiul 4 – Dezvăluirea abuzului sexual - poate avea loc imediat


după abuz sau
la o perioadă mai mare de timp. Dezvăluirea poate lua mai multe forme:
- Copiii pot face declaraţii largi, ambigue care pot fi interpretate ca simptoame
comportamentale; un alt simptom comportamental este când un copil mic
încearcă să simuleze un act sexual cu un alt copil;
- Copiii pot face declaraţii adulţilor / prietenilor că au fost abuzaţi sexual.
Scopul
acestora este de a testa reacţia ascultătorilor – dacă cel care ascultă este şocat
sau
are o reacţie de repulsie, copilul poate spune că a minţit – dar astfel de reacţii
directe arată că ceva s-a întâmplat.
- Schimbări semnificative în comportament: izbucniri comportamentale, accese
de furie, insomnii, frică de rămâne singur acasă cu părintele, frica de a merge
la culcare. La adolescenţi apare consumul de alcool exagerat, fuga de acasa,
prostitutia.

Stadiul 5 – implicarea anumitor servicii de specialitate, în


funcţie de reacţia părinţilor.
Posibile semnificaţii ale incestului pentru copii:
- Îmi place, dar nu este bine;
- Îmi place şi este permis;
- Nu – mi place şi nu-mi este bine;
- Ştiu că nu-mi este bine, dar mă face deosebit;
- Îl iubesc pe tata, dar îl urăsc pentru asta;
- Sunt mândru că sunt tratat ca un adult;
- Îmi place, dar mama este foarte supărată pe mine;
- Nu-mi place dar mama vrea să fac asta;
- Îmi place să-i fac geloşi pe fraţii mei;
- Nu – mi place, dar astfel îmi apăr fraţii / surorile;
- Sunt rău, din cauza mea greşesc părinţii mei;
- Acum îi am cu ceva la mână pe părinţi;
- Mama ar pleca dacă nu aş face asta cu tata;
- De ce se simte un corpul meu bine când fac lucruri rele?
- Tata cred că mă iubeşte foarte mult, dacă riscă atâta;
- Singurul mod de a supravieţui este să fac asta.

Consecinţele abuzului sexual asupra dezvoltării psiho-


emoţionale a copilului şi
integrării sale sociale
În plan emoţional: introversiune, tulburări emoţionale, depresie,
autoestimare
deficitară.
În plan social: fuga de acasă, eşec şcolar, prostituţie, consum de droguri,
alcool.
Ca adulţi pot avea un comportament sexual neadecvat, masturbare compulsivă,
dificultăţi în alegerea partenerului şi în rolul de părinţi (se distanţează faţă de
proprii lor copii pentru că asociază afecţiunea cu contactul fizic).

Consecinţe pe termen lung al abuzului asupra copilului


Deşi unele din reacţiile iniţiale ale victimelor abuzului pot scădea în timp, tipic
pentru aceste tulburări, împreună cu comportamentele de coping specifice
abuzului,
este să se generalizeze şi să se complice pe termen lung dacă nu sunt tratate.
Specifice sunt şapte tipuri majore de tulburări psihologice, toate fiind găsite
adesea la adolescenţii si adulţii care au fost abuzaţi în copilărie:
Stresul post-traumatic
- Distorsiuni /deformări cognitive
- Tulburări emoţionale
- Disociere
- Referire slabă la sine
- Distorsionarea imaginii de sine
De asemenea, vor fi luate în considerare şi implicaţiile sechelelor post-abuz de
“ co-dependenţ㔺i tulburarea personalităţii de tip borderline.

Literatura de specialitate subliniază faptul că adulţii abuzaţi sau neglijaţi în


copilărie au dificultăţi cu intimitatea, încrederea şi autoritatea socială. Deoarece
acest gen de oameni sunt evitaţi, astfel de probleme pot avea consecinţe negative
de lungă durată asupra vieţii persoanelor abuzate.

Distorsiuni /deformări cognitive


Studiul consecinţelor cognitive ale violenţei sexuale leagă molestarea în
copilărie de vina, încredere scăzută în sine şi învinovăţirea, împreună cu alte
atribuiri disfuncţionale. Gold (1986), de exemplu, a subliniat că mai ales femeile
cu o istorie de abuz sexual în copilărie atribuie evenimentele negative factorilor
interni, stabili şi globali, la fel ca şi propriului caracter şi comportament. Aceste
femei sănătoase mental aveau tendinţa de a atribui cauzele evenimentelor
pozitive factorilor externi. Asemenea urmări cognitive pot contribui sau acţiona
ca mediatori ai simptomatologiei negative care este evidentă la supravieţuitorii
adulţi ai abuzului sexual în copilărie.

Deşi percepţiile false despre sine sunt legate de toate formele majore de abuz la
copil, se pare ca baza pentru asemenea distorsionări cognitive este
abuzulemoţional.
Atât experienţa clinică, cât şi cercetarea empirică sugerează că unele din
consecinţele de pe plan cognitiv, atribuite abuzului fizic sau sexual se datorează
probabil abuzului psihologic care co-existentă sau maltratării psihologice
inerente în asemenea tip de abuz.

Gândurile negative legate de abuz apar probabil din două surse:


• reacţii psihologice la evenimentele specifice abuzului
• încercarea victimei de a înţelege abuzul.

Anxietatea legată de abuz pare să implice în mod tipic


următoarele:
• Hipervigilenţa la pericol în mediul înconjurător, indiferent dacă este obiectiv ă
sau nu;
• Preocupare pentru control, cu credinţa că până şi cea mai mică pierdere a
hotărârii şi protecţiei de sine pot duce la pericol sau catastrofă;
• Interpretare greşită a stimulilor obiectivi neutri sau pozitivi interpersonali ca
dovadă a ameninţării sau pericolului.
Disocierea este definită ca o rupere a legăturilor care apar în mod normal
între
sentimente, gânduri, comportament şi amintiri, invocate conştient sau inconştient
pentru a reduce tulburarea psihologică.
Deşi etiologia simptomatologiei disociative este complexă, un număr de scriitori
şi cercetători leagă începutul unor asemenea comportamente cu evenimente
traumatice din punct de vedere psihologic, majoritatea traume importante care au
apărut în copilărie. Mai ales studiile recente, realizate în USA, leagă fenomenul
disociativ de abuzul sexual în copilărie, sugerând direct sau indirect că
molestarea poate motiva dezvoltarea stadiilor disociative ca o apărare împotriva
tulburării
post-traumatice.

Dificultăţi de relaţionare. Perturbarea intimităţii


Consecinţele pe planul relaţiilor interpersonale ale abuzului pot fi înţelese ca
derivând din două surse:
- răspunsurile cognitive imediate şi condiţionate faţă de victimizarea pe termen
lung (de ex. neîncrederea în ceilalţi, mânie şi / sau frică de cei mai puternici,
îngrijorare în privinţa abandonului conştientizarea nedreptăţii / tratamentului
injust, respect de sine diminuat)
- răspunsurile de adaptare faţă de continua brutalizare (de ex. evitarea celorlal ţi,
pasivitate, sexualizare, caracter recalcitrant sau depresie cauzată de abuz).

Aceste reacţii şi răspunsuri diverse, uşor de înţeles prin prisma experienţei de


viaţă restrânse a victimei abuzului, se suprapun totuşi peste funcţionarea
interpersonală şi astfel, au acces către elementele sociale importante, precum
relaţiile, acceptarea şi sprijinul.

