MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE

SERVICIUL DE PSIHOSOCIOLOGIE

SIMPOZIONUL NAŢIONAL
DE PSIHOLOGIE AL POLIŢIEI ROMÂNE
Psihologul – consilier în domeniul
factorului uman în organizație
– ediţia a XI-a –

Editura Ministerului Afacerilor Interne

Bucureşti, 2018
 Coordonatori:
Dr. Cristina VERZA
Nicoleta MOCANU
Laura GHICA
Mihaela CHIVU
Nicoleta TOMA
Tiberiu AGAFIȚEI

ISSN 2068-1445

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor aparţine autorilor

 CUPRINS

I. SELECȚIA ȘI CUNOAȘTEREA PSIHOLOGICĂ

ÎN CONTEXT ORGANIZAȚIONAL .................................... 5
1. Considerații privind abordarea psihologică a
personalității – Adrian Dinu ..................................................... 7
2. Dezvoltarea abilităților de comunicare în cadrul
grupurilor de muncă – Bogdan-Vasile Fifea,
Olga-Mariana Florescu, Cornelia Gaiță ..................................... 19
3. Studiul relației dintre agresivitate și autocontrol
din perspectivă psihanalitică – George Forțu .......................... 40
4. Evaluarea schimbării în intervențiile psihologice –
utilizarea scalei OMS-5 privind bunăstarea
psihologică – dr. Ștefan Liță ...................................................... 57
5. Dezvoltarea competențelor emoționale la
personalul din penitenciare – Laurențiu Dragoș
Florin Mândrea ........................................................................... 84
6. Identificarea incidenței stresului în rândul
lucrătorilor din Poliția de Frontieră și a nevoilor de
gestionare a emoțiilor negative, furiei și stresului la
locul de muncă – Mirela Turc, Nicoleta Buga,
Mariana Cenea, Pricopi Oana .................................................... 94
7. Sistemul de analiză și clasificare a factorului uman
în aviație – Clara Maria Neacșu, Mihaela Chivu ..................... 128
8. ETF în organizație – Laura Verona Ghica .............................. 141

II. PSIHOTERAPIE ŞI PSIHOLOGIE CLINICĂ .................. 153

1. Nebunia și funcționalitatea socială – infracțiunea
de mare violență și lucrătorul din structura de
Securitate – Studiu de caz – Gianina Alexa,
Ana-Daniela Petreuș, Flavia Lupșan .......................................... 155

3
2. Terapia cognitiv-comportamentală la un caz
de psihoză delirantă. Dificultăți și provocări –
Violeta-Angela Bulgariu ............................................................ 172
3. Terapia cognitiv-comportamentală pentru abuzul
de substanțe la pacienții cu diagnostic dual – Studiu
de caz – Mihaela Chivu .............................................................. 208
4. Sufletul nu are C.N.P. – Studiu de caz – Paraschiva
Constantin ................................................................................... 220
5. Dilemele sinuciderii – dr. Cristian Dobre ................................ 231
6. Diminuarea riscului suicidar în cazul depresiei
prin terapie cognitiv-comportamentală –
Luminița Dobrin ......................................................................... 250
7. Sentimentul eșecului: clinic, nonclinic și
transdiagnostic – Virginia Claudia Neacșu .............................. 280
8. Studiu privind anxietatea în mediul penitenciar –
Larisa Florina Turnea, Miruna Bianca Hendre, Nicoleta
Baraitaru ..................................................................................... 298

4
I. SELECȚIA ȘI CUNOAȘTEREA
PSIHOLOGICĂ ÎN CONTEXT
ORGANIZAȚIONAL
 CONSIDERAŢII PRIVIND ABORDAREA
PSIHOLOGICĂ A PERSONALITĂŢII

Adrian DINU*

Rezumat:
Analiza teoriei trăsăturilor de personalitate şi a metodei testelor arată
că acestea nu sunt un cadru propice, cel puţin la prima vedere, pentru
evidenţierea unicităţii persoanei. Astfel, tendinţa spre tipologii şi
standardizarea merg în mare măsură în direcţia opusă. Totuşi, o
analiză aprofundată ne arată că teoria trăsăturilor permite până la un
punct reliefarea specificităţii persoanei, iar rafinarea modului de
interpretare a datelor culese cu ajutorul testelor psihologice prin
stabilirea unui indicator al varianţei poate reduce în unele situaţii
acest neajuns. De asemenea, nu trebuie uitate celelalte metode
psihologice, a căror utilizare poate suplini limitele metodei testelor
psihologice.

I. PERSONALITATEA

De-a lungul timpului, personalitatea umană a fost văzută

prin prisma mai multor teorii sau modele. Psihologi precum Freud
sau Jung s-au străduit să explice dinamica personalităţii ca întreg.

*
Psiholog, Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul”, Bucureşti.

7
Printre conceptele fundamentale ale teoriei lui Freud se găseşte
noţiunea de niveluri de conştiinţă, care sugerează faptul că
indivizii sunt conştienţi de fenomenele de la nivel conştient,
capabili să perceapă unele dintre fenomene de la nivelul
subconştient şi incapabili de a fi conştienţi de ceea ce se întâmplă
la nivelul inconştient. Personalitatea şi comportamentul persoanei
sunt influenţate de toate cele trei niveluri.
Jung a extins conceptul de inconştient, incluzând şi
inconştientul colectiv şi studiul arhetipurilor. Fiecare individ are
imprimat în reacţiile sale inconştientul colectiv care reprezintă
baza memoriei latente a strămoşilor. Arhetipurile sunt teme care
fac parte din viaţa oamenilor de-a lungul tuturor timpurilor şi în
toate culturile. Persona, anima, animus şi sinele sunt cele mai
cunoscute arhetipuri descrise de Jung. Persona reprezintă masca
şi rolurile diferite pe care oamenii le joacă în diferite momente.
Fiecare bărbat are o parte feminină, anima, pe când fiecare
femeie are o parte masculină, animus. Sinele reprezintă
potenţialul real al unei persoane şi scopul autoactualizării. Toate
aceste aspecte influenţează comportamentul şi formează bazele
caracterului.
Personalitatea este definită ca o construcţie teoretică
elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării – la
nivelul teoriei ştiinţifice – a modalităţilor de fiinţare şi
funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care
îl numim persoană umană (Dafinoiu, 2002).
De asemenea, personalitatea reprezintă un pattern
caracteristic de gânduri, sentimente şi comportamente care fac
diferenţa dintre persoane, şi care persistă de-a lungul timpului şi
diferitelor situaţii (Phares, 1991). Ea constituie suma bazelor
8
biologice şi comportamentelor învăţate concretizate în răspunsul
singular al persoanei la stimulii de mediu (Ryckman, 1982).
Sintetizând, din multitudinea de definiţii ale
personalităţii se pot desprinde câteva caracteristici ale acesteia:
 Globalitatea – personalitatea este alcătuită dintr-un
ansamblu de caracteristici care permit descrierea unei
persoane şi identificarea acesteia printre celelalte.
Orice construcţie teoretică validă referitoare la
personalitate trebuie să permită, prin
operaţionalizarea conceptelor sale, descrierea
conduitelor şi aspectelor psihofizice care fac unică
fiecare fiinţă umană;
 Coerenţa – cele mai multe teorii susţin ideea
existenţei unei anumite organizări şi interdependenţe
a diferitelor componente ale personalităţii. Atunci
când în comportamentul cuiva există acte
neobişnuite, ele surprind întrucât contravin acestei
caracteristici a personalităţii. Postulatul coerenţei se
dovedeşte fundamental în studiul structurilor de
personalitate şi al evoluţiei acestora pentru că
personalitatea nu constituie o adunare de elemente
juxtapuse, ci un sistem funcţional alcătuit din părţi
interdependente;
 Stabilitatea temporală – are în vedere faptul că
personalitatea, ca sistem funcţional, datorită
coerenţei care o caracterizează, generează legi de
organizare a căror acţiune este continuă. Fiecare om
are conştiinţa propriei existenţe, a continuităţii şi
identităţii personale în ciuda transformărilor care au
loc de-a lungul vieţii.
9
 Caracteristicile prezentate – globalitate, coerenţă şi
stabilitate – arată faptul că personalitatea reprezintă o structură
aşa cum susţinea şi Allport (1991) – „personalitatea este
organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme
psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său
caracteristic”.
Argyle şi Little (1972) disting cinci moduri de
conceptualizare a personalităţii din perspectiva modalităţii de
alocare a variabilităţii comportamentale:
1. Personalitatea ca pattern comportamental constant
Conceptualizarea se bazează pe teoria trăsăturilor,
care sunt văzute ca patternuri comportamentale consistente
cross-situaţional.
2. Personalitatea ca sistem de dispoziţii-trăsături
Trăsăturile sunt privite din punct de vedere interacţionist,
ca predispoziţii comportamentale relativ stabile, manifestate în
interacţiune cu specificul contextului. Din această perspectivă,
anxietatea unui individ este determinată de interacţiunea
dintre nevrotism, ca trăsătură şi nivelul de stres indus de
situaţie.
3. Personalitatea ca sistem cognitiv al persoanei
Trăsăturile devin simple concepte lingvistice folosite
pentru a prezice şi a înţelege comportamentul propriu şi al
altora. Intensitatea şi valoarea stimulărilor exterioare este dată
de semnificaţia atribuită acestora de către persoana în cauză.
4. Personalitatea ca sistem de legături stimul-reacţie
Persoana este concepută ca un pattern de răspunsuri
ataşate unor situaţii-stimul şi postulează variabilitatea
comportamentului persoanei atunci când se află în diferite
situaţii.

10
 5. Personalitatea ca sumă de roluri interpretate
Personalitatea este concepută ca sumă a rolurilor sociale
pe care le joacă o persoană. Explicarea diferenţelor individuale se
fundamentează îndeosebi pe invocarea combinării specifice a
rolurilor multiple avute de un individ şi pe experienţa anterioară
acumulată din interpretarea diverselor roluri.

II. EVOLUŢIA PERSONALITĂŢII ŞI CONSISTENŢA

COMPORTAMENTULUI

O problemă esenţială a psihodiagnozei se referă la

stabilitatea în timp a trăsăturilor evaluate. Avem în acest sens în
vedere evoluţia în timp a personalităţii umane, dar şi
instabilitatea naturală a comportamentului unei persoane. În
lipsa stabilităţii personalităţii în timp şi a consistenţei
comportamentului, funcţia prognostică a psihodiagnozei ar fi
serios pusă la îndoială.
Studiile pe termen lung care se concentrează asupra
performanţei intelectuale indică continuitatea cea mai marcantă.
Urmează din acest punct de vedere variabile de personalitate
precum extraversiunea, stabilitatea emoţională şi controlul
impulsurilor, în timp ce atitudinile politice şi opiniile personale
(de exemplu, aprecierea de sine şi satisfacţia personală)
înregistrează corelaţiile cele mai scăzute (între .2 şi .4 în
intervale de timp între 5-10 ani) (Conley, 1984, apud Atkinson
et al., 2002).
Totuşi, structura de personalitate este în general stabilă
şi predictibilă de-a lungul diferitelor situaţii, precum şi de-a
lungul timpului (Phares, 1991). Schimbările profunde de

11
personalitate sunt deseori consecinţe ale schimbărilor de
viaţă majore sau eforturilor deliberate ale persoanei (Costa,
McCrae, 1990).
O serie de studii (Jones şi Harris, 1967; Gilbert
şi Jones, 1986, Schneider şi Miller, 1975) au arătat că există o
tendinţă către atribuirea dispoziţională, în detrimentul celei
situaţionale, aceasta fiind numită eroarea fundamentală de
atribuire.
Deşi au existat mai multe cercetări, precum cele realizate
de Hartshorne şi May în 1929 sau Mischel în 1968, care arată că
oamenii se comportă diferit de la o situaţie la alta,
comportamentul depinzând în mod specific de situaţie, există
totuşi o soluţie care susţine intuiţia privind consistenţa
comportamentului. Aceasta consideră că interacţiunea
persoană-situaţie generează comportamentul. Situaţia devine o
funcţie a personalităţii prin cele trei forme de interacţiune prin
care mediul devine o funcţie a personalităţii copilului: reactivă
(indivizii reacţionează diferit la situaţii), evocativă (indivizii
determină răspunsuri diferite din partea celorlalţi) şi proactivă
(indivizii selectează şi modelează diferit situaţiile) (Atkinson
et al., 2002).

III. TEORIA TRĂSĂTURILOR DE PERSONALITATE

Psihologia s-a dezvoltat ca ştiinţă în timp, impulsionată

fiind de mai multe şcoli sau curente de gândire. Fiecare dintre
acestea a pus accentul pe anumite idei şi şi-a dezvoltat
instrumente de evaluare în conformitate cu propria concepţie,
chiar dacă a apelat şi la tehnici derivate din alte orientări.
12
 Teoriile ştiinţifice asupra personalităţii îşi propun ca
obiective descrierea conduitei prin apelul la diverse taxonomii,
explicarea conduitei prin utilizarea informaţiilor referitoare la
influenţele ereditare şi de mediu şi predicţia conduitei în situaţii
tipice. Având în vedere interacţiunile dintre teorii şi modele, se
poate afirma că obiectivele metodelor de evaluare ale
personalităţii sunt: descrierea, explicarea şi predicţia. Totuşi,
există o tendinţă naturală în evaluarea personalităţii prin metoda
testelor de a se centra pe primul obiectiv, descrierea, în
defavoarea celorlalte. Desigur, aceasta poate fi contrabalansată
prin folosirea eficientă a celorlalte metode de cunoaştere
psihologică (interviul, observaţia, metoda biografică), dar
aceasta înseamnă, pe lângă o bună pregătire în domeniu, şi
multă atenţie şi alocarea suplimentară de timp din partea
psihologului evaluator. Dat fiind faptul că, realist vorbind, în
multe situaţii de evaluare psihologică, metoda testelor fie
prevalează, fie este singura folosită, credem că ar fi util din
partea autorilor de manuale de teste să acorde o atenţie sporită
explicării şi predicţiei (în cadrul manualelor testelor), acest fapt
fiind de natură a încuraja psihologii care utilizează testele
respective să se orienteze mai mult şi în această direcţie. Credem
că este necesar acest lucru pentru a evita ca evaluarea
psihologică să se transforme în unele situaţii într-o „aplicare de
etichete” persoanelor evaluate, chiar dacă aceste „etichete” au o
bază ştiinţifică.
Una dintre direcţiile majore de abordare a personalităţii
este teoria trăsăturilor de personalitate. Aceasta consideră că
trăsăturile au o dimensiune continuă, iar personalitatea variază

13
simultan pe mai multe dimensiuni sau scale. Realitatea şi
existenţa trăsăturilor şi stărilor psihologice, precum şi
posibilitatea de a cuantifica şi măsura aceste trăsături şi stări
psihologice sunt supoziţiile de bază ale acestei orientări.
Perspectiva dispoziţională asupra personalităţii consideră
personalitatea ca având la bază trăsături cu baze fiziologice
care ghidează comportamentul. Trăsăturile pot fi descrise ca
tendinţe de a se comporta şi de a reacţiona într-un mod specific
(Phares, 1991). Stările personalităţii sunt rezultate ale
combinaţiei dintre trăsături şi contexte situaţionale (spre
exemplu, persoanele cu instabilitate emoţională înaltă sunt
mai predispuse comparativ cu persoanele calme şi stabile să
resimtă anxietate într-o situaţie de evaluare). Teoria trăsăturilor
a devenit în ultimii ani foarte populară. Bazele personalităţii
în acest tip de teorii sunt conectate cu genetica şi procesele
neurologice. Adepţii acestei teorii utilizează preponderent
chestionare elaborate cu ajutorul analizei factoriale sau
prin metoda raţională – inventare de personalitate, dar şi tehnica
de sortare Q.
În ciuda succesului pe care îl are, teoria trăsăturilor
are şi o limită în faptul că reduce posibilitatea evidenţierii
unicităţii persoanei, privilegiind la un nivel superficial
tipologiile (şi, implicit, etichetele). Spunem la un nivel
superficial întrucât ea permite totuşi combinarea cu explicarea
situaţională a comportamentelor şi, de asemenea, permite
realizarea de configuraţii ale trăsăturilor specifice fiecărei
persoane (folosind atât prevalenţa trăsăturilor, cât şi intensitatea
acestora).

14
 IV. UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND TESTELE
PSIHOLOGICE

Evident, o cerinţă, o calitate şi un beneficiu indiscutabil

al testelor psihologice este standardizarea. Efectele acesteia se
simt în mod clar în alegerea sau redactarea itemilor (ne referim
la testele realizate prin metoda raţională) şi în administrarea
acestora (ne referim aici la testele cu răspuns forţat sau „la
alegere” dintre un număr de variante posibile), dar şi, într-o
manieră poate mai „subtilă” prin realizarea conceptualizării şi
interpretării. Un exemplu banal este acela în care o persoană
care răspunde „semnificativ” la jumătate din itemii unui test (cu
o scală sau la o scală), primeşte acelaşi punctaj şi aceeaşi
caracterizare la trăsătura respectivă cu o persoană care răspunde
„invers” (răspunzând „nesemnificativ” la itemii la care cealaltă
răspunsese semnificativ şi bifând răspunsurile semnificative la
cealaltă jumătate dintre itemi). Astfel, deşi psihologia şi noi,
psihologii, evidenţiem unicitatea persoanei din punct de vedere
psihologic, în momentul în care facem evaluarea psihologică,
facem de mult ori prea puţin în sensul evidenţierii
particularităţilor şi individualităţii celui testat.
Un alt caz, pentru care putem propune o soluţie este cel
al testelor realizate prin metoda raţională, ale căror răspunsuri se
punctează pe scale de interval (un exemplu foarte cunoscut este
NEO PI). La aceeaşi scală o persoană poate obţine un punctaj
dând numai răspunsuri „de mijloc” (apreciate cu câte
2 puncte) sau dând numai răspunsuri „extreme”, jumătate dintre
ele semnificative (apreciate cu 4 puncte), cealaltă jumătate
„nesemnificative” (apreciate cu 0 puncte). Şi într-un caz şi în
15
celălalt persoana strânge acelaşi punctaj la scala respectivă şi
primeşte aceeaşi apreciere din punct de vedere al testului, dar
este evident că respectiva trăsătură se manifestă cu totul diferit
în cele două situaţii. Desigur că o astfel de informaţie o putem
obţine dacă scorăm manual sau dacă verificăm fiecare răspuns
dat de cel chestionat, ceea ce la aplicarea computerizată nu e cel
mai uşor de făcut. Pentru a reduce această tendinţă şi a utiliza
cât mai eficient informaţiile culese de test, propunem ca la astfel
de teste să se calculeze, pe lângă punctaj, un indicator al
varianţei răspunsurilor (poate fi numit IV – indice al varianţei,
de exemplu), iar autorii să ofere şi unele modalităţi de
interpretare pentru acest indicator (desigur, interpretarea poate
varia de la o scală la alta). În principiu, un indice al varianţei
redus poate să denote în principiu un comportament stabil al
persoanei în ceea ce priveşte trăsătura evaluată (o posibilă
reflectare a unei trăsături cardinale sau o flexibilitate redusă, o
adaptare scăzută la diverse situaţii), dar şi o posibilă tendinţă de
a răspunde într-o anumită manieră (alegerea unor răspunsuri de
mijloc sau extreme) etc. O valoare crescută a varianţei
răspunsurilor poate indica fie incoerenţă, fie
flexibilitate/adaptabilitate crescută la situaţie (persoana
reacţionează situaţional, trăsătura evaluată nefiind cardinală sau
principală) etc.

V. CONCLUZII

Dacă la prima vedere, atât teoria trăsăturilor de

personalitate, cât şi metoda testelor nu favorizează evidenţierea
unicităţii persoanei, o analiză aprofundată ne poate face să
16
înţelegem că teoria trăsăturilor permite până la un punct
reliefarea acesteia.
Este de menţionat şi că rafinarea modului de interpretare
a datelor culese cu ajutorul testelor psihologice poate reduce în
unele situaţii acest neajuns. De asemenea, nu trebuie neglijat
aportul celorlalte metode utilizate pentru cunoaşterea persoanei,
ele contribuind din plin la depăşirea acestei limite a metodei
testelor psihologice.

Bibliografie:
1) Allport, G. W. (1991), Structura şi dezvoltarea
personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.

2) Argyle M., Little B.R. (1972). Do Personality Traits

Apply to Social Behavior? Journal of Theory Social
Behavior. 2, pp. 1–35.

3) Atkinson, R., Atkinson, R., Smith, E., Bem, D. (2002),

Introducere în psihologie. Ediţia a XI-a, Editura
Tehnică, Bucureşti.

4) Costa P.T., McCrae R.R., (1990) Personality Disorders

and the Five-Factor Model of Personality – Journal of
Personality Disorders, 1990.

5) Dafinoiu, I. (2002), Personalitatea. Metode de abordare

clinică. Observaţia şi interviul, Editura Polirom, Iaşi.

17
 6) Gilbert, D.T., Jones, E. E. (1986), „Perceiver-induced
constraint: Interpretations of self-generated reality” în
Journal of Personality and Social Psychology, 50,
269-280.

7) Jones, E.E., Harris, V.A. (1967), „The attribution of

attitudes” în Journal of Experimental Social Psychology.
3, 1-24.

8) Phares, E.J. (1991). Introduction to Psychology.

(3rd. ed.) New York: Harper Collins Publishers.

9) Ryckman, R. (1982). Theories of Personality. (2nd/ed.)

Monterey, CA: Brooks/Cole.

10) Schneider, D.J., Miller, R.S. (1975), The Effects of

Enthusiasm and Quality of Argumentson Attitude
Attribution. Journal of Personality, 43, 693-708.

18
 DEZVOLTAREA ABILITĂŢILOR
DE COMUNICARE ÎN CADRUL GRUPURILOR
DE MUNCĂ

Bogdan-Vasile FIFEA*
Olga-Mariana FLORESCU*
Cornelia GAIȚĂ*

Rezumat:
Comunicarea face parte din tot ceea ce întreprindem în viaţă şi este
esenţială pentru a putea trăi şi munci. Când comunicăm dorim să
avem ceva în comun cu celălalt, să-i împărtăşim o informaţie, o
idee, un sentiment, o părere. Totuşi, de multe ori intervin anumite
blocaje în procesul comunicării, fapt ce poate crea stări conflictuale
la nivel personal sau de grup. O soluţie pentru prevenirea sau
corectarea unor astfel de probleme este dezvoltarea abilităţilor de
comunicare.

I. Informaţii generale legate de comunicare

Baron (1983) defineşte comunicarea drept „procesul

prin care o parte (numită emiţător) transmite informaţii (un
mesaj) unei alte părţi (numită receptor)”. Totuşi, comunicarea
înseamnă mult mai mult decât un schimb de informaţii şi
interpretarea lor. Ori de câte ori vorbim, încercăm să

*
Psiholog, U.M. 0941 București.
19
convingem, să explicăm, să influenţăm, să educăm sau să
îndeplinim orice alt obiectiv. Deci, prin intermediul procesului
de comunicare, urmărim întotdeauna patru scopuri principale: să
fim receptaţi (auziţi sau citiţi), să fim înţeleşi, să fim acceptaţi şi
să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau
atitudine).
Atunci când nu reuşim să atingem niciunul dintre aceste
obiective, înseamnă că derularea comunicării nu funcţionează
corespunzător, adică ceva a interferat în transmiterea mesajelor,
altfel spus a apărut o barieră. Barierele în comunicare se produc
atunci când receptorul mesajului comunicat nu receptează sau
interpretează greşit sensul dorit de către emiţător. Ele blochează
comunicarea eficientă ducând inclusiv la apariţia conflictelor
interpersonale.
Există bariere care ţin de sistem (pe care le identificăm
uşor la nivelul agenţilor comunicaţionali receptor-emiţător) şi
bariere ce ţin de proces (care sunt mai degrabă rezultatul
interacţiunii din interiorul comunicării). În prima categorie,
identificăm aspecte comune atât receptorului, cât şi emiţătorului
(de exemplu, statutul social al comunicatorilor). În cea de-a
doua categorie putem surprinde, spre exemplu, intenţiile
manifeste şi intenţiile ascunse ale partenerilor comunicaţionali
(cu cât diferenţa între ceea ce comunicatorii afirmă în interiorul
relaţiei lor de comunicare şi ceea ce urmăresc într-adevăr este
mai mare, cu atât comunicarea trimite spre conflicte şi spre
ineficienţă).
În ceea ce priveşte blocajele care intervin în comunicare,
acestea pot avea cauze diferite: backgroundul divergent al actorilor
comunicaţionali, diferenţe educaţionale, de interes privitoare la
20
mesaj sau ale nivelului de inteligenţă, lipsa respectului reciproc,
diferenţă de vârstă, sex, rasă sau clasă socială, diferenţe în
stăpânirea limbajului, lipsa abilităţilor de comunicare la emiţător,
lipsa abilităţilor de ascultător/receptor etc.
Impactul barierelor şi blocajelor este vizibil îndeosebi
atunci când au loc interacţiuni în condiţii de stres, ce constituie
un teren propice pentru exprimarea comportamentelor defensive
şi a emoţiilor negative, iar o modalitate de a evita astfel de
situaţii este dezvoltarea comunicării şi favorizarea cunoaşterii
reciproce.

II. Program de dezvoltare a abilităţilor de

comunicare

Viaţa şi munca în societatea umană presupun cooperarea

cu ceilalţi, iar progresele înregistrate se datorează faptului că
oamenii au învăţat să lucreze împreună. În acest sens, programul
îşi propune îmbunătăţirea/eficientizarea abilităţilor de
comunicare în cadrul grupurilor de muncă în vederea bunei
funcţionări a echipei, dar şi pentru sporirea sănătăţii
organizaţionale.
1. Obiectivele programului:
 cunoaşterea propriilor modalităţi de comunicare şi
dezvoltarea unor abilităţi de comunicare asertivă;
 creşterea coeziunii grupurilor, echipelor,
îmbunătăţirea capacităţii de lucru în echipă, dezvoltarea
relaţiilor de colaborare;
 extinderea relaţiilor interpersonale în grupul de
muncă;
 obţinerea unei stări de destindere, relaxare.

21
 2. Participanţi: membrii unui grup de muncă; numărul
optim fiind între 10-15 persoane.
3. Metode folosite: – exerciţii practice, discuţii
interactive, joc de rol, lucrul în echipă, feedback.
4. Sesiunile de lucru
Înainte de începerea programului, participanţilor li se
aduce la cunoştinţă faptul că vor exersa o serie de metode cu
scopul de a-şi dezvolta abilităţile de comunicare. Se va pune
accent pe faptul că procesul comunicării este unul amplu, fapt ce
necesită mereu îmbunătăţire pentru fiecare fiinţă umană.
Programul este conceput dintr-o serie de 10 exerciţii, primele
având rolul de introducere în problematica vizată, iar
următoarele de dezvoltare a abilităţilor. În final, se va evalua
măsura în care obiectivele propuse au fost atinse, precum şi
modul în care s-a realizat acest lucru.

Exerciţii de dezvoltare şi optimizare a relaţiilor de

comunicare în grup:

1. POVESTEA GRUPULUI ŞI NUMELE GRUPULUI

Obiective: activare şi coeziune; construire a identităţii de
grup.
Desfăşurarea etapizată şi detaliată a exerciţiului: În
prima fază, fiecare participant identifică o caracteristică
personală care să înceapă cu iniţiala prenumelui şi o exprimă (de
exemplu, „Eu sunt Petrişor cel Perseverent”), apoi, plecând de la
atributele identificate de către fiecare, coordonatorul iniţiază o
„poveste” în care se implică treptat toţi membrii grupului. În
final, în funcţie de tema „povestirii” membrii grupului aleg un
22
nume cu care vor fi denumiţi pe parcursul dezvoltării. Este
încurajat fiecare membru al grupului să-şi aducă contribuţia la
conturarea poveştii grupului.
Feedback: pozitiv în legătură cu implicarea fiecărui
membru în dinamica de grup.

2. EXERCIŢIUL STRUCTURAT – „MODELUL”

Obiective: dezvoltarea abilităţilor de comunicare;
conştientizarea importanţei feedbackului în comunicare;
inventarierea dificultăţilor de comunicare interpersonală.
Materiale: pentru fiecare participant câte un plic cu
conţinut identic cu al celorlalţi şi care să conţină: forme –
cercuri, pătrate, triunghiuri, dreptunghiuri de diferite mărimi,
decupate din cartoane colorate; suport de lucru (carton mărimea
A4) pentru fiecare participant.
Desfăşurare: Se formează perechi, fiecare participant va
primi câte un plic cu forme şi un suport de lucru. Scaunele se
pun spate în spate, membrii grupului stau cu spatele unul la
celălalt, astfel încât să nu vadă ce face celălalt. Se alege cine va
avea rol activ în prima fază, iar acesta va alcătui un model din
formele primite, pe care îl va descrie colegului. Colegul care stă
cu spatele va încerca să realizeze acelaşi model pe baza celor
auzite. Nu se pot pune întrebări.
După ce modelul este realizat de către celălalt, ele sunt
comparate, clarificându-se neînţelegerile.
În faza a doua se schimbă rolurile şi exerciţiul este reluat.
În discuţiile finale se prezintă dificultăţile procesului de
comunicare şi se caută situaţii similare din viaţa profesională şi
cea de zi cu zi.
23
 Exerciţiul pune în valoare dificultăţile procesului de
comunicare. Devin „vizibile” problemele cauzate de lipsa unui
limbaj comun, de efectele comunicării unidirecţionale, de
imposibilitatea de a cere şi a da feedback. În a doua fază poate fi
surprins efectul învăţării.
Pornind de la lista dificultăţilor se poate discuta
despre condiţiile unei comunicări eficiente, despre strategiile de
succes etc.

3. REPRODUCEREA UNUI DESEN

Obiective: demonstrarea dificultăţilor comunicării;
înţelegerea utilităţii feedbackului şi a comunicării-retur într-un
dialog.
Materiale necesare: foi şi creioane pentru toţi
participanţii, materialul pregătit de coordonator – minim două
desene, cu figuri geometrice aşezate într-o anumită structură.
Desfăşurarea etapizată şi detaliată a exerciţiului:
Coordonatorul înmânează un desen relativ simplu de
figuri geometrice regulate, unui voluntar – emiţătorul sau poate
cere acestuia să imagineze un desen nu prea complicat.
Emiţătorului i se cere să determine grupul să reproducă desenul
pe care îl vede doar el. Coordonatorul poate provoca grupul
adresând întrebarea cine se crede un comunicator foarte bun, cei
care răspund pozitiv urmând să fie emiţătorii (pot
fi 2-4 emiţători în condiţiile în care nu se remarcă învăţarea
rapidă de la primul, grupul trăgând deja concluziile).
Prima fază: Comunicarea trebuie să fie exclusiv verbală,
fără nici cel mai mic gest pentru a descrie situarea sau forma
componentelor desenului. În prima fază, grupul nu are voie să
24
adreseze întrebări, ci toţi vor aştepta descrierea completă a
desenului şi vor încerca să-l execute corespunzător celor auzite,
desenând figurile pe hârtiile ce le au fiecare.
La sfârşit desenele participanţilor sunt confruntate cu
originalul. Coordonatorul îi felicită pe cei care au cele mai mici
diferenţe pentru stimularea competitivităţii între ei. Diferenţa
existentă între original şi reproduceri permite măsurarea calităţii
comunicării.
A doua fază: Un alt emiţător este însărcinat, la rândul
lui, să ceară reproducerea desenului 2. De data aceasta
participanţii pot adresa întrebări, descriindu-şi situaţia în care se
găsesc (cu desenul incomplet) şi cerând lămuriri suplimentare,
pentru a-şi termina desenul cât mai repede şi mai corect.
La sfârşit desenele participanţilor sunt confruntate cu
originalul.
Indicatori de apreciere: – măsura calităţii comunicării
prin diferenţele existente între original şi reproduceri în fiecare
dintre faze; – timpul necesar reproducerii desenelor în cele două
faze; – reacţiile emiţătorului la sfârşit când îi este „judecată” de
ceilalţi capacitatea de a comunica (de obicei toţi emiţătorii
apreciază că este foarte uşor ce au de făcut); – reacţiile
participanţilor: suportivitate, asertivitate, critică, agresivitate,
competitivitate; – gradul de structurare în descrierea desenului,
obiectivitatea şi gândirea logică: prezintă de la început câte
forme sunt, le numerotează, menţionează faptul că au
dimensiuni egale, doar aşezarea în unghi diferă.
Feedback: Discuţia, mai ales pentru prima fază poate
favoriza aprecierea naturii neînţelegerilor şi, mai ales, a
dificultăţilor de codificare.
25
 4. „PĂTRATELE DIVIZATE”
Obiectiv general: dezvoltarea abilităţilor de comunicare
nonverbală, colaborare; rezolvarea unei probleme colective,
reprezentată prin figuri geometrice, într-un mod nonverbal.
Materiale necesare: un set de pătrate divizate; câte o
copie, pentru fiecare echipă, a foii de instrucţiuni pentru
participanţi; câte o copie, pentru fiecare observator, a foii de
instrucţiuni adresate observatorilor-judecători.
Participanţi: toţi membrii grupului împărţiţi în echipe de
câte şase membri (cinci jucători şi un observator-judecător).
Desfăşurarea exerciţiului: fiecare echipă primeşte cinci
plicuri ce conţin părţi din pătratele divizate, iar observatorului i
se înmânează foaia cu instrucţiuni. Plicurile trebuie să rămână
închise până la semnalul de începere a exerciţiului. Fiecare
membru va primi o copie cu instrucţiuni. Coordonatorul citeşte
cu voce tare instrucţiunile, apoi urmează semnalul de începere a
exerciţiului.
Instrucţiunile: „Fiecare dintre dumneavoastră se află în
posesia unui plic conţinând piese de carton, care să permită
confecţionarea unor pătrate. Sarcina grupului dumneavoastră
constă în construirea a cinci pătrate de dimensiuni egale.
Activitatea e încheiată în momentul în care fiecare participant
are în faţa sa un pătrat perfect, de aceeaşi dimensiune cu cele
care se găsesc în faţa celorlalţi membri ai grupului.”

Instrucţiuni de bază:
1. Nu aveţi dreptul să vorbiţi.
2. Nu puteţi să cereți sau să luaţi una sau mai multe piese
ale celorlalţi membri ai grupului.

26
 3. Nu se admite să utilizaţi niciun mijloc pentru a vă
însuşi o parte din piesele altor participanţi.
4. Puteţi, în mod opţional, să oferiţi din piesele
dumneavoastră celorlalţi membri.