Majoritatea abuzurilor asupra copiilor apar în contextul relaţiilor şi intimităţilor


apropiate. De aceea, este firesc ca acei copii abuzaţi să se teamă, să se fereasc ă
sau să manifeste ambivalenţe faţă de apropierea interpersonală. Persoanele
abuzate sexual, de exemplu, au adesea dificultăţi la stabilirea şi menţinerea
relaţiilor intime, de astfel ca adulţii ce au trăit în copilărie experienţe de
violenţă domestică.
Problemele de intimitate ale persoanelor abuzate par a fi centrate mai ales pe
ambivalenţe şi frică privind ataşamentul interpersonal.
Deşi abuzul sexual este foarte adesea asociat cu disfuncţiile ulterioare în
raporturile intime, ambivalenţa relaţiilor umane apropiate se poate dezvolta chiar
înainte de astfel de tratamente.
Probabil unul dintre cele mai dureroase şi tulburătoare aspecte ale abuzului
copilului este impactul asupra capacităţii persoanei de a avea încredere.
Necesitând o suprimare a activităţii defensive şi un sentiment de siguranţă în
relaţia cu celălalt, încrederea este greu de manifestat, mai ales la persoane
abuzate grav în copilărie - cel puţin în absenţa unor relaţii de durat ă cu caracter
încurajator.
Sexualitatea modificată
Experienţa clinică sugerează că adolescenţii şi adulţii care au fost abuzaţi în
copilărie vor avea foarte probabil probleme în viaţa sexuală (Maltz, 1988).
Astfel
de probleme pot fi:
a) disfuncţii sexuale, raportate la teama de vulnerabilitate şi revictimizare
b) o neîncredere generală în partenerii sexuali, manifestată atât de bărbaţi cât
şi de femei (Courtois, 1979; Jehu et al., 1984-1985; Meiselman, 1978)
c) tendinţa, în pofida fricii şi suspiciunii, de a depinde de sau de a idealiza
pe cei cu care persoana abuzată are relaţii sentimentale
d) preocupare spre gânduri sexuale şi tendinţa de a sexualiza relaţii care în
mod normal nu s-ar dori sexuale (Courtois, 1988)
e) experienţă de relaţii multiple, superficiale şi scurte care se încheie odată cu
apariţia intimităţii reale (Courtois, 1979; Herman, 1981)
Bazându-se pe experienţele de victimizare din copilărie de unul sau mai mul ţi
tutori, un mare număr de persoane adulte abuzate par să asocieze relaţiile
apropiate cu maltratarea.
Ca atare, ei pot, fie:
a) să evite complet intimitatea interpersonală
b) să accepte o anumită doză de agresiune în relaţia interpersonală ca fiind
normală sau firească.

Convertirea de la copilul victimă (băiat), la adultul care abuzează


este considerată
ca derivând din:
• probabilitatea ca persoana care comitea abuzul asupra copilului să fi fost
tot bărbat, şi astfel să fi servit ca model pentru comportamentul agresiv din
relaţiile interpersonale ulterioare
• susceptibilitatea acestor persoane faţă de mesaje sociale comportând
folosireaviolenţei, sau cel puţin dominarea celorlalţi mai slabi, de către cei tari

Comportamentul agresiv
Studii empirice şi experienţa clinică sugerează că agresivitatea copiilor faţă de
ceilalţi – exprimată adesea prin bătăi, dominare sau atacarea altor copii – este
o etapă frecventă de tranziţie către diverse tipuri de maltratări: abuz fizic, abuz
sexual, abuz psihic şi insensibilitate emoţională.
În general, se pare că acest comportament reprezintă o exteriorizare generică a
traumei copilului cauzată de abuz şi depresie, precum şi probabil a efectelor
copierii comportamentului părintelui abuziv.
După cum se menţionează de către câţiva autori, efectul clar al acestei agresiuni
este izolarea socială şi lipsa de popularitate. Anumiţi adolescenţi şi adulţi,
victime ale abuzului sexual par a fi înclinaţi mai mult către victimizarea asupra
copiilor sau femeilor, în timp ce majoritatea studiilor de abuz la copii şi abuz a
adulţilor, au descoperit legături cu incidente din copilărie, privind maltratarea
fizică.

Modele de interventie. Reguli de lucru in cazurile de abuz


sexual dein perspectiva psihosociala
G. Fischer şi P. Riedesser (2000) în lucrarea Tratat de psihotraumatologie
prezintă trauma ca definiţie a experienţei traumatice, astfel “traumatizarea
psihica se defineşte ca o trăire vitală de discrepanţă între factori situaţionali
ameninţători şi posibilităţile individuale de stăpânire, trăire însoţită de
sentimente de neajutorare şi de abandonare lipsită de apărare, care produce astfel
o zdruncinare durabilă a înţelegerii de sine şi de lume”.

Cuvântul traumă poate desemna o injurie fizică cauzată de agenţi externi sau o
injurie psihică cauzată de o experienţă înspăimântătoare.
James (1989) defineşte trauma ca o experienţă necontrolată care afectează
victima în mod psihologic inducând sentimentele de neajutorare, vulnerabilitate,
pierdere a siguranţei şi a controlului.

Frica intensă în combinaţie cu pierderea puterii sunt ingredientele de baz ă ale


unei experienţe traumatice în sens psihologic. Copiii pot fi traumatizaţi de adulţii
fără experienţă prin situaţiile în care aceştia uneori îi pun, de exemplu sunt
separaţi în mod accidental de mama lor într-un magazin sau pe stradă sau sunt
înspăimântaţi de o soră sau un frate mai mare. Povestirea unor crime de la
televizor sau din ziare poate cauza experienţe traumatice.
Relele tratamente au asupra copilului efectele unui eveniment traumatic. Pornind
de la înţelegerea psihanalitică a conceptului de traumă Laplanche şi Pontalis îl
circumscriu ca fiind “evenimentul din viaţa subiectului care se defineşte prin
intensitatea sa, incapacitatea în care se găseşte subiectul de a-i răspunde în mod
adecvat, tulburarea şi efectele patogene durabile pe care le provoacă în
organizareapsihică; în termeni economici, traumatismul se caracterizează printr-
un aflux de excitaţii care este excesiv în raport cu toleranţa subiectului şi
capacitatea acestuia de a le controla şi elabora psihic.”

În lucru cu copiii abuzaţi sunt mai multe orientări teoretice care oferă o viziune
utilă.
Astfel, Teoriile dezvoltării se ocupă de următoarele aspecte:
- dezvoltarea normală a copilului
- efectele ataşamentului şi a pierderilor asupra copiilor
- impactul experienţelor normale şi anormale din viaţă

Teoriile interumane cuprind:


- modalitatea în care relaţiile importante influenţează identitatea copilului,
percepţiile, credinţele şi interacţiunile sale, cum sunt teoriile privind relaţia
cu obiectele, psihologia personală şi psihologia egoului
- rolul relaţiei terapeutice şi utilizarea contratransferului afectiv
Teoriile cognitiv comportamentale studiază:
• relaţia dintre sentimente şi comportament şi modul în care se realizează
schimbările
• modalitatea în care sentimentele negative se asociază cu percepţiile despre
abuz ale copilului
• maniera în care succesiunea de dezvoltare a fenomenelor, cum sunt percepţia,
motivaţia şi afectele influenţează puterea copilului de a-şi
reorganizacunoaşterea

Teoriile sistemice se ocupă de:


• importanţa familiei şi a societăţii în care copilul trăieşte
• corelaţiile şi impactul acestora asupra copilului
• intervenţiile practice şi utile în familie, şcoală şi comunitate

Teoriile privind abuzul şi victimizarea studiază:


• efectele abuzului fizic şi sexual asupra copiilor
• vulnerabilitate şi rezilienţă
• efectele pe termen lung ale abuzului şi neglijării

Modalităţi psihoterapeutice de intervenţie:


• psihoterapie individuală
• psihoterapie de grup
• psihoterapie de familie

Literatura de specialitate recomandă în mod deosebit ca şi tehnici de lucru pentru


recuperarea psihologică a copiilor care au suferit o formă de abuz psihodrama,
basmele terapeutice, art-terapia. Demersul terapeutic necesită o coordonare bună
între toţi cei care se ocupă de caz. Oricare ar fi tehnica de interven ţie, ea va fi de
durată şi va viza:
- elaborarea mecanismelor de apărare
- detaşarea de traumă
- inocularea încrederii într-o soluţionare adecvată