Instrucţiuni pentru observatorii-judecători: sarcina

dumneavoastră este dublă: să observaţi şi să judecaţi:
 În calitate de judecător: trebuie să fiţi sigur că
fiecare participant cunoaşte regulile următoare precizate în
instrucţiuni.
 În calitate de observator: trebuie să notaţi elementele
următoare:
1. pe cei care vor într-adevăr să ofere o parte din piesele
lor;
2. pe cei care, terminându-şi pătratul, se retrag din
activitatea pe care grupul trebuie să o efectueze;
3. pe cei care „ţin” la piesele lor, nedorind să dea
niciuna;
4. câte persoane sunt angajate, în mod activ, în
asamblarea colectivă a pieselor;
5. există un moment-cheie, începând cu care grupul
cooperează;
6. există membri care încearcă să trişeze (vorbind,
desemnând anumite piese cu ajutorul degetului, al capului etc.),
pentru a-şi ajuta colegii de echipă să rezolve problema?
Fiecare grup trebuie să dispună de un set de cinci plicuri
care să conţină:
Plicul nr. 1: piesele I, H, E. Plicul nr. 2: piesele: A, A, A,
C. Plicul nr. 3: piesele: A, J. Plicul nr. 4: piesele: D, F. Plicul
nr. 5: piesele: G, B, F, C.
27
 Feedback: Când toate grupurile şi-au efectuat sarcina,
coordonatorul va declanşa faza de analiză. Observatorii îşi
comunică ceea ce au constatat, în timp ce coordonatorul
încurajează membrii să transpună această experienţă în situaţii
profesionale sau de altă natură.

A D
B H J
C E G I
F

A A

5. FORMULAREA UNEI CRITICI ŞI

FORMULAREA UNEI CERERI DE SCHIMBARE
Obiectiv: învăţarea şi exersarea deprinderilor de
comunicare asertivă.
Materiale necesare: flipchart
Participanţi: toţi membrii grupului
Desfăşurarea etapizată şi detaliată a exerciţiului: vă
voi prezenta metoda de realizare a unei critici pozitive
DESC (după Fanget, 2002) printr-un exemplu. Apoi vă veţi
împărţi în echipe de doi şi veţi exersa această metodă pe
situaţii personale. Vă gândiţi cărei persoane din viaţa voastră
vreţi să adresaţi o critică şi o veţi face în cadrul unui joc de rol
cu partenerul de echipă. Partenerul va răspunde acestei critici în
manieră proprie, după care veţi schimba rolurile, urmând ca şi
celălalt să formuleze o critică.
Metoda DESC va fi scrisă pe flipchart.
– D: descrierea clară a problemei, fără reproşuri. (Ce vă
supără? Care este problema?)

28
 – E: exprimarea directă a propriilor emoţii faţă de actul
criticat şi nu faţă de persoană, utilizând pronumele „Eu”. (În ce
fel vă deranjează această problemă?)
– S: sugerarea într-o manieră pozitivă a soluţiilor
aplicabile: Te rog să ... (Ce aş dori să facă).
– C: consecinţe pozitive pe care schimbarea le va
produce asupra stării sale emoţionale: Acest lucru m-ar ajuta.
(Ce înseamnă acest lucru pentru voi?).
Se face o singură critică, chiar dacă sunt mai multe.
Feedback: Cum te-ai simţit când ai criticat, dar când ai
primit răspunsul la critică? Care au fost gândurile care ţi-au
permis să critici? Ce ai obţinut formulând critica?

6. ABC-ul COMUNICĂRII
Obiectiv: învăţarea diferenţei dintre comunicările de tip
asertiv, agresiv şi non-asertiv (pasiv).
Desfăşurare: Începeţi prin a introduce ideea conform
căreia comunicarea este extrem de importantă. Serviciile,
căsniciile şi relaţiile se formează sau se distrug în funcţie de
abilităţile de comunicare. Deşi mare parte din participanţi afirmă
că ştiu care este diferenţa dintre tipurile de comunicare, se vor
explica principalele diferenţe dintre cele trei tipuri de
comunicare: comunicare asertivă, agresivă şi non-asertivă.
Se vor prezenta caracteristicile celor trei tipuri de
comunicare:
COMUNICAREA ASERTIVĂ:
– caracteristici: respectuos faţă de ceilalţi; sincer, dar cu
tact; încrezător în sine; „Eu sunt OK, tu eşti OK”; fraze cu
29
referire la „eu”; nu emite judecăţi critice; atitudine de
susţinere;
– efecte şi avantaje: încredere în sine; libertate în relaţii;
nu „se răzbună” pe ceilalţi; nu creează tensiuni; se acceptă pe
sine; îi acceptă pe ceilalţi; drepturile sale sunt
susţinute/recunoaşte şi drepturile sale şi ale celorlalţi; alege
singur.
COMUNICAREA AGRESIVĂ:
– caracteristici: „Eu sunt Ok, tu nu eşti Ok”; emite
judecăţi critice; dominant; „Trebuie” adresat sieşi, cât şi
celorlalţi; critic; sincer, dar pe cheltuiala altuia; atitudine
superioară; sarcasm;
– efecte şi avantaje: se simte superior; nevoile îi sunt
satisfăcute în scurt timp; posibil să se simtă dat la o parte; izolat;
se simte puternic; vrea să aibă neapărat dreptate; drepturile sale
sunt susţinute fără a ţine cont de drepturile celorlalţi/sunt mai
importante decât ale celorlalţi; îşi impune alegerile, alege şi
pentru celălalt.
COMUNICAREA NON-ASERTIVĂ:
– caracteristici: „Tu eşti OK, eu nu sunt OK”;
autominimizare; se simte „martirizat”; vrea să fie acceptat; e
evitant; are nevoie să fie plăcut; îi lasă pe alţii să aleagă; nu-şi
asumă responsabilitatea;
– efecte şi avantaje: evită conflictul; alţii nu „se supără”
pe el; nu face valuri; acumulează furie şi tensiune; nu răneşte
sentimentele altora; preferă varianta sigură: „nu se schimbă”;
drepturile sale sunt ignorate/ale celorlalţi sunt mai importante ca
ale sale; îi lasă pe ceilalţi să aleagă în locul său.

30
 Se prezintă o situaţie ipotetică pe baza căruia se va
construi jocul de rol:
O întâlnire la cină: Un prieten şi-a făcut un obicei din a
întârzia la întâlnirile programate cu tine. Ai devenit din ce în ce
mai supărat din cauza asta. De această dată, prietenul a întârziat
douăzeci de minute şi, în sfârşit, decizi să-i spui ce ai pe suflet,
din moment ce eşti atât de supărat şi nu te simţi respectat.

Scenariu Scenariu Scenariu

Dialog pentru jocul pentru jocul de pentru jocul de
de rol agresiv: rol non-asertiv: rol asertiv:
Prietenul: Prietenul: Prietenul: Prietenul: Salut!
Salut! Ce faci? Salut! Ce faci? Salut! Ce faci? Ce faci?
Coordonatorul: Coordonatorul: Coordonatorul: Coordonatorul:
.... Te aştept de Oh, ai ajuns! Te aştept de 20
20 minute. salut! de minute. Deja
Unde ai fost? mă sâcâia.
(întrebare
retorică)

P: Oh, n-am P: ... P: ... P: ...

observat cât e
ceasul!
C: .... C: Ar trebui să C: Nu-i nimic; C: Aş aprecia
porţi un ceas! au trecut doar dacă ai face un
(prietenul e vreo 20 de efort să vii la
timp. Eu nu mă
dădăcit ce să minute sau cam
simt prea
poarte) aşa ceva. confortabil să
reţin o masă
atâta timp cât
sunt şi alţi
oameni care
aşteaptă.

31
P: Eşti prea P: ... P: ... P: ...
sensibil. N-am
întârziat atât!
C: .... C: Cum poţi să C: Presupun că C: Voiam doar
spui asta? (altă ai dreptate. aşa să ştii cum mă
întrebare e, m-am cam simt. Nu mă
retorică) Acum supărat. Sunt simt prea
am pierdut deja un maniac al confortabil să
20 de minute! programului. aştept. (fără a
emite judecăţi)
P: Ei, haide, P: ... P: ... P: ...
eşti meschin.
Chiar a
intervenit o
urgenţă!
C: .... C: Cred că tu C: Îmi pare rău, C: S-a mai
eşti meschin – doar că mie îmi întâmplat de
e enorm să place să vin la câteva ori şi
întârzii 20 de timp. voiam să ştii
minute. cum mă simt în
(observaţi privinţa asta.
etichetarea şi
insulta)
P:Nu-i bine să P: ... P: ... P:...
fii chiar aşa!
C: .... C: Nu trebuie C: Ştiu. Aş vrea C: Ăsta sunt eu.
să-mi spui tu ce să nu fiu aşa de (repetă acelaşi
trebuie să cred! maniac. Poate mesaj, ca pe o
dau semne că simplă
sunt constatare, fără
obsesiv- a da alte
compulsiv. explicaţii)
Mda!
32
P: O să încerc P: ... P: ... P: ...
să vin la timp
data viitoare.
C: Mulţumesc, C: Mulţumesc! C: Mulţumesc!
apreciez asta!

Folosind dialogul de mai sus, rugaţi un participant la

grup să citească replicile prietenului, la care răspundeţi întâi
într-un mod agresiv, apoi asertiv şi non-asertiv, cerându-le
celorlalţi participanţi să noteze propria opinie despre
comportamentul „prietenului” şi al coordonatorului după fiecare
dialog. Se vor purta discuţii cu privire la fiecare secţiune de
dialog, analizând atât atitudinea prietenului, cât şi a
coordonatorului. Se va explica de ce comportamentul
prietenului este unul de tip agresiv. Se va atrage atenţia asupra
faptului că, deși replicile „prietenului” rămân aceleaşi în
cele trei ipostaze, coordonatorul îşi schimbă atitudinea
aducând în discuţie, astfel, ideea preconcepută că oamenii
sunt nevoiţi să reacţioneze şi să se comporte într-un fel
datorită celorlalţi. Acest joc de rol demonstrează că nu trebuie să
te cobori la nivelul altcuiva. Mai degrabă, dacă cealaltă
persoană are lucruri nepoliticoase de spus, te poţi comporta în
continuare cu eleganţă şi asertivitate. Contrar opiniei
generale, nimeni nu ne poate obliga să ne comportăm într-un
anumit fel; alegerea este a noastră, stă în puterea noastră de
decizie.
Feedback: se aduc în discuţie diferenţele dintre cele trei
tipuri de comunicare, observând cum în cazul comunicării
agresive totul se reduce la acuze de tipul „TU eşti în cutare şi
cutare fel”. Întrebările retorice sunt menite să-l prindă cu garda

33
jos pe celălalt. În acest exemplu doi prieteni îşi adresează
reciproc imperative. Toţi acei „trebuie” dau startul afirmaţiilor
agresive şi implică judecăţi şi critică.
În cazul comunicării non-asertive se observă cum
interlocutorul nu este sincer, nu-şi arată adevăratele sentimente
şi stări pe care le resimte, recurge la minimizarea propriei
persoane, propria luare în derâdere şi autoetichetare, îşi cere
scuze pentru cum se simte.
Pentru comunicarea asertivă se evidenţiază afirmaţiile la
persoana I („eu”) şi accentul pus pe „ce sunt eu”, în ciuda
replicilor agresive din partea prietenului.

7. CARTONAŞE CU REPLICI
Obiectiv: recunoaşterea tipurilor de comunicare.
Se distribuie fiecărui participant unul sau două cartonaşe
cu diverse replici şi îi invită pe ceilalţi să ghicească ce tip de
comunicare este ilustrat. Răspunsul se află în colţul superior
stâng al fiecărui cartonaş, pentru ca fiecare individ să poată
sincroniza mesajele verbale şi nonverbale. Îşi pot exagera
interpretările nonasertivităţii sau agresivităţii. Dacă se doreşte
pot fi surprinse şi diversele probleme ale grupului pe aceste
cartonaşe de 7x12 cm.
Replici ce vor fi trecute pe cartonaşe: – agresive: „De ce te
comporţi aşa?”, „Trebuia să mă aştept la asta de la tine!”, „Trebuia
să te gândeşti de două ori!”, „De câte ori trebuie să-ţi spun să-ţi pui
ochelarii ăia de protecţie?”, „Mereu faci aşa!”, „Cred că eşti
naşpa!”, „Vezi? Dacă ai fi ascultat, ai fi ştiut asta!” etc.
– non-asertive: „De fapt, nu prea mă pricep la nimic”,
„Ştiu că nu ar trebui să mă simt aşa!”, „Îmi pare cu adevărat rău,
34
dar nu te pot ajuta că trebuie să-i conduc pe copii la casele lor şi
după aceea să fac nişte cumpărături...”, „Crezi că, hmm, ar fi
OK să încerc asta, poate?” etc.
– asertive: „Nu ştiu dacă am reuşit să mă fac înţeles”,
„Mă simt jignit când tu spui că...”, „Nu te pot ajuta azi – sunt
destul de copleşit acum” etc.

8. SUPRAVIEŢUIREA
Obiective: dezvoltarea abilităţii de a rezolva sarcini
contratimp în cadrul unei echipe de lucru; îmbunătăţirea
capacităţii de lucru în echipă şi de comunicare interpersonală.
Materiale necesare: coli tipărite cuprinzând situaţia
critică ipotetică în care se află subiecţii şi sarcina pe care o au de
rezolvat; fişe pe care vor rezolva sarcina, atât individual, cât și
în grup.
Desfăşurarea exerciţiului: Situaţia critică ipotetică: Tu
şi camarazii tăi aţi supravieţuit după prăbuşirea unui mic avion.
Atât pilotul, cât şi copilotul au fost ucişi în accident. E mijlocul
lunii ianuarie şi sunteţi în partea de nord a Canadei. Temperatura
este de -25 grade C în timpul zilei şi -40 C în timpul nopţii. Pe
jos e zăpadă, ţinutul e împădurit şi brăzdat de o mulţime de
pârâuri. Cel mai apropiat oraş e la 45 km depărtare. Sunteţi
îmbrăcaţi în haine de oraş potrivite pentru o întâlnire de afaceri.
Grupul tău de supravieţuitori a reuşit să salveze
următoarele lucruri:
1. un ghem de lână albă; 2. O secure mică; 3. un pistol
calibru 45 încărcat; 4. o cutie de tinichea cu untură; 5. ziare (câte
unul de persoană); 6. o brichetă (fără gaz); 7. câte o pereche în

35
plus de pantaloni şi bluză pentru fiecare supravieţuitor;
8. o bucată de 6x6 metri de pânză grea; 9. o hartă aeriană din
plastic; 10. 250 ml whisky; 11. un compas; 12. batoane mari de
ciocolată.
Sarcina ta este să aranjezi cele 12 obiecte în ordinea
importanţei pentru supravieţuire. Ai la dispoziţie 10 minute.
Apoi vei face acelaşi lucru, dar împreună cu ceilalţi
supravieţuitori, în această din urmă situaţie trebuind să luaţi
deciziile prin consens, şi nu prin vot, de asemenea într-un
interval de 10 minute.
Participanţilor li se distribuie colile cu situaţia ipotetică
şi fişele în care vor rezolva sarcina în mod individual, timp de
10 minute. În partea a doua, participanţii sunt reuniţi ca grup,
având sarcina de a rezolva acelaşi exerciţiu şi de a alege
soluţiile, prin consens, tot într-un interval de 10 minute. La final
subiecţii compară soluţiile alese de ei în cele două situaţii.
Feedback: Indicatori de apreciere: abilitatea de a analiza
o situaţie şi de a lua decizii într-un timp limitat; abilitatea de a
comunica în grup şi de a-şi susţine punctul de vedere/de a
negocia; în plan secundar, capacitatea de a ierarhiza corect
obiectele, atât individual, cât şi în grup, raportat la soluţia
propusă de autor (Mark Wanvig):
1. brichetă (fără gaz) – pentru a putea face focul
(folosind scânteia produsă de brichetă). 2. un ghem de lână albă
– pentru a aprinde focul. 3. câte o pereche în plus de pantaloni şi
bluză pentru fiecare supravieţuitor. 4. o cutie de tinichea cu
untură – folosită în mai multe scopuri: ca oglindă pentru
semnalizare, recipient, untura se poate folosi în combinaţie cu
textile pentru foc etc. 5. bucata de 6x6 metri de pânză grea –
folosită la construirea unui adăpost. 6. o secure mică.
36
7. batoane mari de ciocolată. 8. ziare (câte unul de persoană) –
folosite pentru foc sau ca izolatoare termice, pe sub haine. 9. un
pistol calibru 45 încărcat – folosit ca dispozitiv de semnalizare
sonoră. 10. 250 ml whisky – ca ajutor în pornirea focului şi
combustibil pentru o torţă. 11. un compas. 12. harta aeriană din
plastic – este printre cele mai indezirabile obiecte deoarece îi
poate încuraja pe indivizi să încerce să meargă până la cel mai
apropiat oraş.
La final se discută despre eventualele dificultăţi
întâmpinate, se lămurește cauza anumitor reacţii. Li se cere
participanţilor să îşi clarifice punctul de vedere vizavi de gradul
de dificultate al sarcinii în cele două situaţii de rezolvare a
acesteia: individual şi în grup.

9. LUAREA RAPIDĂ A DECIZIILOR

Obiective: a învăţa să se concentreze asupra esenţialului
în luarea deciziilor; dezvoltarea creativităţii, deprinderilor de
colaborare.
Se împarte grupul în echipe de 3-4 membri. Timpul de
gândire va fi foarte scurt: 30 secunde. Coordonatorul prezintă
diferite situaţii, echipele vor trebui să-şi formuleze soluţiile în
timpul acordat. Se va nota fiecare soluţie pentru fiecare dintre
cele patru situaţii, iar la sfârşit se vor analiza toate soluţiile
propuse.
Exemple de situaţii:
1. Ieşind de la cinema observi că cineva încearcă să-ţi
deschidă maşina forţând încuietoarea. Ce vei face?
2. Eşti moderatorul unei întruniri importante, iar un grup
deranjează liniştea. Ce vei face?
37
 3. Organizaţi o conferinţă despre pace şi nonviolenţă.
Sala e plină. Deodată poliţia vă anunţă că a fost o avertizare
despre existenţa unei bombe în local. Ce faci?
4. Nişte prieteni au plecat într-o călătorie şi ţi-au lăsat
cheia de la apartament. Noaptea aceasta vei dormi acolo singur.
La miezul nopţii auzi că se deschide uşa. Ce faci?
După prezentarea soluţiilor fiecărei echipe se va realiza
un feedback: Cum aţi ajuns la deciziile luate? (impuse de cineva
sau de comun acord). Cine din echipă a luat cele mai multe
decizii? Ce rol aţi jucat în luarea deciziilor? Ce similitudini
există între atitudinea din timpul jocului şi cea din realitate? Ce
aţi învăţat despre propria persoană?

10. CA FRUNZELE COPACULUI

Materiale: o foaie mare de hârtie, pixuri, un marker, o
rolă de bandă adezivă, „frunze” tăiate din hârtie groasă
(aprox. A5).
Coordonatorul desenează pe foaia mare (agăţată pe un
perete) un copac cu componentele sale: rădăcini, trunchi, ramuri,
frunze, fructe. Participanţii aşezaţi în cerc în jurul planşei
desenate primesc câte o „frunză” pe care vor scrie un gând sau o
învăţătură cu care pleacă de la activităţile desfăşurate în cadrul
programului de optimizare. Fiecare va prinde apoi frunza sa cu o
bucată de bandă adezivă pe copacul desenat pe planşă, într-un
loc ce i se pare mai potrivit cu gândul scris: la rădăcină, pe
trunchi, pe ramură, ca o frunză etc.
Coordonatorul încheie activitatea comentând gândurile
scrise pe „frunze”, cât şi locurile unde au fost ele amplasate,
38
accentuând simbolismul şi importanţa fiecărei părţi (rădăcină,
trunchi) pentru ansamblul copacului (grupului).

Bibliografie:
1) Belmont, J. (2015) – 103 activităţi de grup. Idei de
tratament şi strategii practice, Editura Trei,
Bucureşti.
2) Bogathy, Z. (2004) – Manual de psihologia muncii şi
organizaţională, Editura Polirom, Iaşi.
3) Pânişoară, I.O. (2015) – Comunicarea eficientă,
Ediţia a IV-a, Editura Polirom, Iaşi.
4) Peretti, A.; Legrand, J.A.; Boniface, J. (2007) –
Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Iaşi.
5) West, M.A. (2005) – Lucrul în echipă. Lecţii practice,
Editura Polirom, Iaşi.
6) www.slideshare.net/160deactivităţidinamicejocuripent
ruteambuilding.

39
 STUDIUL RELAȚIEI DINTRE AGRESIVITATE
ȘI AUTOCONTROL DIN PERSPECTIVĂ
PSIHANALITICĂ

George FORȚU*

Rezumat:
În prezenta lucrare se personifică societatea românească cu scopul
de a ne raporta la ea ca la o entitate cu un psihic alcătuit conform
aceluiași model psihanalitic ca al individului: Se-ul fiind format din
populația care încalcă normele și legile sociale, mai exact din cei
care comit fapte cu violență (tentative de omor, omor calificat, omor
deosebit de grav), Eul fiind alcătuit din populația majoritară, din
care se extrag sau se aleg polițiștii care devin parte din Supraeul
societății. Astfel, se prezintă fenomenul agresivității, se verifică
validitatea teoriilor psihanalitice care explică relația dintre
agresivitate, autocontrol, anxietate, locus de control, ostilitate,
maturitate emoțională, stimă de sine și se fac cunoscute noile
descoperiri care au arătat că această presupunere, conform căreia
psihopații au un nivel de agresivitate înnăscut mai crescut decât
ceilalți, este una „naivă”, în sensul că dihotomia „înnăscut
versus învățat” este combătută de realitatea prezentată de
psihoneurobiologie.
Rezultatele arată că din punct de vedere al agresivității și al
autocontrolului nu există o diferență semnificativă între subiecții
care sunt lipsiți de libertate pentru fapte de violență extremă

*
Psiholog clinician.
40
 (tentativă de omor, omor calificat, omor deosebit de grav) și
subiecții care fac parte din populația majoritară a societății, care nu
au comis fapte de violență extremă și nici nu își exercită funcția de
polițist.

I. Definirea conceptelor: agresivitate, agresiune,

violență

Agresivitatea este un construct psihologic, o noțiune care

provine din latină – agressio, ce se traduce prin „a ataca” și
implică o stare neuropsihofiziologică prin care persoana poate
răspunde printr-un ansamblu de conduite în plan conștient,
inconștient și chiar fantasmatic (imaginar), cu scopul de a
distruge, de a degrada, de a constrânge, de a nega sau chiar a
umili o ființă sau un lucru învestit cu semnificații, pe care
agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare sau
un pericol (Păunescu, 1994). Se înțelege că aria agresivității este
mult mai extinsă decât cea a violenței, dar o cuprinde și pe
aceasta din urmă și că agresivitatea este parte integrantă din
natura umană și din dinamica individului angrenat în viața
socială, care se lovește de nevoile de autoafirmare sau de
depășire a greutăților vieții. Comportamentul agresiv, respectiv
agresiunea, relația dintre agresor și victimă, tipurile de violență
sunt manifestări ale agresivității, fiind incluse în conceptul de
agresivitate.
În ajutorul clarificării fenomenului numit agresivitate,
A. Maslow ne spune: „putem accepta că știm destule pentru a
respinge orice afirmație care spune că natura umană este, în
esența sa, primordial, biologic, fundamental malefică,

41
păcătoasă, răutăcioasă, feroce, crudă sau criminală.
Dar nu îndrăznim să spunem că nu există deloc tendințe
de tip instinctual în comportamentul negativ” (Maslow A.H.,
2007, p. 186).
P. Popescu Neveanu definește agresivitatea ca fiind un
„comportament distructiv și violent orientat spre persoane,
obiecte sau spre sine. Implică negare activă și produce daune
sau doar transformări. Există și o agresivitate calmă,
non-violentă, dar întotdeauna agresivitatea semnifică atac,
ofensivă, ostilitate, punere în primejdie sau chiar distrugere a
obiectului ei” (Neveanu P.P., 1978, p. 34).
Agresivitatea mai este definită ca „tendința sau
ansamblu de tendințe care se actualizează în conduite reale sau
fantasmatice, acestea urmărind rănirea altuia, distrugerea,
constrângerea sau umilirea lui” (Laplache, Pontalis, 1994,
p. 34) sau ca „tendință de atacare a integrității fizice sau
psihice a unei alte ființe vii” conform Dicționarului de
Psihologie Larousse (1995), p. 19.
Jean-Claude Chenais încearcă să stabilească trei niveluri
ale violenței, într-o structură circulară. Primul cerc ar fi
reprezentat de violența fizică, al cărei efect cauzează sau poate
cauza moartea, vătămarea corporală și afectează libertatea
persoanei, ea fiind sălbatică, primitivă, brutală (Chenais, 1982).
Al doilea cerc este reprezentat de violența economică, ce
privește relația cu bunurile materiale, adică frustrările cauzate de
bunurile materiale și aceasta presupune o infinitate de forme.
Cel de-al treilea cerc este reprezentat de violența morală, care
pentru o mai bună clarificare, Chenais a stabilit că aceasta poate
fi împărțită în primul rând în violență privată și violență
42
colectivă. În categoria violenței private sunt incluse: violența
criminală (mortală – omorârea, asasinarea, execuțiile capitale
etc.; corporală – lovituri și răniri voluntare; sexuală – violul) și
violența noncriminală (suicidul și tentativa de suicid și
accidentele rutiere și de muncă). În categoria violenței colective
avem incluse: violența cetățenilor contra puterii (terorismul,
revoluțiile și grevele), violența puterii contra cetățenilor
(terorismul de stat și violența industrială) și violența paroxistică,
adică războiul (Păunescu, 1994). Această tipologie a
violenței a fost acceptată de Interpol și de Organizația Mondială
a Sănătății.

II. Structura psihicului din perspectiva psihanalitică

în context românesc

De unde și cum își însușesc copiii propriul

Weltanschauung? Cum reușește copilul să se adapteze la mediul
familial și social? Și cum altfel să înțelegem structurile de bază
ale personalității dacă nu prin analiza „formelor de organizare
abisale a arhitecturii psihologice a individului” (Păunescu C.,
1994, p. 40).
Psihicul uman este format, conform teoriei lui Freud, din
următoarele instanțe: Se-ul (inconștientul de jos), Eul – care se
formează prin încastrarea conflictuală a eurilor multiple (a
rolurilor sociale sau a măștilor) și care reprezintă instanță
de comandă și control al psihicului și Supraeul sau
«inconștientul de sus» – instanța cu funcția de conștiință morală,
de autoobservare și de formare a idealurilor (Zamfirescu,
2012).
43
 Ținând cont că studiul dorește să analizeze relația dintre
agresivitate și autocontrol, și pleacă de la teoria psihanalitică a
lui Freud (mai exact de la cea de-a doua teorie psihanalitică),
conform căreia structura psihicului este formată din Se (Id), Eu
(Ego) și Supraeu (Superego) (Freud, 1920). Făcând o analogie și
personificând societatea românească, adică raportându-ne la
societate ca la o entitate cu un psihic alcătuit conform aceluiași
model psihanalitic, propun să privim Se-ul ca fiind reprezentat
din populația formată din cei care încalcă normele sociale
(legile), mai exact din cei care comit fapte cu violență (omoruri
sau fapte care pun în pericol viața persoanei și implicit pun în
pericol integritatea societății), Eul fiind alcătuit din populația
majoritară din care se extrag sau se aleg polițiștii care devin
parte din Supraeul (inconștientul de sus) societății.
Pentru a înțelege dinamica și a identifica factorii (sau
elementele psihopatologice) care determină indivizii să încalce
normele sociale, științific vorbind, trebuie să explicăm dinamica
forțelor inconștiente care influențează comportamentul
antisocial și să găsim diferența de grad care delimitează
normalul de patologic (Zamfirescu, 2012).

III. Studiul experimental

Studiul și-a propus testarea unui număr de 101 bărbați

proveniți din medii sociale diferite și având funcții sociale
diferite, cu scopul de a măsura nivelul de agresivitate, nivelul de
anxietate, nivelul de maturitate emoțională, internalitatea sau
externalitatea locusului de control, nivelul stimei de sine, nivelul
violenței fizice.
44
 Formularea coerentă a obiectivelor cercetării:
1. Identificarea elementelor de natură psihosocială
specifice persoanelor private de libertate pentru acte de violență
fizică.
2. Identificarea diferențelor existente la nivelul
elementelor de natură psihologică specifice persoanelor private
de libertate pentru acte de violență fizică.
Ipoteze principale:
Ipoteza 1: Având în vedere multitudinea condițiilor
sociale, presupunem că există un profil psihologic al persoanei
private de libertate pentru acte de violență.
Ipoteza 2: Presupunem că există diferențe la nivel
psihologic între persoanele private de libertate pentru acte de
violență fizică și populația din care provin.
Ipoteze specifice:
Ipoteza 1: Presupunem că la persoanele condamnate
pentru fapte de violență (omor, omor deosebit de grav),
agresivitatea este crescută și autocontrolul este scăzut în
comparație cu populația majoritară (nici persoane condamnate
pentru fapte cu violență și nici polițiști).
Ipoteza 2: Presupunem că la polițiști agresivitatea și
autocontrolul sunt crescute în comparație cu populația
majoritară (nici persoane condamnate pentru fapte cu violență și
nici polițiști).
Ipoteza 3: Presupunem că la persoanele condamnate
pentru fapte de violență (omor, omor deosebit de grav),
agresivitatea este crescută și autocontrolul este scăzut în
comparație cu polițiștii.
Testele aplicate subiecților au fost: Inventarul de
personalitate Freiburg (F.P.I.), Testul de anxietate „M.A.S.”,

45
Chestionarul Friedman, Chestionarul lui Rotter, Scala
Rosenberg, Testul Buss-Durkee, Fișă anamnestică/Interviu
structurat.
Lotul cercetării este format din 101 subiecți. Acesta este
alcătuit din trei subloturi și este omogen din punct de vedere al
genului, fiind format numai din bărbați.
 Sublotul nr. 1: format din 35 de subiecți
aflați în detenție în cadrul Penitenciarului București Jilava,
cu vârsta cuprinsă în intervalul 26-60 ani, media vârstei
fiind aproximativ de 44 de ani. Aceștia sunt condamnați
pentru una din următoarele fapte: tentativă de omor
calificat, omor deosebit de grav, omor, pedepsele fiind
cuprinse între 6 ani și 8 luni-28 ani. La momentul cercetării
6 din cei 35 de subiecți se află în regim de detenție
deschis, 29 dintre subiecți aflându-se în regim de detenție
semideschis.
 Sublotul nr. 2: format din 34 de subiecți, fiind
considerat sublotul de control, cu vârsta cuprinsă în intervalul
21-62 ani, media vârstei fiind de aproximativ 32 de ani.
Subiecții fac parte din rândul persoanelor aflate în libertate,
majoritatea fără antecedente infracționale, fără antecedente
medicale și psihiatrice (cel puțin nediagnosticate), angajați în
diverse corporații.
 Sublotul nr. 3: format din 32 de subiecți, politiști din
operativ, cu vârste cuprinse în intervalul 25-50 ani, media
vârstei fiind de aproximativ 35 de ani. Subiecții nu au
antecedente infracționale, medicale și nici psihiatrice (cel puțin
la nivel declarativ, nediagnosticate).
46
 III.1. Interpretarea cantitativă și calitativă a datelor

În urma analizei statistice, se confirmă ipoteza principală

nr. 1, adică există un profil al persoanei lipsite de libertate
pentru fapte de violență, și putem spune că în comparație cu
persoanele aflate în libertate care nu-și exercită funcția de
polițist, se caracterizează prin faptul că au mai multe tendințe
spre acuze somatice, mai multe afecțiuni de ordin vegetativ
(circulație, respirație, tulburări motorii), pot acuza mai des stări
de disconfort psihosomatic (tulburări de somn, dureri, stări
generale proaste, fatigabilitate cu fenomene de epuizare,
neliniște, instabilitate, meteoropatie), au o somatizare mai
puternică a afectelor (stări de iritație afectivă însoțite de
tulburări vegetative și musculare intense). Persoanele lipsite de
libertate pentru fapte de violență au mai des stări de indispoziție
în comparație cu persoanele aflate în libertate, dar care nu sunt
polițiști, sunt mai tensionate, mai pesimiste, mai lipsite de
vitalitate, mai nemulțumite, mai ursuze, cu un sentiment mai
acut de pericol nedefinit, amenințător. Acestea se simt mai des
singure și neînțelese de celelalte persoane, preferă mai mult
singurătatea, mai visătoare, cu mai multe complexe de
inferioritate adânc implantate, apelează mai des la autoagresiuni
și își fac mai multe reproșuri singure.
Se confirmă și ipoteza principală nr. 2, care spunea că
presupunem că există diferențe la nivel psihologic între
persoanele lipsite de libertate pentru fapte de violență și
populația din care provin. Acestea au mai puține neplăceri
fizice, mai puțin trac și într-o măsură mai mică tulburări
somatice generale. Persoanele aflate în libertate sunt mai geloase
47
decât cele aflate în detenție, resimt mai des stări de supărare, de
necaz față de lume pentru o tratare incorectă, fie ea reală sau
chiar imaginară. Aceste persoane își proiectează mai mult
ostilitatea asupra altora, comparativ cu persoanele aflate în
detenție pentru fapte de violență, și au mai des convingerea că
alți oameni urmăresc să le lezeze, compensând printr-o
maturitate emoțională mai mare decât cea a persoanelor aflate în
detenție pentru fapte cu violență, aceștia fiind persoane mai
sensibile, mai umane, cu o percepție validă cu privire la propria
persoană, la ceilalți și la lume și au capacitatea mai bună de
obiectivare a propriului Eu, dar și cu o stimă de sine mai
ridicată.
Din analiza diferențelor semnificative de medii, se
observă că prima ipoteza secundară nu se confirmă. Între cele
două subloturi nu există o diferență semnificativă din punct de
vedere al agresivității și al autocontrolului.
Pentru a verifica ipoteza secundară numărul 2 cu
ajutorul funcției Diferențelor semnificative de medii, T-Student,
din SPSS, formulăm ipoteza de nul: diferențele care apar
între Sublotul nr. 2 (bărbați români aflați în libertate care
nu își exercită funcția de polițist și nici nu sunt sau nu
au fost condamnați pentru fapte cu violență) și Sublotul nr. 3
(polițiști) sunt datorate hazardului/întâmplării. Ipoteza de nul se
infirmă parțial, deoarece se observă diferențe semnificative
de medii între cele două subloturi, acestea nefiind cauzate de
întâmplare.
În urma aplicării diferențelor de medii între Sublotul
nr. 2 și Sublotul nr. 3 putem observa că ipoteza secundară nr. 3
se confirmă parțial, în sensul că persoanele aflate în libertate,
48
comparativ cu polițiștii, sunt mai agresive, manifestând acte
spontane de violență corporală și verbală, putând reacționa
afectiv brutal față de oameni și animale. Sunt mai nestăpâniți,
neliniștiți cu o nevoie mai mare de schimbare și cu o somatizare
mai mare a afectelor. De asemenea, persoanele aflate în libertate
sunt mai depresive, cu stări de indispoziție, tensionale și
pesimiste. Au o putere de concentrare mai mică, chinuite de cele
mai multe ori de gânduri inutile. Au veșnic probleme și trăiesc
sentimente de culpabilizare.
Persoanele din Sublotul nr. 2 (persoanele aflate în
libertate) manifestă atitudini de neîncredere și suspiciune față de
ceilalți, fiind dominați de o gândire autoritar-conformistă.
Acestea sunt mai timide, comparativ cu polițiștii, prezentând
trac înaintea anumitor situații, o putere de concentrare mai
redusă și nesiguranță în luarea unor decizii. De asemenea, sunt
mai extraverți, mai sociabili, mai impulsivi. Au, de asemenea,
capacitatea mai bună de a-și recunoaște propriile slăbiciuni și
defecte. Tot în comparație cu sublotul format din polițiști,
persoanele din populația majoritară se caracterizează printr-o
tendință mai mare decât cea a polițiștilor de a nu-și asuma
responsabilitatea propriilor comportamente, considerând că
există forțe externe care le determină.
Pentru verificarea celei de-a treia ipoteze, aplicăm
T-Student pentru Sublotul nr. 1 și Sublotul nr. 3. Astfel,
persoanele aflate în detenție pentru fapte de violență extremă
manifestă mai pregnant acuze somatice și afecțiuni
neurovegetative și motorii. Sunt mai agresive, dând dovadă de
un comportament impulsiv și sadic, înclinate spre agresiune
corporală și verbală sau de pregătire imaginativă a acestora.
49
Sunt persoane mai egocentrice, mai rigide, cu judecăți morale
precare. Exprimă mai frecvent stări de iritabilitate, de tensiune,
manifestând o toleranță mult mai redusă la frustrare decât
polițiștii. De asemenea, prezintă o mult mai slabă inhibare a
afectelor, recurgând frecvent la acte agresive amenințătoare, mai
furioase și mai agresive. Dispun de o mai slabă integrare în
colectivitate și societate și de o putere mai redusă de a-și
continua acțiunile propuse. Persoanele lipsite de libertate și
aflate în detenție pentru fapte de violență, exprimă o dispoziție
fluctuantă determinată de nesiguranța de sine și de sentimentele
de culpabilizare. Ele resimt și conștientizează mai pregnant
starea de singurătate, sunt chinuite de gânduri inutile și visează
cu ochii deschiși.
Persoanele aflate în detenție pentru fapte cu violență
trăiesc mai intens stări de anxietate, având sentimentul unui
pericol iminent nedefinit care planează amenințător și au
sentimentul că nu-și pot croi propriul drum în viață. Au, de
asemenea, capacitatea mai bună de a-și recunoaște propriile
slăbiciuni și defecte, ținând cont de faptul că au deja ani buni
petrecuți în detenție. Sunt mai puțin interesați să facă o impresie
bună, spre deosebire de polițiști care țin la reputația lor în
societate.

III.2. Analiza psihologică a rezultatelor

În urma analizei rezultatelor, persoanele aflate în detenție
pentru fapte cu violență extremă (tentative de omor, omor
calificat, omor deosebit de grav) nu diferă de persoanele care nu
sunt nici lipsite de libertate și nici nu sunt polițiști din punct de
vedere al agresivității și al autocontrolului.

50
 Persoanele aflate în detenție pentru fapte cu violență
extremă diferă față de polițiști din punct de vedere al
agresivității și autocontrolului. Factorii de personalitate, precum
calmul, sociabilitatea, maturitatea emoțională, stima de sine,
extraversia, atitudinea proactivă, reprezintă elemente definitorii
ale lotului format din polițiști.
De asemenea, remarcăm faptul că educația
instituțională/studiile sunt importante, acestea fiind definitorii
pentru subloturile formate din persoanele care nu se află în
detenție și nici nu-și exercită funcția de polițist. Acest factor
poate determina traseul social al persoanei. Deci putem
considera factorul studii ca fiind un predictor al expunerii la
actul criminal.
Persoanele care nu se află în detenție și polițiștii se
caracterizează printr-o maturitate emoțională mai mare decât cea
a persoanelor aflate în detenție pentru fapte cu violență, aceștia
fiind persoane mai sensibile, mai umane, au o percepție validă
cu privire la propria persoană, la ceilalți și la lume și au
capacitatea de obiectivare a propriului Eu. În cazul deținuților,
diferența este dată de dezechilibrul emoțional generat de
fragilitatea Eului, de instabilitatea emotivă și de prezența
reacțiilor infantile, puerile.
Persoanele aflate în libertate, dar care nu-și exercită
funcția de polițist și persoanele aflate în detenție pentru fapte cu
violență, comparativ cu polițiștii, au tendința de a nu-și asuma
responsabilitatea propriilor comportamente, considerând că
există forțe externe care le determină. Această tendință a apărut
cu ocazia experiențelor de viață care au fixat atitudinile de
neasumare a propriei responsabilității.
51
 Trăsăturile de personalitate care caracterizează într-o
măsură mai mare polițiștii sunt reprezentate de: sociabilitate,
calm, negativism, ostilitate indirectă, atentat, iritabilitate,
violență verbală, ostilitate generală. Altfel spus, polițiștii sunt
persoane cu o dorință mai mare de a stabili contacte, față de
celelalte două subloturi, sunt mai sociabili, leagă mai repede
prietenii, au un cerc mai mare de cunoștințe, sunt mai vioi, mai
întreprinzători, mai activi, mai comunicativi, mai prompți la
replică. De asemenea, polițiștii au o mai mare încredere în sine,
se enervează mai greu, le plac mai puțin disputele agresive, sunt
mai dârji, au o dispoziție mai bună, mai optimiști și le place să
acționeze mai repede și mai eficient în comparație cu persoanele
aflate în libertate și cu persoanele aflate în detenție pentru fapte
cu violență.
Din punct de vedere al ostilității, putem spune că
polițiștii sunt mai ostili în comparație cu celelalte două
subloturi, aceștia caracterizându-se printr-un comportament mai
opozant față de autoritate, mai puțin cooperanți, poate mai
răzvrătiți față de reguli și convenții, mai puși pe bancuri și pe
bârfe răutăcioase. Aceștia trântesc ușile mai mult decât
celelalte două subloturi și, în general, au mai multe trăiri de
descărcare generate de ostilitate, care nu sunt îndreptate
împotriva cuiva anume. Tot polițiștii sunt persoane care
folosesc mai mult violența fizică împotriva altora în dispute mai
degrabă decât în distrugerea obiectelor. Sunt mai nemulțumiți,
mai grosolani, au mai multe izbucniri, folosesc mai mult
țipetele și strigătele în argumentare, amenință și blesteamă mai
mult și sunt mai critici decât persoanele din celelalte două
subloturi.
52
 Agresivitatea corelează negativ și cu prezența furiei în
momentul comiterii faptei, adică, o persoană care este mai
agresivă va tinde să acționeze printr-un comportament agresiv
într-un moment de furie. Deducem de aici că o persoană
agresivă nu va arăta semne explicite, vizibile, înainte să comită
fapte de violență extremă.

IV. Concluzii

Din punct de vedere teoretic există patru teorii care

descriu și explică agresivitatea: teoria care susține că
agresivitatea este înnăscută, teoria care prezintă agresivitatea ca
fiind dobândită, teoria cognitivă și psihosocială, care ne spune
că agresivitatea este învățată și că impulsul agresiv trece printr-o
serie de filtre psihice până când se manifestă sub forma unui
comportament agresiv, și cea din urmă teorie psihosociogenetică
ce susține că agresivitatea poate fi „inhibată” sau „cultivată”,
activând sau dezactivând anumite gene prin expunerea persoanei
la diferite contexte sociale.
Ca limite ale cercetării de față pot fi menționate
următoarele aspecte:
 selecția subiecților care au comis fapte de violență nu a
fost realizată aleatoriu, ci pe baza criteriului natural al faptei
comise (tentativă de omor, omor calificat, omor deosebit de grav);
 din cauza participanților aleși în studiu, rezultatele
obținute se referă doar la o anumită categorie de populație, și
anume la aceea formată din bărbați, și în cazul populației
polițiștilor, se referă doar la acei polițiști din operativ din cadrul
Inspectoratului General al Poliției Române;

53
  lipsa controlului asupra unor factori externi ar fi putut
influența rezultatele;
 modalitatea de convingere a subiecților de a se
implica și totodată de a completa toate rubricile fișei
psihologice, inclusiv de a răspunde la întrebările foarte intime,
nu a fost suficient de consistentă;
 polițiștii participanți la cercetarea de față sunt testați
anual și uneori mai des, ceea ce poate reprezenta o limită, în
sensul că sunt obișnuiți cu modul de testare și cu tipul de
întrebări din chestionare și pot anticipa scopul testării.
Angajarea lor în cadrul structurii din care fac parte
realizându-se, în primul rând, printr-o evaluare psihologică
eliminatorie;
 timpul alocat pentru interviul cu fiecare subiect în
parte a fost insuficient.
Cercetarea a confirmat existența unui profil psihosocial
al persoanei care a comis fapte cu violență extremă și, de
asemenea, a scos la lumină diferențe semnificative din punct de
vedere al factorilor de personalitate între cele trei categorii de
subiecți, lăsând deschisă posibilitatea continuării investigațiilor
poate printr-un design longitudinal cu lotul extins.

Bibliografie:
1) Adler A. (2009), Înțelegerea vieții, Editura Trei.
2) Beldean M. (2012), Teză de doctorat. Universitatea
Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Facultatea de Psihologie
și Științe ale Educației.

54
3) Berkowitz, L. (1993), It’s Causes, Consequences and
Control. N-Y: Mc. Graw-Hill Inc.
4) Cartwright D. (2010), Minți criminale. Psihanaliza
violenței și crimei, Editura Trei.
5) Dollard, J., L.W. Doob, N.E. Miller, O.H. Mowrer,
R.T. Sears (1939), Frustration and Aggression,
Editura Yale University Press.
6) Dincă, M, (2014), Curs – Metodologia cercetării
psihologice, UTM București.
7) Florea M. (2003), Teorii psihologice
asupra agresivității, versiune online:
http://www.humanistica.ro/anuare/2006/ANUAR_2006_hu
manistica/art05Florea.pdf.
8) Fromm E. (1973), The Anatomy of Human
Distructiveness, Editura Holt, Rinehart and Winston
of Canada.
9) Ferreol G., Neculau A. (2003), Violența. Aspecte
psihosociale, Editura Polirom.
10) Freud S. (2010), Opere esențiale, vol. I, Editura Trei.
11) Fairbairn W.R.D. (1952), Psychoanalytic Studies
of Personality, Editura London: Tavistock
Publications.
12) Gorgos C. (1987), Dicţionar enciclopedic de
psihiatrie, Editura Medicală.
13) Irinaus Eibl-Eibsfeldt (2009), Agresivitatea umană,
Editura Trei.

55
 14) Laplache, J., Pontalis J.B. (1994), Vocabularul
psihanalizei, Editura Humanitas.
15) Larousse (1998), Dicționar de psihologie, Editura
Univers Enciclopedic.
16) Lorentz K. (2005), On Aggression, Editura Taylor and
Francis.
17) Marian G., Baloescu A. (2009), Comportamentul
agresiv. Editura Tritonic.
18) McWilliams N. (2014), Diagnosticul psihanalitic.
Structuri de personalitate revelate în procesul clinic,
Editura Fundației Generația.
19) McDougall W. (1908), An Introduction to Social
Psychology, Editura Methuen &Co.
20) Neveanu P.P. (1978), Dicționar de psihologie, Editura
Albatros.
21) Păunescu C. (1994), Agresivitatea și condiția umană,
Editura Tehnică.
22) Strickland R.B. (2001), Gale Encyclopedia of
Psychology, Ed. Gale Group.
23) Thoma H., Kachele H. (2009), Tratat de psihanaliză
contemporană (I). Fundamente, Editura Trei.
24) Winnicott D.W. (1965/2004), Procesele de
maturizare, Opere, vol. 4, Editura Trei.
25) Zamfirescu V.D. (2012), Introducere în psihanaliză,
2012, EdituraTrei.
26) http://atelier36.ro/teste-psihologice.

56
 EVALUAREA SCHIMBĂRII
ÎN INTERVENŢIILE PSIHOLOGICE
– utilizarea scalei OMS-5
privind bunăstarea psihologică –

dr. Ştefan LIŢĂ*

Rezumat:
Măsurarea progresului în terapie ajută la ajustarea tratamentului şi
poate îmbunătăți semnificativ rezultatele intervenţiei. Scopul studiului
este acela de a aduce dovezi privind utilizarea, în monitorizarea
psihologică a angajaţilor din M.A.I., a Scalei de bunăstare
psihologică dezvoltată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Scala
include 5 întrebări neinvazive şi a fost utilizată în multe ţări, într-o
gamă largă de domenii. Caracteristicile psihometrice ale scalei au
fost analizate utilizând baza de date cu respondenţii din România
(N=1067) din cadrul Sondajului European privind Condiţiile de
Muncă. Concluzia este aceea că scala OMS-5 are valabilitate
adecvată şi poate fi aplicată atât în practica clinică, precum și în
studiile de cercetare pentru a evalua bunăstarea în timp a pacienţilor
sau pentru a compara bunăstarea între grupuri.

I. SCHIMBAREA TERAPEUTICĂ ŞI MĂSURAREA

PROGRESULUI

Una dintre problemele constatate în practica clinică se

referă la aşa-numitul optimism al clinicianului, adică la faptul că
terapeutul apreciază că avantajele clienților săi sunt mult mai

*
Psiholog, Biroul Psihologie, Inspectoratul General al Jandarmeriei Române.
57
mari decât beneficiile reale măsurate la acei clienţi. Deşi
psihoterapia a fost deseori considerată un proces misterios,
emoţional, intuitiv, care este dificil de cuantificat, acest lucru nu
trebuie să excludă eforturile simple și utile pentru măsurarea sau
urmărirea progresului în terapie. Cu alte cuvinte, nu trebuie să
înțelegi pe deplin procesul terapeutic pentru a determina dacă
acesta are efectul scontat.
În ultimii ani, a devenit clar că unele metode de
măsurare, monitorizare și furnizare a feedbackului despre starea
de sănătate mentală a clientului pe parcursul îngrijirii
îmbunătățesc rezultatele tratamentului pentru clienții cu risc de
eșec terapeutic și, prin urmare, reprezintă un remediu pentru
optimismul terapeutului. În plus, monitorizarea progreselor sau a
rezultatelor în terapie ne ajută să știm dacă terapia are impactul
scontat sau altfel spus dacă să continuăm să ne direcţionăm
timpul şi efortul în acea direcţie sau să încercăm ceva diferit.
Acest lucru este cu atât mai important, cu cât unele studii au
constatat că 76% dintre potențialii consumatori de servicii de
terapie consideră că încrederea scăzută în rezultatul terapiei
este principalul motiv pentru care oamenii nu solicită tratament
psihologic, iar acest factor contribuie mult mai mult decât alți
factori la a descuraja oamenii să meargă la psiholog, precum
stigmatizarea – 53%, durata tratamentului – 59% sau lipsa
cunoștințelor de specialitate – 47% (APA, 1998).
De asemenea, măsurarea progresului sau eficacității
terapiei face mai puțin probabil ca oamenii să-și piardă timp,
bani și energie pe ceva ce nu ajută. De exemplu, cercetările arată
că îmbunătățirea timpurie a terapiei este predictivă pentru un
rezultat pozitiv (Brown, Dreis, Nace, 1999; Howard,
58
et.al., 1996). Dacă o persoană nu se confruntă cu îmbunătățiri
semnificative în primele 4-6 ședințe, cercetările sugerează că
este puțin probabil ca o îmbunătățire semnificativă să apară mai
târziu în tratament (cu excepția cazului în care există schimbări
semnificative în abordarea/strategiile de terapie). În consecință,
monitorizarea progresului și a rezultatelor terapiei chiar de la
început permite clientului și terapeutului fie să continue o
abordare care ajută, fie să facă schimbări la o abordare care nu
ajută.
În terapie, măsurarea progresului și utilizarea
informațiilor pentru a ajuta la ghidarea sau ajustarea
tratamentului s-a dovedit a îmbunătăți semnificativ rezultatele
terapiei (Duncan, Miller, 2000; Brown, Dreis, Nace, 1999).
Măsurarea progresului sau a rezultatelor în cursul terapiei
permite unui client și unui terapeut să discute despre ceea ce
pare să funcționeze, ceea ce nu pare să funcționeze și orice
necesitate de ajustare a tratamentului (de exemplu, abordare
diferită, orientare diferită, terapeut diferit sau chiar o intervenție
diferită de terapie) dacă acestea nu sunt folositoare. De
asemenea, măsurarea progresului poate ajuta la stabilirea
momentului când se încheie terapia, adică atunci când o
persoană a obținut ceea ce dorea de la tratament și acesta se
poate termina.
Timp de decenii, măsurarea rezultatelor terapiei a fost
punctul central al cercetătorilor, nu al terapeuților. Acești
cercetători s-au concentrat în mod tipic asupra identificării
abordărilor terapeutice care sunt mai bune decât altele pentru
tratarea eficientă a problemelor specifice. Cu toate acestea,
analiza acestor investigaţii a arătat că nicio abordare particulară
59
a terapiei nu este în mod constant mai bună decât o altă abordare
și că nicio abordare terapeutică particulară nu este eficientă
pentru toți cu un anumit tip de problemă (Miller, Wampold,
Varhely, 2008; Imel, et.al., 2008). Această concluzie este
valabilă pentru multe activități, de la metode didactice specifice,
la medicamente specifice, la metode de creștere a copiilor, la
politici economice; nu există o abordare care să funcționeze în
toate situațiile pentru toți oamenii.
În ultimii ani, monitorizarea progresului persoanelor în
terapie a început să devină mai obișnuită, dar nu este în niciun
caz o practică-standard. De exemplu, Feinstein (1987) a folosit
termenul „îmbunătățire după tratament” pentru a descrie propria
evaluare a pacientului privind schimbarea bunăstării sale în
timpul tratamentului, iar câţiva ani mai târziu Howard, Moras,
Brill, Martinovich și Lutz (1996) au propus pentru prima dată
utilizarea măsurării progresului clientului la fiecare ședință
pentru a evalua, a informa și a îmbunătăți potențial rezultatul
psihoterapiei.
Există numeroase moduri în care poate fi măsurat
progresul sau eficiența terapiei. Timp de mulți ani, cea mai
comună abordare a fost aceea de a avea un plan de tratament
scris, care să includă scopuri clare și obiective identificate de
client. Aceste scopuri și obiective sunt discutate pe tot parcursul
terapiei pentru a determina progresul și finalizarea
tratamentului. Mai recent s-au dezvoltat diferite scale de
rezultate și liste de verificare pentru a urmări progresul,
eficacitatea și rezultatele terapiei într-o manieră și mai
cantitativă și concretă. Aceste măsuri variază de la scări de
evaluare rapidă completate de un client în fiecare sesiune, până
60
la evaluări mult mai cuprinzătoare și mai lungi care
încorporează atât perspectivele clientului, cât și pe cele ale
terapeutului (durează 20 de minute sau mai mult şi se
completează la intervale diferite de-a lungul tratamentului). De
la cercetarea de pionierat, mai multe sisteme au fost dezvoltate,
testate și implementate, în prezent existând modalități de
măsurare pentru adulți, copii, familii și cupluri care prezintă o
gamă largă de probleme și preocupări. Recent, Drapeau (2012) a
identificat 10 dintre cele mai populare astfel de instrumente,
examinând proprietățile psihometrice, sprijinul empiric și
aplicațiile corespunzătoare.
Utilizarea acestor instrumente de măsurare a progresului
se bazează pe mai multe constatări bine stabilite de literatura de
specialitate, și anume:
 primul este acela că terapia funcționează, adică
studiile realizate în ultimii 35 de ani au demonstrat că, în
majoritatea cazurilor, persoanele tratate sunt mai bine decât 80%
dintre cele netratate (Duncan et al., 2010, Smith & Glass, 1977,
Wampold, 2001);
 în al doilea rând, traiectoria generală a schimbării în
tratamentele de succes este previzibilă, iar majoritatea
progreselor măsurate apar mai devreme, nu mai târziu (Brown,
Dreis și Nace, 1999; Hansen, Lambert & Forman 2002);
 în al treilea rând, în ciuda eficacității dovedite a
psihoterapiei, există variații considerabile atât în implicarea
pacienților, cât și în rezultatul episoadelor individuale de
îngrijire. În ceea ce privește implicarea, dovezile disponibile
indică faptul că până la 50% dintre cei care inițiază tratamentul
abandonează înainte de a obține o îmbunătățire fiabilă a
61
funcționării (Bohanske & Franczak, 2010, Garcia & Weisz,
2002; Swift & Greenberg, 2012; Wierzbicki & Pekarik, 1993).
În ceea ce privește rezultatul, există diferențe semnificative între
practicieni. Un număr mare de dovezi arată că „cine” oferă un
tratament contribuie de 8 până la 9 ori mai mult la rezultat decât
„ceea ce” se oferă în tratamentul respectiv (Wampold, 2005;
Miller, Hubble și Duncan, 2007);
 în al patrulea rând, o parte considerabilă a
variabilității rezultatelor în rândul terapeuților este atribuită
alianței de lucru. De exemplu, într-un studiu care a implicat
80 de clinicieni și 331 de clienți, Baldwin, Wampold și Imel
(2007) au raportat că variabilitatea terapeutului în cadrul alianței
de lucru a prezis rezultatul obținut, mai degrabă decât
variabilitatea clientului. Cu alte cuvinte, terapeuții care au
format alianțe mai puternice s-au comportat mai bine decât
terapeuții care nu au făcut un angajament terapeutic atât de
puternic cu clienții lor.
Luate împreună, concluziile de mai sus indică faptul că
monitorizarea în timp real și utilizarea rezultatelor pot
maximiza „potrivirea” dintre client, terapeut și tratament.
Având în vedere multitudinea factorilor care influențează
rezultatul în momentul livrării serviciilor, este practic imposibil
să se cunoască a priori ce tratament sau tratamente livrate de un
anumit terapeut vor lucra în mod fiabil cu un anumit client. De
aceea, indiferent de disciplină sau orientarea teoretică, clinicienii
trebuie să determine dacă serviciile oferite funcționează și să se
adapteze în consecință.
Scopul studiului este acela de a aduce dovezi privind
utilitatea scalei OMS-5 în monitorizarea psihologică a
angajaţilor din M.A.I.
62
 III. ANALIZA PSIHOMETRICĂ A INDEXULUI
OMS-5 PRIVIND BUNĂSTAREA PSIHOLOGICĂ

3.1. Precizări metodologice

Instrument. Unul dintre cele mai răspândite chestionare
care evaluează bunăstarea psihologică subiectivă este Indexul de
bunăstare al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS-5) care
este o scală globală scurtă și generică de evaluare a bunăstării
subiective. Respondentului i se solicită să evalueze măsura în
care i se potrivesc cele 5 afirmaţii atunci când ia în considerare
ultimele 14 zile. Fiecare dintre întrebări este scorată de la 0
(niciodată) la 5 (tot timpul) Prin urmare, scorul brut variază
teoretic de la 0 (absența bunăstării) la 25 (bunăstarea maximă).
Deoarece scalele care măsoară calitatea vieții legate de
sănătate sunt convențional traduse la o scală procentuală de la
0 (absent) la 100 (maximal), se recomandă multiplicarea
scorului brut cu 4.
Subiecţi. A fost utilizată baza de date din cadrul
Sondajului European privind Condiţiile de Muncă, ce include şi
cele 5 întrebări ale scalei de bunăstare a OMS. Numărul total de
respondenţi a fost de 43.850, iar eşantionul românesc a conţinut
1.067 de participanţi.
Analiza datelor. Analizele statistice realizate au vizat
calcularea coeficientului de consistenţă internă, explorarea
structurii factoriale şi comparaţii între diferite grupe în scopul de
a prezenta anumite norme de referinţă şi a evidenţia posibile
dovezi ale validităţii.

63
 3.2. Rezultate
3.2.1. Analiza fidelităţii
În tabelul 1 sunt prezentaţi mai mulţi coeficienţi ai
consistenţei interne, atât pe eşantionul românesc, cât şi pe
eşantionul european. Se observă că aceştia se situează între 0,84
şi 0,86 în cazul participanţilor din România sau între 0,86 şi 0,90
în cazul respondenţilor din Europa ceea ce confirmă faptul că
scala OMS-5 are o bună fidelitate.

Tabelul nr. 1 – Coeficienţi de fidelitate ai scalei WHO 5

Greatest
Cronbach's Gutmann's McDonald's
N lower
α λ6 ω
bound
Romania 1.054 0,865 0,842 0,868 0,864
Europa 43.469 0,883 0,864 0,885 0,903

3.2.2. Analiza structurii factoriale

Rezultatele testului Kaiser-Meyer-Olkin pentru
adecvarea eşantionului reprezintă 0,875 indicând faptul că datele
sunt potrivite pentru analiza factorială. De asemenea,
semnificaţia testului Bartlett a fost de 0,001 sugerând că analiza
factorială ar fi utilă în reducerea datelor.
Tabelul nr. 2 prezintă rezultatele analizei factoriale şi se
observă faptul că un singur factor explică 65% din varianţa
totală a itemilor. De asemenea, în tabelul nr. 3 se observă
faptul că rezultatele sunt identice la cele două genuri
(bărbaţi-femei).

64
 Tabelul nr. 2 – Varianta explicată de itemii OMS-5
Extraction Sums of Squared
Initial Eigenvalues
Loadings
Component
% of Cumulative % of Cumulative
Total Total
Variance % Variance %
1 3,269 65,374 65,374 3,269 65,374 65,374
2 ,566 11,311 76,685
3 ,428 8,557 85,241
4 ,382 7,639 92,880
5 ,356 7,120 100,000
Extraction Method: Principal Component Analysis.

Tabelul nr. 3 – Matricea componentelor

Componente
Items
Bărbaţi Femei
Q87a 0,837 0,844
Q87b 0,789 0,805
Q87c 0,854 0,828
Q87d 0,827 0,816
Q87e 0,721 0,749

3.2.3. Analiza validităţii

În scopul de reliefa capacitatea scalei OMS-5 de a
diferenţia între diferite categorii au fost realizate comparaţii între
respondenţii cu probleme de sănătate şi cei fără astfel de
probleme, precum şi între cei care s-au simţit expuşi la diferite
comportamente sociale adverse şi cei care nu au fost expuşi.

a) Diferenţe în funcţie de starea de sănătate

În tabelul nr. 4 sunt trecute mediile scalei OMS-5
obţinute de două grupuri în funcţie de existenţa problemelor de
65
sănătate. Se poate observa că cei care au probleme de
sănătate prezintă o medie semnificativ mai mică decât cei care
nu au astfel de dificultăţi de sănătate, iar aceste diferenţe
sunt semnificative pentru toate cele 9 tipuri de probleme.
În plus, mărimea efectului, estimată cu ajutorul valorii d a lui
Cohen se situează între 0,5 şi 0,9 indicând un efect mediu
spre mare.

Tabelul nr. 4 – Mediile scalei OMS-5 în funcţie de starea

de sănătate

Testul T pt. eşantioane

Probleme de independente
NU DA
sănătate t df p Cohen's
d
Probleme legate
69,75 54,55 6.531 1.058 < .001 0.882
de auz
Probleme
69,83 55,08 6.693 1.055 < .001 0.857
dermatologice
Dureri de spate 74,72 64,77 9.446 1.057 < .001 0.589
Dureri musculare
73,23 65,22 7.550 1.054 < .001 0.466
la umeri, gât
Dureri la
membrele 74,10 64,10 9.637 1.054 < .001 0.593
inferioare
Dureri de cap,
oboseală a 74,32 64,60 9.219 1.050 < .001 0.573
ochilor
Leziuni 70,15 56,98 6.668 1.041 < .001 0.767
Anxietate 70,17 54,06 7.544 1.046 < .001 0.946
Oboseală
72,90 64,11 8.299 1.048 < .001 0.514
generală

66
 b) Diferenţe în funcţie de expunerea la abuzuri
În tabelul nr. 5 sunt prezentate mediile scalei OMS-5
obţinute de două grupuri în funcţie de expunerea la abuzuri
comportamentale. Se poate observa că cei care au fost expuşi la
diferite forme de abuz prezintă o medie semnificativ mai mică
decât cei care nu au fost expuşi la astfel de abuzuri, iar aceste
diferenţe sunt semnificative pentru toate cele 4 tipuri de abuz. În
plus, mărimea efectului, estimată cu ajutorul valorii d a lui
Cohen se situează între 0,2 şi 0,7, indicând un efect mic spre
mediu.

Tabelul nr. 5 – Mediile scalei OMS-5 în funcţie de expunerea la

abuzuri
Testul T pt. eşantioane
Comportamente independente
NU DA
abuzive t df p Cohen's
d
Abuz verbal 69,74 60,29 5.106 1.057 < .001 0.544
Avansuri sexuale 68,93 64,40 0.808 1.054 0.419 0.257
nedorite
Ameninţări 69,20 61,00 2.891 1.043 0.004 0.466
Comportament 69,66 57,16 5.177 1.036 < .001 0.717
umilitor
Violenţă fizică 68,91 61,82 1.331 1.057 0.183 0.404
Hărţuire sexuală 68,90 64,00 0.394 1.053 0.694 0.279
Intimidare/hărţuire 69,37 56,11 4.479 1.042 < .001 0.760

3.2.4. Comparaţie între diferite categorii

a) Diferenţe în funcţie de gen
În tabelul nr. 6 se observă că bărbaţii obţin o medie mai
mare decât femeile, iar această diferenţă poate fi constatată şi pe
eşantionul european.
67
 Tabelul nr. 6 – Mediile scalei OMS-5 între sexe

ROMÂNIA EUROPA
Gen
Medie Ab.St N Medie Ab.St N
Bărbaţi 70,24 17,73 553 69,35 20,01 22.052
Femei 67,34 17,35 510 67,19 20,58 21.695

b) Diferenţe în funcţie de educaţie

În tabelul nr. 7 se observă că persoanele cu nivel
educaţional scăzut obţin medii mai mici decât cei cu nivel
educaţional ridicat, iar această situaţie poate fi constatată şi pe
eşantionul european.

Tabelul nr. 7 – Mediile scalei OMS-5în funcţie de nivelul

educațional

ROMÂNIA EUROPA
Nivel educaţional
Medie Ab.St N Medie Ab.St N
fără şcoală 56.00 1 59.86 23.73 257
şcoală primară 62.19 18.84 31 63.91 23.80 2.071
gimnaziu 64.95 17.76 88 66.34 21.82 5.834
liceu 67.91 18.28 646 68.10 20.23 18
şcoală postliceală 72.78 14.58 67 70.27 19.53 3.058
subingineri sau
69.25 15.44 16 69.08 19.42 4.111
colegiu
facultate 73.08 15.50 177 70.15 19.07 5.693
master 72.71 13.70 34 69.52 18.73 4.055
doctorat 52.00 1 70.76 19.01 414

68
 c) Diferenţe în funcţie de ocupaţie
În tabelul nr. 8 se observă că mediile mai mari
la scala OMS-5 sunt obţinute de persoanele care lucrează
în structuri militare, ocupă funcţii manageriale sau sunt
specialişti pe anumite domenii. De asemenea, se poate observa
că există unele diferenţe între mediile din România şi de cele din
Europa.

Tabelul nr. 8 – Mediile scalei OMS-5 la diferite grupe

ocupaţionale

OCUPAŢIE ROMÂNIA EUROPA

Medie Ab.St N Medie Ab.St N
Forţe armate 79.27 12.63 11 72.27 20.75 160
Manageri 73.30 17.87 40 69.88 19.59 2.750
Specialişti 72.17 15.86 143 69.89 18.80 7.770
Tehnicieni și
profesioniști 71.35 15.77 62 69.76 19.46 4.883
asociați
Lucrători de
70.04 15.94 55 68.72 19.82 3.782
suport
Prestări servicii
66.29 17.11 243 68.31 20.62 9.498
și vânzători
Lucrători
calificați
69.61 17.27 114 65.13 21.53 2.093
(agricoli,
forestieri)
Meșteșugari și
lucrători în 70.10 17.76 211 68.23 20.10 5.142
meserii conexe
Operatori de
mașini și utilaje, 67.12 18.87 82 66.47 20.72 2.960
asamblori
Ocupații
62.69 20.36 98 65.40 22.34 4.545
elementare

69
 d) Diferenţe între România şi Europa
În figura nr. 1 prezintă rezultatele unei comparaţii
între media obţinută în România şi cea de la nivel european,
folosind analiza Bayesiană. Factorul Bayes (BF) cuantifică
dovezile din datele pentru ipotezele investigate. De exemplu,
dacă BF01 = 10 suportul în date este de 10 ori mai mare pentru
H0 (ipoteza nulă) decât pentru H1 (ipoteza alternativă).

Fig. nr. 1 – Analiza robusteţei Factorului Bayes

În cazul de faţă, rezultatele arată că Factorul Bayes are o

valoare de 18,591 ceea ce indică existenţa unor dovezi foarte
puternice în sprijinul ipotezei nule, adică a faptului că nu există
diferenţe între România şi Europa în ceea ce priveşte media
scalei OMS-5.

70
 Media OMS-5
Spain 73,74
Switzerland 73,16
Netherlands 72,91
Czech Republic 72,72
Ireland 72,49
FYROM 72,46
Austria 71,86
Norway 71,58
Denmark 71,51
Finland 70,76
Germany 70,53
Belgium 69,31
Romania 68,85
Slovenia 68,37
Estonia 68,29
Media în UE 68,28
Bulgaria 68,1
Sweden 68,04
Lithuania 67,82
Portugal 67,66
Hungary 67,58
Greece 67,36
Malta 67,07
Montenegro 66,75
Cyprus 66,36
Croatia 66,22
Luxembourg 65,85
Latvia 65,29
Poland 64,86
Turkey 64,54
UK 64,39
France 64,31
Slovakia 64
Italy 63,75
Serbia 63,24
Albania 61,23
0 20 40 60 80 100

Fig. nr. 2 – Mediile la scala OMS-5 în diferite ţări

În figura nr. 2 pot fi observate mediile diferitelor ţări

incluse în Sondajul European privind Condiţiile de Muncă, iar
România se situează un pic peste medie la un nivel superior
71
multor altor ţări. Este interesant de observat că România se
situează mai bine decât Italia, Franţa, Portugalia (ţări de origine
latină) sau Bulgaria, Ungaria, Polonia (ţări din regiune cu care
suntem de obicei comparaţi).