Modele de intervenţie terapeutică în cazurile de abuz


asupra copilului
Tratarea tulburărilor psihotraumatice necesită, aşa cum este şi în literatura
de specialitate, integrarea metodologiei terapeutice. Regulile de urmat în terapia
copilului traumatizat, cât şi ariile centrale şi temele de terapie permit abordările
integrative.
Tendinţa actuală este de a se trece de la lucrul intuitiv şi pragmatic la elaborarea
unor principii care să aibă rol în crearea “unui cadru conceptual care sintetizează
cele mai bune elemente ce aparţin la cel puţin două abordări terapeutice”.
I.Dafinoiu, subliniaza faptul că “în psihoterapie, integrarea este o formă de
sinteză în care sunt incluse cel puţin două teorii, cu speranţa de a obţine
rezultate superioare celor ale utilizării separate a teoriilor iniţiale.
Terapiile cognitiv-comportamentale
Terapiile cognitiv - comportamentale au ca scop reperarea factorilor de
declanşare şi de menţinere a perturbărilor percepute de subiect, scopul ultim
fiind
acela de a găsi posibilităţile de schimbare şi autosugestie a subiectului.
Tehnicile sunt variate:
- expunerea şi desensibilizarea sistematică
- restructurarea cognitivă
- controlul anxietăţii prin: oprirea gândurilor, relaxare, tehnici de control a
respiraţiei
O metaforă permite înţelegerea interesului pentru tehnica de expunere.
O persoană care nu suportă ideea de a vedea un film de groaz ă se va obi şnui cu
filmul, dacă acceptă să-l vadă de zece ori. Dimpotrivă îi va fi fric ă dac ă va
continua să evite acest lucru. Acelaşi lucru se poate realiza şi cu victimele
traumatismului care evită să fie confruntate cu ceea ce le-ar putea aminti de
evenimentul traumatic, cum ar fi gânduri, imagini, senzaţii, situaţii anxiogene.
Această expunere se desfăşoară într-un cadru terapeutic securizant care este
necesar oricare ar fi tehnica utilizată. Dacă clientul este foarte anxios îl ajutăm

suporte angoasa prin exerciţii de relaxare care vor ajuta la scăderea tensiunii,
totul
pentru a menţine imaginea scenei trăite. Fiecare şedinţă este repetată până când
ea
încetează să-i mai provoace angoasă. În general sunt necesare 10 şedinţe de
expunere pentru a elimina un simptom.
Pacientul poate să continue expunerea în afara şedinţelor de psihoterapie dacă
acestea au fost înregistrate.

Reconstrucţia cognitivă este fondată pe ideea că trauma a creat o


situaţie de pierderea controlului antrenând perturbarea credinţei generale în lume,
în ceilalţi
şi în sine însuşi: lumea care era previzibilă a devenit imprevizibilă, securitatea s-
a transformat în insecuritate. Reconstrucţia cognitivă constă în a ajuta victima
să-şi
modifice gândurile negative şi să le reformuleze într-o manieră pozitivă.
Răspunsul la aceste întrebări are o mare influenţă asupra nivelului emo ţional al
clientului şi al comportamentului său. Terapeutul trebuie să ajute clientul să se
focalizeze pe mediul său şi să evalueze nivelul de periculozitate într-o manieră
realistă.
În cadrul terapiei se poate atrage atenţia clientului asupra proceselor gândirii pe
care acesta le utilizează de inferenţă sau de personalizare. Terapeutul îl învaţă
să se concentreze pe discursul său intern pentru a observa în ce m ăsur ă el se
raportează la sine însuşi. De asemenea îl învaţă să remarce dialogul negativ,
culpabilizant sau iraţional. Clientul trebuie să descopere el însuşi ce tip de
procedeu a antrenat într-un moment precis: dacă găseşte că gândirea lui este
negativă el va învăţa să o contrabalanseze printr-o ipoteză sau o afirma ţie
realistă de fiecare dată când se gândeşte la traumă şi să-l substitue unui discurs
raţional, echitabil, valorizant. Pentru fiecare gând negativ terapeutul îl
încurajează să măsoare probabilitatea sa de supravieţuire şi să controleze
autocritica şi autodevalorizarea.

În timp ce expunerea este utilizată pentru ca pacientul să se confrunte cu angoasa


şi să se observe, tehnicile de management a stresului au ca scop
învăţarea controlării anxietăţii. Ele sunt utilizate când anxietatea perturbă
funcţionarea
cotidiană a individului. Mai sunt folosite pentru a completa acţiunea altor tehnici,
când anumite simptome psihotraumatice sunt pe primul plan sau pentru
ameliorarea competenţelor sociale şi relaţionale.
Managementul stresului constă dintr-un ansamblu de tehnici şi măsuri simple
care vizează controlul reacţiei la stres. Aceste tehnici de management a stresului
necesită să fie utilizate în mod constant pentru a fi eficiente. Managementul
stresului se compune din strategii compuse asamblate într-un program personal în
care fiecare etapă a schemei este detaliată şi utilizată în funcţie de simptom sau
de comportamentul de modificat (de ex cu cât evită să-şi amintească de
traumatism cu atât se gândeşte mai mult).
Scopul tehnicii de oprire a gândurilor nu constă în a le ascunde, ci în a controla
apariţia lor. Tehnicile de afirmare de sine sunt utilizate pentru a învăţa victima
să-şi exprime clar şi direct, dar fără agresivitate gândurile şi sentimentele sale.
Tehnica de rezolvare de probleme este utilă pentru pacienţii care se angajează
din ce în ce mai puţin în activităţile lor obişnuite pentru că le este frică de
propria
lor agresivitate sau a altora. Scopul principal al acestei strategii este de a învăţa
clientul să reevalueze situaţia decât să se refere constant la trăirea traumatică:
“Cum pot să acţionez ca orice fiinţă umană după acest
traumatism?”. Adesea
problemele sunt formulate atât de vag că nu este uşor să se găsească o soluţie.
Se va cere pacientului să clarifice problemele sale una câte una în felul urm ător:
definirea problemei, căutarea soluţiilor posibile, identificarea avantajelor şi
dezavantajelor fiecărei soluţii, alegerea unei soluţii, analizarea rezultatului
obţinut. Dacă alegerea nu este bună, nu funcţionează este important să
redefinim problema integrându-senoi aspecte nerezolvate şi se reia ciclul până în
momentul găsirii soluţiei optime.
Aceste terapii au o eficienţă evidentă când sunt dominante comportamentele
evitante caracteristice stresului post traumatic, cu precădere la adolescenţi
Terapiile cognitiv-comportamentale sunt foarte utile şi convin
clienţilor care vor rezultate obiective pentru diminuarea
tulburărilor psiho-traumatice confruntându-se direct cu problema
într-un cadru terapeutic securizant.

Modelul “DESA” – modalitate de intervenţie terapeutică


Modelul de intervenţie terapeutică DESA reprezintă modalitatea de intervenţie
terapeutică în cazurile de abuz asupra copilului utilizată de terapeuţii suedezi din
Clinica de Băieţi din Stockholm şi are la bază terapiile cognitiv
comportamentale.
Ea este folosită şi de către psihologii din Centrele de Consiliere ale Salva ţi
Copiii
România.
Modelul DESA :
D – description - descrierea abuzului
E - expression - exprimarea sentimentelor
S – say “NO” - situarea limitelor
A – acceptance - acceptarea
Acest model sintetizează anumite arii centrale şi teme de terapie care pot servi
drept paşi în demersul terapeutic. Cele patru etape ale modelului nu sunt strict
delimitate, în multe cazuri pot constitui aspecte diferite ale aceeaşi probleme.
Modelul trebuie înţeles ca dimensiuni diferite ale terapiei, procese care au centre
de concentrare diferite şi care se pot să intefereze secvenţial sau concurenţial.

Descrierea abuzului
Descrierea abuzului reprezintă modul de a face “realitatea reală”. În cadrul
acestei etape copii folosesc diferite moduri de expresie în funcţie de vârstă şi
dispoziţie. Pentru unii copii limbajul este cea mai bună modalitate, exprimând
astfel în cuvinte actele abuzive la care au fost supuşi. Alţii preferă în schimb să
arate prin joc ce au experimentat, mai ales copiii mici. Totuşi pentru unii cele
mai bune modalităţi de exprimare pe care le folosesc în descrierea abuzului sunt
desenele şi/sau folosirea păpuşilor anatomice. Pentru unii copii poate fi
imposibil
să descrie abuzul la care au fost supuşi indiferent de mijloacele de expresie care
îi stau la dispoziţie.
În cadrul acestei etape apar ca şi teme de abordat în cadrul terapiei: secretele,
uitarea şi disocierea.
Secretul
Secretele devin o temă terapeutică importantă în cazurile de abuz asupra
copilului.
Câteodată copilul refuză să vorbească despre abuz pentru că i s-a spus că acesta
este un secret care trebuie fie să rămână numai între el şi abuzator, fie în
familie. De aceea este important să le explicăm copiilor ce înseamnă “secretul
bun” şi “secretul rău” . Abuzul a fost în cele mai multe cazuri ţinut secret şi
asociat cu ruşinea şi ameninţările.
Exemplu:”Diana a ţinut secret abuzul la care a fost supusă de
către tatăl său timp de 12 ani. Acesta o ameninţa că dacă spune
ceva atunci el va abuza şi de surorile ei. De la 6 ani la 18 ani a
ţinut secret ce se întâmpla între ea şi tatăl său. Totul a fost
dezvăluit, descoperindu-se fapt ca el abuza în acelaşi timp şi de
surorile ei. ”
“Irina a ţinut secret abuzul tatălui vitreg trei ani până când
bunica sa a observat
anumite schimbări în dispoziţia ei. Ameninţările cu bătaia şi cu
faptul că îi omoară mama au determinat-o să ţină secretul. ”

O poveste despre secretele bune şi cele rele pot ajuta copilul. Secretele bune sunt
tentante, chiar este bine să-i faci o surpriză mamei sau cuiva drag cump ărându-i
un cadou şi ţinându-l secret până la ziua lui. Secretele rele însă î ţi pot da
coşmaruri, te pot speria şi îngrijora. Copiii nu ar trebui să ţină astfel de secrete.
Ele trebuie spuse unui adult, chiar dacă a promis că nu îl va spune nimănui,
altfel ele vor fi greu de uitat şi teama nu va dispărea.
Există posibilitatea ca unii copii să nu simtă ruşine sau vină, ei ar putea pur şi
simplu să hotărască că nu au despre ce vorbi. În acest caz nu trebuie să
insistăm să ne vorbească. Terapeutul în astfel de cazuri le poate spune ce ştie
sau ce i s-a raportat de la investigaţiile poliţiei sau din alte surse.