III. DISCUŢII ŞI CONCLUZII PRIVIND

MĂSURAREA RAPIDĂ A STĂRII SUBIECTIVE DE
BINE

Diferite studii au sugerat că, în calitate de client sau

consumator de servicii de terapie, este rezonabil ca progresul,
eficacitatea și rezultatul terapiei să fie măsurate într-un fel sau
altul și discutate pe tot parcursul tratamentului. La fel ca și în
cazul metodelor de predare, medicamentelor, metodelor de
creștere a copiilor și politicilor economice, pretențiile generale și
mărturiile despre eficacitatea metodei sau a expertului sunt un
început util, dar nu sunt suficiente. Dovada eficacității stă în
rezultatele măsurate, de exemplu scorurile la testul elevului,
tensiunea arterială scăzută sau, în cazul terapiei, măsuri concrete
de progres, eficacitate și rezultate.
În cazul psihoterapiei s-a dovedit că primirea, în mod
constant, a feedbackului din partea clienților are beneficii clare.
Astfel, s-a demonstrat că sporește eficacitatea terapiei, incluzând
îmbunătățirea bunăstării clienților și reducerea ratelor
abandonului și a absențelor. Studiile au arătat că scade rata
abandonului cu 50%, reduce deteriorarea cu 33%, reduce
spitalizările și scurtează durata șederii cu 66%, reduce în mod
semnificativ costurile de îngrijire comparativ cu grupurile fără
feedback.
72
 O modalitate simplă de evaluare a progresului în cadrul
intervenţiilor psihologice realizate în cadrul M.A.I. ar fi
utilizarea scalei OMS-5 dezvoltată ca o scală generică de
evaluare a bunăstării psihologice, fără nicio specificitate
diagnostică. Scala OMS-5 a fost recomandată ca fiind o evaluare
fundamentală a pacientului în cadrul sistemului internațional de
clasificare al OMS pentru afecțiunile cronice, integrând
deficiențele biologice, handicapul social și handicapurile
subiective. Scala a fost utilizată pe scară largă la nivel mondial,
în diferite regiuni: Africa (Algeria, Africa de Sud), Asia
(Bangladesh, China, India, Japonia, Coreea de Sud, Sri Lanka,
Taiwan, Thailanda), Europa de Vest și Centrală), America
(Canada, SUA, Brazilia, Mexic), Orientul Mijlociu (Israel, Iran,
Liban) și Oceania (Australia, Noua Zeelandă). Această difuzare
reușită a scalei se datorează limbajului său simplu, care prezintă
puține probleme de traducere și faptului că întrebările par a nu
încălca normele culturale în fiecare țară.
În recenzia realizată de Hall (2011), validitatea clinică a
OMS-5 a fost evaluată ca fiind foarte ridicată, deoarece scara
poate fi utilizată indiferent de boală (sau de lipsă de boală) și în
multe situații diferite. Atunci când este utilizată ca o evaluare a
rezultatelor, OMS-5 a reușit să surprindă îmbunătățirea
bunăstării psihologice cauzate de diferite intervenții
farmacologice și non-farmacologice în studiile clinice din multe
ramuri diferite ale medicinei (Hoffman, 2012; Robinson, 2005;
Martiny, 2012).
Scala OMS-5 a fost analizată cu modelul teoriei
răspunsului la item formulat de Rasch (2012) atât la persoanele
mai tinere (Blom, 2012), cât și la persoanele în vârstă
73
(Lucas-Carrasco, Allerup, Bech, 2012), confirmându-se că cele
cinci întrebări constituie o scală unidimensională, fiecare item
adăugând informații unice privind nivelul de bunăstare. Aceasta
înseamnă că scorurile individuale ale itemilor pot fi adăugate la
un scor total „semnificativ” și că intervalul de scoruri de la 0 la
100 acoperă întreaga dimensiune, de la absența completă a
bunăstării la cel mai înalt nivel imaginabil de bunăstare.
În cadrul studiului OMS privind intervenția asupra
comportamentelor suicidare (SUPRE-MISS), scala OMS-5 a
fost utilizată pentru a identifica subiecții care au încercat să se
sinucidă. Constatarea principală a studiului SUPRE-MISS a fost
că acele persoane care au încercat să se sinucidă aveau scoruri
extrem de mici la OMS-5 (Stefanello, et.al., 2008, Sisask, 2008).
Mai mult, Vijayakumar și colaboratorii săi (2008) au constatat
că subiecții cu tentative repetate de sinucidere au înregistrat
scoruri mai mici la OMS-5 decât subiecții cu o primă încercare
(49,6 vs 58,6, p = 0,01). În final, Awata și colaboratorii săi
(2007) au arătat că subiecții cu ideație suicidară s-au situat
semnificativ mai jos la OMS-5 decât subiecții fără ideație
suicidară (45,6 vs. 67,6, p = 0,01).
Validitatea predictivă a OMS-5 a fost investigată într-un
studiu în care pacienții cu boală cardiacă au fost urmăriți pe o
perioadă de 6 ani (Birket-Smith, et.al., 2009). Pacienții care au
înregistrat scoruri mai mici de 50 la OMS-5 au dovedit că au
rate de mortalitate semnificativ mai mari comparativ cu cei care
au obținut scoruri mai mari de 50. De aceea, pentru depistarea
depresiei se folosește un scor de secţionare de ≤ 50.
Scala OMS-5 a fost utilizată în cea mai mare măsură în
legătură cu alcoolismul și alte tulburări de utilizare a
74
substanțelor. Hensing și colaboratorii săi (2011) au constatat o
corelație negativă între bunăstarea și consumul nociv de alcool
la femei, dar nu la bărbați. Elholm și colaboratorii săi (2011)
s-au concentrat asupra sindromului de abstinență la alcool la
pacienții externi tratați cu chlordiazepoxid ca medicament
antiabstinență. Cele mai multe persoane au înregistrat scoruri
sub 50 la includere, iar după 2 săptămâni de tratament, scorul
OMS-5 a crescut semnificativ.
În cercetarea stresului, OMS-5 a fost utilizată pentru a
evalua o gamă largă de aspecte, inclusiv strategiile de coping
(Cole, 2013), bunăstarea în domeniul sănătății profesionale
(Feicht, 2013), asocierea dintre stres și bunăstare la locul de
muncă (Gao, 2014), legăturile dintre condiţiile de muncă și
bunăstarea psihologică (Nielsen, Randall, 2012), precum și
asocierea dintre riscurile psihosociale și bunăstarea psihologică
(Schutte, 2014). În studiul lui Gao (2014) s-a constatat că
aproximativ 35% dintr-un total de 2.796 de salariați aveau un
nivel scăzut de bunăstare (scor de secționare la OMS-5 de <50)
și că un capital social scăzut la locul de muncă era asociat cu un
nivel scăzut de bunăstare, iar în studiul lui Schutte (2014) s-a
raportat că în grupul cu educație scăzută au existat cele mai
multe persoane cu nivel scăzut de bunăstare.
În urma analizei se pot extrage următoarele 5 concluzii
despre scala OMS-5:
 OMS-5 este un chestionar scurt compus din 5
întrebări simple și neinvazive, care surprind bunăstarea
subiectivă a respondenților.
 Scala are valabilitate adecvată atât ca instrument de
screening pentru depresie, cât și ca măsură de evaluare a
75
rezultatelor studiilor clinice și a fost aplicată cu succes ca o scală
generică pentru bunăstarea într-o gamă largă de domenii de
studiu.
 Scala OMS-5 este un instrument extrem de util care
poate fi aplicat atât în practica clinică (de exemplu, pentru
depistarea depresiei), cât și în studiile de cercetare pentru a
evalua bunăstarea în timp a pacienţilor sau pentru a compara
bunăstarea între grupuri.
 Scorul mediu al OMS-5 în populația generală a fost
măsurat în diferite țări europene, iar atunci când se utilizează
OMS-5 ca evaluare a unui rezultat în studiile clinice, obiectivul
ideal ar trebui să fie atingerea scorului mediu al populației
generale.
 Pentru depistarea depresiei se folosește un scor de
secţionare de ≤ 50, iar pragul pentru o modificare relevantă din
punct de vedere clinic este considerat a fi de 10 puncte.

Bibliografie:
1) American Psychological Association. (1998).
Communicating the Value of Psychology to the
Public. Washington, D.C.: American Psychological
Association.
2) Awata, S., Bech, P., Koizumi, Y., Seki, T., Kuriyama,
S., Hozawa, A., Ohmori, K., Nakaya, N., Matsuoka,
H., Tsuji, I. (2007). Validity and Utility of the
Japanese Version of the WHO-Five Well-Being
Index in the Context of Detecting Suicidal Ideation
in Elderly Community Residents. Int Psychogeriatr;
19: 77-88.
76
3) Baldwin, S., Wampold, B., & Imel, Z. (2007).
Untangling the Alliance-outcome Correlation:
Exploring the Relative Importance of Therapist and
Patient Variability in the Alliance. Journal of
Consulting and Clinical Psychology, 75, 842-852.
4) Birket-Smith, M., Hansen, B.H., Hanash, J.A.,
Hansen, J.F., Rasmussen, A. (2009). Mental
Disorders and General Well-being in Cardiology
Outpatients – 6-year Survival. J Psychosom Res;
67: 5-10.
5) Blom, E.H., Bech, P., Hogberg, G., Larsson, J.O.,
Serlachius, E. (2012). Screening for Depressed Mood
in an Adolescent Psychiatric Context by Brief
Selfassessment Scales – Testing Psychometric Validity
of WHO-5 and BDI-6 Indices by Latent Trait
Analyses. Health Qual Life Outcomes; 10: 149.
6) Bohanske, B., & Franczak, M. (2010). Transforming
Public Behavioral Health Care: A Case Example of
Consumer Directed Services, Recovery, and the
Common Factors (pp. 299-322). In B. Duncan,
S. Miller, B. Wampold, & M. Hubble (Eds.). The
Heart and Soul of Change. Washington, D. C.: APA
Press.
7) Brown, J., Dreis, S., & Nace, D.K. (1999). What
Really Makes a Difference in Psychotherapy
Outcome? Why Does Managed Care Want to Know?
In M.A. Hubble, B.L. Duncan, and S.D. Miller (eds.).
The Heart and Soul of Change: What Works in

77
 Therapy (pp. 389-406). Washington, D.C.: APA
Press.
8) Cole, R., Hayes, B., Jones, D., Shah, S. (2013).
Coping Strategies Used by School Staff After a Crisis:
a Research Note. J Loss Trauma; 18: 472-481.
9) Drapeau, M. (Ed.) (2012). Ten Tools for Progress
Monitoring in Psychotherapy. Integrating Science &
Practice, 2, 2-45.
10) Duncan, M., and Miller, S. (2000). The Heroic Client:
Principles of Client-directed, Outcome-Informed
Therapy. San Francisco, CA: Jossey-Bass.
11) Duncan, B., Miller, S., Wampold, B., & Hubble,
M. (eds.) (2010). The Heart and Soul of Change
(2nd Ed.): Delivering „what works.” Washington,
D.C.: APA Press.
12) Elholm, B., Larsen, K., Hornnes, N., Zierau, F.,
Becker, U. (2011). Alcohol Withdrawal Syndrome:
Symptom-triggered versus Fixed-schedule Treatment in
an Outpatient Setting. Alcohol Alcohol; 46: 318-323.
13) Feicht, T., Wittmann, M., Jose, G., Mock, A., von
Hirschhausen, E., Esch, T. (2013). Evaluation of a
Seven-week Web-based Happiness Training to
Improve Psychological Well-being, Reduce Stress,
and Enhance Mindfulness and Flourishing: a
Randomized Controlled Occupational Health Study.
Evid Based Complement Alternat Med.
14) Feinstein AR. (1987). Clinimetrics. New Haven. Yale
University Press.
78
15) Gao, J., Weaver, S.R., Dai, J., Jia, Y., Liu, X., Jin, K.,
Fu, H. (2014). Workplace Social Capital and Mental
Health Smong Chinese Employees: a Multi-level,
Cross-sectional Study. PLoS One.
16) Garcia, J.A. & Weisz, J.R. (2002). When Youth
Mental Health Care Stops: Therapeutic Relationships
Problems and Other Reasons for Ending Youth
Outpatient Treatment. Journal of Consulting and
Clinical Psychology, 70(2), 439-443.
17) Hall, T., Krahn, G.L., Horner-Johnson, W., Lamb, G.
(2011). Rehabilitation Research and Training Center
Expert Panel on Health Measurement: Examining
Functional Content in Widely used Health-Related
Quality of Life Scales. Rehabil Psychol; 56: 94-99.
18) Hansen, N., Lambert, M. J., & Forman, E. M. (2002).
The Psychotherapy Dose-response Effect and its
Implication for Treatment Delivery Services. Clinical
Psychology: Science and Practice, 9(3), 329-343.
19) Hensing, G., Holmgren, K., Mardby, A.C. (2011).
Harmful Alcohol Habits were no More Common in a
Sample of Newly Sick-listed Swedish Women and Men
Compared with a Random Population Sample.
Alcohol Alcohol; 46: 471-477.
20) Hoffman, C.J., Ersser, S.J., Hopkinson, J.B., Nicholls,
P.G., Harrington, J.E., Thomas, P.W. (2012).
Effectiveness of Mindfulness-based Stress Reduction
in Mood, Breast- and Endocrine-Related Quality
of Life, and Well-being in Stage 0 to III Breast

79
 Cancer: a Randomized, Controlled Trial. J Clin
Oncol; 30: 1335-1342.
21) Howard, K., Moras, K., Brill, P., Martinovich, Z., and
Lutz, W. (1996). Evaluation of Psychotherapy:
Efficacy, Effectiveness, and Patient Progress.
American Psychologist, 51.
22) Imel, Z. Wampold, B., Miller, S., and Fleming, R.
(2008) Distinctions without a Difference: Direct
Comparisons of Psychotherapies for Alcohol Use
Disorders. Psychology of Addictive Behaviors. 22 (4).
23) Lucas-Carrasco, R., Allerup, P., Bech, P. (2012). The
Validity of the WHO-5 as an Early Screening for
Apathy in an Elderly Population. Curr Gerontol
Geriatric Research.
24) Martiny, K., Refsgaard, E., Lund, V., Lunde, M.,
Sorensen, L., Thougaard, B., Lindberg, L., Bech, P.
(2012). A 9-week Randomized Trial Comparing a
Chronotherapeutic Intervention (Wake and Light
Therapy) to Exercise in Major Depressive Disorder
Patients Treated with Duloxetine. J Clin Psychiatry;
73: 1234-1242.
25) Miller, S.D., Hubble, M.A., and Duncan, B.L. (2007).
Supershrinks: Learning from the Field’s most
Effective Practitioners. The Psychotherapy
Networker, 31, 26-35, 56.
26) Miller, S., Wampold, B. and Varhely, K. (2008).
Direct Comparisons of Treatment Modalities for
Youth Disorders: A Meta-analysis. Psychotherapy
Research. 18 (1).
80
27) Nielsen, K., Randall, R. (2012). The Importance of
Employee Participation and Perceptions of Changes
in Procedures in a Teamworking Intervention. Work
Stress; 26: 91-111.
28) Rasch, G. (2012). From Guttman’s Pioneer work to
Item Response Theory Analysis (IRT); in Bech P (ed):
Clinical Psychometrics. Oxford, Wiley-Blackwell.
29) Robinson, S.K., Viirre, E.S., Bailey, K.A.,
Gerke, M.A., Harris, J.P. (2005). Randomized
Placebo-controlled Trial of a Selective Serotonin
Reuptake Inhibitor in the Treatment of Nondepressed
Tinnitus Subjects. Psychosom Med; 67: 981-988.
30) Schutte, S., Chastang, J.F., Malard, L.,
Parent-Thirion, A., Vermeylen, G., Niedhammer, I.
(2014). Psychosocial Working Conditions and
Pychological Well-being Among Employees in 34
European Countries. Int Arch Occup Environ Health;
87: 897-907.
31) Sisask, M., Varnik, A., Kolves, K., Konstabel, K.,
Wasserman, D. (2008). Subjective Psychological
Wellbeing (WHO-5) in Assessment of the Severity of
Suicide Attempt. Nord J Psychiatry; 62: 431-435.
32) Smith, M.L. & Glass, G.V. (1977). Meta-analysis of
Psychotherapy Outcome Studies. American
Psychologist, 32(9), 752-760.
33) Stefanello, S., Cais, C.F., Mauro, M.L., Freitas, G.V.,
Botega, N.J. (2008). Gender Differences in Suicide
Attempts: Preliminary Results of the Multisite
81
 Intervention Study on Suicidal Behavior
(SUPRE- MISS) from Campinas, Brazil. Rev Bras
Psiquiatr; 30: 139-143.
34) Swift, J.K., & Greenberg, R.P. (2012). Premature
Discontinuation in Adult Psychotherapy: A
Meta-analysis. Journal of Consulting and Clinical
Psychology, 80, 547-559.
35) Vijayakumar, L., Ali, Z.S.S., Umamaheswari, C.
(2008). Socio Cultural and Clinical Factors in
Repetition of Suicide Attempts: A Study from India. Int
J Cult Ment Health; 1: 3-9.
36) Wampold, B.E. (2001). The Great Psychotherapy
Debate: Models, Methods, and Findings. Hillsdale,
New Jersey: Lawrence Erlbaum.
37) Wampold, B.E. (2005). What Should be Validated?
The Psychotherapist. In J.C. Norcross, L.E. Beutler &
R.F. Levant (Eds.), Evidence-based Practices in
Mental Health (pp. 200-208, 236-238). Washington,
DC: American Psychological Association.
38) Wierzbicki, M., & Pekarik, G. (1993). A
Meta-analysis of Psychotherapy Dropout.
Professional Psychology: Research and Practice,
24(2), 190-195.

Mulţumiri: Cercetarea care a condus la aceste rezultate

a primit finanțare din programul de cercetare și inovare al
Uniunii Europene Horizon 2020 în cadrul acordului nr. 730998,
InGrid-2 – Integrarea infrastructurii de cercetare pentru

82
expertiza europeană privind creșterea incluziunii de la date la
politici.

Acknowledgement: The research leading to these results

has received funding from the European Union’s Horizon 2020
research and innovation programme under the agreement No
730998, InGrid-2 – Integrating Research Infrastructure for
European expertise on Inclusive Growth from data to policy.

ANEXA 1
Scala OMS-5 privind bunăstarea psihologică

Cea mai mare parte

jumătate din timp

jumătate din timp

Vă rugăm să indicaţi care
Mai puţin de

Mai mult de

Tot timpul
Puţin timp

a timpului
dintre următoarele cinci
Deloc

afirmaţii este cea mai

apropiată de cum v-aţi simţit
în ultimele două săptămâni.

A. M-am simţit vesel şi cu o 0 1 2 3 4 5

bună stare de spirit
B. M-am simţit calm şi 0 1 2 3 4 5
relaxat
C. M-am simţit activ şi 0 1 2 3 4 5
energic
D. M-am trezit simţindu-mă 0 1 2 3 4 5
proaspăt şi odihnit
E. Viaţa mea cotidiană a fost
plină de lucruri care mă 0 1 2 3 4 5
interesează

83
 DEZVOLTAREA COMPETENȚELOR
EMOȚIONALE LA PERSONALUL DIN
PENITENCIARE

Laurențiu Dragoș Florin MÂNDREA*

Rezumat:
Acest articol abordează problematica dezvoltării competențelor
emoționale la personalul care își desfășoară activitatea în
penitenciar. În acest sens, sunt analizate specificul mediului
penitenciar și solicitările la care este supus personalul din
penitenciare, unele încercări de măsurare a nivelului inteligenței
emoționale la acesta, precum și direcțiile de dezvoltare a
competențelor emoționale prin programe specifice.

Introducere

Ideea acestui articol are la bază o serie de studii

prospective întreprinse și publicate de noi (Mândrea, 2015) cu
privire la inteligența emoțională la deținuți și personalul
penitenciar. Ne-am focalizat, în acele studii, în principal pe
identificarea nivelului de inteligență emoțională la diferitele
categorii de deținuți și personal din penitenciare. Centralizând
datele obținute a reieșit ideea necesității implementării unor

*
Psiholog, Universitatea din Oradea/Penitenciarul Oradea.
84
programe de dezvoltare a inteligenței emoționale nu numai la
deținuți ci și la personalul penitenciar.

Specificul mediului penitenciar și personalul

penitenciar

Societatea umană, în cursul dezvoltării sale, și-a creat

propriile norme, valori și mecanisme de funcționare inclusiv
sisteme de control social și mecanisme punitive.
Penitenciarul este spațiul în care societatea izolează
indivizii care nu respectă normele și legile generate de societate.
Această ,,extracție” din marea masă a socialului nu este
definitivă și de aceea penitenciarul are un dublu rol, de custodie,
deținere prin privarea de libertate pentru infracțiunile comise,
dar și de redare a individului societății, prin reeducare și
reintegrare socială.
Referindu-se la procesul de reeducare și importanța
acestuia în reintegrarea socială a deținuților, Nicolae
Mărgineanu (1973) subliniază rolul pe care cadrele de
penitenciar îl au în acest demers și necesitatea formării
corespunzătoare a acestora în activitatea cu deținuții. În această
ordine de idei, autorul menționat anterior precizează că:
,,...personalul de pază al penitenciarului și cu atât mai mult cel
de conducere trebuie, evident, să aibă pregătirea necesară atât
pentru a înțelege natura și condiția umană, precum și pentru
îndreptarea ei printr-o condiționare just aplicată și un sfat bun,
dat cu inima curată.” (Mărgineanu, N., p. 362).
Gheorghe Florian scoate în evidență importanța
modernizării instituției penitenciare şi enumeră o serie de acțiuni
85
care trebuie întreprinse în acest sens, printre care: ,,o atenție
specială (grijă) acordată personalului” (Florian, G., 1999, p. 9).
De asemenea, autorul citat anterior, cunoscând patologia
penitenciară, militează pentru un penitenciar sănătos
organizațional, care devine astfel când ,,organizarea sa
corespunde funcțiilor constitutive, iar rolurile şi normele sunt
adecvate acestora; când există un consens al personalului asupra
obiectivelor şi mijloacelor stabilite formal; când distribuția
puterii nu creează tensiuni; când există mecanisme adecvate de
rezolvare a conflictelor interne şi când climatul psihologic este
întemeiat pe împărtăşirea valorilor organizaționale şi pe
respectul reciproc’’ (Florian, G., 2006, p. 193).
În mod cert, performanța organizațională penitenciară
depinde de calitatea personalului (atât a personalului cu funcții
de conducere – directori, şefi de servicii/birouri –, cât şi a
personalului cu funcții de execuție – ofițeri şi agenți –), de
pregătirea şi eficiența sa (Mândrea, 2015).
La această eficiență contribuie şi inteligența emoțională,
ea fiind un factor predictiv al performanței (Iliescu, D., Ilie, A.,
Ispas, D. & Ion, A., 2012), cu rol în relaționarea cu ceilalți,
obținerea satisfacției profesionale (Chiva, R. & Alegre, J., 2008)
şi sănătatea organizațională (Pishghadam, R. & Sahebjam, S.,
2012; Weng, H.-C., et al., 2011).
D.-Ş. Săucan şi M.I. Micle arată că inteligența
emoțională influențează eficiența organizației în mai multe
direcții, cum ar fi:
 recrutarea şi păstrarea angajaților;
 dezvoltarea talentelor;
 munca în echipă;
86
  implicarea angajaților;
 simțul moral şi sănătatea;
 inovația;
 productivitatea;
 eficiența;
 veniturile;
 calitatea serviciilor etc. (D.-Ş. Săucan & M. I. Micle,
2011, p. 238).
Aceiași autori citați anterior arată că putem discuta de
inteligență emoțională la nivel individual, dar şi la nivelul
grupului, iar grupurile inteligente emoțional se caracterizează
prin cooperare, implicare şi creativitate, lucru favorabil pentru
organizație.
În acest context, ne punem întrebarea: organizația
penitenciară stimulează cooperarea, implicarea şi creativitatea
(implicit şi inteligența emoțională) sau inhibă aceste acțiuni
(deci şi inteligența emoțională)?

Dezvoltarea competențelor emoționale la personalul

din penitenciare

În timp, s-au conturat trei modele principale ale

inteligenței emoționale (Roco, 2004, pp.140-141) elaborate şi
reprezentate de:
1. John Mayer şi Peter Salovey;
2. Reuven Bar-On;
3. Daniel Goleman.
Fiecare dintre acești autori au definit inteligența
emoțională într-un mod relativ diferit.
87
 În esență, inteligența emoțională se referă la
abilitatea/capacitatea de a procesa informații emoționale (despre
emoții), lucru ce presupune recunoașterea emoțiilor (proprii sau
ale altora), înțelegerea și gestionarea acestora.
Termenul de inteligență emoțională este deosebit de
complex şi greu definibil unanim, John D. Mayer, Peter Salovey
şi David R. Caruso prezentând ,,trei întrebuințări ale termenului
de inteligență emoțională, prima ca Zeitgeist, sau mişcare
culturală a momentului, a doua ca sinonim sau aproape ca
oximoron al personalității şi, în final, ca inteligență reală,
care vizează procesarea emoțiilor” (Mayer, Salovey & Caruso,
2011, p. 117).
În opinia noastră, competența emoțională este un termen
care se referă la funcționarea emoțională, la capacitatea de
învățare a individului cu privire la emoții, competența
emoțională presupunând: cunoștințe, aptitudini și
atitudini/abilități cu implicații în activitate (praxis).
Referitor la studiile întreprinse de noi (Mândrea, 2015), a
reieșit că nu există diferențe semnificative în ceea ce priveşte
nivelul inteligenței emoționale la diferitele categorii de personal
de penitenciar. Observăm aici o uniformitate a nivelului de
inteligență emoțională la personalul de penitenciare, indiferent
de sectorul de activitate. Acest lucru poate ridica unele
probleme, în sensul că anumite sectoare de activitate din
penitenciar implică necesitatea unui nivel mai ridicat de
inteligență emoțională în activitatea cu deținuții. De exemplu,
personalul din cadrul serviciilor de reintegrare socială (educație
şi asistență psihosocială), personalul din cadrul serviciului
medical (vezi şi Hen, M., & Goroshit, M., 2011), sau personalul
88
din cadrul serviciului regim (agenții supraveghetori de pe
secțiile de deținere) sunt, în virtutea atribuțiilor de serviciu,
într-un permanent contact cu deținuții, iar acest lucru necesită un
nivel corespunzător de inteligență emoțională utilă în
relaționarea eficientă cu aceştia, în prevenirea evenimentelor
negative (conflicte, autoagresiuni).
La fel, nu există diferențe semnificative în ceea ce
priveşte nivelul inteligenței emoționale între personalul cu
funcții de conducere şi personalul cu funcții de execuție; acest
lucru este destul de îngrijorător, personalul de penitenciare cu
funcții de conducere trebuind să imprime subordonaților o
dinamică profesională sănătoasă, să cultive inteligența
emoțională la aceştia (vezi şi Lam, C.S., & O'Higgins, E.R.,
2012; George, J.M., 2000).
D.-Ş. Săucan şi M.I. Micle menționează că cei mai
eficienți şefi sunt aceia care au abilitatea de a intui felul în care
angajații lor gândesc sau simt privitor la situația de muncă şi
care intervin când aceştia încep să se simtă descurajați sau
nesatisfăcuți. De asemenea, şefii eficienți sunt cei care pot să-şi
controleze emoțiile, angajații având încredere în ei, aceştia din
urmă simțindu-se bine la locul de muncă şi în prezența acestor
şefi (D.-Ş. Săucan & M.I. Micle, 2011, p. 237).
În altă ordine de idei, faptul că nu există diferențe
semnificative în ceea ce priveşte nivelul inteligenței emoționale
între personalul cu studii superioare şi personalul cu studii medii
confirmă teza că există o diferențiere clară între inteligența
academică şi cea emoțională, nivelul inteligenței academice
neinfluențând decisiv inteligența emoțională.

89
 În ceea ce priveşte nivelul relativ redus de inteligență
emoțională identificat la personalul de penitenciare, acesta are
drept cauze (ne referim aici la cauze ce țin de penitenciar fără a
omite existența şi a altora, extrinseci penitenciarului):
specificitatea mediului organizațional penitenciar (ierarhizarea,
respectarea strictă a ordinelor şi procedurilor), lupta împotriva
influențelor negative din mediu (activitatea cu deținuții produce
o mare uzură psihică în timp), imprimarea unei detaşări
emoționale şi protejarea sinelui.
În contextul unui nivel relativ redus de inteligență
emoțională la personalul de penitenciare, se propun două căi de
bază pentru a creşte nivelul inteligenței emoționale în organizații
(implicit în organizația penitenciară), şi anume:
 angajarea unor persoane cu un coeficient de inteligență
mare;
 dezvoltarea inteligenței emoționale la cei angajați
(D.-Ş. Săucan & M.I. Micle, 2011, p. 246).
În acest sens, Serviciul Psihologia Personalului din
cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor ar trebui să
includă în bateriile de teste administrate celor care vor să se
angajeze în sistemul penitenciar şi teste de inteligență
emoțională.
Se impune atât pentru personal nou angajat, cât şi pentru
cel experimentat, în contextul în care nivelul inteligenței
emoționale este relativ scăzut, includerea acestora (în cadrul
pregătirii profesionale continue) în programe de training şi
dezvoltare a inteligenței emoționale (vezi şi Slaski, M. &
Cartwright, S., 2003).
90
 Un rol important aici, în elaborarea şi implementarea
acestor programe de stimulare şi dezvoltare a inteligenței
emoționale la personalul de penitenciare, îl au psihologii de
resurse umane.
Aceste programe de dezvoltare a competențelor
emoționale la personalul din penitenciare ar trebui să vizeze:
 conștientizarea și recunoașterea emoțiilor (la sine și la
ceilalți);
 fiziologia emoțiilor (și implicațiile psihosomatice);
 dezvoltarea abilităților de înțelegere a emoțiilor;
 autoobservarea;
 dezvoltarea empatiei;
 exprimarea emoțiilor și comunicarea eficientă;
 gestionarea (managementul) emoțiilor;
 dezvoltarea personală prin intermediul inteligenței
emoționale/competențelor emoționale.
În concluzie, nivelul inteligenței emoționale la deținuți şi
la personalul penitenciar este relativ redus, acest lucru putând
afecta climatul organizațional penitenciar. În contextul unei
inteligențe emoționale reduse, conflictele interpersonale nu sunt
prevenite şi sunt prost gestionate, apar incidente operaționale
negative, care afectează relația deținuți-cadre, implicit procesul
de adaptare la penitenciar, de reeducare şi reinserție socială a
deținuților.
O strategie, nu şi singura, pentru a contracara patologia
penitenciară constă în creşterea nivelului de inteligență
emoțională la deținuți şi personalul penitenciar.
În această ordine de idei, putem afirma că personalul din
penitenciare care beneficiază de programe de training a
91
inteligenței emoționale, respectiv a competențelor emoționale,
poate să gestioneze mai uşor managementul situațiilor de criză
cu deținuții, fiind mai eficient în comunicarea adecvată şi
prevenirea evenimentelor negative din mediul penitenciar.

Bibliografie:
1) Chiva, R., & Alegre, J. (2008). Emotional Intelligence
and Job Satisfaction: The Role of Organizational
Learning Capability. Personnel Review, 37(6),
680-701.
2) Florian, G. (2006). Fenomenologie penitenciară.
Bucureşti: Editura Oscar Print.
3) Iliescu, D., Ilie, A., Ispas, D. & Ion, A. (2012).
Emotional Intelligence in Personnel Selection:
Applicant Reactions, Criterion, and Incremental
Validity. International Journal of Selection and
Assessment, 20(3), 347-358.
4) George, J. M. (2000). Emotions and Leadership: The
Role of Emotional Intelligence. Human Relations,
53(8), 1027-1055.
5) Hen, M. & Goroshit, M. (2011). Emotional
Competencies in the Education of Mental Health
Professionals. Social Work Education, 30(7),
811-829.
6) Lam, C.S. & O'Higgins, E.R. (2012). Enhancing
Employee Outcomes: The Interrelated Influences of
Managers' Emotional Intelligence and Leadership
Style. Leadership & Organization Development
Journal, 33(2), 149-174.
92
7) Mayer, J.D., Caruso, D.R. & Salovey, P. (2011).
Selectarea unui instrument de evaluare a inteligenţei
emoţionale – Scalele de aptitudini. In Bar-On,
R. & Parker J.D.A. (Eds.), Manual de inteligenţă
emoţională (pp. 315-336). Bucureşti: Editura Curtea
Veche Publishing.
8) Mărgineanu, N. (1973). Condiţia umană – aspectul ei
bio-psiho-social şi cultural. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică.
9) Mândrea, L.D.F. (2015). Inteligența emoțională la
deținuți și personalul penitenciar. Oradea: Editura
Universității din Oradea.
10) Roco, M. (2004). Creativitate și inteligență
emoțională. Iași: Polirom
11) Pishghadam, R., & Sahebjam, S. (2012). Personality
and Emotional Intelligence in Teacher Burnout. The
Spanish Journal of Psychology, 15(1), 227-236.
12) Slaski, M., & Cartwright, S. (2003). Emotional
Intelligence Training and its Implications for Stress,
Health and Performance. Stress and Health: Journal
of the International Society for the Investigation of
Stress, 19(4), 233-239.
13) Săucan, D.Ş., & Micle, M.I. (2011). Un subiect
neglijat în psihologia organizaţională: emoţia.
Revista de psihologie, vol. 57, nr. 3, p. 237-250.
14) Weng, H.-C., Hung, C.-M., Liu, Y.-T., Cheng, Y.-J.,
Yen, C.-Y., Chang, C.-C., & Huang, C.-K. (2011).
Associations Between Emotional Intelligence and
Doctor Burnout, Job Satisfaction and Patient
Satisfaction. Medical Education, 45(8), 835-84.

93
 IDENTIFICAREA INCIDENȚEI STRESULUI
ÎN RÂNDUL LUCRĂTORILOR DIN POLIȚIA
DE FRONTIERĂ ȘI A NEVOILOR
DE GESTIONARE A EMOŢIILOR NEGATIVE,
FURIEI ŞI STRESULUI LA LOCUL DE MUNCĂ

Mirela TURC*
Nicoleta BUGA**
Mariana CENEA***
Oana PRICOPI****

Rezumat:
Prezentul studiu exploratoriu face parte din proiectul intitulat „A
partenership for Change: reducing work related anger and violent
emotions”, finanţat prin Programul Erasmus+ al Comisiei
Europene, proiect la care Poliția de Frontieră Română este
partener. Prin intermediul lui s-a urmărit identificarea incidenței
stresului în rândul lucrătorilor Poliției de Frontieră și a nevoilor de
gestionare a emoţiilor negative, furiei şi stresului la locul de muncă,
făcând astfel posibilă trecerea la etapele următoare ale proiectului,
respectiv: realizarea unui manual, precum și a unui minighid pentru
gestionarea furiei, violenței și managementul stresului.