Exprimarea sentimentelor
Terapeutul depune mult efort pentru a ajuta copiii să îşi descrie sentimentele
asociate abuzului. Aceasta este una din treptele majore ale terapiei. În această
etapă sunt utilizate o gamă variată de materiale pentru a-i ajuta pe copii să- şi
exprime sentimentele.
Folosirea poveştilor în care anumite animale pot fi simboluri ale binelui şi
răului, pericolului şi siguranţei, fricii şi curajului, încrederii şi neîncrederii are
un rol major în a-i ajuta pe copii să-şi identifice propriile lor sentimente şi trăiri.

Situarea limitelor
Orice persoană căreia i s-a violat teritoriul spaţial, somatic şi emoţional prin
abuz sexual riscă să violeze la rândul său limitele celorlalţi oameni. Ei au nevoie
de ajutor în identificarea şi exprimarea emoţiilor care au leg ătur ă cu “a vrea” şi
“a nu vrea”, “acceptarea ” şi “infirmarea”, “a se pune în locul altei persoane”, a
situa limite vis a vis de propriul corp, dar şi de ceilalţi.
În final aceşti copii trebuie să înveţe să-şi vadă în continuare de via ţă, s ă evite
să cadă în identitatea de victimă, să se reconcilieze în ceea ce priveşte ce li s-a
întâmplat şi să lase asta în trecut, să renunţe la ideea că trecutul poate fi ref ăcut
sau negat şi să accepte faptul că dreptatea deplină nu va putea fi obţinută
niciodată.
Nu este sigur faptul că copiii abuzaţi sexual vor fi vreodată capabili să îşi
accepte soarta. Mulţi vor purta în suflet furia, frica, şi mai ales ru şinea pentru
mult timp de acum înainte.
Ideea acceptării şi reconcilierii este o experienţă a credinţei că există o cale de
ieşire din neputinţă. Pentru asta aceşti copii au nevoie de mult sprijin din partea
celor din jurul lor pentru a putea să se accepte ca şi normali în ciuda
experienţelor
neobişnuite şi anormale prin care au trecut.
Exemplu: ”Elena, o fetiţă care a fost abuzată sexual mi-a spus că
ea nu mai
este ca celelalte fete, că este altfel şi că îi este ruşine să meargă
să se joace cu
ele. Când am întrebat-o cum adică este altfel mi-a răspuns că se
simte murdară
faţă de ele şi că nu poate să se mai joace. ”
Este important ca aceşti copii care au fost molestaţi sexual să poată să îşi reia o
parte a activităţilor pe care le fac în mod curent copii de vârsta lor.
Există riscul ca nu numai copilul, dar şi cei din jurul lui să rămână cu ideea că
abuzul este cauza tuturor problemelor lor, abuzul fiind luat ca o scuză. Acceptare
aşi reconcilierea sunt la fel de dificile şi necesare şi pentru adul ţii care fac parte
din viaţa copilului abuzat.
O parte importantă a acceptării o constituie faptul că în cadrul terapiei îţi este
permis să-ţi consumi doliul asupra faptului că lucrurile ar fi putut să fie diferite.
A duce dorul unui tată sau durerea de a nu fi avut unul niciodată este o temă de
terapie. Copiii care au fost abuzaţi de tatăl lor biologic duc dorul unui tată “bun”
şi îşi doresc de asemenea ca mama sau altcineva să fi fost în stare să-i înţeleagă
şi să fi intervenit pentru ei. Durerea şi dorinţa devin teme importante în această
parte a tratamentului, şi bineînţeles speranţa.

Hipnoza ericksoniană
Hipnoza este din ce în ce mai mult utilizată pentru tratarea stărilor de stres post
traumatic. În privinţa agresiunilor sexuale trebuie avută o mare pruden ţă.
Hipnoza
clasică este contraindicată pentru că ea poate fi înţeleasă ca o rupere în act al
procesului de dominare care este chiar relaţia dintre agresor şi victimă. Mai
mult,
toate tehnicile hipnotice şi sugestive sunt contraindicate în cadrul amintirilor
tardive a traumatismelor survenite în copilărie care pot fi grefate de terapeut în
cursul psihoterapiei sugestive.
Prin hipnoza ericksoniană, pacientul este adus într-un stadiu de conştiinţă lejer
modificat (corespondent unei persoane care priveşte un film sau conduce
autoturismul). Acest stadiu de conştiinţă modificată este de aceeaşi natură cu
acela pe care îl trăieşte victima pentru a se sustrage ororii evenimentului
survenit. Multe dintre ele spuneau că au fost ca un spectator în faţa unei scene,
absent, cu gândurile aiurea, fără posibilitatea de a se raporta la evenimentul în
sine, având un comportament automat. Numim aceste tulburări disociaţii peri-
traumatică.
Se estimează că tulburările psiho-traumatice sunt mai mari şi mai importante cu
cât ele sunt mai intense în cursul derulării evenimentului traumatic. Aceste
tulburări disociative revin des într-o manieră ascunsă în timp ce victima este
confruntată cu un gând, o imagine, o situaţie care îi amintesc de evenimentul
traumatic. De aceea, stadiul de conştiinţă modificată are rolul de a proteja
angoasa psihică şi fizică care însoţeşte retrăirea anxioasă. Dar protejându-se
astfel victima evită în mod constant confruntarea cu scena traumatică care
păstrează încărcătura sa anxiogenă şi dă naştere la tulburarea disociativă.
Rememorarea antrenează tulburări intense cu care victima încearcă să le evite
cât poate. În acest caz hipnoza este foarte utilă pentru că ea reproduce stadiul de
disociere peri traumatic într-un cadru securizant şi într-un stadiu de relaxare
profundă care permite disocierea conţinuturilor psihice patogene posttraumatice
de reacţiile somatice pe care le provoacă. În termenii tratamentului, victima pe
măsură ce îşi restructurează amintirile traumatice va putea să le tolereze sau
mai mult să le abandoneze definitiv şi fără remisii.

Psihoterapiile dinamice
Psihanaliza este un tratament psihoterapeutic bazat pe analiza relaţiei care se
stabileşte între terapeut şi pacient (transfer). Pacientul rejoacă cu terapeutul său
scenarii vechi reactualizate în simptome prezente. Se rămâne în câmpul fantastic
şi non-evenimenţial. Nu are indicaţii în urgenţe, dar poate fi utilizat dacă
terapeutul acceptă să trateze simptomele actuale în raport cu un eveniment
traumatic recent se mulţumeşte dacă victima nu doreşte să treacă dincolo.
Pentru victimele evenimentelor vechi şi repetate terapeutul trebuie să adapteze o
tehnică specifică pentru nevroze adică simptomele se ataşează avatarurilor
structurării personalităţii în perioada copilăriei (perioada oedipiană). Cele mai
frecvente tulburări prezentate Transferul nu este nevrotic, este de fapt o punere în
act în sens literal. În acest tip de transfer traumatic, riscul trecerii la actul sexual
este important şi aşteptat ca fiind dramatic, chiar dacă raporturile par să fie liber
consimţite. Trebuie să fim atenţi la această problematică şi să acceptăm
utilizarea adaptărilor tehnice necesare în acest context: empatie, discuţii faţă în
faţă, schimburi verbale.
Terapia sistemică, include următoarele teorii:
1. Implicarea familiei si a societăţii în viaţa copilului
2. Interesul familiei şi impactul acesteia asupra copilului
3. Intervenţii folositoare şi practice cu familia, şcoala, comunitatea

Terapiile familiale şi în special cele de reţea sunt utile pentru tratamentul


familiilor atât cât e posibil în cazul relevării tardive a abuzului sexual în familie.
Ele postulează că trebuie să existe un interes nu numai pentru victimă, ci în
egală măsură pentru sistemul familial şi mai departe social, adică pentru toate
intervenţiile care iau parte în procesul declanşat prin revelaţie.Agresorul nu
trebuie sub nici un pretext să ia parte la şedinţe.

De exemplu, pentru a ajuta familiile incestuoase să iasă din impasul


comunicaţional se poate utiliza tehnica de amplificare a crizei care urmeaz ă
descoperirii incitând familia să se supună legii penale şi să denunţe vinovatul.
Conjunctural, pentru a lupta împotriva confuziei sistemului de comunicare care
guvernează aceste familii, membrii lor sunt incitaţi să se întrebe despre propria
lor istorie traumatică. Aceasta permite familiei să suplinească sistemul său de
comunicare confuz prin emoţia împărtăşită. Terapia familială permite
modificarea
regulilor de funcţionare a familiei.
Nu sunt indicate dacă violul survine la o persoană fără antecedente traumatice.
Pe de altă parte este întotdeauna foarte util să putem organiza întâlniri familiale
pentru a informa familia asupra consecinţelor pe care le antrenează un viol
asupra
victimei şi anturajului său pentru a evita anumite conflicte distructive adeseori
bazate pe neînţelegere şi intenţia de a ajuta victima.

Obiective terapeutice pentru familii incestuoase:


1. restabilirea limitelor structurale - societate/ familie
- intergeneraţionale
- interpersonale
- intrapsihice
2. Corectarea abuzului de putere
- probleme ale diferenţei de sex
- procese de rezolvare a conflictului
- procese de rezolvare a problemelor
3. Facilitarea echilibrării controlului extern/intern (în funcţie de vârstă)
4. Restaurarea capacităţii de empatie (restructurarea experienţelor anterioare de
victimizare)
5. Îmbunătăţirea comunicării în familie
6. Diminuarea sentimentelor de ruşine, creşterea respectului de sine al tuturor
membrilor familiei
7. Desexualizarea şi resexualizarea relaţiilor
8. Căutarea altor “simptome”

Modalităţi de a ajuta familiile să înţeleagă stresul post


traumatic al copilului care a experienţiat abuzul sexual
E posibil ca familia să aibă nevoie de ajutor
- Să accepte şi să înţeleagă dificultăţile copilului
- Să-şi exprime sentimentele/ emoţiile lor
- Să accepte sentimentele copilului lor ca fiind normale
- Să se ocupe de „îndatoririle” pe care familiile trebuie să le îndeplineasc ă în
viaţă
- Să clarifice denaturările de gândire şi concepţiile greşite
- Să facă faţă schimbărilor familiale

Ajutarea fratelui, a sorei şi a părinţilor


Încurajarea „rezolvării problemelor familiale”. Aceasta implică:
- relatarea din experienţa personală a trăirii unei situaţii traumatizante şi
consecinţele acesteia;
- organizarea sistemului familial în care un copil este neputincios în permanenţă
sau în care s-a produs moartea unuia din membrii familiei
Tehnicile terapeutice sunt utilizate mai puţin pentru recunoaşterea ştiinţifică cât
pentru experienţa şi formarea terapeuţilor care pot ajuta victimele în acest mod.
Este necesar de avea cunoştinţe de victimologie pentru orientarea corectă a
victimei în reţeaua de servicii sociale şi judiciare, evitându-se supravictimizarea
acestora cât şi pentru menţinerea unui cadru terapeutic securizant

Tehnici de intervievare a copiilor în cazul în care există


suspiciunea de abuz sexual
Informaţii privind implicarea copilului în relaţii sexuale cu un adult pot fi
obţinute ca urmare a unui singur interviu sau a mai multora. Copilul va da
informaţii despre experienţele intime numai dacă între el şi specialistul care
conduce interviul se stabileşte o relaţie de încredere.
Iniţial, profesionistul trebuie să petreacă ceva timp cu copilul pentru a se
cunoaşte reciproc şi a câştiga încrederea copilului. O relaţie bună, apropiată va
permite cunoaşterea nivelului de dezvoltare a copilului, modalităţile acestuia de
comunicare, stările emoţionale, nivelul său de competenţă socială.
În cazul copiilor mici, explorarea se poate realiza printr-un joc, introdus şi
acompaniat de întrebări.
Întrebările introductive se vor referi la viaţa şi la persoana copilului, la prietenii
şi familia sa. La începutul interviului se folosesc întrebări generale şi neutre.
Este important ca, la un moment dat, pe parcursul interviului să i se explice
copilului de ce este necesară intervievarea sa şi modul în care informaţia
obţinută va fi folosită. Aceste informaţii i se vor da copilului potrivit nivelului
său de înţelegere.
Tehnicile folosite pe parcursul interviului vor fi variate şi vor fi completate cu
jocul cu păpuşi anatomice, desene, continuarea unor poveşti, jocul cu plastilină,
etc.

Tipuri de întrebări folosite în explorare


1. Întrebări generale
2. întrebări centrate
3. întrebări cu alegere multiplă
4. întrebări închise
5. întrebări direcţionate

Întrebările generale se folosesc adesea ca întrebări introductive, având rolul


de a orienta discuţia asupra problemelor copilului. De exemplu putem începe
prin a întreba: „poţi să-mi spui care crezi că e motivul pentru care
stăm de vorbă
astăzi?” sau „ţi-a spus cineva de ce ai venit?”.
Cei care au rezistenţe mai mari, în general cei aflaţi la vârsta adolescen ţei, au
tendinţa să spună că nu cunosc motivul interviului, chiar dacă în prealabil au
fost
pregătiţi de adultul care-i însoţeşte.
Copiii mai mici s-ar putea să recunoască motivul şi să răspundă vag ( „să
spun
desprelucrurile rele ” sau „să spun ce a făcut tata cu mine”). Mai
mult ca sigur
că ei vor avea nevoie de întrebări direcţionate pentru ca răspunsurile care
privesc
experienţele lor de abuz să fie mai clare.

Întrebările centrate sunt considerate a fi cele mai potrivite în cazurile în care


se
presupune existenţa unui abuz comis asupra copilului. Ele au rolul de a atrage
atenţia asupra informaţiilor relevante prin:
- întrebări orientate asupra oamenilor (în special asupra presupusului abuzator);
- întrebări orientate asupra circumstanţelor abuzului;
- întrebări asupra părţilor corpului.
De exemplu:
- „unde locuieşte prietenul mamei tale?”
- „ce fel de lucruri face el în familie?”
- „sunt lucruri pe care le face în mod special pentru tine?”
- „sunt lucruri pe care le face şi ţie nu-ţi plac?”

Circumstanţele abuzului pot reieşi din întrebări ca:


• „există secrete în familia voastră?”
• „se joacă el în vreun fel special cu tine?”
• „ce face mama în timp ce vă jucaţi?”
• „ce se întâmplă când eşti numai cu tata acasă?”
Întrebările cu alegere multiplă sunt menite să obţină informaţii atunci
când
acestea nu sunt obţinute prin întrebările centrate. Ele trebuie astfel formulate
încât să includă răspunsul corect. Dacă afirmaţia copilului era că un alt copil a
văzut ce se întâmplă, dar nu spune cine, atunci putem să-l întrebăm: „face
parte
din prietenii tăi sau e altcineva?”.
Se recomandă folosirea acestui tip de întrebări pentru a afla circumstanţele
abuzului şi nu despre abuzul însuşi, de exemplu: „ţii minte dacă erai în pijama
sau în hainele obişnuite?”.

Întrebările închise (da/nu) se folosesc în acest tip de interviu destul de rar,


numai atunci când întrebările cu un caracter mai deschis nu conduc la r ăspunsuri
lămuritoare. Caracteristica acestor tipuri de întrebări este de a incita la
răspunsuri
social dezirabile, fapt pentru care nu sunt frecvent utilizate în intervievarea
cazurilor în care există suspiciunea de abuz.

Întrebările direcţionate sunt cele ale căror răspunsuri sunt cuprinse în


întrebare.Ele sunt recomandate pentru investigarea abuzului la copii.