*
Psiholog, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră Române.
**
Psiholog, Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Giurgiu.
***
Psiholog,Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara.
****
Psiholog,Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași.
94
 I. INTRODUCERE

Se spune că oamenii „...culeg ceea ce seamănă”. Orice

trăire emoțională negativă, nesănătoasă, distructivă care persistă
în mintea noastră, poate deveni o trăsătură accentuată a structurii
noastre de personalitate și ne poate determina să recurgem la
comportamente cu riscuri psihosociale minore sau majore.
Tocmai de aceea, aceste emoții distructive nu pot fi neglijate în
niciun mediu de viață – intim, familial, profesional, social. Prin
urmare, este de preferat, mai ales pentru lucrătorii din domeniile
ce au ca obiect de activitate ordinea și siguranța națională, pentru
lucrătorii cu statut special dat de portul armei, pentru cei care
trebuie să intervină în activitatea de prevenire a infracționalității
criminale, a agresivității intrafamiliale, pentru cei care trebuie să
medieze conflicte și să prevină tentative de suicid, să înțeleagă și
să facă tot ce este posibil pentru a nu ajunge să fie ei înșiși
victime ale acestor trăiri emoționale distructive.
Aplicarea metodologiei de cercetare a urmărit
investigarea mai multor direcţii de studiu, care au încercat să
găsească răspunsuri la întrebări, precum:
 dacă la nivelul eşantionului investigat există surse de
stres asociate locului de muncă, ce variază ca frecvenţă şi
intensitate;
 dacă există diferenţe semnificative între sursele
stresogene, în funcţie de nivelul de stres resimţit;
 dacă există simptome specifice asociate stresului
profesional în rândul poliţiştilor de frontieră;
 dacă strategiile de coping utilizate de poliţiştii de
frontieră sunt predominant funcţionale, proactive, indiferent de
apartenenţa de gen, vârstă sau funcţia ocupată;
95
  dacă strategiile de disimulare a stresului vor fi
recunoscute ca modalităţi preferate de reacţie de către poliţiştii
de frontieră sau nu;
 dacă interesul pentru continuarea desfăşurării
programelor de psihoprofilaxie va fi în continuare unul crescut
din partea participanţilor la studiu.

II. METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1. Prezentarea eșantionului

Chestionarul de opinie privind managementul emoțiilor

negative, furiei și stresului la locul de muncă (prezentat în
Anexa1) a fost aplicat pe un eșantion de 386 polițiști de
frontieră. Eșantionul a fost pseudo-aleatoriu sau de conveniență,
grupat. Subgrupele sunt reprezentate de județele situate la
frontiera de stat, stabilindu-se un număr de 20 de reprezentanți
din fiecare județ. Respondenții au fost ales aleatoriu, pe criteriul
„disponibilității”, respectiv proximitate/prezență la activități.
Repartițiile pe criteriile de vârstă, vechime în muncă, sex
și funcție sunt următoarele:
Fig. 1 – Frecvența relativă – variabila vârstă

Vârsta
Între 18-25
3%
24% ani
46% Între 46-55
ani
27% Între 26-35
ani
Între 36-45
ani

96
 Fig. 2 – Frecvența relativă – variabila vechime în muncă

Vechime Până la 1 an

7% Între 1-5 ani

32% 10%
Între 5-10 ani
14%
Între 20-25 ani
19%
Între 10-15 ani
18% Între 15-20 ani

Fig. 3 – Frecvența relativă – variabila sex

Sex Masculin
Feminin
25% 75%

Fig. 4 – Frecvența relativă – variabila funcție

Funcție
24%

De conducere

76% De execuție

2.2. Termene

Chestionarul a fost aplicat în perioada 20.03.-30.04.2018,

iar analiza cantitativă și calitativă și interpretarea rezultatelor s-a
realizat în perioada 02-30.05.2018.
97
 2.3. Metode

Chestionarul de opinie utilizat a fost construit de

psihologii experți implicați în proiect, demersul urmărind
următoarele etape:
 focus-grup pentru stabilirea dimensiunilor de
investigat, cu participarea partenerilor externi, discuțiile pornind
de la scopul final, utilitatea instrumentului și continuând cu
modul de operaționalizare a variabilelor;
 construcția itemilor și formularea chestionarului
inițial de către experți;
 validitate de conținut, prin consultarea și acordul
experților parteneri, eliminarea și/sau reformularea unor itemi și
stabilirea formei finale a chestionarului.
Dimensiunile investigate, operaționalizate în itemii
chestionarului, sunt:
Item 1 – factori de stres la locul de muncă: frecvență și
intensitate;
Item 2 – manifestări ale stresului în ultimul an;
Item 3 – cum reacționează comportamental pentru
reducerea stării de stres resimțită;
Item 4 – Ascund starea de stres? Sub ce mască?
Item 5 – Ce probleme apar din cauza stresului?
Item 6 – Ce gândesc când lucrurile merg prost? Ce
strategii de coping cognitiv folosesc: ruminare,
autoculpabilizare, acceptare, reactivitate, refocalizare pozitivă,
de planificare?

98
 III. REZULTATE OBȚINUTE ȘI ANALIZA
DATELOR

Pentru a evidenția aspectele semnificative și diferențe

sau corelații între diversele variabile analizate am recurs la
următoarele analize statistice: frecvențe absolute și relative,
statistici descriptive pentru studierea distribuției scorurilor, teste
de comparație – testul T sau teste neparametrice Wilcoxon
pentru eșantioane perechi; testul Kruskal-Wallis (pentru mai
mult de două grupuri independente) și testul de corelație
U Mann-Whitney (pentru două grupuri independente) și
coeficientul de corelație Pearson pentru date perechi, mărimea
efectului pentru date neparametrice Cliff delta, analiză de
regresie lineară.
Statisticile descriptive relevă o asimetrie pronunțată a
rezultatelor, deplasate negativ, existând numeroase valori
reziduale pe fiecare item investigat, ceea ce denotă o
subestimare a factorilor supuși analizei.
Analiza comparativă a subeșantioanelor, după
variabilele sex, vârstă, vechime în muncă și funcție. Pentru
verificarea diferențelor între grupuri s-au utilizat teste de
comparație neparametrice, de comparare a ierarhiei rangurilor:
testul Mann-Whitney U pentru eșantioane independente, în
cazul variabilelor sex și funcție (bivariate) și testul Kruskall-
Wallis H pentru eșantioane independente, în cazul variabilelor
vârstă și vechime în muncă (variabile numerice, scala Likert în 5
puncte). În cazul diferențelor semnificativ statistice, s-a calculat
mărimea efectului, cu testul Cliff delta sau Gray and Kinnear,
pentru a vedea proporția de cazuri diferite.
99
 Nu se înregistrează numeroase diferențe semnificative,
răspunsurile la itemi au o oarecare omogenitate (răspuns
constant 1 la majoritatea itemilor). De aceea și mărimea
efectului are valori nesemnificative (< 0,40), diferențele
înregistrate fiind între puținele cazuri de raportări de problemă.
Puterea statistică este scăzută: pragul de semnificație al testelor
statistice este p<0.05, dar numărul subiecților care raportează
prezența factorilor investigați este scăzut (1-3%, frecvent sub
10%, nu depășește 16% din totalul eșantionului de 386 subiecți).
Ca urmare, există riscul erorilor de tip II, „fals negativ”, în
sensul că pot exista diferențe semnificative între grupuri, după
variabilele analizate, dar nu au fost surprinse prin acest studiu.
Din aceleași considerente, mărimea efectului este foarte
redusă, iar diferențele constatate nu pot fi atribuite variabilei
independente, ci doar au fost înregistrate în eșantion și cu
probabilitate de peste 95% vor fi regăsite în retestări pe același
eșantion. Formularea unor estimări este riscantă din punct de
vedere statistic. Se recomandă prudență în interpretarea
rezultatelor următoare, neextrapolarea lor la întreaga
populație a Poliției de Frontieră și neatribuirea cauzalității
variabilelor independente analizate.
Studiul a debutat prin a investiga dacă la nivelul
eşantionului de cercetare există sau nu surse de stres asociate
locului de muncă, ce variază ca frecvenţă şi intensitate; primul item
al chestionarului a urmărit astfel centralizarea factorilor/agenților
stresori de la locul de muncă (frecvența – fig. 5 și nivelul de stres
resimțit în plan individual – fig. 6) şi a relevat faptul că, în
percepția respondenților, la majoritatea factorilor/agenților stresori
prezentați, sunt predominante valorile sub medie, modulul fiind
100
1 („relaxat, stare pozitivă”) la 28 de itemi și 2 („fără stress – stare
neutră”) la 2 itemi, doar 3 itemi având modul 3 („stres scăzut”),
concluzionând că nu există surse majore de stres la locul de
muncă:

Fig. 5 – Frecvența relativă – variabila „Factori de stres – frecvență

de manifestare”

101
 Fig. 6 – Statistici descriptive (media, modul) – variabila
„Factori de stres”

Nivelul de stres resimțit din cauza unor factori

prezenți în mediul de muncă

Primii trei factori din ierarhie sunt dominanți atât ca

frecvență, cât și ca intensitate.
Analiza comparativă a valorilor obținute la frecvența
factorilor de stres și nivelul de stres resimțit evidențiază
diferențe semnificative statistic pe fiecare factor, cu excepția a
doi dintre ei: „recompense reduse/lipsa recompenselor”
(t de -0,985, la un prag de semnificație p=0,325), și „participarea
102
la ședințe/activități de evaluare” (t=-1,388, p=0,166). În aceste
ultime cazuri, intensitatea este proporțională cu frecvența
factorilor. Rezultatele sunt confirmate și de analiza rangurilor,
cu testul neparametric Wilcoxon; datele nu diferă semnificativ
pentru cei doi factori și diferă semnificativ în cazul celorlalți
(v. Anexa 2, fig. 2-3).
În toate cazurile, testul t remarcă o creștere a valorii medii a
nivelului de stres, față de frecvența apariției factorului stresant, cu
un prag diferențial p=0,000, ceea ce arată că cele două medii diferă
semnificativ în direcția arătată, frecvența factorilor stresori fiind
mai redusă decât intensitatea lor. Cele mai mari diferențe între
frecvență și intensitate relevă factorii cu potențial stresogen
crescut (v. Anexa 2, fig. 1-4), după cum urmează:
 Factori stresanți existenți la locul de muncă –
primii din ierarhie, atât ca frecvență, dar și ca intensitate:
 Munca de zi cu zi (frecvența – 37% uneori, 12%
deseori, 4% întotdeauna; Intensitate – 2,78 media, 3 modul,
deviația standard 1,10);
 Supraîncărcarea cu sarcini (frecvența – 34% uneori,
11% deseori, 4% întotdeauna; Intensitate – 2,84, media,
3 modul, deviația standard 1,10);
 Existența riscului de a greși: frecvența – 21% uneori,
5% deseori, 4% întotdeauna; Intensitate – 2,78 media, 3 modul,
deviația standard 1,05).
 Factori cu potențial stresogen ridicat – mai puțin
frecvenți, dar a căror prezență ar genera un stres de intensitate
ridicată:
 Un stil de conducere toxic (atitudine
critică/dezaprobare a șefilor, autoritate excesivă);

103
  Hărțuire morală/verbală/fizică din partea
colegilor/șefilor/beneficiarilor muncii mele;
 Climatul psihologic negativ de la locul de muncă;
 Primirea unei cereri incompatibile de la două sau mai
multe persoane.
În analiza prezenţei simptomelor asociate stresului,
prezente în ultimul an, a fost analizat itemul 2 al chestionarului.
Rezultatele au confirmat o robustețe psihologică a eșantionului
investigat, lipsa manifestărilor specifice stresului. Analiza de
corelație și regresie între factorii de stres prezenți la locul de
muncă (item 1) și simptome ale stresului (item 2) relevă legături
scăzute între cele două tipuri de variabile, indicii de corelație
fiind frecvent R<0.30, R^2<9%, (p=0.000). Modelele combinate
de factori cauzali nu duc spre identificarea unor corelații
semnificative. Analiza, într-un model de regresie liniară prin
selecție Backward, reliefează cel mai mare coeficient de
corelație prin cumularea tuturor celor 33 de factori stresori
prezentați (variabilă independentă) și Oboseală/epuizare
inexplicabilă, r=0592, R^2=0,35, p=0.000. Alți coeficienți de
corelație cu simptome ale stresului: modelul factorial integral
(33 factori) cu Dureri de cap/amețeli – r= 0,539 , R^2=0,290,
p=0.000, cu Puls accelerat, palpitații – r=0,579, R^2=0,336
la p=0,000.
Procedeele statistice utilizate nu au evidenţiat legături
semnificative dintre sursele de stres la locul de muncă şi
potenţiale simptome provocate de acestea, fapt ce denotă
prezenţa unor strategii de coping funcţionale în rândul
respondenţilor.

104
Fig. 7 – Frecvențe relative – simptome de stres resimțite în ultimul an

105
 Statisticile descriptive arată:
– media pe fiecare simptom este cuprinsă între 1,01
și 1,70;
– modul este 2 la „puls accelerat, palpitații” și modul 1 la
celelate simptome (1=niciodată, 2= rareori, de 2-3 ori
pe an);
– frecvențele procentuale cumulate pentru valorile 1, 2
și 3 (niciodată, rareori, uneori) sunt peste 98% pentru
fiecare simptom investigat.

La itemul 2, simptome ale stresului prezente în ultimul

an, apare diferență semnificativă (testul Kruskal Wallis pentru
eșantioane independente, mai mult de două grupuri,
Chi-square =15,74, la un prag de semnificație p=0,008, mărimea
efectului d=-0,28) la simptomul „oboseală/epuizare
inexplicabilă” după criteriul vechime. Analizând media
rank-urilor, se observă că simptomul este mai frecvent la cei cu
vechimea între 10-15 ani și la cei cu peste 20 ani de vechime, și
mai puțin frecvent la cei cu 1-5 ani vechime (v. Anexa 2, fig. 5).
Tot aici apar diferențe după criteriul vârstă, la simptomele
„Momente de panică și blocaj cognitiv, emoțional” (Chi^= 9,69,
p=0,021, d=-0,11) și „Sentimentul că ceilalți sunt mai buni, că
sunteți inferior celorlalți” (Chi^=10,74, p=0,013, d=-0,13).
În primul caz, mai vulnerabili sunt cei peste 46 ani și mai
robuști cei din categoria 18-25 ani. Al doilea simptom
este mai prezent la cei între 26-35 ani și mai puțin la 36-45 ani
(v. Anexa 2, fig. 6).

106
 Itemul 3 inventariază frecvența unor strategii
comportamentale utilizate în situații de stres. Se observă aceeași
polarizare negativă a rezultatelor pentru strategiile
comportamentale cu conotații negative (v. Anexa 2, fig. 11) și o
polarizare pozitivă a strategiilor de coping proactive, orientate
spre găsirea de soluții (v. Anexa 2, fig. 12). Multitudinea
programelor de psihoprofilaxie derulate în cadrul Poliţiei de
Frontieră Române, cât şi procesul de recrutare a poliţiştilor pot fi
posibile explicaţii ale acestui rezultat.
La itemul 3, descărcări comportamentale în situații
stresante, se observă (datele pot fi observate în Anexa 2,
fig. 7-10):
 cei cu funcție de conducere recurg mai des la „mersul
la casino” (test Mann_Whitney U pentru eșantioane
independente, două grupuri, Z=-2,33, p=0,019, d=-0,05), iar cei
cu funcție de execuție au utilizat mai des „lovirea unui obiect”
(Z=-2,02, p=0,04,d=-0,10);
 cei de genul masculin au avut tendința de a conduce
cu viteză (Z=-1,98, p=0,048,d=-0,09);
 ultimii angajați (sub 1 an vechime) au recurs mai mult
la sport (Chi^=10,14,p=0,03), cei între 5-10 ani au tergiversat
mai mult lucrurile (Chi^=9,76,p=0,04), între 10-15 ani s-au
descărcat pe obiecte (Chi^=15,51, p=0,04), iar cei peste 20 de
ani au fost obiectivi și proactivi (Chi^=15,74, p=0,003);
 tinerii, 18-25 ani, au recurs la distracții și hobby-uri în
mai mare măsură, iar cei între 36-45 ani în cea mai mică măsură
(Chi^=7,68, p=0,048).

107
 Fig. 8 – Frecvența relativă – „reacții comportamentale la stres”

Itemul 4 urmărește să identifice cele mai frecvente

moduri de disimulare a stresului utilizate la serviciu, prin
preferința exprimată față de „măști”.
108
 Rezultatele obținute sunt sincrone cu cele de la itemii
anteriori, fiind puternic polarizate negativ; nu sunt identificați
stresori, reacţii vegetative provocate de aceştia sau modalităţi de
disimulare preferate de participanţii la studiu. În absenţa
evidenţierii stresului profesional, formele de disimulare ale
acestuia sunt, de asemenea, absente.
Fig. 9 – Frecvența relativă – „Măști” de disimulare a stresului

Frecvența utilizării unor ”măști” pentru

a ascunde starea de tensiune
Ierarhia
Niciodată descendentă în
Rareori Uneori
funcție de cele
mai frecvent
“Masca” profesionistului … 46% 32% 13% utilizate măști,
relevă preferința
“Masca” empatică 51% 31% 11%
pentru cele ce
“Masca” indiferenței 43% 38% 14% lasă impresia de
“Masca” liderului, a șefului 62% 25% 8% stăpânire a
situației, urmate
“Masca” ironiei, a… 55% 31% 10%
de „măști”
“Masca” ingrijorării 57% 33% 8% cinice sau de
“Masca” supusului, … 69% 25% 5% victimizare și
respingerea
“Masca” deținătorului … 76% 18%4%
celor
“Masca” filosofului înțelept 63% 28% 7% „conflictuale”.
“Masca” recalcitrantului 87% 10%
2% Se confirmă din
73% 22% 4%
nou tendințele
“Masca” atotcunoscătorului
raționale ale
“Masca” aroganței 72% 23% 4% respondenților.
“Masca” refractarului 81% 17%2%

Itemul 5 este dihotomic și chestionează despre apariția

unor probleme pe fond de stres, în ultimul an. Sunt raportate un
număr izolat de probleme consecutive stresului.

109
Fig. 10 – Frecvența relativă – „Existența unor probleme generate de
stres, în ultimul an”

 La itemul 5, probleme întâmpinate în ultimul an,

apar raportate diferit – media mică înseamnă probleme
întâmpinate, deoarece este cotare inversă, 1=Da și 2=Nu
(v. Anexa 2, fig. 13-16):
 Femeile au întâmpinat mai mult probleme de adaptare
(Z=-2,051, p=0,04,d=-0,04);
 Respondenții între 18-25 ani au avut concedii
medicale repetate (Chi=11,40,p=0,01);
 Morbiditate mai crescută la cei cu vechime între
5-10 ani și mai scăzută la cei mai noi și cei mai vechi angajați
(Chi=11,33, p=0,045).
Faptul că cei sub 1 an vechime au avut concedii medicale
repetate, iar cei mai tineri (18-25 ani) au morbiditatea cea
110
mai scăzută, poate părea contradictoriu la prima vedere,
dar nu există corelație între vechimea în muncă sub 1 an și
vârstă (v. Anexa 2, fig. 16).
Itemul 6 surprinde strategiile de coping abordate în
situații nefavorabile/eșec și ierarhia rezultată confirmă buna
gestionare a problemelor de către respondenții la sondaj (modul
0=deloc pentru strategiile nelucrative și modul 3=moderat
pentru strategiile din topul ierarhiei), cu medii între 0,170
și 2,79.
Fig. 11 – Frecvența relativă – „Frecvenţe pe itemi
ale strategiilor de coping abordate”

111
 Fig. 12 – Frecvența relativă – „Ierarhia descendentă
a strategiilor de coping abordate”
Când lucrurile merg prost pentru mine...

Deloc Puțin Moderat Mult Extrem de mult

Mă centrez pe soluții la problema care mă frământă 7% 45% 26%

5%11%
Simt nevoia de a face ceva pentru ca lucrurile să se … 41% 20%
Mă iert cu ușurință 12% 14% 32% 17%
Mă centrez pe alte lucruri 13% 11% 34% 15%
Mă autosugestionez, spunându-mi că totul va fi bine 12% 16% 33% 15%
Mă accept așa cum sunt, accept critica 11% 13% 33% 14%
Consider că mie îmi aparține responsabilitatea … 24% 23% 18% 8%
Trebuie să învăț să trăiesc cu aceasta 34% 24% 13% 5%
Îmi exprim deschis furia 39% 32% 8%
Mă critic și mă învinovățesc 53% 36%
Mă simt neputincios/oasă 73% 23%
Simt dezamăgire faţă de propria persoană 63% 26%
Gândirea mea negativă mă domină 81% 17%
Neputința mea mă înfurie atât de mult încât vreau … 88% 9%
Mă îngrijorez excesiv pentru situația în care mă aflu 64% 28%

Rezultatele testelor de comparaţie relevă

următoarele:
 După variabila vârstă:
 cei mai tineri (18-25 ani) se simt neputincioși în caz
de eșec (Chi=9,96,p=0,01), iar pentru a reduce sau ca urmare a
stresului, recurg mai frecvent la hobby-uri, dar și la concedii
medicale repetate (v. Anexa 2, fig. 18, 10, 14);
 Cei cu vârsta între 26-35 ani – resimt mai des
sentimente de nonvaloare, de inferioritate (v. Anexa 2, fig. 6);

112
  Cei peste 46 ani au manifestat mai frecvent momente
de panică, blocaj cognitiv sau emoțional (v. Anexa 2, fig. 6).
 După variabila vechime (v. Anexa 2, fig. 9, 15):
 Sub 1 an: au morbiditate scăzută și recurg frecvent la
sport, ca metodă de destresare;
 Între 5-10 ani: declară cea mai mare rată de
îmbolnăviri și tergiversează realizarea sarcinilor de lucru;
 Între 10-15 ani – este grupa cea mai afectată de stres,
raportând simptome și comportamente disfuncționale consecutiv
stresului: oboseală, epuizare și comportamente agresive: lovirea
obiectelor, consumul de alcool;
 Între 15-20 ani: privesc obiectiv situația și caută
soluții la probleme;
 După variabila funcție – defularea se realizează
neproductiv (v. Anexa 2, fig. 7):
 Cei cu funcție de comandă merg la cazinou mai
frecvent;
 Cei cu funcție de execuție se descarcă lovind obiecte;
 După variabila sex (v. Anexa 2, fig. 13, 17):
 Femeile – au probleme de adaptare la locul de muncă
în situațiile stresante; femeile se critică și se învinovățesc în mai
mică măsură (Z=-2,18, p=0,02,d=-0,13),
 Bărbații – se critică și se învinovățesc mai frecvent și
conduc cu viteză crescută autovehiculele în situații tensionate.
Itemul 7 chestionează despre utilitatea/necesitatea unei
pregătiri a personalului privind managementul emoțiilor
negative, al tensiunilor, furiei și stresului la locul de muncă și
solicită argumentarea răspunsului.

113
 Fig. 13 – Frecvența relativă – „Utilitate/necesitate
program de pregătire”
Ar fi utilă/necesară o pregătire a personalului privind
managementul emoțiilor negative, al tensiunilor,
furiei, stresului la locul de muncă?
DA
23%
NU
65% Nu știu
12%

Deși nivelul de stres resimțit de respondenți este foarte redus şi

au strategii bune de coping, simt nevoia unei pregătiri privind
managementul stresului.

Itemul 7 a încercat să urmărească utilitatea percepută de

personalul respondent a programelor de management al
stresului; deși nu sunt diferențe semnificativ statistic, se observă
că interesul pentru un astfel de program scade odată cu vârsta.
Este interesant de observat cum exprimarea unei opinii
favorabile desfăşurării programelor de psihoprofilaxie de către
cei tineri corelează cu abordarea unor strategii de coping
predominant funcţionale (practicarea unui hobby, de exemplu),
faţă de cei peste 46 de ani care nu cred atât de mult în utilitatea
acestor programe, dar care, în gestionarea situaţiilor stresante, au
experimentat momente de panică, blocaj cognitiv sau emoțional.
O posibilă explicaţie este oferită de faptul că tinerii sunt
mai obişnuiţi cu accesarea serviciilor psihologice şi au o
încredere sporită în măsurile de asistenţă psihologică
profilactică; în consecinţă, abilităţile lor de gestionare a
situaţiilor problematice sunt mai dezvoltate în comparaţie cu
cele ale persoanelor de peste 46 de ani (v. Anexa 2).
114
 Răspunsurile libere ale respondenților, referitoare la
utilitatea parcurgerii unui program de psihoprofilaxie privind
gestionarea emoțiilor negative, al tensiunilor, furiei, stresului la
locul de muncă pot fi grupate în următoarele unități de context:
a) Orientări pozitive (65,25%) ale respondenților
care susțin necesitatea parcurgerii programului de
psihoprofilaxie, cele mai semnificative argumente putând fi
sintetizate în următoarele categorii, în funcţie de scop:
 Dezvoltare și optimizare personal;
 Îmbunătățirea comunicării interpersonale și
organizaționale;
 Creșterea toleranței la frustrare și a nivelului de
autocontrol;
 Creșterea încrederii în forțele proprii și în colectivul
de lucru;
 Optimizarea climatului de muncă;
 Reducerea/diminuarea riscului de apariție și
manifestare a conflictelor;
 Eficientizarea activităților profesionale și creșterea
randamentului în muncă;
 Prevenirea unor eventuale comportamente
profesionale cu risc.
 Dezvoltare și optimizare personală, cu beneficii atât
în plan profesional, cât și în plan personal:
 „Gestionarea eficientă a emoțiilor aduce mult
echilibru în viața oamenilor, personală și profesională”;
 „Pentru o mai bună cunoaştere de sine şi o activitate
profesională mai eficientă”;
 „Stăpânirea emoțiilor negative ne-ar ajuta atât în
activitatea profesională, cât și în viața de zi cu zi”;

115
  „Modul în care se desfășoară activitățile în timpul
serviciului influențează, în mod direct, comportamentul în
familie și societate”;
 „Printr-o astfel de pregătire, cunoscându-ne mai bine
pe noi am evita anumite eșecuri/dezamăgiri deoarece ne-am ști
exact potențialul”;
 „Pentru cunoașterea mai bună a propriei persoane,
pentru înțelegerea mai bună a celor din jur, îmbunătățirea
relațiilor cu ceilalți colegi, pentru a putea construi și întreține
relații sănătoase”;
 „De multe ori mergem acasă cu încărcătura
emoțională de la locul de muncă, încărcătură ce nu e
întotdeauna una pozitivă și odată ajunși în familie transmitem
fără intenție directă acea tensiune, stare. Dacă ar exista o oră
pe săptămână de astfel de pregătire, cred că am avea ocazia să
învățăm să fim altfel sau să manageriem emoțiile de orice fel”;
 „Da, deoarece modul în care se desfășoară
activitățile în timpul serviciului influențează, în mod direct,
comportamentul în familie și societate”.
 Îmbunătățirea comunicării interpersonale și
organizaționale:
 „Ar ajuta în sensul că s-ar crea o comunicare mai
bună din partea celor implicați (șefi-subalterni). Nu toată lumea
reușește să-și gestioneze emoțiile corespunzător și din cauză că
oamenii nu au cunoștințele necesare pentru acest lucru”;
 „Ar fi un program de formare profesională util atât
personalului cu funcţii de conducere, cât şi de execuţie pentru
îmbunătăţirea interrelaţionării cu colegii de muncă, de echipă”;
 „Consider că ar fi binevenită o astfel de pregătire
întrucât emoţiile negative şi în cele din urmă gestionarea lor, în

116
mod individual, este foarte importantă în organizaţie. Pentru
unele persoane stresul emoţional poate modifica
comportamentul profesional şi individual. Este foarte important
să cunoşti mecanismele de gestionare şi folosire a emoţiilor
care fac parte din existenţa şi sufletul persoanei alături de
sentimente şi dorinţe”;
 „Personalul se confruntă cu situații stresante și
trebuie să cunoască strategii adecvate de coping”;
 „Pentru cunoașterea mai bună a propriei persoane,
pentru înțelegerea mai bună a celor din jur, îmbunătățirea
relațiilor cu ceilalți colegi, pentru a putea construi și întreține
relații sănătoase”.
 Creșterea toleranței la frustare și a nivelului de
autocontrol:
 „Într-un loc de muncă dominat de sexul masculin ar
trebui să fim toți conștienți și raționali. Merită să învățăm să ne
controlăm emoțiile și să ne tolerăm unii pe alții, indiferent de
sex și vârstă, atâta timp cât ne considerăm oameni educaţi”;
 „Pentru a fi mai înțelegători unii cu alții”;
 „Personalul ar putea să conștientizeze trăirile
proprii, modalități de a crește nivelul de autocontrol al
gândurilor, emoțiilor. Ar ști cum să gestioneze situațiile
generatoare de stres”.
 Creșterea încrederii în forțele proprii și în
colectivul de lucru:
 „Pentru eliminarea într-o măsură cât mai mare a
stresului de la locul de muncă și pentru a veni la muncă de
plăcere; ar fi util controlul emoțiilor negative apărute în viața
de zi cu zi”;

117
  „În felul acesta și alți colegi care gândesc și
acționează diferit sau impulsiv ar putea să fie în armonie totală
cu restul echipei”;
 „S-ar crea un mediu mai plăcut în colectivitate. Ar
putea ajuta la acceptarea diferențelor între oameni”;
 „Ar fi un colectiv mai unit și mai eficient, conducând
la performanță”;
 „Astfel am găsi cu toţii (şefi şi subalterni) calea de
mijloc şi soluţii la toate problemele. Aşa am ajunge ca «o mână
de oameni» să devenim «un întreg» şi instituţia unde lucrăm să
devină o elită”.
 Optimizarea climatului de muncă:
 „Climatul organizațional e foarte important. Stresul e
boala secolului XXI, iar o pregătire pentru a face față unor
asemenea situații ar fi bună”;
 „Este necesar pentru realizarea unui climat
psihosocial bun în colectiv”;
 „Abilitatea de a gestiona emoțiile negative, stresul ar
fi utilă atât celor care se confruntă cu acestea, cât și pentru
menținerea unui climat psihologic relaxat și profesional la locul
de muncă”;
 „Pentru un mediu de lucru cât mai sănătos”;
 „Cunoașterea factorilor de stres, înțelegerea modului
de apariție a acestora, cunoașterea stărilor emoționale
negative, a modulului de gestionare a acestora, ar duce la
echilibru și eficiență în munca managerială”;
 „O pregătire a personalului în ceea ce privește
managementul emoțiilor negative, a stresului la locul de muncă,
ar putea crește eficiența personalului, ar fi evitate anumite
conflicte și comportamente inadecvate”.
118
  Reducerea/diminuarea riscului de apariție și
manifestare a conflictelor:
 „Este necesară o astfel de pregătire, mai ales pentru
funcțiile de conducere, pentru a preveni conflictele interpersonale
și repercusiunile lor asupra colectivului, asupra calității muncii
și asupra modului de îndeplinire a obiectivelor structurii”;
 „Pentru a evita conflictele interpersonale la locul de
muncă”;
 „Atunci când ne recunoaștem emoțiile și cauzele lor,
putem să ne controlăm mai eficient reacțiile, astfel încât să nu
provocăm/agravăm conflictele de la locul de muncă, atât în
ceea ce privește relațiile cu colegii, cât și în relațiile cu cetățenii
(care se reflectă în încrederea pe care aceștia o au în instituția
pe care o reprezentăm)”;
 „Lipsa pregătirii și a experienței privind gestionarea
emoțiilor poate duce, de cele mai multe ori, la amplificarea
imaginară a emoțiilor negative, deși nu este cazul. O astfel de
pregătire ar fi foarte utilă atât pentru personal, cât și pentru
oamenii cu care interacționăm la locul de muncă. Anumite
situații s-ar rezolva fără a mai ajunge la un conflict”.
 Eficientizarea activităților profesionale și creșterea
randamentului în muncă:
 „Este utilă o astfel de pregătire pentru limitarea
eşecurilor în activitate și creşterea performanţelor personalului”;
 „Un angajat relaxat este mult mai eficient”;
 „Consider că ar fi o necesitate pentru o bună și
eficientă activitate în raport cu cerințele, nevoile, așteptările
societății și starea de frustrare accentuată a unei mari părți a
populației (cetățeni români) construită pe percepții, pe o stare
generalizată negativistă. Cred cu tărie că transmiterea unei stări

119
de echilibru, de echidistanță între mine și cetățenii români se poate
realiza prin cunoașterea și conștientizarea emoțiilor negative în
raport cu starea persoanelor cu care intrăm în contact”;
 „Ar fi utilă întrucât randamentul angajaților ar
crește. Starea personală influențează foarte mult activitatea
profesională”;
 „Un bun control al emotivității duce în mod sigur la
rezultate mai bune în muncă”;
 „Învățarea unor tehnici de la specialiști ar îmbunătăți
foarte mult relațiile interpersonale și, automat, randamentul
muncii”;
 „Într-un mediu profesional atât de complex, în care
diversitatea provocărilor ridicate de situația operativă se
suprapune peste un management orientat strict către rezultate,
managementul emoțiilor negative ale polițistului se impune cu
necesitate”;
 „Abilitatea de a face față situațiilor stresante nu
poate să aibă decât efecte benefice asupra randamentului
profesional și al sănătății fiecăruia”.
 Prevenirea unor eventuale comportamente
profesionale cu risc:
 „Consilierea personalului cu privire la gestionarea
emoțiilor negative și a stresului la locul de muncă poate
preîntâmpina comportamente deviante și ajută la identificarea
reală a cauzelor generatoare de stres”;
 „Este utilă deoarece ne desfășurăm activitatea
într-un mediu stresant și se poate ca cineva să clacheze”;
 „Este utilă această pregătire pentru a preveni
evenimentele negative”;
 „Pentru a «modela» pe cei care au «probleme»;
120
  „Printr-o astfel de pregătire, cei cu astfel de
probleme vor putea să se controleze mai bine, să se adapteze la
nevoile locului de muncă, să se creeze un climat favorabil
pentru toți și să evite unele boli”;
 „Deseori îi cunoaștem pe alții mai bine ca pe noi.
Managementul emoțiilor presupune exerciții de autocunoaștere,
iar autocunoașterea duce la prevenirea unor potențiale
probleme și la dezvoltarea capacității de a acționa corect în
diverse situații”;
 „Stresul are o influență mare asupra oamenilor, fie
că sunt factori din mediul familial, fie din sfera locului de
muncă, dar trebuie găsite soluții pentru toate aceste probleme
care converg pentru a găsi un echilibru în ceea ce facem.
Răsfrângerea situației tensionate, acumulată din cauza
stresului, asupra altor factori poate genera probleme mari!”.
b) Orientări negative (11,41%) ale respondenților
care nu susțin necesitatea/utilitatea parcurgerii programului
de psihoprofilaxie, cele mai semnificative argumente invocate
putând fi grupate în următoarele categorii:
 Inexistența factorilor cu potențial stresor în mediul
de muncă:
 „Totul e sub control, în parametri normali”;
 „Nu am observat aspecte negative majore în
comportamentul colegilor”;
 „Nivelul stresului la locul de muncă nu mi se pare
exagerat”;
 „Nu cred că mediul de muncă presupune un nivel
ridicat de emoţii negative/tensiuni”;
 „Nu am întâlnit colegi furioși, stresați sau care să fi
avut emoții negative la serviciu”.