Nevoi ale copiilor abuzaţi fizic


- copilul trebuie abordat într-o manieră caldă, deschisă şi de suport; uneori
copilul va vorbi cu uşurinţă despre abuz, alteori s-ar putea să se team ă de
eventualele repercursiuni sau nu va dori să cauzeze neplăceri părinţilor
- este bine ca atunci când copilul nu doreşte să dea informaţii în mod voluntar
despre abuz, să nu fie presat în acest sens

Nevoile copiilor abuzaţi sexual după agresare sau dezvăluire


sunt:
- continuă să crezi copilul şi nu-l acuza pentru cele întâmplate
- consultă medicul indicat cu privire la nevoia examenului medical şi/sau a
tratamentului
- instruieşte copilul să-ţi spună imediat dacă agresorul încearcă din nou
contactul sexual sau dacă îl deranjează în vreun fel
- asigură coiul în mod repetat că este în siguranţă
- răspunde calm şi firesc întrebărilor şi sentimentelor pe care copilul le exprimă
în legătură cu molestarea, dar nu insista să vorbească despre aceasta
- respectă dreptul copilului a viaţa privată, confidenţialitate şi nu permite
chestionarea copilului de către alte persoane care nu sunt implicate direct in
instrumentarea cazului
- părinţii sau alte persoane care îngrijesc copilul trebuie să-l încurajeze să
respecte regulile casei (îndatoriri obişnuite, ore de culcare, reguli, etc.)
- părinţii trebuie să-i informeze pe fraţii/surorile copilului c ă acestuia i s-a
întâmplat ceva, dar că este în siguranţă şi că totul va fi bine. Nu discutaţi
detaliile agresiunii cu fraţii şi surorile. Asiguraţi-vă că toţi copiii din familie au
primit suficientă informaţie pentru a se feri de agresor.
- părinţii trebuie sa-şi facă timp să discute situaţia cu o persoană de
încredere- membru de familie, preot, consilier (dar nu de faţă cu copilul/ copiii).
Discutaţi şi exprimaţi ceea ce simţiţi - copiii mici au nevoie de informa ţii clare,
care să-i ghideze şi să-i ajute să devină mai puţin vulnerabili.

Rolul terapeutului în lucru cu copilul victimă a abuzului


Literatura de specialitate subliniază faptul că terapeutul are un rol important in
reabilitarea psihologică a copilului, în urma efectelor cauzate de abuz şi
neglijare.
Terapeutul are o mulţime de atribuţii, printre care:
- ajută copilul să abordeze subiecte legate de abuz şi neglijare
- reprezintă un model pentru crearea unor relaţii adecvate copil/adult
- lucrează în scopul îmbunătăţirii relaţiilor din familie
- încurajează relaţiile pozitive şi productive dintre colegi şi le sprijină.

Obligaţia iniţială a terapeutului este de a stabili, a raporta şi a dezvolta unele


relaţii care vor ajuta copilul să relateze gândurile, sentimentele şi
comportamentele cauzate de abuz si neglijare. Terapeutul contribuie la
conştientizarea şi înţelegerea, de către copil, a dinamicilor de abuz, încurajează
creşterea şi dezvoltarea sa dincolo de rolul de victimă sau identificarea
necorespunzătoare cu agresorul şi încurajează individualitatea şi integritatea
personală a copilului.
Tot în cadrul procesului terapeutic, îl învaţă pe copil să aibă grijă de sine, s ă se
gândească la maniera sa de comportament şi să facă unele alegeri care îi
amplifică siguranţa. De asemenea, terapeutul trebuie să ajute copilul să-şi
recapete încrederea, credinţa şi investiţia în stabilirea unor relaţii durabile.

Ca adult, terapeutul modelează comportamentul corespunzător, ce cuprinde


educarea, afecţiunea şi exprimarea sentimentelor. Terapeutul îi oferă copilului
oportunitatea să studieze subiecte legate de încredere, acceptare, afiliere şi
intimitate emoţională. Copilul poate considera că terapeutul reprezintă un model
pentru relaţii sigure şi educative. Terapeutul împărtăşeşte, de asemenea,
speranţa
şi curiozitatea copilului despre viaţă, pentru a-şi ajuta pacientul/pacienta să aibă
din nou încredere (să reinvestească) în viitor.

Terapeutul modelează şi păstrează limitele clinice normale. El înţelege legătura


vitală dintre părinte şi copil şi nu încearcă să ia locul părintelui. În schimb,
terapeutul ajută părintele şi copilul să se înţeleagă reciproc, în
modcorespunzător şi oferă modele alternative de soluţionare a problemelor
privind relaţiile părinte-copil. Terapeutul ajută, de asemenea, copilul să fie cât
mai realist şi mai practic posibil în problemele cu părinţii săi.

Este o sarcină foarte dificilă să ajuţi un copil să devină realist, dar în acela şi
timp
să-şi păstreze speranţa într-o schimbare şi o îmbunătăţire a comportamentului
părinţilor săi.

Copiii, la fel ca toţi consumatorii de terapie, au anumite drepturi care trebuie


menţinute pe toată durata terapiei. Acestea cuprind:
- dreptul la un mediu lipsit de abuzuri
- dreptul de a pune întrebări privind terapia şi de a primi răspunsuri pe înţelesul
lor
- dreptul de a spera că terapia este utilă şi dreptul de a fi tratat ca individ unic.

Relaţia terapeut/consilier-copil
Pentru a fi optimă, relaţia consilier-copil trebuie să:
- fie o legătură între lumea copilului şi consilier;
- fie exclusivă;
- fie sigură;
- fie autentică;
- fie confidenţială (în anumite limite);
- non-intrusivă.

Copilul poate vedea mediul în care trăieşte in mod diferit faţă de părin ţii s ăi.
Rolul consilierului este să se joace, să se bucure împreună cu acesta şi să
lucreze în interesul copilului. Consilierul trebuie să stabilească şi să menţină un
raport bun (o legătură bună) cu copilul, aceasta având drept consecinţă
stabilirea şi consolidarea relaţiei dintre copil şi consilier.
Copilul are o percepţie personală asupra sa, care poate să nu fie aceea şi cu a
părinţilor. De aceea, pentru ca relaţia terapeutică să fie autentică, copilul
trebuie
să simtă că terapeutul îl acceptă aşa cum se percepe el însuşi.

Reguli de bază în camera de consiliere:


- copilului nu-i este permis să se rănească;
- copilului nu-i este permis să îl rănească pe consilier;
- copilului nu-i este permis să strice obiectele din sală.

Atributele consilierului pentru copii:


- congruent
- în legătură cu copilul din el
- accepta
- detaşare emoţională.

Ca şi consilier, îi puteţi vorbi copilului/adultului, considerând că sentimentele lui


sunt problema principală:
• Sentimente apărute brusc – e posibil să simţiţi că evenimentul
traumatic are loc din nou; e posibil ca această situaţie să „vină peste tine” ,
atunci când are loc un
anumit tip de reamintire.
• Gânduri şi imagini obsedante despre eveniment – aceste gânduri
şi imaginiale
circumstanţelor iti pot forţa mintea, chiar atunci când nu doresti ca aceasta să se
întâmple. E posibil ca imaginile şi gândurile să fie foarte reale şi e posibil s ă
apară sentimentul că evenimentul se petrece din nou, cu senzaţiile sale, retr ăind
sunete şi mirosuri asemănătoare. Acest tip de retrăire este des întâlnit, de şi este
extenuant şi înspăimântător.
• Când nu mai simţiţi nimic – s-ar putea să vă surprindă sau să-i
surprindeţi pe alţii că nu mai simţiţi aproape nimic. E posibil să p ăre ţi
indiferent, ca şi cum aţi fi anesteziat.
• Senzaţia de detaşare faţă de alte persoane – s-ar putea să vă daţi
seama că e dificil să reacţionaţi sau să vă comportaţi normal cu alte persoane.
S-ar putea să vă simţiţi aproape separat sau izolat de ceilalţi, chiar de cei pe care
îi iubiţi sau pe care îi cunoaşteţi bine. E posibil ca datorită acestui fapt să v ă
simţiţi foarte ciudat şi neconfortabil.
• Sentimente de vinovăţie – s-ar putea să vă simţiţi vinovat şi să
consideraţi că trebuia să muriţi dumneavoastră, şi că nu e drept ca alte persoane
să fie rănite mai grav. E posibil să vă doriţi să fi acţionat într-un mod diferit în
acel moment. S-ar putea ca sentimentele şi gândurile dvs. să par ă f ăr ă sens, dar
în ciuda acestui lucru, ele vă pot afecta foarte mult.
• Dificultate de concentrare şi reamintire – în acest caz dificultăţile pe
care le întâlnim ne pot face să ne simţim foarte supărat sau foarte îngrijorat: e
posibil să credeţi că „vă pierdeţi minţile”. Memoria şi concentrarea slabă pot
dura o perioadă destul de îndelungată după un eveniment traumatic.
• Senzaţia de nervozitate – e posibil să vă daţi seama că vă comportaţi
ca şi cum aţi fi la limită sau foarte nervos. S-ar putea să vă speria ţi de zgomote,
chiar de unele mai liniştite sau de unii oameni care intr ă sau ies, atunci când nu-i
aşteptaţi.
• Tendinţa de a evita reamintirea evenimentelor – s-ar putea să
observaţi că după un anumit timp de la evenimentul petrecut evitaţi să face ţi
unele lucruri sau să mergeţi în anumite locuri, deoarece aceste activităţi vă
amintesc de evenimentul în cauză. Aceste evitări pot fi protectoare şi de ajutor
pentru o anumită perioadă
de timp dar vor fi împotriva dvs. sau inutile în viitor.
• Tulburări de somn – veţi observa că este dificil să vă treziţi dimineaţa
sau veţi avea insomnii, în special dacă aveţi coşmaruri. Dacă vă treziţi noaptea,
poate fi imposibil să adormiţi din nou.
• Sentimente şi comportament „agitat” de ceea ce vedem şi
auzim – nu ne putem proteja întotdeauna de reamintiri spontane a unui
eveniment traumatic. Ştirile de la televiziune şi din ziare, fotografiile şi
conversaţiile pot fi evitate la început, dar toate acestea şi alte lucruri pot activa
amintirile şi să readucăproblemele, de exemplu lipsa somnului.