121
  Identificarea altor modalități de reducere a
emoțiilor negative, furiei și stresului:
 „Un stil de viaţă sănătos, echilibrat, suficienţă pe
plan familial, social, emoţional, fac inutilă orice pregătire în
acest sens”;
 „Consider că stresul poate fi combătut prin relaxare,
mișcare în aer liber, această pregătire fiind un stres în plus
pentru cei tensionați”.
 Inutilitatea gestionării emoțiilor negative, acestea
având rolul de a oferi feedback managerilor:
 „Dacă toți angajații și-ar manageria emoțiile,
tensiunea, furia etc., șefii nu ar putea identifica problemele pe
care le generează modul lor de a conduce structura”;
 „În primul rând e necesară o pregătire a factorilor de
decizie în vederea scăderii presiunii puse asupra personalului
subordonat și conștientizarea asupra efectelor pe termen lung
produse de această presiune. Abia în al 2-lea rând e necesară
pregătirea personalului privind managementul emoțiilor
negative”;
 „Emoțiile sunt trăiri și de cele mai multe ori acestea
nu pot fi învățate, ele sunt instantanee, se nasc pe moment, nu
pot fi prevenite, depind de capacitatea intelectuală a
managerului în a le controla și exterioriza”.
 Responsabilizare individuală, fără implicarea
organizației:
 „Consider că această pregătire este responsabilitatea
fiecăruia fiind absolut necesară în contextul muncii de polițist”;
 „Face parte din fișa postului de polițist, controlul
emoțiilor, al stresului sunt inerente”.

122
 c) Orientări neutre (23,43%) ale respondenților care
nu exprimă o opinie clară referitoare la utilitatea sau inutilitatea
parcurgerii de către polițiștii de frontieră a unui program de
psihoprofilaxie, printre puținele argumente invocate
regăsindu-se acelea că neresimțind un nivel de stres ridicat, nu
au conștientizat necesitatea unei pregătiri care să vizeze
învățarea unor modalități de reducere a emoțiilor negative, furiei
și stresului de la locul de muncă.

IV. CONCLUZII

Concluzia generală care se desprinde este aceea că

respondenții nu percep surse majore de stres la locul lor de
muncă, manifestările specifice stresului sunt ocazionale,
izolate și de intensitate scăzută, aceştia deţinând strategii de
coping proactive, eficiente.
Concluziile studiului pot fi explicate prin aplicarea
metodologiei de cercetare pe un eşantion selecţionat anterior din
prisma robusteţei psihologice (accesul în profesia de poliţist este
condiţionată de obţinerea avizului psihologic), iar evaluarea
surprinde utilizarea strategiilor preferate de coping ale
subiecţilor, cei puternic disfuncţionali fiind eliminaţi pe
parcursul perioadei de recrutare în M.A.I. Mai mult, programele
de psihoprofilaxie, temele de pregătire psihologică şi exerciţiile
aplicative în domeniul gestionării situaţiilor stresante par a-şi fi
atins scopul: participanţii la studiu se află în posesia
instrumentelor necesare pentru a face faţă cu succes dificultăţilor
cu care se confruntă.
Rezultatele studiului nu confirmă existenţa unor
surse majore de stres la locul de muncă. Ei percep/resimt
sursele de stres de la locul de muncă doar la un nivel
123
scăzut, reușesc să gestioneze eficient emoțiile negative,
tensiunea resimțită – ceea ce ar putea fi interpretat prin faptul că
au suficientă flexibilitate psihică de a se modela la cerințele
profesionale, indiferent dacă acestea le aduc sau nu
satisfacții/beneficii, că dispun de capacitatea de a se adapta la
diferite contexte situaționale provocatoare.
O primă analiză posibilă a rezultatelor obținute ar putea
subsuma următoarele argumente: în activitatea specifică
polițienească multe activități sunt procedurate, algoritmizate
explicit, ceea ce presupune din partea lucrătorilor parcurgerea
unor demersuri clare, lipsite de ambiguitate, respectarea
întocmai a unor etape procedurale, lucrătorii având siguranța
lucrului bine făcut tocmai prin respectarea reglementărilor
legale.
Activitățile profesionale presupun, de multe ori, un
anumit grad de rutină, șablonizare, iar solicitările profesionale
nu implică întotdeauna limite presante de timp sau riscuri
majore. Pe de altă parte responsabilitatea implicită exercitării
actului profesional sau eventualele erori comise în munca de zi
cu zi nu incumbă repercusiuni grave: rezultatul muncii nu este
încărcat de riscuri majore (de exemplu, pierderea de vieți
omenești, agresiuni cu violență etc.). Acest lucru poate conduce
la crearea și menținerea unui anumit sentiment de confort,
dezinvoltură și siguranță profesională, minimizând starea de
tensiune psihică și stres profesional resimțit. Apreciem că la
această stare de bine a lucrătorilor o contribuție importantă au
avut-o și psihologii de unitate, care, de-a lungul timpului, au
proiectat și derulat ample campanii de pregătire și
psihoprofilaxie a stresului și de prevenire a îmbolnăvirilor
datorate stresului.
124
 Concluzii specifice:
 Sunt de reținut factorii stresanți existenți la locul
muncă – primii din ierarhie, atât ca frecvență, dar și ca
intensitate: Munca de zi cu zi, Supraîncărcarea cu sarcini,
Existența riscului de a greși, precum și factori cu potențial
stresogen ridicat – mai puțin frecvenți, dar a căror prezență
ar genera un stres de intensitate ridicată: Un stil de conducere
toxic (atitudine critică/dezaprobare a șefilor, autoritate
excesivă), Hărțuire morală/verbală/fizică din partea
colegilor/șefilor/beneficiarilor muncii mele, Climatul psihologic
negativ de la locul de muncă, Primirea unei cereri
incompatibile de la două sau mai multe persoane.
Aceste surse de tensiune/insatisfacție sunt „ținte” directe
ale motivației muncii și necesită intervenții specializate din
partea managementului muncii și al resurselor umane pentru a
preveni efectele negative, în special diminuarea performanței
profesionale.
 Se constată o robustețe psihologică a eșantionului
investigat, lipsa manifestărilor specifice stresului. Simptomele
de somatizare ale stresului prezente sunt raportate de maxim 3%
din respondenți, cu o frecvență scăzută de manifestare: de câteva
ori pe an, doar izolat (~1% din respondenți) specificând
manifestări săptămânale sau zilnice. Cel mai frecvent raportate
simptome de stres sunt: oboseala, neîncrederea în oameni,
durerile de cap și puls accelerat, palpitații.
 Strategiile comportamentale utilizate în situații de
stres sunt eficiente (centrarea pe soluții și gestionarea emoțiilor
negative), frecvențele cele mai mari au fost obținute la
următoarele strategii de coping: „Să priviți situația obiectiv și să
căutați cele mai bune soluții”; „Să rezolvați problemele în

125
ordinea importanței și urgenței lor”, „Să gândiți pozitiv/să vă
controlați emoțiile, furia, starea de tensiune”;
 „Măștile” de disimulare a stresului sunt foarte rar
folosite (nu există stres, nu există disimulare), iar cele din topul
preferințelor lasă impresia de stăpânire a situației, urmate de
„măști” cinice sau de victimizare și sunt respinse cele
„conflictuale”.
 Strategiile de coping abordate în situații
nefavorabile/eșec și ierarhia rezultată confirmă buna gestionare
a problemelor de către respondenți. Dominante sunt
refocalizarea pe planificare, refocalizare pozitivă, punerea în
perspectivă, urmate de acceptare, și response – ruminarea,
catastrofarea.
 Respondenții resimt nevoia unui program de
psihoprofilaxie privind managementul emoțiilor negative, al
tensiunilor, furiei, stresului la locul de muncă (doar 12%
neagă necesitatea unui astfel de program). Este un fel de
recunoaștere că menținerea echilibrului psihic, gestionarea
stresului cotidian sunt consumatoare de resurse și consideră util
ajutorul de specialitate pentru păstrarea statu-quo-ului;
 Contextul de muncă, instituțional, este posibil să fi
biasat rezultatele. Analiza comparativă pe grupuri după
variabilele independente (vârstă, vechime în muncă, sex,
funcție) reușește să surprindă anumite vulnerabilități: se
observă cronologic cum apar și evoluează manifestări ale
stresului: la început pozează mai frecvent în profesioniști,
atotcunoscători, dar se simt și devalorizați, neputincioși, apoi
apar probleme de sănătate, somatizează, după care se instalează
agresivitatea compensatorie, culminând cu înțelepciunea vârstei,
dar marcată și ea de momente de blocaj. Iar această evoluție în
raport cu vârsta este invers proporțională cu nevoia resimțită
126
pentru programe de management al stresului, tensiunilor,
deoarece odată cu maturitatea și adaptarea la mediul
organizațional, recunoașterea existenței stresului ar fi sinonimă
cu slăbiciune, uzură, ineficiență.
Considerăm că studiul surprinde nevoia unei pregătiri a
personalului privind gestionarea emoțiilor negative, a
tensiunilor, furiei, stresului de la locul de muncă, utilitatea unui
astfel de program fiind prezentată chiar de respondenți, cu
referire la următoarele aspecte:
 Dezvoltare și optimizare personală;
 Îmbunătățirea comunicării interpersonale și
organizaționale;
 Creșterea toleranței la frustrare și a nivelului de
autocontrol;
 Creșterea încrederii în forțele proprii și în colectivul
de lucru;
 Optimizarea climatului de muncă;
 Reducerea/diminuarea riscului de apariție și
manifestare a conflictelor;
 Eficientizarea activităților profesionale și creșterea
randamentului în muncă;
 Prevenirea unor eventuale comportamente
profesionale cu risc.

127
 SISTEMUL DE ANALIZĂ ŞI CLASIFICARE
A FACTORULUI UMAN ÎN AVIAŢIE

Clara Maria NEACŞU*

Mihaela CHIVU**

Rezumat:
Problema siguranţei zborului este în legătură strictă cu factorul
uman. Accidentele apar mai ales în urma exploatării greşite a unui
echipament. Inspiraţi de modelul profesorului James Reason, Scott
Shapel şi Douglas Wiegeman au dezvoltat sistemul ,,The Human
Factors Analysis and Classification System”(HFACS), cu ajutorul
căruia evenimentele de aviaţie pot fi studiate abordând patru
domenii ale factorului uman:
 Acte periculoase ale membrilor echipajului;
 Pre-condiţii (Condiţii latente) pentru manifestarea actelor
periculoase;
 Supervizare incorectă;
 Influenţa organizaţiei.
Modelul HFACS prezentat a fost dezvoltat de US Navy şi a fost
adoptat în ultima perioadă de către Franţa şi Canada, precum şi de
majoritatea celorlalte Forţe Aeriene din NATO.

Termenul „factor uman” este un termen general care

acoperă totalitatea consideraţiilor bio-medicale și psihosociale
care se aplică la activitatea omului într-un sistem.
*
Psiholog, Unitatea Militară 01838 Boboc.
**
Psiholog, I.G.P.R.
128
 Lucrarea de faţă se înscrie în rândul studiilor şi
cercetărilor iniţiate pentru a defini, evalua şi circumscrie
conceptul de „cultură organizaţională a siguranţei zborului”, mai
ales în acele domenii ce presupun activităţi cu grad mare de
risc, în care erorile duc la consecinţe catastrofale, aşa cum este
aviaţia. Conceptul derivă din analiza erorilor organizaţionale, a
deficienţelor tehnice raportate la performanţele unui sistem
om-maşină, precum şi din limitările umane.
Odată cu dezvoltarea aviaţiei şi apariţia unei mari
varietăţi de aeronave, a crescut şi numărul evenimentelor de
zbor (premise, incidente, accidente, chiar catastrofe). S-a impus
astfel nevoia de perfecţionare a aparatelor de zbor, a
caracteristicilor ce nu permiteau piloţilor anumite evoluţii,
urmărindu-se diminuarea numărului de accidente cauzate de
defecţiunile tehnice.
Deşi progresele realizate în acest domeniu sunt
remarcabile, încă se mai produc evenimente de zbor. S-a ridicat
o nouă problemă, în strânsă relaţie cu siguranţa zborului: cea a
factorului uman, omniprezent începând cu etapa în care este
proiectată aeronava.
Studiile de până acum nu au făcut decât să demonstreze
că fiabilitatea factorului uman poate fi tratată doar în termeni
probabilistici, şi că niciun om, cu atât mai puţin piloţii
ce lucrează în condiţii de înaltă solicitare, nu este liber de
eroare.
Consecinţele unei erori în domeniul aeronautic sunt de o
amploare deosebită, mergând până la riscul vital. Au fost
imaginate astfel sistemele de catapultare, ca ultimă şansă de
129
salvare în situaţii-limită. Un operator uman îşi îndeplineşte
sarcinile secvenţial. Asta înseamnă că citeşte instrumentele,
interpretează indicaţiile, pregăteşte strategii şi tactici, stabileşte
controlul, succesiv şi nu în paralel, conform unei păreri
generale. De fapt, informaţia intră în creierul operatorului,
este interpretată şi apoi livrată pe un singur canal. În
consecinţă, funcţionarea operatorului este numită „operare pe
canal unic”.
Pentru a progresa în domeniul siguranţei zborului,
fiecare accident sau incident (oricât de neînsemnat ar fi!) trebuie
considerat o deficienţă a sistemului aviatic respectiv şi nu doar o
greşeală a uneia sau a mai multor persoane.
Modelul propus de Reason, Scott A. Shappell şi Douglas
A. Wiegmann deplasează deci obiectivul anchetei de pe umerii
pilotului, pe sistem, demonstrând că în spatele fiecărui zbor se
află o serie de instanţe intercondiţionate. Erorile „latente”,
comise în amonte creează mediul propice pentru apariţia şi
dezvoltarea premiselor accidentului/incidentului. Erorile active
(comise de piloţi sau de personalul de asigurare a zborului) sunt
generatoare de eveniment de aviaţie doar atunci când apărările
(reglementări, proceduri instituţionalizate, echipamente tehnice)
sunt depăşite/nu există/nu sunt potrivite.
Foarte important este şi faptul că într-o organizaţie
aeronautică condiţiile latente (invizibile):
 îşi au originea în decizii greşit direcţionate (atingerea
unor obiective de nivel superior în condiţii improprii);
 cel mai probabil sunt generate de acei oameni aflaţi la
distanţă în timp şi spaţiu de „linia întâi”.

130
 ACCIDENT

APĂRĂRI Lipsa coordonării între membrii

INADECVATE echipajului
Briefing superficial şi ineficient
Mijloace precare de salvare (intervenţie
în caz de accident, incendiu)

ACTE RISCANTE Briefing inadecvat

Erori la citirea indicaţiilor aparatelor de
bord
Proceduri de aterizare
necorespunzătoare

PRECONDIŢII – Facilităţi aeroportuare reduse

precursori Lipsa familiarizării echipajului cu
psihologici ai ruta/ aerodromul respectiv
actelor riscante Lipsa informaţiilor despre situaţia
meteorologică
Orarul de zbor

ORGANIZAŢIE – Deficienţe ale programului de pregătire

deficienţe de Corelare scăzută între instrucţiunile de
management la sol şi operaţiunile executate în zbor
Coordonare deficitară între membrii
echipajului

DECIDENŢI – Alegerea unui anumit tip de aeronavă

Decizii greşite Certificarea aerodromurilor
131
 O bună cunoaştere a principalelor solicitări şi condiţii
psihologice ale activităţii de zbor, prin luarea unor măsuri
referitoare la realizarea şi menţinerea bunei funcţionări psihice,
duce la îndeplinirea activităţii în deplină siguranţă.
Zborul se defăşoară într-un spaţiu tridimensional,
într-o continuă criză de timp, într-o ambianţă severă,
omul fiind ,,veriga” esenţială în cadrul sistemului
om-mijloace-mediu-management.
Vom prezenta grila de analiză şi clasificare a acţiunilor
factorului uman:

I. Acte periculoase ale membrilor echipajului

Putem clasifica acest domeniu în două clase: erori şi

încălcări.
 Erorile sunt acele acte voluntare neadaptate situaţiei
date.
 Încălcările regulilor reprezintă acţiuni generate de un
comportament care reflectă nerespectarea deliberată a actelor
normative în vigoare.

1. Erori de decizie
Acestea sunt acte manifestate fără rea-credinţă şi
corespund alegerilor incorecte în baza unei interpretări greşite
sau utilizării necorespunzătoare a informaţiilor avute la
dispoziţie.
Exemple: proceduri necorespunzătoare, diagnoză greşită,
reacţii necorespunzătoare la o situaţie de urgenţă, capacităţi
depăşite, gestionare eronată a riscului, prioritizare slabă a
132
sarcinilor, acţiuni necesare ignorate, acţiuni executate
,,înainte/prea repede” sau ,,prea târziu”.

2. Erori de competenţă (pe fondul lipsei de pregătire

şi/sau aptitudini)
Maniera cu care o persoană pilotează o aeronavă pot
afecta siguranţa zborului. Pilotarea aeronavei depinde de
nivelul de competenţă (pregătire profesională), circumspecţia
aeriană, cuplarea/decuplarea/setarea/operarea sistemelor,
memoria, omisiuni în lista de verificări/proceduri. Acestea sunt
reflexii ale nivelului de pregătire, calificare şi experienţă dar nu
în exclusivitate acestora. Continuitatea în pregătire/studiul
individual, calitatea educaţiei/pregătirii profesionale, motivaţia,
organizaţia sunt tot atâţia factori care pot favoriza manifestarea
sau combaterea erorilor de competenţă.
Exemple: eşuarea în a prioritiza stimulii percepuţi, paşi
omişi în executarea procedurii, elemente din check list omise,
tehnică slabă, lipsa atenţiei, sub/supra control, pierderi de
memorie, executarea inadecvata a manevrei anti-G.

3. Erorile de percepţie
Acestea pot apărea în urma interpretării eronate de către
creier a informaţiilor primite de la senzorii organismului uman.
Lipsa vizibilităţii pe timp de noapte sau condiţiile meteo grele
pot produce iluzii optice care determină la rândul lor senzaţii
false privind poziţia faţă de orizont la nivel vestibular. Astfel,
piloţii pot lua decizii greşite, având la dispoziţie informaţii
insuficiente sau inexacte dublate de percepţii eronate, generând
acţiuni periculoase (de cele mai multe ori nereuşind să
determine exact poziţia faţă de orizont şi/sau sol).
133
 Exemple: erori de detectare, de înţelegere, apar în
situaţia în care informaţiile (parametrii de distanţă, altitudine,
viteză) sunt interpretate greşit. Aceste erori de percepţie duc, în
general, la instalarea fenomenului de dezorientare spaţială.

4. Încălcări de rutină care au la bază o practică

anterioară propagată
Acestea sunt încălcări ale actelor normative în vigoare şi
înlocuirea acestora cu practici propagate prin toleranţă sau sub
pretextul că sunt mai eficace sau mai uşor de aplicat decât cele
cuprinse în actele normative. Acestea sunt produse în condiţiile
unui sistem de supervizare şi control care a tolerat timp
îndelungat derogări de la reglementări.
Exemple: utilizări greşite ale altimetrului, executarea
unui zbor neautorizat, încălcarea unor norme de instruire,
pregătire necorespunzătoare pentru zbor, pilotul nu este calificat
pentru a executa o anumită misiune, depăşirea intenţionată a
limitelor aeronavei.

5. Încălcări bazate pe asumarea unui risc în beneficiul

misiunii/operaţiei
Aceste încălcări survin pe timpul desfăşurării misiunii şi
în scopul îndeplinirii misiunii „cu orice preţ” şi se produc în
cunoştinţă de cauză, de obicei cu acceptul/sprijinul unei
persoane autorizate.

6. Indisciplina
Aceste încălcări – ,,apropiate” de infracţiuni – se fac cu
bună-ştiinţă şi în folos personal, pentru propria plăcere sau
pentru a impresiona un public sau personalul organizaţiei.

134
 II. Condiţii latente – Pre-condiţiile (condiţiile
prealabile) actelor periculoase

Pentru buna înţelegere a elementelor care contribuie la

producerea unui eveniment de aviaţie este necesară studierea
condiţiilor care au stat la baza manifestării actelor periculoase.
Aceste pre-condiţii sau „factori contributori/favorizanţi” pot fi
căutaţi în:
 Mediul înconjurător sau tehnologic (condiţiile de
muncă) în care s-au produs actele periculoase;
 Starea cognitivă, fiziologică şi comportamentală a
personalului în plan individual;
 Starea de pregătire personală.

1. Mediul fizic şi tehnologia

Aceste pre-condiţii se referă la cele care înconjoară
direct pe cel care comite acte periculoase: condiţiile
meteorologice grele, o problemă în cabină sau o defecţiune
complexă. Menționăm, ca factori de mediu determinanți:
vibraţii, turbulenţe asociate zborului, stresul termic, bariere
vizuale (givraj, ceaţă, fum), restricţii de vizibilitate,
automatisme, probleme de comunicaţii.

2. Starea cognitivă, fiziologică şi comportamentul în

plan individual al piloţilor
Aceste pre-condiţii se referă la condiţiile mentale ce pot
afecta defavorabil performanţa umană. De exemplu:
conştientizarea situaţiei, oboseala mentală, tendinţe periculoase
generate de supra-apreciere/supra-încredere, mulţumire de sine,
135
motivaţie greşit aplicată, ceea ce se constituie în elemente care
pot influenţa negativ deciziile şi contribuie la manifestarea
actelor periculoase.
Se adaugă o altă serie de elemente în legătură cu starea
psihologică defavorabilă, cum sunt dezorientarea spaţială, iluzii
optice sau hipoxia. Menţionăm şi efectele psihologice ale forţei
G, efectele substanţelor/medicamentelor consumate, tulburări
psihologice, oboseala psiho-fizică, ritmul circadian, hipoxie,
hiperventilaţie, deshidratare.
În sfârşit, menţionăm în acest sens limitele fiziologice
sau mentale ale pilotului, cum ar fi imposibilitatea de
observare a existenţei unei alte aeronave sau a unui obstacol la
sol din cauza contrastului obiectelor/suprafeţelor în câmpul
vizual.
Exemple de limitări: datorate memoriei, limitările
antropometrice, coordonare motrică/timp de reacţie, cunoaşterea
tehnicilor-procedurilor.

3. Starea de pregătire individuală a personalului

Incapacitatea de a asigura că toţi membrii
echipajului/formaţiei acţionează conjugat poate conduce la
confuzie (ca stare mentală defavorabilă) şi contribuie la luarea
unor decizii greşite în cabina pilotului. Gestionarea deficitară a
resurselor echipajului, la care ne referim aici, poate fi generată
de o comunicare incorectă în cadrul echipajului/formaţiei sau cu
organele de trafic aerian/alte echipaje aflate în zbor.
În această categorie, intră consumul de alcool sau
medicaţia incompatibilă cu zborul, acestea pot influenţa starea
de pregătire individuală a piloţilor.
136
 III. Condiţii latente – Cedările supervizării

În mod evident, echipajele sunt responsabile de acţiunile

lor pe timpul executării misiunii şi trebuie să-şi asume această
responsabilitate. În acelaşi timp, în anumite cazuri, se regăsesc
greşelile involuntare atribuite celor care au constituit acel
echipaj sau care au permis evoluţia în carieră/certificarea
persoanelor.

1. Supervizarea necorespunzătoare
Supervizarea trebuie să asigure personalului condiţiile de
reuşită. Drept consecinţă, trebuie verificat în ce măsură a fost
asigurată formarea corespunzătoare, orientarea profesională,
supervizarea şi actul de comandă operaţional şi tot ce ar
contribui la o bună desfăşurare a situaţiei.

2. Planificarea inadecvată a operaţiilor

În acest domeniu se regăseşte analiza planificării, dacă a
ţinut cont de capacitatea efectivă a personalului, de resursele
disponibile, dacă a ignorat ritmul exagerat de lucru sau s-a
evaluat riscul incorect.

3. Absenţa corecţiei problemelor identificate

Aceasta se referă la lipsa măsurilor corective sau
neaplicarea acestora în situaţia în care sunt identificate unele
probleme, spre exemplu, adoptarea unui comportament
necorespunzător. În această categorie includem şi încălcarea
regulilor de supervizare, cum ar fi supervizorul/comandantul
care permite accesul la bordul aeronavei a unei persoane care nu
are calificarea sau licenţa corespunzătoare.

137
 IV. Condiţii latente – Influenţa organizaţiei

Deciziile eronate adoptate de personalul de conducere

pot afecta direct activitatea supervizorilor, în consecinţă şi
modul de acţiune a membrilor echipajului. Din păcate, de obicei,
aceste influenţe negative ale organizaţiei nu sunt cunoscute, în
primul rând pentru că nu sunt raportate, nici chiar în urma
investigării cu bună-credinţă a evenimentelor de aviaţie.
În acest fel aceste deficienţe latente înglobează trei
aspecte:

1. Managementul resurselor
Acest domeniu se referă la alocarea, utilizarea şi
analizarea resurselor şi se referă la: resursele umane
(selecţionare, formare, certificare, perfecţionare/dezvoltare,
pregătire continuă, calificare, echipare), dotarea şi mentenanţa
mijloacelor, bugetul, precum şi la concepţia/normele privind
ergonomia şi siguranţa în exploatare la sol şi în zbor a
mijloacelor.

2. Atmosfera de lucru
Acesta face referire la un ansamblu larg de variabile ale
organizaţiei care influenţează randamentul şi calitatea muncii
personalului. Ca şi în cazul cabinei piloţilor, comunicarea şi
coordonarea sunt elemente esenţiale în cadrul organizaţiei. Pe de
altă parte, politica şi cultura la nivelul organizaţiei sunt în egală
măsură buni indicatori în ceea ce priveşte atmosfera de lucru.
Astfel, cu cât politicile sunt mai slab definite, mai conflictuale
sau contradictorii, cu atât mai mult sunt înlocuite de reguli şi
138
valori neoficiale, creându-se confuzie şi deturnând atenţia de la
nevoia de siguranţă în operaţii, în zbor – în special, generând
condiţii pentru manifestarea erorilor umane.

3. Procesul operaţional
Ne referim, în acest sens, la procesele oficial (ritm de
lucru, constrângerile temporale, productivitatea, premierea,
salarizarea, orarul), procedurile (normele de muncă, măsurarea
performanţei, obiectivele, documentarea, directivele) şi
supravegherea în cadrul organizaţiei (auto-analiza
organizaţională, gestionarea riscurilor, programul de siguranţă
aeronautică).
O slabă gestionare la nivelul comenzii organizaţiei
aparent indirect, asupra personalului şi contribuţiei individuale
la siguranţa sistemului.
Performanţa umană se caracterizează prin limite
superioare şi inferioare, individualizate şi inevitabile. Eroarea nu
va putea fi eliminată niciodată dintr-un sistem, mai ales atunci
când acesta are o asemenea complexitate, astfel încât
este necesară recunoaşterea organizaţională a inevitabilităţii
erorii.

Bibliografie:
1) Alkov, R., Aviation Safety – The Human Factor,
Endeavor Books, 2001.
2) Clara Maria Neacşu, Mihaela Păunescu, Factorul
uman – Element-cheie în managementul securităţii
zborului, Editura Sf. Nicolae, Brăila, 2011.
139
 3) Reason, J, Managing the Risks of Organizational
Accident, Ate Publishing Limited, 1997.
4) Reason, J., Johnston N., Lee R.E.,(1999) Beyond
Aviation Human Factors: Safety in High Technology
Systems, Ashgate Publishing Company.
5) Scott Shappell A., Wiegmann D. The Human Factors
Analysis and Classification System – HFACS, FAA
Civil Aeromedical Institute Oklahoma City,
OK 7312 Douglas A. University of Illinois at Urbana-
Champaign, Institute of Aviation.

140
 ETF ÎN ORGANIZAŢIE

Laura Verona GHICA*

„Toate drumurile duc la Roma” sau cu alte cuvinte, latine, „Mille

viae ducunt homines per saecula Romam”. Am ales acest citat
pentru lucrarea de față din dorința de a sublinia existența
multiplelor modalități de a atinge același obiectiv: îmbunătățirea
calității vieții și a stării de sănătate a persoanei.

Ce este EFT? EFT este prescurtarea pentru Emotional

Freedom Techniques, adică tehnica eliberării emoţionale. ETF
se bazează pe premiza că „orice emoţie negativă este cauzată de
o perturbare a sistemului energetic al corpului”. Când energia
circulă normal prin corpul nostru, ne simţim bine în toate
privinţele, suntem sănătoşi, veseli şi plini de încredere (Donna
Eden, Dondi Dahlin). Dacă însă circulaţia energiei este blocată
sau întreruptă pe unul din meridianele energetice, apar emoţii
negative şi tot felul de simptome fizice neplăcute.
În ce constă EFT? ETF constă în stimularea unor
anumite puncte de pe meridianele energetice ale corpului în timp
ce rostim propoziţii şi cuvinte specifice pentru emoţia de care
vrem să ne eliberăm. Sintetizând, dr. Popa Silviu a denumit EFT
„acupunctură emoţională, dar fără ace” explicând că prin acest
proces sunt înlăturate blocajele energetice şi este restabilită
circulaţia naturală a energiei prin corpul nostru.
*
Psiholog/Psihoterapeut – I.G.P.R., Serviciul de Psihosociologie.
141
 Beneficii: Eliberarea emoţională aduce cu sine o
mulţime de efecte binefăcătoare, de natură fizică şi mentală.
Astfel că, EFT poate fi folosită atunci când dorim să rezolvăm o
problemă de natură:
a) Emoțională:
 Teamă: „Îmi este teamă de păianjeni!”.
 Furie: „Mă simt furios pentru ce mi-au spus colegii”.
 Îngrijorare: „Sunt îngrijorat pentru rezultatele la
testele psihologice”.
b) Fizică:
 Dureri: „Această durere de stomac!”
 Senzații neplăcute: „Simt un gol în stomac” sau „Simt
cum îmi iese inima din piept!”
c) Mentale:
 Convingeri: „Sunt convins că trebuie să mă chinui ca
să obțin succesul”.
 Credințe: „Nu cred că voi lua examenul”.
 Obsesii: „Nu pot să dorm dacă am vasele nespălate în
chiuvetă”.
Cine o poate folosi/aplica? ETF poate fi folosită de
oricine, de la copii la adulţi, indiferent de vârstă sau gen. ETF
este la îndemâna oricui vrea să-şi îmbunătăţească viaţa pe toate
planurile: sănătate, bani, carieră, relaţii cu ceilalţi.
De ce să apelăm la EFT? Ceea ce diferenţiază ETF de
alte metode este obţinerea de rezultatele vizibile chiar din
primele şedinţe. Multe situaţii cunosc o ameliorare evidentă
după o singură şedinţă. Problemele de dificultate medie necesită
de obicei 3-4 şedinţe pentru obţinerea şi consolidarea
rezultatelor. În plus, este o tehnică non-invazivă care constă în

142
stimularea zonelor de acupunctură din medicina tradițională
chineză cu ajutorul buricelor degetelor arătător și mijlociu.
Procedura de aplicare: ce-i de făcut?
Etapa 1: Stabilirea emoţiei negative, a gândului, a
problemei de rezolvat în termeni cât mai concreţi şi specifici.
Etapa 2: Testarea intensităţii emoţiei ETF: se măsoară
intensitatea emoţiei negative pe o scală de la 0 la 10 (unde
10 reprezintă maximum de intensitate şi 0 arată că problema a
dispărut cu totul). De menționat este faptul că, „notarea”
intensităţii emoţiei este o una subiectivă, aşa cum simte fiecare
persoană în parte, astfel că singura unitate de măsură autentică
este propria percepție.
Etapa 3: Formularea propoziției inițiale, fie în gând, fie
pe hârtie, propoziție ce conține problema pe care persoana
dorește să o rezolve (o frică, o furie, o problemă de sănătate
etc.). Acest lucru ajută la clarificare și la fixarea viitoarei
„formule magice”. Apoi, repetaţi de trei ori propozițiile
următoare pe care eu le-am denumit, pentru simplificare,
„formula magică„:
1. „Chiar dacă am această problemă... (și se expune
problema pe care dorim s-o rezolvăm), mă accept aşa cum sunt,
total şi profund.”
2. „Chiar dacă am această problemă... (se repetă aceeași
emoție/problemă precizată în prima propoziție), aleg să...
(se adaugă o propoziție pozitivă care să surprindă soluția sau
dorința sănătoasă, funcțională la emoția/problema pe care o
vizează persoana în cauză).
3. „Chiar dacă am această problemă... (se repetă aceeași
emoție/problemă precizată în prima propoziție), aleg să...
143
(se adaugă o propoziție pozitivă care să surprindă soluția sau
dorința sănătoasă, funcțională la emoția/problema pe care o
vizează persoana în cauză).
Varianta scurtă a acestei tehnici este ca în timp ce se
spune (fie în gând, fie cu voce tare „formula magică”), să se bată
punctul karate fie al mâinii stângi, fie al mâinii drepte a
persoanei care rostește. Din experienţa mea profesională,
recomand să se spună cu voce tare acea „formulă magică”.
Etapa 4: Respirați profund de 2-3 ori: inspiraţi adânc pe
nas, ţineţi un pic aerul în plămâni, expiraţi adânc pe gură. Se
recomandă ca inspiraţia să fie abdominală (de exemplu, se
număra în gând până la cifra 3) apoi expiraţia să fie mai lungă
decât inspirația (de exemplu: se numără în gând până la cifra 4).
Este bine de știut că expirația mai lungă decât inspirația are ca
efect liniștirea organismului unei persoane.
Etapa 5: Re-testarea intensităţii emoţiei ETF: se măsoară
din nou intensitatea emoţiei negative pe o scală de la 0 la 10
(unde 10 reprezintă maximum de intensitate şi 0 arată că
problema a dispărut cu totul).
Ca indicatori orientativi pentru cine aplică această
tehnică, ar trebui să se aibă în vedere faptul că, acordarea de
note mici intensității emoției/problemei lucrate (fie 0, fie 1,
fie 2) reprezintă eliminarea emoției/rezolvarea problemei și
persoana se poate opri din exercițiu. Dacă notele acordate sunt
peste 2, se repetă exercițiul pornind de la etapa 3 cu o mică
modificare în text, și anume adăugarea cuvântului „încă”:
1. „Chiar dacă încă am această problemă...(se expune
emoția/problema pe care dorim s-o rezolvăm), mă accept aşa
cum sunt, total şi profund.”
144
 2. „Chiar dacă încă am această problemă... aceeași
precizată în prima propoziție), aleg să... (se adaugă o propoziție
pozitivă care să surprindă soluția sau dorința sănătoasă,
funcțională la problema pe care o vizează persoana în cauză).
3. „Chiar dacă încă am această problemă... aceeași
precizată în prima propoziție), aleg să... (se adaugă o propoziție
pozitivă care să surprindă soluția sau dorința sănătoasă,
funcțională la problema pe care o vizează persoana în cauză).
De exemplu:
A. Îmi este teamă de păianjeni, fapt care îmi creează
atac de panică, iar nota este 10.
1. „Chiar dacă îmi este teamă de păianjeni, mă accept
aşa cum sunt, total şi profund.”
2. „Chiar dacă îmi este teamă de păianjeni, aleg să mă
eliberez de această frică”.
3. „Chiar dacă îmi este teamă de păianjeni, aleg să fiu
calm și liniștit când văd un păianjen”.
Se inspiră-expiră lent și profund de trei ori pentru ca
energia să circule mai bine prin corp și să se liniștească
organismul.
Reevaluarea intensității temerii față de păianjeni a fost
notată după exercițiu cu nota 6. Acest lucru invită persoana să
repete „formula magică” deja enunțată dar cu introducerea
cuvântului „încă” astfel că:
4. „Chiar dacă încă îmi este teamă de păianjeni, mă
accept aşa cum sunt, total şi profund.”
5. „Chiar dacă încă îmi este teamă de păianjeni, aleg să
mă eliberez de această frică”.
6. „Chiar dacă încă îmi este teamă de păianjeni, aleg să
fiu calm și liniștit când văd un păianjen”.

145
 Se inspiră-expiră lent și profund de trei ori.
La reevaluarea intensității temerii față de păianjeni se
acordă nota 3. Această notare subiectivă este un indicator cum
că persoana ar mai trebui să repete „formula magică” deja
enunțată, cu introducerea cuvântului „încă”.
7. „Chiar dacă încă îmi este teamă de păianjeni, mă
accept aşa cum sunt, total şi profund.”
8. „Chiar dacă încă îmi este teamă de păianjeni, aleg să
mă eliberez de această frică.
9. „Chiar dacă încă îmi este teamă de păianjeni, aleg să
fiu calm și liniștit când văd un păianjen.
Se inspiră-expiră lent și profund de trei ori pentru ca
energia să circule mai bine prin corp.
Reevaluarea intensității temerii față de păianjeni este 1,
notare ce poate fi interpretată ca un factor al problemei
rezolvate.
Precizare: Punctul karate este localizat la mijlocul părţii
cărnoase a marginii exterioare a mâinii sau partea mâinii pe care
am putea-o folosi într-o lovitură de karate (a se vedea figura de
mai jos). Lovirea punctului karate se realizează cu buricele
degetelor arătător și mijlociu de la mâna opusă, focusarea fiind
pe rostirea cuvintelor și nu pe bătaia punctului karate.

Punctul karate
146
 Punctul karate este zona care se bate cu putere în
procedura de aplicare a tehnicii EFT, în timp ce se spune
„formula magică”, compusă din cele trei propoziții:
1. „Chiar dacă ...................., mă accept aşa cum sunt,
total şi profund”.
2. „Chiar dacă ...................., aleg să ................. (soluție
pozitivă)”.
3. „Chiar dacă ...................., aleg să ................. (soluție
pozitivă)”.
Motivul pentru care se recomandă lovirea punctului
karate este acela de a neutraliza fenomenul de autosabotare,
numit „inversare psihologică”. Acest fenomen este cauzat de
gândirea negativă care apare adesea în subconștient, fără ca
persoana să-și dea seama. Inversarea psihologică nu creează
nicio emoție, astfel că nu ne putem da seama dacă cineva o are
sau nu.
Propozițiile 2. și 3, care cuprind partea pozitivă, au
scopul de a schimba percepția asupra situației negative și de a
ajuta instalarea emoției pozitive. Prin alegerea soluției pozitive
de rezolvare a problemei se poate simți emoția pozitivă în locul
celei negative, așa cum își dorește persoana să experimenteze
emoția pozitivă în situațiile viitoare.
Ce să mai am în vedere? Cele 4 condiții pentru a avea
succes cu EFT ar fi:
I. Persoana trebuie să fie specifică în formulare
II. Aspectele problemei de soluționat
III. Persoana să folosească alegeri pozitive
IV. Perseverență

147
 I. Persoana trebuie să fie specifică în formulare: de
precizat în propoziție cele 5 întrebări: Cine? Când? Unde? Cum?
De ce?
De exemplu: În loc de „chiar dacă simt furie în mine, mă
accept așa cum sunt, total și profund” este recomandat să se
specifice anumite detalii, cum ar fi „chiar dacă simt furie pe
iubitul meu pentru că nu a spălat vasele cum a promis aseară, eu
mă accept așa cum sunt, total și profund”.
II. Aspectele problemei de soluționat se referă la tipul
de problemă abordat care poate fi: simplă (de exemplu, teama de
păianjeni, durerea de cap) sau complexă, cu mai multe
subaspecte specifice (de exemplu, teama de a merge cu liftul
care poate fi subdivizată în teama de spații închise, teama de
blocare, teama de atac de panică).
III. Persoana să folosească propoziții pozitive sub forma
afirmațiilor pozitive formulate în continuarea frazei cu „aleg
să...” iar verbele recomandate a fi folosite: „a fi”, „a avea”, „a
face”. De exemplu, Aleg să fiu detașată/Aleg să am o relaționare
bună la serviciu/Aleg să mă vindec.
IV. Perseverența se referă la acele momente când
persoanei i se pare că EFT nu funcționează sau când rezultatele
întârzie să apară. În această situație este necesară perseverența,
repetarea zilnică sau ori de câte ori este nevoie a EFT.
Studii de caz: următoarele cazuri reprezintă exemple ale
efectelor rapide și benefice ale EFT în organizație, știindu-se
bine faptul că, la locul de muncă este puțin timp și spațiu
adecvat pentru intervenții psihologice „clasice” de câte 50 de
minute întâlnirea. Astfel că, realitatea și experiența mea
profesională m-au stimulat să caut acele tehnici rapide și la
148
îndemâna oricui de a le învăța și de a le pune în practică pentru
rezolvarea unei game largi de probleme. Cred, și mi s-a
confirmat faptul că EFT este una din tehnicile cele mai adecvate
rezolvării de probleme la locul de muncă și nu numai.
Cazul 1: P.M., Bărbat, 30 de ani, practică fotbalul
ocazional, de cele mai multe ori fără încălzire prealabilă. Într-o
zi, ducându-se la fotbal cu prietenii, a făcut o mișcare greșită
care i-a produs o durere insuportabilă la laba piciorului stâng,
nemaiputându-se sprijini în piciorul rănit și nici să mai pășească.
Când ne-am întâlnit, P.M. se pregătea să se ducă la spital pentru
o radiografie și un consult de specialitate. I-am propus dacă ar fi
de acord să facă un mic exercițiu și apoi să verifice dacă i se
atenuează durerea și disconfortul. A fost de acord astfel că, după
discuția noastră care a constat într-o scurtă anamneză, am
formulat împreună „formula magică” de însănătoșire a
piciorului/gleznei rănite, după care a realizat lovirea punctului
karate, concomitent cu spunerea cu voce tare a „formulei
magice”:
1. Chiar dacă mi-am rănit glezna în timp ce jucam fotbal
și nu mai pot să mă susțin și nici să merg, mă accept așa cum
sunt, total și profund.
2. Chiar dacă mi-am rănit glezna în timp ce jucam fotbal
și nu mai pot să mă susțin și nici să merg, aleg să îmi dispară
durerea și să pot merge cu ușurință.
3. Chiar dacă mi-am rănit glezna în timp ce jucam fotbal
și nu mai pot să mă susțin și nici să merg, aleg să fiu sănătos de
acum înainte.
Apoi, P.M. a fost invitat să respire lent și profund de trei
ori după care să mai repete etapa „formulei magice” și etapa
149
respirației profunde pentru a fixa tehnica. Prescripția a fost ca în
următoarea perioadă (următoarele ore) să repete exercițiul de cât
mai multe ori, atâta timp cât simte că are nevoie, iar în
următoarele zile, să repete de câte trei ori pe zi același exercițiu.
După o oră de la aplicarea tehnicii, P.M. se deplasa
singur, dar cu o oarecare reținere dată de durerea piciorului,
comunicându-mi că nu mai are nevoie să se ducă la consult de
specialitate. Seara, m-a anunțat că este funcțional 90% și că este
foarte bucuros de reușită.
Menționez faptul că, P.M. avea o experiență în lucrul
mental, în vizualizarea imagistică și tehnici de respirație.

Cazul 2: G.M., femeie, 42 de ani, reclamă o durere

insuportabilă de cap și cu toate acestea refuză să-și administreze
tratament medicamentos. După mimica facială, durerea este
foarte mare și hotărăsc că nu are rost să acorde o notă durerii,
însă, îi propun să facem un exercițiu de îndepărtare rapidă a
durerii. Neîncrezătoare, a acceptat. Am formulat pentru ea
propozițiile „formulei magice” și i-am arătat ce pași trebuie să
urmeze. Apoi am verificat cu G.M. dacă rezonează cu formula
magică expusă sau dacă simte nevoia să o personalizeze. Au
reieșit următoarele:
1. Chiar dacă mă doare capul îngrozitor și simt că îmi
vine să leșin de durere, mă accept așa cum sunt, total și profund.
2. Chiar dacă mă doare capul îngrozitor și simt că îmi
vine să leșin de durere aleg să îmi dispară durerea și orice
disconfort fizic.
3. Chiar dacă mă doare capul îngrozitor și simt că îmi
vine să leșin de durere, aleg să mă vindec și să mă bucur de
această zi minunată.
150
 Apoi, G.M. a exersat respirația lent și profund de trei ori
după care a fost întrebată cum se simte, dacă simte vreo
diferență în ceea ce privește durerea și disconfortul fizic. A
precizat că îi este „ceva mai bine” fapt care a dus la o sesiune de
repetări a tehnici EFT realizată împreună, până în momentul în
care G.M. a rămas doar cu o durere „mică și surdă”. Toată
intervenția a durat circa cinci minute.
Prescripția ce a urmat a fost ca în următoarea jumătate de
oră, să iasă din birou, la aer, să bea apă pentru a se hidrata și să
repete tehnica până când durerea va dispărea total. Evident că
„formula magică” a fost puțin modificată, dată fiind noua
etapă la care a ajuns G.M. în ceea ce privește intensitatea durerii
de cap:
4. Chiar dacă încă am o durere surdă de cap, mă accept
așa cum sunt, total și profund.
5. Chiar dacă încă am o durere surdă de cap, aleg să îmi
dispară orice urmă de durerea și disconfort fizic.
6. Chiar dacă încă am o durere surdă de cap, aleg să mă
vindec și să mă bucur de această zi minunată
.... urmată de respirații lente și profunde și reevaluarea
stării de bine.
După o jumătate de oră, G.M. se întoarce la birou și mă
sună să-mi comunice că se simte foarte bine și încrezătoare în
„magia” tehnicii.
În concluzie: Am intenționat ca prin intermediul acestei
lucrări să aduc în centrul atenției în principal specialiștilor în
domeniul psihologiei, din cadrul organizațional sau din cadrul
cabinetelor individuale de psihologie, dar și oamenilor care
activează în alte domenii de activitate, această tehnică simplă,
151
non-intruzivă și cu rezultate extraordinare în rezolvarea
situațiilor dificile sau de disconfort prin care poate trece o
persoană. Sper ca pe această cale, cei interesați să experimenteze
și să aprofundeze tehnica EFT atât pe ei înșiși, cât și pe cei cu
care vin în contact în plan profesional sau personal.

Recomandări/Bibliografie:
1) Dr. Silviu POPA, ETF Acupunctură emoțională fără
ace!, Editura „Din condei”, București, 2003.
2) https://www.youtube.com/watch?v=mb_doOsqR7A
3) Donna Eden, Dondi Dahlin, Mic ghid de medicină
energetică. De la tratarea afecțiunilor obișnuite la un
program zilnic de exerciții, Editura Polirom, 2014.
4) http://www.thetappingsolution.com/TappingSolutionEbo
ok.pdf
5) Daniel Reid, Qi gong. Manual de inițiere, Editura
Polirom, 2015.

152
 II. PSIHOTERAPIE
ȘI PSIHOLOGIE CLINICĂ
NEBUNIA ȘI FUNCȚIONALITATEA SOCIALĂ –
INFRACȚIUNEA DE MARE VIOLENȚĂ
ȘI LUCRĂTORUL DIN STRUCTURA
DE SECURITATE
– Studiu de caz –

Gianina ALEXA*
Ana-Daniela PETREUȘ*
*
Flavia LUPŞAN

Rezumat:
„Ce ne facem cu insul care își vede liniștit de viață și de familie,
ani de-a rândul, până într-o bună zi când se duce la slujbă, își
face impecabil datoria, după care iese într-un loc public, scoate o
armă și împușcă un personaj cunoscut de toată lumea? În
comportamentul lui nu se poate observa nimic anormal, până în
clipa tragediei. Se prea poate să fi fost un cetățean-model,
responsabil, respectabil și cu un comportament liniștit. Dar în
clipele dinaintea actului său criminal, chiar se poate spune că nu a
fost nebun?” (Darian Leader – „Ce este nebunia?” pag. 19).

Cuvinte-cheie: infracțiune de mare violență, lucrător în

structura de securitate, probe psihologice, eficiența în
diagnosticarea psihologică a criminalului, elemente de
victimologie, investigație psihologică evaluativ-descriptivă,
analiza calitativă.
*
Psiholog, Inspectoratul de Poliție Județean Arad.
155
 I. Infracțiunea de mare violență – descriere și ipoteză
de lucru

În data de 05.09.2xxx, în jurul orei 1750, ofițerul de

serviciu principal pe inspectorat a fost sesizat prin S.N.U.A.U.
112 despre faptul că în locuința din mun. Arad, str. A.E, nr. x, se
află cadavrul unei persoane de sex feminin, care prezintă urme
de violență în zona capului. Investigația, coordonată de
Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, a stabilit faptul că
numitul I.D., de 62 de ani, în urma unui scandal spontan, pe
fondul consumului de alcool, cu un satâr i-a aplicat fostei sale
soții, N.R., de 59 de ani, mai multe lovituri, provocându-i
leziuni grave în zona capului, care au dus la decesul acesteia.
„În timp ce victima se afla în dormitor, întinsă pe pat şi
uitându-se la televizor, inculpatul ia un obiect tăietor despicător
de dimensiuni mari, confecţionat prin sudarea unei lame de plug
de 34 cm lungime şi 10 cm lăţime de o bară metalică de 1,40 m,
obiect pe care îl ţinea în dormitor şi cu care, se pare că o mai
ameninţase pe victimă, şi îi aplică victimei sale lovituri de mare
intensitate, secţionându-i transversal o bucată de craniu în zona
temporo-parietală stângă şi, despicându-i, printr-o plagă de
30 de cm, partea cervicală posterioară şi osul cranian occipital
cu secţionarea coloanei cervicale, până în zona mandibulei.
Victima a încercat să se apere cu mâinile, dar, din cauza
intensităţii loviturii şi a dimensiunii obiectului vulnerant, i-au fost
retezate degetele mare şi arătător ale mâinii stângi”.
(Rechizitoriu întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad).
De ce acest subiect pentru investigarea psihologică
judiciară?
156
 Violența extremă și faptul că ea este reclamată chiar de
autor, precum și faptul că acesta așteaptă investigatorii,
schimbându-și ținuta cu un aspect extrem de îngrijit și o
comunicare eficientă, rece detașată cu aceștia.
De ce această crimă este de interes pentru psihologul de
unitate?
Autorul este ofițer de armată în rezervă, în prezent
activând ca agent de pază foarte bine apreciat de către superiori,
cu aviz psihologic anual pentru pază și securitate.
Ipoteza: Infracțiunea de mare violență a unui autor fără
antecedente penale este expresia unei profunde tulburări de
personalitate și a unui comportament disfuncțional.

I. Design-ul cercetării

Cercetarea a beneficiat de la început de participarea

voluntară a subiectului, încă din momentul cercetării
criminalistice la faţa locului, unde s-a desfăşurat interviul
psihologic iniţial care a contribuit esenţial la design-ul ulterior al
cercetării psihologice de evidenţiere a mecanismului psihologic
de producere a infracţiunii.
Au fost utilizate ca metode psihologice: observaţia şi
interviul psihologic semistructurat, iar ca psihotehnică s-a optat
pentru aplicarea alternativă a probelor creion-hârtie, chestionare
de personalitate, probe de investigare a inteligenţei şi probe
proiective. De asemenea, în vederea sistematizării datelor a fost
folistă Fișa autorului de mare violență (Anexa 1), instrument
creat și utilizat în cadrul serviciului criminalistic – IPJArad.
Toate probele au fost administrate în Centrul de reținere
preventivă și arest IPJ Arad.
157
 Interviul psihologic semistructurat a fost administrat in
partea finală a cercetării, fiind înregistrat audio-video în
laboratorul poligraf, locație care deține tehnica necesară.
(Anexa 2)
Inventarul probelor administrate:
 teste de inteligenţă: matrici progresive Raven;
chestionarul „Inteligenţă Emoţională”;
 scala de autoacceptare (E. Berger);
 chestionare de personalitate: FPI; S.P.; CPI;
scala „L-F”.

III. Rezultatele înregistrate

Inteligenţa generală este una peste medie IQ=110,

relevată de Matricile progresive Raven, proba aplicată cu limită
de timp. Interesant este faptul că fixarea unei limite de timp
conduce subiectul la o bună performanţă intelectuală, iar lăsarea
sarcinilor la ritmul şi posibilitatea de lucru a subiectului îi
creează acestuia un mediu anxiogen, determinând scăderea
performanţei.
Inteligenţa emoţională este bine dezvoltată, foarte bună
capacitate de a recunoaşte şi numi propriile emoţii; control
foarte bun în sfera relaţională (ştie cum să se stăpânească atunci
când vrea în faţa celorlalţi); capacitate de asertivitate foarte bine
dezvoltată, centrare şi concentrare foarte bună pe sarcină;
receptivitate la nevoile, sentimentele şi trebuinţele celorlalţi pe
care le identifică cu uşurinţă; subiectul se prezintă într-o manieră
deschisă, prietenoasă, cu diplomaţie şi tact, responsabil, îşi
respectă standardele etice, cu viaţă emoţională consistentă şi
echilibrată (ţinută sub control) cu afirmarea unui raport
satisfăcător între viaţa socială şi planul intim.
158
 Este evidentă însă şi, de necontestat, buna imagine
despre sine, şi înaltul grad de autoacceptanţă.
Completarea tabloului psihologic cu date rezultate din
aplicarea probelor proiective:
Koch-Storra (3 aplicări), Szondi (3 aplicări cu profile
de fațadă, culisă şi teoretic); CSE (Mielu Zlate); Rotter
modificat – Completări de fraze.
 Cea mai solicitantă probă pentru subiect a fost
„Proba proiectivă Rotter – Completarea de fraze” care
relevă în special tonalitatea afectivă centrată predominant pe
răspunsuri afectiv negative, disforice în ceea ce priveşte:
imaginea de sine, formarea personalităţii sale, familia de origine,
istoricul afectiv şi, desigur, central infracţiunea comisă, asociată
mai mult cu pierderea personală pricinuită decât cu victima şi
nedreptatea comisă asupra acesteia.
Dezvoltarea sa personală şi profesională este tributară
unui ideal extrem de înalt, pe care a încercat să-l inducă şi
celorlalţi membri ai familiei. În prezent, atitudinea disforică
relevată de test conduce la ideea ratării sale parţiale în viaţă:
omorârea soţiei duce la ratarea sa ca familist, singurul domeniu
al vieţii unde nu a cunoscut împlinirea. Deşi pare să se
autoevalueze foarte facil, proba îi provoacă multiple descărcări
emoţionale şi este extrem de cronofagă. Subiect anxios,
hiperperfecţionist se raportează la familia sa ca la o sarcină care
trebuie bine executată, dar performanţa sa este umbrită de copiii
săi văzuţi ca rateuri personale şi faţă de care nu se raportează
afectiv, în ciuda disponibilităţii sociale autoafirmate.
„Mi-e greu... să constat că am ratat tocmai ţelul meu
suprem în viaţă, să scot oameni din toţi. Nu am reuşit.” – Este
159
priza de conştiinţă centrală a subiectului, resimţită extrem de
dureros de către acesta, la fel de dureros ca pierderea personală
identificată prin realizarea infracţiunii.
 Szondi – Subiectul resimte tensionat necesitatea unui
control sever asupra afectelor agresive şi violenței. Prezintă o
componentă isteroidă de angoasă în direcţia căutării neobosite
de obiecte.
Comportament concret dirijat către exterior, toleranţă
redusă la frustrare, activism şi agresivitate continuă descărcată
predominat oral cu risc înalt însă de descărcare explozivă de
afecte brutale. Controlul său e prea rigid şi determină
comportament compulsiv.
Adaptarea sa la mediu este una autoplastică, cu
simptome nevrotice.
Supraevaluarea propriei persoane, cu manifestări
narcisice, şi alegeri brutale care pun în balanţă propria persoană,
ameninţarea simbolică a existenţei sale.
Din punct de vedere pulsional, crima realizată de
subiect se explicitează prin potenţialul său ridicat agresiv,
controlul mult prea rigid care se dovedeşte nefuncţional
şi care forţează descărcarea prin acting-out, ca lipsă totală de
control şi care nu rezolvă optimal ameninţarea simbolică a
existenţei sale.
 Proba Koch-Storra a beneficiat de 3 aplicări pe
modelul:
1. „Desenaţi un arbore fructifer”;
2. „Desenaţi un arbore imaginar, diferit de primul”;
3. „Desenaţi un arbore ideal, aşa cum îl visaţi”.

160
 Comportament pe perioada aplicării probei:
Subiectul se eschivează în faţa probei, argumentând că
nu are talent, nu poate performa.
La primul test (eul social) nu face comentarii asupra
desenului. Testul relevă o bună centrare în pagină, un bun
echilibru şi dezvoltare, nervozitate la nivelul redării rădăcinii,
încredere în sine, dar slabă capacitate de relaţionare afectivă cu
mediul. Afişează activism şi nevoie de mişcare, entuziasm,
logoree, complezenţă, spirit al formei; egoism şi instabilitate.
Testul 2 (eul intim) primeşte suplimentar proiecţia
agresivităţii sub masca complezenţei, amabilităţii în relaţiile
interpersonale, dar pretenţios în relaţionare.
Testul 3 (problemele și nevoile subiectului; aspiraţii
conştiente şi inconştiente) beneficiază de ample comentarii
verbale, legate de cum ar trebui să fie un copac. Se relevă acum
dificila adaptare în grup, spirit organizat, dar conflictual în
relaţionare, spirit revendicativ, opozant, natură explozivă.
Desenul este completat de încă patru arbori, susceptibil de a
evidenţia lipsa de implicare în sarcină, comentariile subiectului
determină necesitatea interpretării lor. „La umbra capacului
mare trebuie să crească și alți copaci. Nimeni nu trebuie să fie
singur, nici măcar un copac.” – Existând tendinţa de a
transforma testul în testul familiei. Doi dintre arbori sunt
convenționali, adaptați social, dar fără rădăcini, teamă sau
ezitare de a se fixa. Alți doi sunt desenaţi de partea stângă, unul
la umbra celuilalt, cu evidenţierea trăsăturilor agresive.
Întâmplător sau nu, în familia sa există două persoane feminine,
extrem de adaptate social, victima divorţată de subiect, fără
dorinţa de a se recăsători cu subiectul, şi fiica subiectului, care
recunoaşte chiar acesta, îi seamănă, dar are probleme cu bărbaţii

161
şi căsătoria. În partea stângă a arborelui principal se află un
arbore cu caracter de agresivitate, proiecţia fiului său, primul
născut, care aduce în familie o fiică-nepoată.
Concluzii: Angoasă/anxietate. Control emotiv deficitar,
nervozitate. Impulsivitate. Fără indici de depresie. Agresivitate
îndreptată predominant spre exterior.

Câteva aspecte legate de eficiența probelor

administrate
Rezultatele la chestionarele de personalitate aplicate , cu
răspuns din partea subiectului între DA și NU, îi conferă
subiectului un context obişnuit (există o prea mare familiarizare
cu testările psihologice de acest gen prin prisma efectuării
serviciului în sistemul de pază şi protecţie – evaluări periodice
cel puţin anuale). Astfel, răspunsurile sale se situează frecvent în
direcţia dezirabilităţii și evidențiază: bune capacități de
organizare, eficienţă intelectuală, adaptabilitate, diplomaţie etc.,
un subiect cu o personalitate dominantă, cu bună capacitate de
statut, adaptabil, sociabil, cu bună prezenţă socială şi foarte bună
acceptare de sine, extrem de responsabil şi meticulos, cu
autocontrol strict. Aceste informaţii vor fi privite cu
circumspecţie, din cauza întregului demers al subiectului de a fi
privit ca exemplu pozitiv, care respectă cele mai înalte standarde
de moralitate.

IV. Profilul psihologic. Predicții comportamentale

În baza probelor psihologice aplicate, a analizei

mecanismelor de producere a crimei, precum şi a observaţiilor

162
clinice s-a relevat următorul tablou al personalităţii
subiectului:
Din punct de vedere aptitudinal, prezintă un grad de
inteligență cognitivă generală peste medie, manifestând o bună
performanță intelectuală, îndeosebi pentru sarcinile clare,
precise, care presupun vigilență și presiunea timpului (se
evidențiază formarea profesională – executarea misiunilor din
armată), iar lipsa unei direcții clar trasate, conduce la
nesiguranță și implicit scăderea randamentului.
Inteligența emoțională este bine dezvoltată, aptitudinea
de a identifica, evalua și controla propriile emoții dar, și a
celor din jur este foarte bună, cu un autocontrol dezvoltat,
auto-disciplinat, asertiv, empatic, receptiv afectiv, în aparență cu
o viață afectiv-emoțională echilibrată.
Din perspectiva capacității decizionale, manifestă
hotărâre în acțiunile întreprinse, persistent privind insistent
îndatoririle în ciuda oricăror dificultăți, însă fermitatea poate cu
ușurință escalada în rigiditate, încăpățânare, preocupare
pentru detalii fără importanță, dezvoltând atitudine critică
excesivă, moralizatoare și inflexibilitate la nivel cognitiv și
comportamental (de exemplu, modul de abordare și soluționare
a problemelor), determinând dificultăți de adaptare la situații
noi. Activitatea de muncă obișnuită, din cauza perfecționismului
inhibant este resimțită ca obligație, însărcinare grea, încărcată
excesiv de detalii nesemnificative.
În sfera atitudinală, se evidențiază o stimă de sine
ridicată, autoacceptare, încredere în sine, stabilitate
dispozițională, însă exprimarea autentică a emoției este blocată,
subiectul arde mocnit, cu sentimente de mânie și ostilitate
163
neexprimate, stările sale de supărare devin obsesionale, asociate
cu gânduri și reprezentări cu caracter agresiv, creionând
trăsături obsesionale persistente, de o importanță exagerată
depășind limita normalității.
Comportamental acesta respectă cu strictețe normele
sociale, este adeptul conservatorismului, își fixează standarde
înalte, care devin sufocante, până la preocuparea dureroasă de a
nu greși, tocmai din cauza acestei anxietăți, deciziile în situații
noi pot întârzia și chiar și atunci când ia o decizie, se angrenează
în demersuri de analiză a corectitudinii actului său decizional,
manifestând tendință spre culpabilizare și autoînvinovățire, ce
pot merge până la inhibarea oricărei bucurii.
În ceea ce privește stilul de viață, preferă monotonia,
rutina zilnică, fără asumarea de riscuri, fiind lipsit de bună
dispoziție, relaxare, umor, distracție sau tendințe spre plăcere,
lipsindu-i imaginația și capacitatea de a beneficia de
oportunități.
Din punct de vedere al relațiilor afective, viața de cuplu
a fost marcată de tensiuni și conflicte, pe fondul personalității
sale dominatoare, incapabil de dăruire autentică/să primească
daruri (face daruri din datoria morală), marcat de meschinărie și
avariție, schimbă rolul partenerului de cuplu, în victimă,
non-reactivă, invizibilă ca opinie și personalitate (tulburarea
depresivă de care a suferit fosta soție putând fi una reactivă la
viața de cuplu în umbra subiectului).
Social – prezintă o preocupare exagerată față de opiniile
celorlalți, cu sensibilitate mare la critică, așteptând să fie judecat
la fel de aspru de către aceștia precum face el însuși cu sine.
În colectiv se simte stânjenit față de veselia anturajului,
164
resimțind disconfort. Nu acceptă iertarea, nu o acordă și nu
suportă să fie iertat.
Subiectul întrunește elementele tulburării de
personalitate de tip anancast – „obsesiv-compulsivă”
(Bulgaru-Iliescu D., Costea G., Enache A., Oprea L.,
Gheorghiu V., Astărăstoaie V., Expertiza medico-legală
psihiatrică – Abordare interdisciplinară, Editura Timpul, Iași,
2013, pag. 170-171).

Înaintarea în vârstă şi renunţarea la mediul profesional

instituţional de armată acutizează această tulburare, determinând
o alterare a relaţiilor sale afective și sociale, o dispoziţie
permanent ostilă şi dificilă faţă de ceilalţi, cu o tot mai puternică
aversiune faţă de membrii familiei, în special copiii săi – adulți,
altădată iubiţi – „manie sans delire” fără nicio legătură cu
facultățile mentale (Ph. Pinel), crima fiind cel mai probabil
rezultatul unui furor maniacal previzibil din perspectiva alterării
stării de sănătate mentală a subiectului și a câmpului de
conștiință.

V. Lucrătorul din structura de securitate. Ce ne

dorim de la acesta?

Subiectul studiului nostru a activat în cea mai mare parte

a vieții sale profesionale în structuri militare, de pază și
securitate, fiind apreciat ca unul dintre cei mai responsabili
lucrători. A trecut cu succes toate avizările psihologice
periodice, fiind compatibil cu acestea.
Există câteva repere importante, conturate empiric, la
nivel global, ce țin de calitățile persoanei (nivel aptitudinal și

165
structură de personalitate), respectiv de funcționarea și adaptarea
sa profesională și socială.
Astfel, la nivel aptitudinal, previzionăm un lucrător cu
capacitate de gândire logică, abilități de rezolvare a problemelor
și de operare cu numerele, cu spirit de observație, și cu
capacitatea de a asimila informații noi.
Ca și tablou al trăsăturilor de personalitate, ne raportăm
la o personalitate echilibrată, sociabilă, cu abilități de
comunicare și relaționare, integrare ușoară în grup, calm,
încrezător în forțe proprii – sigur pe sine, stimă de sine ridicată,
controlat, cu tendință redusă spre agresivitate, capabil să
acționeze cu tact, flexibil, relaxat, adaptabil în circumstanțe
diverse, deschis, sincer, independent, echilibrat emoțional,
optimist, cu o rezistență bună la stres și capacitatea de a se
centra pe problemă, de a căuta soluții și de a o rezolva.
Din perspectiva funcționării profesionale și sociale
apreciem o atitudine pozitivă față de muncă, o persoană
conștiincioasă, perseverentă, riguroasă, bine organizată și
centrată pe calitate, cu o mare putere de concentrare și luciditate
în gândire, inițiativă și spirit novator, capabilă de asumarea
responsabilității și de a lua decizii ferme, devotată și loială
instituției.
Atitudinea față de sine și față de alții să fie una modestă,
obiectivă, cu capacitatea de a aprecia/a se aprecia la
adevărata valoare și a manifesta dorința de autoperfecționare;
autocontrolat, cu suspendarea tendințelor impulsive, cu
capacitatea exprimării verbale a dorințelor și opiniilor, altruist,
cu o atitudine critică corectă față de sine și ceilalți, capabil de
cooperare și dispus să lucreze în echipă pentru atingerea
obiectivelor.
166
 Funcționalitatea socială și viața lăuntrică sunt
aspecte care nu se suprapun perfect. Cu toții purtăm măști, cu
toții prestăm roluri sociale în sisteme instituționale complexe, în
care solicitările își pun amprenta asupra personalității noastre
și în care ne dorim o funcționare normală. Acompaniați
de exigența sistemului sau de una autoimpusă, proprie
caracteristicilor noastre de personalitate, ne stabilim standarde
de reușită profesională, familială sau personală, care pot, la un
moment dat să aibă o finalitate contrară celei vizate... și atunci
putem întâlni comportamente dezadaptative, disfuncționale.
Câteva aspecte de victimologie... înainte de concluzii. A
fost extrem de dificil de identificat elementele de victimologie,
lipsind, în mod evident, aspectele de provocare din partea
victimei care „susţin” în nenumărate cazuri de omor acţiunea
violentă disproporţionată din partea autorului.Victima N.R. nu
l-a provocat pe subiect prin acţiune, ci, mai degrabă prin lipsa sa
de reacţie, prin pasiv-agresivitatea unui om vlăguit de depresie,
prin „abandonul” său de a lupta alături de subiect sau împotriva
acestuia.
E posibil ca autorul să fi fost propria sa victimă, actul
infracțional de mare violență fiind o contrareacție la amenințarea
simbolică a propriei imagini sau existențe, pe fondul tulburării
sale de personalitate?

VI. Concluzie

Subiectul studiului nostru poate fi apreciat ca o persoană

cu bună funcționare socială și profesională. Acesta cunoaște
foarte bine și poate îndeplini cu exactitate rolurile sociale, știe ce
167
se așteaptă de la el și se prezintă în direcția dezirabilității cu
maximă abilitate. Structura sa profundă de personalitate, pusă
în evidență și de probele proiective, ridică însă suspiciuni
cu privire la o posibilă tulburare de personalitate de tip
obsesiv-compulsiv care ar necesita o evaluare psihiatrică
complexă.
De asemenea, am resimțit nevoia unor probe psihologice
dezvoltate și standardizate pe populația clinică sau a unor
tehnici de identificare/evaluare a riscului comportamentelor
dezadaptative sau disfuncționale.
Acest studiu nu și-a propus să dea răspunsuri sau să
ofere soluții, ci mai degrabă să lanseze întrebări, să lărgească
perspective în încercarea de a fi mai aproape de om și în slujba
acestuia.
 „Cât de importantă este cunoașterea personalului, a
unor elemente de viață personală și familială, care să
completeze tabloul psihologic al lucrătorului, având în vedere
tendința naturală a individului, dar și autoindusă de instituție de
asumare a rolului profesional?”
 „Cum identificăm evenimentele cu efect dezadaptativ
din viața lucrătorului ... Cât de importantă e asistența
psihologică în situații de divorț pentru lucrător și
aparținători?”
 „Cât de traumatizantă poate fi trecerea în rezervă?”
 „Cât de utilă este aplicarea unor teste clinice de
screening, la nivel global sau în situația identificării unor
factori de risc? Poate fi pusă în discuție chiar utilitatea
probelor proiective în completarea evaluării sau pe perioada
monitorizării psihologice?”
168
 Anexa 1

Date despre autorul infracțiunilor de mare violență

1. Date de identitate
2. Caracteristici fizice
3. Componenta cognitivă (intelectivă):
3.1. Familiaritate, confort în acțiune;
3.2. Relații anterioare cu victima;
3.3. Motivul inițial al infracțiunii;
3.4. Planificare/premeditarea actului infracțional;
3.5. Fantazarea cu privire la infracțiune sau la
victimă;
3.6. Remușcări etc.
4. Comportament infracțional:
4.1. Locul de desfășurare a infracțiunii – caracteristici
geografice, raportare față de domiciliul
victimei/al infractorului;
4.2. Protejarea identității în fața victimei;
4.3. Modul de abordare a victimei;
4.4. Utilizarea forței în faza preinfracțională;
4.5. Comportament postinfracțional;
4.6. Alterarea cadavrului/scenei crimei/a luat ceva de
la locul crimei;
4.7. „Performanța” criminală/„modus operandi”:
(abilitățile proprii utilizate în derularea activității
infracționale; studierea/cunoașterea victimei;
studierea/cunoașterea locului de comitere a
infracțiunii; studierea/cunoașterea metodelor
infracționale – contact propriu cu sistemul de
169
 justiție – antecedente de încarcerare; internet,
media etc.).
5. Istoric și obiceiuri
5.1. Status marital – relații cu partenerul;
5.2. Istoricul relațiilor amoroase și non-amoroase;
5.3. Nivel educațional;
5.4. Istoricul angajărilor;
5.5. Credințe moral-religioase;
5.6. Existența problemelor de sănătate (fizică,
mentală) diagnosticate sau nediagnosticate
instituțional;
5.7. Consum de alcool și/sau alte substanțe;
5.8. Mijloc de transport.