Idei care să ajute şi să stimuleze copilul:


- Creaţi oportunităţi (sau subiecte) în timp ce efectuaţi împreună o activitate
sau vă jucaţi. Discutarea în timpul jocului realizarea unui vapor-machetă,
sau desenarea împreună cu copilul, reprezintă modalităţi de apropiere şi de
creare a unei anumite stări de confort.
- Întrebaţi copilul cum ar dori să fie încurajat.
- Folosiţi cărţi /poveşti/muzică pentru a distrage şi calma copilul, în special
noaptea când apar gânduri care ar putea să-l înspăimânte.
- Oferiţi din timpul şi atenţia dvs.: ascultaţi (a se vedea Ward et al, 1993).
- Abordaţi subiectele tabu: întrebaţi cu sinceritate.
- Căutaţi modificări de exprimare şi de comportament care sugerează existenţa
CONTRACT TERAPEUTIC

Încheiat între .................................... în calitate de consilier psihologic şi ..............


.......................... în calitate de tutore al copilului ........................., beneficiar al
şedinţelor de consiliere din cadrul Centrului de Consiliere pentru Copil şi
Familie
din cadrul Organizaţiei “Salvaţi Copiii” Iaşi.
În cadrul acestui contract se stipulează următoarele :
1. Frecvenţa şedinţelor de consiliere: .....................................................................
2. Durata şedinţei de consiliere/terapie este: ..........................................................
3. Scopurile consilierii/terapiei sunt:
a.
b.
c.
În calitate de consilier psihologic al clientului ……………….. reprezentat de
……………. în calitate de tutore, mă angajez să respect confidenţialitatea
şedinţelor, excepţii făcând următoarele situaţii :
1. din cele relatate de client reiese că viaţa sa a fost, este sau poate fi pus ă în
pericol ;
2. când însuşi clientul a pus sau pune sau poate pune în pericol via ţa altor
persoane;
3. unele informaţii primite în cadrul şedinţelor de consiliere/terapie pot constitui
subiectul
unor lucrări cu caracter ştiinţific sau sesiuni de comunicare între
profesionişti , fără declinarea identităţii subiectului ;
4. unele informaţii primite în cadrul şedinţelor de consiliere/terapie trebuiesc
transmise
membrilor echipei multidisciplinare pentru bunăstarea clientului.
Tutorele ......................, ca reprezentant al
clientului ...................... se angajează să
respecte acest contract.

Data : ....................

Semnătura clientului Semnătura consilierului psihologic


GHID DE INTERVIU – FAMILIE

Întrebări privind reţeaua familială


1. Cu care din membrii familiei te vezi sau vorbeşti mai des? Cât de des?
2. Care este motivul sau natura contactelor?
3. Cine sunt prietenii d – voastră? Descrierea naturii acestor relaţii.
4. Cum vă înţelegeţi cu vecinii?
5. Există o persoană importantă pentru d - voastră cu care aţi pierdut contactul
sau care a murit?
6. Dacă aveţi probleme cui vă adresaţi prima dată, dar a doua sau a treia ?
7. Cu ce agenţii profesionale (ONG- uri sau alte instituţii) sunteţi în legătură?
Cât
de des? Cu ce anume vă ajută?
8. Există cineva (profesionist) cu care aţi dori să aveţi mai multe / mai puţine
contacte? Care ar fi motivul?
9. Luaţi parte la activităţi în comun cu vecinii?
10. Cât de des mergeţi la biserică?

Întrebări privind situaţia financiară


1. Care sunt sursele d – voastră de venit?
2. Cine se ocupă de cheltuiala banilor?
3. Cine hotărăşte pe ce se cheltuiesc banii?
4. Pe ce anume se cheltuiesc banii la d – voastră în familie?
5. Aveţi datorii?
6. În prezent datoraţi cuiva bani sau aveţi urgent de plătit cheltuieli?
7. Cum afectează problemele d –voastră financiare viaţa de familie?

Întrebări privind condiţiile fizice


1. De câtă vreme locuiţi în această casă? Unde şi cât aţi stat înainte? De câte ori
v-aţi mutat în ultimii ani? Aveţi acte?
2. Vă place sau nu această casă? De ce?
3. Cum v-aţi descrie locuinţa – în câteva atribute?
4. Credeţi că spaţiul este adecvat nevoilor familiei? Dacă nu, specificaţi
problemele.
5. Cum sunt dormitoarele? Cine cu cine doarme? Sunt adecvate nevoile copiilor?
6. Există electricitate, canalizare, încălzire, baie, WC?
7. Cât de des cumpăraţi mâncare? Unde faceţi cumpărăturile? Unde se
păstrează
mâncarea?
8. Cine face curăţenie în casă?
Aceste întrebări se pot transforma în obiective de urmărit când se fac vizite în
familie sau când se realizează ancheta socială, nu este necesar să fie adresate în
mod direct clientului.

Întrebări privind relaţia de cuplu şi interacţiunea socială


1. Sunteţi căsătorit? Dacă da, cu cine şi de câtă vreme?
2. Cu cine locuiţi în prezent? De cât timp durează această relaţie?
3. Aţi mai fost căsătorit? Dacă da, pentru cât timp? Cum s-a terminat şi ce
simţiţi
acum pentru acea căsnicie?
4. Cum v-aţi întâlnit partenerul?
5. Ce v-a atras la el?
6. Care a fost părerea familiei d – voastră despre această relaţie?
7. Despre ce discutaţi de obicei cu partenerul – despre copii, relaţia d-voastră,
problemele dv. sau ale partenerului, despre familia dv.?
8. Care sunt punctele în care cădeţi / sau nu de acord cu partenerul?
9. Mai doriţi alţi copiii? Folosiţi contraceptive?
10. Ce vă place cel mai mult / cel mai puţin la partenerul dv. ?
11. Care sunt regulile casei? Cine face aceste reguli? Cine le încalcă?
12. Cine este mai apropiat de cine în familie? (alianţele)
13. Care sunt principalele preocupări ale familiei dv. ?

Întrebări privind atitudinea faţă de copil


1. Cum aţi descrie relaţia dv. cu copiii?
2. Care a fost motivul pentru care ei au probleme?
3. Ce credeţi că vrea copilul dv. să ajungă / sau să facă în viaţă?
4. Credeţi că şcoala l-ar putea ajuta?
5. Aţi avut probleme cât timp a frecventat şcoala? Care au fost?

Percepţiile părinţilor asupra problemelor copilului


1. Cum v-aţi descrie copilul – în trăsături fizice şi de personalitate?
2. Ce îi place cel mai mult? (ex. jucării, activităţi, mâncare etc.)
3. Ce face foarte bine?
4. Vă place ceva în mod special la acest copil?
5. Vă deranjează ceva în mod special la acest copil (un comportament anume,
felul în care răspunde surorii, felul în care mănâncă, somnul )?
6. Când au început aceste probleme?
7. În general se poartă bine, cum aţi descrie comportamentul lui?
8. Are uneori accese de furie (sau mai des)?
9. Este câteodată agresiv cu ceilalţi copii sau cu tine?
10. S-a întâmplat să distrugă obiecte sau pereţii din cauza furiei?
11. A existat o schimbare recentă în comportamentul lui?
12. Cum îl determine pe copil să facă ce îi spui tu?
13. Cum răspunde copilul? Se supune sau se opune? Te ignoră, fuge, plânge sau
cheamă pe cineva ?
14. Îl pedepseşti dacă nu te ascultă? Dacă da, cum?

FIŞĂ DE INTERVENŢIE PSIHOTERAPEUTICĂ ŞI EVOLUŢIE A


CAZULUI

Date demografice:
Nume................................Prenume...................................Sex...............................
Data naşterii: ziua..............luna..........................anul..............................................
Adresa.....................................................................................................................
Ocupaţia.......................................Pregătire.............................................................
Instituţia/persoana care trimite cazul......................................................................
Problema pentru care se adresează Centrului.........................................................
Date despre structura familiei: nr .membri..............................................................
Mama..............;vârsta........;gradul de instruire................ocupaţia..........................
Tata.................;vârsta.........;gradul de instruire...............ocupaţia..........................
Bunici /persoana care îngrijeşte copilul...................................................................
Venitul lunar ...........................................................................................................
Starea de sănătate a copilului..................................................................................
Starea de sănătate a familiei....................................................................................

Date anamnestice:
Simptome ..................................................................................................................
.................
...................................................................................................................................
...................................................................................................................................
...................................................................................................................................
Data apariţiei acestora şi contextul
...................................................................................................................................
...................................................................................................................................
...................................................................................................................................
...................................................................................................................................
Evoluţia
tulburărilor .................................................................................................
...................................................................................................................................
...................................................................................................................................
...................................................................................................................................
Dacă s-a adresat pentru consultaţie unui alt
serviciu(care) ......................................
...................................................................................................................................
..................................................................................................................................
Dacă a urmat un tratament (ce
fel) ...........................................................................
..................................................................................................................................
...................................................................................................................................
Dacă a întrerupt tratamentul sau programul de recuperare(de ce )
...................................................................................................................................
...................................................................................................................................
...................................................................................................................................
...............................................................................................................................
Profilul psihologic:
................................................................................................................................
................................................................................................................................
................................................................................................................................
................................................................................................................................
................................................................................................................................
................................................................................................................................
................................................................................................................................
Diagnostic:
................................................................................................................................
................................................................................................................................
................................................................................................................................
................................................................................................................................
................................................................................................................................
................................................................................................................................
Consliere ................................................................................................................
................................................................................................................................
Psihoterapie (tipul)
................................................................................................................................
................................................................................................................................
Tratament psihiatric(ce)
................................................................................................................................
................................................................................................................................
Alt tratament medical .............................................................................................
Durata terapiei ........................................................................................................
Evoluţia....................................................................................................................
Concluzii: ..............................................................................................................
Ameliorat ..............................................................................................................
Vindecat ................................................................................................................
Întrerupt tratament .................................................................................................
EVALUAREA STĂRII DE SĂNĂTATE MENTALĂ

I.DATE ANAMNESTICE :
Nume si prenume:
Vârsta şi data naşterii:
Sexul:
Adresa:
Caz referit de:
Motivul :
Pregătire:
II.ANTECEDENTE PERSONALE PATOLOGICE
Psihiatrice:
Medicale:
Toxicomanii:
III. ANTECEDENTE PERSONALE FAMILIALE
Traume: -
Separări/mutări:-
Pierderi nerezolvate (doliu prelungit):
Stresori recenţi:
Probleme cu legea:
IV. EXAMEN PSIHIC
1.Prezentare generală:
- Aspect general:
- Atitudine generală:
- Comunicare nonverbală:
- Comunicare verbală:
2.Percepţie:
3.Atenţie:
4. Memorie:
5.Gândire:
6.Afectivitate:
7. Activitate:
8.Motivaţie şi controlul impulsurilor:
- Agresivitate:
- Sexualitate:
- Apetit:
- Modificări ale somnului, coşmaruri, pavor nocturn,. somn întrerupt:-
- Rezistenţa la frustrare
- Probleme/arii de conflict/ strategii de rezolvare a problemelor:
V. Fidelitatea relatării:
a) Teste psihologice aplicate :
b) concluzii asupra profilului psihologic:
VI. PERCEPŢIA SITUAŢIEI
a) de copil:
b) de familie:
VII.PROBLEMA IDENTIFICATĂ
VIII. OBIECTIVE TERAPEUTICE
IX OBSERVAŢII ŞI RECOMANDĂRI

Data evaluării Examinator


FIŞĂ DE ÎNCHIDERE A CAZULUI

Nume
Prenume
Vârsta
Adresa
Problema:
Număr şedinţe:
Perioada:
Motivul închiderii cazului:
• Atingerea obiectivelor;
• Rezultate nesemnificative în consiliere/terapie;
• Renunţarea clientului;
• Preluarea cazului de către alte instituţii cu profil similar;
• Mutarea/decesul clientului;
• Schimbarea oiectivelor sau nevoilor clientului;
Scurtă motivare:
ANEXA 7
RAPORT ȘEDINȚĂ
Nr. Nume client
Data Prezent
Psiholog Absent
Obiectivul şedinţei:
Informaţii noi:
Subiecte abordate:
Intervenţia:
Răspuns:
Programarea şedinţei viitoare/Obiectivul şedinţei:

PLANUL TERAPEUTIC
Data întocmirii:
Clientul :
Problema:
• Obiective
• Mijloace de obţinere a schimbării (tehnici şi metode utilzate, numărul de
şedinţe,
resurse)
• Evoluţie
• Modificări ale planului terapeutic (dacă este cazul)
• Recomandări şi concluzii
Responsabil de caz,

FIŞĂ DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ

DATE PERSONALE
Nume............................................Prenume....................................Sex..................
Data naşterii..................Domiciliul.........................................................................
..........................................Telefon.................Ocupaţia...........................................
Instituţia/persoana care se adresează Centrului.......................................................
................................................................................................................................
................................................................................................................................
DATE DESPRE STRUCTURA FAMILIEI
(numărul membrilor familiei, vârsta, gradul de instruire, ocupaţia)
................................................................................................................................
................................................................................................................................
ANTECEDENTE FAMILIALE SI SOCIALE
Relații intrafamiliale................................................................................................
Relații extrafamiliale...............................................................................................
Caracterul educației.................................................................................................
Atitudinea părinților față de copil...........................................................................
Evenimente și situații traumatizante........................................................................
Factori de risc în familie.........................................................................................
Date despre activitatea preșcolară/școlară a copilului (randamentul, adaptarea la
eșecuri și evenimente deosebite..............................................................................
................................................................................................................................
Tipul de caz
• NEGLIJARE
• ABUZ FIZIC
• ABUZ EMOȚIONAL
• ABUZ SEXUAL
• EXPLOATARE SEXUALĂ
• EXPLOATARE ECONOMICĂ
• ALTELE
XVII XVIII
STAREA PREZENTĂ
Istoricul cazului........................................................................................................
Starea generală........................................................................................................
Acuze......................................................................................................................
Împrejurări în care au apărut acuzele......................................................................
EXAMENE: MEDICAL, PSIHIATRIC, PSIHOLOGIC (efectuate
înainte de a se
adresa)..................................................................................................................
DATE DESPRE AGRESOR
Numele................................Prenumele.................................Sex...........................
Vârstă.......................Ocupația..........................Adresă...........................................
Caracteristicile adultului.........................................................................................
Antecedente............................................................................................................
RELAȚIA AGRESORULUI CU VICTIMA
• Părinte
• În relație de concubinaj cu unul din părinți
• Rudă
• Persoana căreia i-a fost incredințat
• Persoana care îl îngrijește
• Personal al școlii
• Altele
EVALUAREA PSIHOLOGICĂ A COPILULUI
Modul de relaționare
a) comunicare nonverbală......................................................................................
b) comunicare verbală.............................................................................................
Dezvoltare intelectuală............................................................................................
Stare afectiv - emoțională.........................................................................................
CONCLUZII ASUPRA PROFILULUI PSIHOLOGIC
..................................................................................................................................
................................................................................................................................
................................................................................................................................
OBSERVAȚII ȘI
RECOMANDĂRI......................................................................
................................................................................................................................
................................................................................................................................
................................................................................................................................
PROGRAMARE PENTRU CONSILIERE SI
PSIHOTERAPIE.........................
................................................................................................................................
................................................................................................................................
................................................................................................................................
Psiholog,