Anexa 2

Interviul psihologic semistructurat – aspecte urmărite:

 Derulare cronologică a infracțiunii (momente pre- și
post- infracționale după tiparul „ce ați făcut – ce ați simțit”).
 Motivația/declanșatorul actului criminal – autoanaliză.
 Responsabilitatea și asumarea responsabilității actului
criminal.
 Aprecierea vinovăției și a pedepsei care se impune.
 Actul criminal din perspectiva pierderilor personale
și a posibilităților de prevenire/evitare – imaginea victimei în
ochii autorului.
 Împrejurarea de viață a arestului preventiv.
 Aprecierea împlinirii personale.
 Acceptarea statutului de criminal.
170
Bibliografie:
1) Bulgaru-Iliescu D., Costea G., Enache A., Oprea L.,
Gheorghiu V., Astărăstoaie V., Expertiza
medico-legală psihiatrică. Abordare interdisciplinară,
Editura Timpul, Iași, 2013.
2) Buș I., Psihologie și infracționalitate. Module
aplicative. Vol. II, Editura ASCR Cluj, 2006.
3) Castilla D., Testul arborelui – Relațiile interumane și
alte probleme ale lumii contemporane, Editura Polirom,
Iași, 2004.
4) Costello S., Criminalul palid – Psihologia judiciară și
psihanaliză, Editura Trei, București, 2017.
5) Deri, S., Introducere în testul Szondi, Editura Paidea,
București, 2000.
6) Georgescu M., Psihiatrie, Editura Național, București,
2004.
7) Koch Karl, Testul arborelui, Editura Profex, Timișoara,
2002.
8) Leader Darian, Ce este nebunia?, Editura Trei,
București, 2016.
9) Rozorea A., Sterian M., Testul arborelui (traducere
selectivă, sistematizare, adaptare, cercetare
experimentală extensivă), Editura Paideia, București,
2000.
10) Zlate M., Eul și personalitatea, Editura Trei, București,
1999.

171
 TERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ
LA UN CAZ DE PSIHOZĂ DELIRANTĂ.
DIFICULTĂŢI ŞI PROVOCĂRI

Violeta-Angela BULGARIU*

Lucrarea de faţă prezintă dificultăţile şi provocările

cu care se confruntă un psiholog angajat într-o instituţie M.A.I.,
atunci când este sunat de un şef de structură, care îi
relatează că are o angajată care se comportă ciudat. Solicitând
detalii cu privire la „comportamentul ciudat” i se relatează că
persoana în cauză închide toate aparatele electrice,
calculatoarele, telefoanele, faxul, copiatorul, frigiderul,
paralizând astfel activitatea la locul de muncă şi împiedicându-i
pe ceilalţi colegi să îşi facă treaba. În ciuda faptului că a fost
luată legătura telefonic cu familia şi i-a fost sugerat să consulte
un specialist, femeia continuă să vină la serviciu. Se face
consilierea psihologică a membrilor de familie, iar la pacientă
se intervine prin terapie cognitiv-comportamentală. Pentru că
de cele mai multe ori teoria nu se potriveşte cu practica,
demersul terapeutic are două părţi, partea I, cuprinzând

*
Psiholog principal psihologie clinică şi securitate naţională, psihoterapeut
sub supervizare, Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara.
172
perioada în care pacienta şi membrii familiei refuză consultul
psihiatric recomandat de psiholog, acceptând numai vizitele la
psihologul unităţii şi partea a II-a, demersul psihoterapeutic
după ieşirea din spital (după accentuarea simptomatologiei şi
precipitarea unor evenimente, pacienta decide să se prezinte la
medicul unităţii care îi face bilet de trimitere la Spitalul
Militar).

I. Date „paşaportale”, socio-demografice: Tina –

femeie, 49 ani

II. Date analitice de macro-nivel

1. Date anamnestice/biografice – istoric de viaţă,

istoric familial, parcurs educaţional şi profesional, suport
social: născută la ţară, într-o familie simplă, tata şofer de
autobuz, mama casnică, cu 10 copii: cinci fete şi cinci băieţi. Ea
este al treilea copil. Fraţii şi surorile pleacă repede de acasă, ca
să-şi facă un rost în viaţă, patru dintre ei se stabilesc într-un oraş
mare în vestul ţării. Unul singur are un traseu diferit, doreşte să
se devină călugăr, şi trăieşte pe lângă o mănăstire. La vârsta de
14 ani, este trimisă la sora ei la oraş şi înscrisă la o şcoală
profesională, după care lucrează ca muncitoare necalificată
într-o fabrică ce producea aparate electrice. Termină liceul la
seral, apoi se angajează ca muncitoare calificată. La vârsta de
23 ani se căsătoreşte cu un tânăr ofiţer. La doi ani după căsătorie
naşte primul copil (băiat), apoi, după un an, naşte o fetiţă. Soţul
este tot timpul plecat la cursuri sau în misiuni şi este nevoită să
se descurce singură cu copiii. După 6 ani de la naşterea
173
fetiţei, reuşeşte să se angajeze ca personal contractual
(secretar-dactilograf) la o unitate militară. După un an, are loc o
reorganizare şi i se desfiinţează funcţia, fiind pusă pe una de
muncitor necalificat. Nu-i convine, şi se mută la o altă unitate pe
o funcţie de secretar-dactilograf, după şase luni. După alţi şase
ani se angajează pe bază de concurs la o structură de poliţie ca
agent provenit din sursă externă.

2. Date anamnestico-clinice – istoric al problemei:

debut, context al debutului: este o persoană conştiincioasă,
săritoare, responsabilă, meticuloasă la locul de muncă; sarcina
principală este de a face rapoarte scrise despre evenimentele
zilnice şi de a le transmite la centrul de comandă la Bucureşti.
Înainte de a fi transmise, se consultă frecvent cu şeful, care îi dă
un feedback verbal. În urma unei neînţelegeri cu colegele
(acestea îi solicită să omită din raport date importante), se
consultă din nou cu şeful, care, la aflarea veştii, reacţionează
dur. Zilele următoare devin apăsătoare, deoarece e nevoită să se
întâlnească cu colegele, acestea o apostrofează sau vorbesc în
spatele ei. Treptat, se autoizolează, evită să ia masa cu ele,
devine din ce în ce mai tensionată şi foarte atentă la reacţiile lor.
Starea de tensiune se accentuează, îşi aduce aminte că
una dintre colege e cunoscută în grup ca fiind pasionată de
voodoo şi-i încolţeşte în minte gândul că aceasta i-ar face vrăji.
La serviciu, începe să simtă în corp vibraţii, iradieri ca şi cum ar
proveni de la telefoanele mobile, apoi de la aparatura electrică:
fax, calculatoare, telefon fix, mobil, motiv pentru care le închide
pe toate. Colegii anunţă şeful, care solicită ajutorul psihologului
şi al familiei.
174
 LINIA VIEŢII
Nr. SIMPTOME,
crt. EPISOADE
PSIHOPATOLOGICE
1 „Simţeam teamă groaznică 1967-
de întuneric, pentru că
aveam de mers destul de
mult, până la bunica; mă
gândeam că în orice
moment poate să sară o
lighioană din tufişuri
asupra mea.”; mă simţeam
slabă, fără putere,
părăsită şi în pericol!”
2 „Eram curajoasă, dar îmi 1982-
era teamă că nu mă vor 1984
accepta colegii, că vor
râde de mine!”
4 „Era greu, nu prea aveam
pe nimeni să mă ajute,
eram neajutorată, slabă,
fără el. Mi-a fost foarte
greu!”
5 „La fel, foarte greu,
amândoi copiii mici,
stăteam foarte mult timp
singură cu ei”.
6 Dezamăgită, tristă,
îngrijorată „Sunt slabă,
incompetentă! Am eşuat!”.
„Fără intervenţia soţului
nu aş fi reuşit să mă mut
de acolo!”
7 Bucuroasă, dar… „dacă
nu era el ca să mă susţină,
nu reuşeam!”
EVENIMENTE DE VIAŢĂ
RELEVANTE
Se naşte într-o familie de oameni
simpli, credincioşi de la ţară.
Creşte în lumea satului, în care se
îmbină tradiţiile religioase, cu
cele magice. Ca amintiri timpurii,
punctează drumurile pe înserat
pe care le făcea la bunica din
partea mamei, cu provizii.
La 14 ani părăseşte lumea satului
şi se mută la sora ei mai mare,
care o înscrie la o şcoală
profesională. Prima zi de şcoală
într-un colectiv nou.
1991 Naşterea primului copil (băiat).
Naşte natural; el era plecat tot
timpul la serviciu, la cursuri.
1993 Naşterea celui de-al doilea copil
(fetiţă); el era tot timpul plecat în
misiune.
2000 Pierderea locului de muncă
şi transfer pe un post
de muncitor necalificat
(femeie de serviciu). După
intervenţia soţului este pusă să
lucreze la dispecerat.
2006 Se angajează ca agent de poliţie
în urma unui examen şi e
repartizată într-un aeroport unde
îşi face treaba foarte bine.
175
 8 „Obositor, mă simţeam 2003- Face Facultatea de Horticultură
epuizată!” 2009 la o universitate particulară, în
paralel cu serviciul.
9 „Vor să-mi facă rău, vor Aprilie La serviciu: conflict cu colegele
să-mi facă vrăji, să mă 2016 de muncă, acestea o acuză că e
transforme”. Săpt. 1 „sifonarul şefului”. Se izolează şi
„Nu mai sunt eu; ceva se începe să fie atentă la reacţiile
întâmplă la serviciu; simt lor; scoate toate aparatele
o presiune în ceafă!.” electrice din priză (computer,
„Mă iradiază, simt fax, xerox etc.).
vibraţii, care par să vină
de la aparatele electrice”.
„Am sentimentul că Săpt. 1 Acasă:
mi-a schimbat cineva Multe activităţi: spală trei maşini
copiii, că au lucrul rău în de haine, le calcă; spală geamuri;
ei”; „Am impresia că soţul are foarte multă energie.
s-a aliat cu copiii Se duce la preot, se spovedeşte,
împotriva mea”. se împărtăşeşte. În casă dă masiv
Soţul despre ea: „Are două cu tămâie, până când soţul i-o
stări: una lucidă, coerentă confiscă.
şi una aparte: care nu e
starea ei obişnuită, ca şi
cum ar fi posedată, dar
are şi atunci o logică în ce
spune”.
Refuză să mănânce
mâncare gătită („mâncarea
e contaminată; dacă
cineva a mâncat înaintea
mea, a contaminat
mâncarea”); mănâncă
doar fructe; în trei
săptămâni slăbeşte 10 kg.
Nu mai doarme noaptea,
se roagă foarte mult, multe
ore pe zi, încât face răni pe
genunchi.
Visează preoţi care se
roagă pentru ea.

176
 10 Către psiholog: „Văd Săpt. Solicită psihologului o întâlnire
nişte arabi cu cuţite care 1şi 2 în cabinet, apoi peste o
vor să-mi facă rău, să mă săptămână, se vede cu psihologul
înjunghie!” în parc, vrea să-i împărtăşească
„Dacă mă duc la medic va „ceva”; acesta îi recomandă să se
crede că sunt nebună! Ce prezinte de urgenţă la clinica de
să-i spun medicului? Ce o psihiatrie şi să povestească cu
să mi se întâmple dacă mă acurateţe tot ce simte, tot ce
duc la medic?” vede, tot ce-i trece prin cap,
pentru că numai aşa medicul îi
poate prescrie tratamentul
adecvat, pentru atenuarea
simptomelor.
11 „Toţi vor să-mi facă rău, Mai Devine agresivă, aruncă cu o
chiar şi membrii familiei! 2016 icoană în capul soţului,
Toţi sunt transformaţi!” Săpt. 3 provocându-i un traumatism
cranian, acesta sună la 112,
pacienta refuză să urce în salvare,
iar ambulanţa pleacă goală la
spital.
12 După 3 zile de la incident, acceptă să se prezinte la medicul de familie,
dar numai însoţită de psiholog. Este internată la Spitalul Militar, după
care e transferată la Clinica Universitară de Psihiatrie şi pusă sub
tratament. La externare se programează la psiholog, acuzând atacuri de
panică dimineaţa, când pleacă soţul la serviciu şi rămâne singură,
acasă. Simte fluturi în stomac, îi e teamă că i se poate întâmpla ceva
rău.

III. Evaluare cu instrumente standardizate:

1. Scala PDE – distres emoţional (International

Institute for the Advanced Study of Psychoterapy and
Applied Mental Health): 61 puncte/clasa IV/nivel ridicat de
distres;
Emoţii negative disfuncţionale: 30 puncte/clasa IV/nivel
ridicat;

177
 Emoţii negative funcţionale: 31 puncte/clasa III/nivel
mediu.

2. PDSQ (Inventar de screening psihiatric, Mark

Zimmerman): scor brut: 18 puncte/ Scor T: 40;

Scor Punct de
Subscala Itemi (I)/Itemi critici (IC)
subscală secţiune
I: 29, 30, 31, 32, 35: evitare
persoane, locuri, oameni;
Tulburări de
flashback-uri; amintirea unui
stres 5 5
eveniment traumatic: tremor,
posttraumatic
transpiraţie, ritm cardiac
accelerat; prudenţă excesivă.
IC: 62, 63, 64, 66, 67; s-au
întâmplat lucruri despre care
ştiţi că sunt adevărate, dar
ceilalţi vă spun că sunt doar în
imaginaţia dumneavoastră;
convingerea că ceilalţi vorbesc
Tulburări
5 1 despre dumneavoastră, sau vă
psihotice
spionează; vă simţiţi în pericol
pentru că ceilalţi plănuiesc să
vă facă rău; o forţă exterioară
vă controlează corpul sau
mintea; vedeţi lucruri pe care
ceilalţi nu le văd.
I: 93, 99, 101; îngrijorare
foarte mare că i s-ar putea
Tulburări de
întâmpla ceva rău; probleme
anxietate 3 8
de concentrare din cauză
generalizată
că nu reuşea să-şi controleze
grijile.

178
 3. CERQ (Chestionar de coping cognitiv-emoţional,
Nadia Garnefski, Vivian Kraaij, Philip Spinhoven): etalon în
7 clase.
Punctaj ridicat/clasa VI: Ruminare (14), Refocalizare
pozitivă (13), Catastrofare (8);
Punctaj peste medie/clasa V: Acceptare (12),
Refocalizare pe planificare (14), Culpabilizarea celorlalţi (8);
Punctaj scăzut/clasa II: Punerea în perspectivă (8).

4. BSQ (chestionarul simptomelor corporale, Chambless,

D.): 25 puncte din 90: cele mai intense: bătăile inimii (2),
palpitaţii la nivelul stomacului/fluturi în stomac (5), gât şi gură
uscată (2), senzaţie de dezorientare în spaţiu (2).

IV. Diagnostic ateoretic: CIM: F23: tulburare psihotică

delirantă/ICD: F 23.3: tulburare psihotică acută predominant
delirantă/DSM V: 298.8: tulburare psihotică acută de scurtă
durată.

V. Date de micro-nivel. Conceptualizarea –

formularea de caz/analiza funcţională (cum funcţionează
simptomul):
Factori predispozanţi: copilăria mică petrecută într-un
mediu cultural-religios impregnat de obiceiuri şi tradiţii religios-
magice foarte bine înrădăcinate, practicate cu o anumită
frecvenţă, periodicitate, în funcţie de ciclul anotimpurilor (de
exemplu, florile de la sărbătoarea Floriilor se aduc de la biserică
şi se pun la colţul uşii, ca să alunge spiritele rele; primăvara se

179
adună vreascurile de pe câmp, gunoaiele, se face foc pe dealuri,
după apusul soarelui, iar copiii şi femeile sar peste vâlvătaie, ca
să fie recoltă bogată sau ca să alunge spiritele rele; când le este
rău copiilor, mama le stinge cărbuni încinşi, le dă să bea apa de
pe cărbuni şi le descântă de deochi; copiilor li se dă să poarte
lenjerie întoarsă pe dos, ca să nu se prindă vrăjile de ei etc.).
A crescut într-un mediu sub influenţa unor convingeri populare
foarte răspândite cu privire la existenţa farmecelor, vrăjilor,
blestemelor, ca modalităţi de influenţare a altor persoane.
Structură de personalitate anxioasă, cu note paranoide.
Senzitivitate accentuată, reticenţă la reacţiile celorlalţi în
context social.
Factori precipitatori: o colegă de la control documente
face o greşeală. T. are de transmis un raport la Bucureşti şi e
rugată de şefa ei de tură să omită anumite detalii din raport, care
denaturează realitatea. Expune situaţia şefului, care face scandal.
Prin urmare, T. este exclusă din grup şi tachinată mereu, fiind
numită „sifonarul şefului”.
Factori declanşatori: şeful pleacă în concediu, iar
T. rămâne singură, se autoizolează de colegele pe care le
«turnase». Aude despre una dintre ele că are o păpuşă «voodoo»
şi îi încolţeşte în minte ideea că ar putea fi victima acesteia. Nu
mai are cu cine să se consulte, se gândeşte că e «singură şi
neajutorată» şi că nu se va descurca, colegele abia aşteaptă să
vadă că greşeşte. Simte o presiune în ceafă, că ceva rău este pe
cale să i se întâmple; simte vibraţii în tot corpul, tremură,
transpiră, inima îi bate puternic şi atribuie aceste senzaţii
aparaturii electrice din încăperea în care îşi desfăşoară
activitatea.
180
 Factori de menținere:
Comportamente de asigurare: la serviciu se izolează de
colege, comunică doar cu şeful; acasă începe să se roage mai
mult, scoate aparatele electrice din priză; ca să scape de sub
influenţa vrăjilor, se duce la preot, solicită rugăciuni speciale, se
spovedeşte.
Comportamente de evitare: încearcă să rămână cât mai
puţin timp în preajma aparatelor electrice, ceea ce îi este practic
imposibil, pentru că lucrează la dispecerat, unde sunt foarte
multe; în cele din urmă le scoate din priză; acasă refuză alimente
gătite, începe să mănânce doar fructe, întrucât are percepţia că
membrii familiei sunt «transformaţi» şi dacă se ating de
alimentele din frigider, le «contaminează».
Factori contextuali: vede la TV, la ştiri, imagini cu
migranţi care vin din Orientul Mijlociu; ulterior, pe stradă, vede
la distanţă de câţiva metri de ea un grup de arabi cu cuţite care
intenţionează să o înjunghie. Deja aude că soţul vrea să o
interneze la psihiatrie şi de teamă că o va crede nebună, nu-i
spune de viziunile ei. A doua zi, solicită psihologului o întâlnire
şi îi descrie aceste viziuni.
Cum funcţionează simptomul:
Primii 13 ani îi petrece într-un sat, încărcat de tradiţii şi
practici magice. Drumurile înfricoşătoare făcute pe înserat, la
bunica, pentru a-i duce provizii („oricând putea să sară o
lighioană din tufişuri”), viaţa grea dusă de la 14 ani într-un oraş
mare, cu „pericole”, departe de părinţi, o fac de multe ori să se
simtă singură, slabă, neajutorată. Dificultăţile după naşterea
copiilor, soţul fiind plecat mai tot timpul, o fac să se simtă
singură, fără putere, în pericol. Pierderea locului de muncă şi
181
apoi, găsirea altuia, după intervenţia soţului, o fac să se
gândească la faptul că alături de el îi este mai bine. La serviciu,
locul soţului este luat de şeful cu care se consultă în orice
decizie, rapoartele pe care le transmitea la Bucureşti erau
corectate, avizate de acesta şi iarăşi îi este bine. Acum, şeful
fiind plecat în concediu, cearta cu colegele o face să retrăiască
aceeaşi senzaţie de vulnerabilitate şi neajutorare pe care le
simţise în copilărie, în adolescenţă şi în tinereţe, în situaţii
asemănătoare: „Sunt singură, slabă, neajutorată! Sunt în
pericol! Nu mă descurc!”.
SITUAŢIE: la serviciu, nu are cu cine să se consulte;
trebuie să ia rapid multe decizii singură.
CE GÂNDEŞTE: „Sunt singură, şi neajutorată. Colegele
abia aşteaptă să greşesc! Sunt într-o groapă cu vipere! Sunt în
pericol! Îmi e rău; cred că mi s-au făcut vrăji sau sunt iradiată!”
CE SIMTE: tremor, transpiraţii, fluturi în stomac,
nelinişte, agitaţie, vibraţii în tot corpul, zgomot de fond al
aparatelor electrice.
CE FACE: evită colegele şi opreşte toate aparatele
electrice; îşi sună soţul! Colegii văd că ceva nu este în regulă cu
ea. Înlocuitorul şefului o trimite acasă.
Mai jos prezentăm două secvenţe de gândire disfuncţională
a pacientei şi încercăm să demonstrăm modul în care interpretările
ei disfuncţionale îi mediază reacţiile, comportamentul şi ceea ce
simte, după modelul lui B.F. Skinner, în care S – semnifică situaţia-
stimul, O – variabila organismică (ce gândeşte, ce simte din punct
de vedere fiziologic şi emoţional), R – reacţia, comportamentul
disfuncţional, iar C – reprezintă consecinţele pozitive sau negative
ale comportamentului, consecinţe care îi întăresc reacţiile viitoare
disfuncţionale.

182
FEEDFORWARD: FEEDBACK (+): „Dacă mă retrag, mă închid în mine şi
(+): „Pe viitor în situaţii similare voi face la fel”. evit să socializez cu colegele, mă liniştesc imediat,
înseamnă că e bine să fac asta”.

O
Palpitații, tremor,
transpirații, vibraţii,
fluturi în stomac,
presiune în ceafă;
S
Teamă, nelinişte,
Stimul extern:
agitaţie.
ceartă la serviciu,
„Colegele abia aşteaptă
am de făcut urgent
să greşesc!”
un raport la
„Mă gândesc că mi-au
Bucureşti.
făcut vrăji”.
C
(+): Mă liniştesc imediat;
mi se reduc frământările,
senzaţiile neplăcute.
(-): Nu reuşesc să-mi
R îndeplinesc sarcinile de
Mă retrag, mă
serviciu, care presupun
închid în mine,
lucrul în echipă
evit să socializez
cu ele.

FEEDFORWARD:
„Nu reuşesc să-mi îndeplinesc sarcinile de serviciu,
care presupun lucrul în echipă, pentru că mi-au făcut
vrăji şi abia aşteaptă să greşesc, ceea ce îmi
demonstrează că pe viitor, în situaţii similare sunt
şanse mari să fie şi mai rău de atât”.
FEEDBACK (-):
„Faptul că nu reuşesc să-mi îndeplinesc sarcinile de serviciu,
care presupun lucrul în echipă, îmi întărește convingerea că ele
abia aşteaptă să greşesc şi că mi-au făcut vrăji.”

183
 FEEDFORWARD: FEEDBACK (+): „Dacă scot aparatele din priză și mă
(+): „Pe viitor în situaţii similare voi face la fel”. liniștesc imediat, înseamnă că e bine să fac asta”.

O
Palpitații, tremor,
transpirații, vibraţii, fluturi C
în stomac, presiune în ceafă; R (+): Mă liniştesc imediat;
S „Mă gândesc că mă simt rău Scot toate mi se reduc frământările,
Stimul extern: șeful pentru că sunt iradiată de aparatele senzaţiile neplăcute.
e plecat, trebuie să aparatele electrice!” electrice din (-): Îmi e greu să mai
iau decizii singură, „Sunt slabă, nu mă descurc!” priză (PC, merg la serviciu.
nu am cu cine să „Sunt slabă, nu mă descurc telefon, fax,
mă consult. singură!” imprimantă)

FEEDFORWARD:
„Îmi e greu să mai merg la serviciu, pentru că mă
simt rău, sunt slabă și un mă descurc, deci sunt șanse
mici ca pe viitor să mai merg la serviciu!”.
FEEDBACK (-):
„Îmi e greu să mai merg la serviciu pentru că mă gândesc că mă
simt rău, întrucât sunt iradiată de aparatele electrice și sunt slabă
și nu mă descurc!”

184
 VI. Obiective terapeutice – operaţionalizare

O1: Creşterea autonomiei personale

O2: Scăderea frecvenţei ruminaţiilor (nu o să mă descurc,
sunt slabă, neajutorată, sunt nefolositoare)
O3: Dezvoltarea abilităților sociale în vederea reinserţiei
profesionale

VII. Planul de tratament – principalele activităţi

terapeutice (teme de casă relevante) şi modul de alocare a
acestor activităţi în sesiuni/şedinţe

Partea I – înainte de internare (precizăm că nici

pacienta şi nici membrii familiei nu au fost de acord de la început
să solicite consult psihiatric!)
Şedinţele nr. 1, 2, 3:
Evaluare și socializare la tratament.
Evaluare
Date personale, biografice, motivele adresării la psiholog,
istoricul problemei, linia vieții.
Evaluare simptome prin chestionare și interviu:
PDSQ – identificăm 5 indici psihotici: „s-au întâmplat
lucruri despre care ştiţi că sunt adevărate, dar ceilalţi vă spun că
sunt doar în imaginaţia dumneavoastră; convingerea că ceilalţi
vorbesc despre dumneavoastră sau vă spionează; vă simţiţi în
pericol pentru că ceilalţi plănuiesc să vă facă rău; o forţă
exterioară vă controlează corpul sau mintea; vedeţi lucruri pe care
ceilalţi nu le văd”;
PDE:61/IV – nivel ridicat de distres; EN disfuncţionale:
30/IV – nivel ridicat; EN funcţionale: 31/III – nivel mediu;

185
 BSQ (chestionarul simptomelor corporale, Chambless, D):
25 p (palpitaţii la nivelul stomacului – intensitate
maximă (5), bătăile inimii (2), gât şi gură uscată (2), senzaţie de
dezorientare în spaţiu (2), alte senzaţii corporale: fluturi în
stomac);
CERQ (Chestionar de coping cognitiv-emoţional, Nadia
Garnefski, Vivian Kraaij, Philip Spinhoven): etalon în 7 clase.
Punctaj ridicat/clasa VI: Ruminare (14), Refocalizare
pozitivă (13), Catastrofare (8);
Punctaj peste medie/clasa V: Acceptare (12), Refocalizare
pe planificare (14), Culpabilizarea celorlalţi (8);
Punctaj scăzut/clasa II: Punerea în perspectivă (8).

Socializare cu tratamentul
Psihoeducație:
 detalii despre terapia cognitiv-comportamentală, durata
ședințelor, frecvența lor, păstrarea confidențialității, metode și
tehnici folosite;
 psihoeducaţia soţului (persoana-resursă) şi a copiilor,
în ceea ce priveşte comportamentul faţă de pacientă;
 recomandarea internării de urgenţă la Clinica
Universitară de Psihiatrie.
Şedinţele 4-5-6: (a durat aproximativ o lună de zile
până când membrii familiei au reuşit, după mai multe
incidente şi încercări, să o convingă să se interneze. La ieşirea din
spital comisia de expertiză medico-militară locală îi stabileşte în
urma unei evaluări, o incapacitate temporară de muncă 35%
creându-i aşteptarea că se va putea întoarce la serviciu şi îi dă
recomandarea de monitorizare psihologică. Constatăm atenuarea
186
simptomatologiei, anhedonie, absenţa ideaţiei delirante,
suprapondere, îngrijorare că nu se va integra la serviciu. Face
tratament cu Haloperidol, Olanzapină şi Romparkin. Reluăm
detalii despre terapia cognitiv-comportamentală, durata
ședințelor, frecvența lor, păstrarea confidențialității, metode și
tehnici folosite, socializarea cu tratamentul.

Intervenţii cognitive:
Conceptualizare: explicarea faptului că interpretările
noastre mediază modul în care ne simţim şi acţionăm.
Situaţia 1: mă duc la serviciu
A: CE GÂNDESC: nu o să mă descurc, sunt slabă,
neajutorată
B: CE SIMT: nelinişte, nesiguranţă
C: CE FAC: vin la psiholog şi cer ajutor
Gândire alternativă la aceeaşi situaţie, cu conştientizarea
faptului că în viaţă putem face interpretări exagerate, nesănătoase
care ne fac să ne simţim rău sau putem face interpretări mai
moderate, putem învăţa să gândim sănătos, ceea ce ne face să ne
simţim mai bine.
Situaţia 2: mă duc la serviciu
A: CUM ALTFEL AŞ PUTEA GÂNDI: este o provocare
pentru mine; dacă au apărut lucruri noi, voi solicita informaţii.
B: CE SIMT: o uşoară îngrijorare, curiozitate
C: CE FAC: voi face aceleaşi lucruri pe care le-am făcut
ani la rând.
Intervenţii comportamentale:
1. Psihoeducaţie: distincţie între comportamentul agresiv,
pasiv, asertiv; costuri şi beneficii.
187
 2. Card de autoajutor cu răspunsuri, la posibile întrebări
ale colegilor de serviciu/joc de rol în cabinet pe fiecare
situaţie/ambele roluri:
3. Exemple:
Solicită ajutor unui coleg: „Te rog frumos să-mi spui unde
găsesc un specimen de pașaport pentru Peru? Poţi să-mi deschizi
tu baza de date? Mulţumesc!“.
În caz de refuz: „Scuză-mă, nu am avut intenţia să
deranjez!” Apoi apelează o altă colegă.
Dimineaţa la serviciu, se întâlneşte cu o colegă, şi aceasta
o întreabă cum se simte. Răspuns: „Mă simt mult mai bine! Sunt
OK, aptă de muncă!” etc.
Temă pentru acasă:
1. de citit fişa cu principiile de bază ale terapiei cognitiv-
comportamentale;
2. activităţi de făcut zilnic (cel puţin o activitate pe zi) în
scopul creşterii autonomiei:
2.1. merge singură la cumpărături la magazinul din
apropierea blocului;
2.2. găteşte pentru membrii familiei, după reţetă.
TERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ LA UN CAZ
DE PSIHOZĂ DELIRANTĂ. DIFICULTĂŢI ŞI PROVOCĂRI
2.3. merge la cumpărături la supermarket cu soţul.
Şedinţele 7-8-9:
Intervenţii cognitive:
1. Discutarea listei cu gânduri automate distorsionate.
2. Temă pentru acasă: jurnalul gândurilor automate
3. Restructurare cognitivă a gândurilor automate prin
săgeata descendentă:
„Nu mă voi descurca la serviciu”

188
 Psihologul: Ce ţi s-ar putea întâmpla, în cel mai rău caz?
Pacienta: „Nu mai pot reacţiona la fel de repede, ca
înainte, mă concentrez mai greu”
Psihologul: Ce ţi s-ar putea întâmpla, în cel mai rău caz,
dacă te concentrezi mai greu?
Pacienta: „Pot să greşesc”
Psihologul: Ce ţi s-ar putea întâmpla, în cel mai rău caz,
dacă greşeşti?
Pacienta: „Aş putea fi pedepsită”
Psihologul: Ce ţi s-ar putea întâmpla, în cel mai rău caz,
dacă.....?
Pacienta: „Aş primi o atenţionare”
Psihologul: Ce ţi s-ar putea întâmpla, în cel mai rău caz,
dacă.....?
Pacienta: „Poate unii colegi ar râde de mine sau ar spune
că sunt nebună”
Psihologul: Ce ţi s-ar putea întâmpla, în cel mai rău caz,
dacă.....?
Pacienta: „Nu m-aş simţi bine”
Psihologul: Ţi s-a mai întâmplat ca cineva să râdă de tine
sau să te ironizeze şi să nu te simţi bine?
Pacienta: „Da”
Psihologul: Şi ce-ai gândit atunci?
Pacienta: „Că sunt slabă şi neajutorată”
Psihologul: Când te-ai mai simţit slabă şi neajutorată?
Pacienta: „În copilărie, când trebuia să mă duc pe înserat
la bunica, să-i duc provizii!”
Psihologul: Şi ce s-a întâmplat atunci?
Pacienta: „A sărit o pasăre de noapte dintr-un tufiş,
m-am speriat, am ţipat şi am fugit acasă, la mama!”

189
 Psihologul: Şi ce s-a întâmplat, după aceea?
Pacienta: „Mama a râs de mine şi a trimis-o pe una din
surori cu mine!”
Psihologul: Şi ce-ai gândit atunci?
Pacienta: „Că nu m-aş fi descurcat fără sora mea!”
Psihologul: Şi...?
Pacienta: „Amândouă am ajuns cu bine, la bunica!”
Psihologul: Au fost situaţii în viaţă în care te-ai descurcat
şi singură?
Pacienta: „Da!”
Psihologul: Când?
Pacienta: „Când eram singură cu amândoi copiii mici şi
soţul era plecat în misiuni! A fost dificil, dar până la urmă m-am
descurcat!”
Psihologul: Ai putea să te împaci cu gândul că în viaţă
sunt situaţii şi situaţii, uneori te descurci bine, alteori e mai
dificil, doar că, asta nu înseamnă că eşti slabă şi neajutorată, ci
doar, că pe moment nu ai găsit soluţia potrivită.
Psihologul: În ce alte situaţii te-ai descurcat singură?
Pacienta: „Intrarea la facultate, reuşita la examenul de
licenţă, reuşita la examenul pentru intrarea în corpul agenţilor”.
Psihologul: Cu alte cuvinte, sunt multe situaţii în care
te-ai descurcat singură. Ce-ar fi să notezi aceste situaţii, pe un
cartonaş, pe care să-l citeşti ori de câte ori te gândeşti că eşti slabă
şi neajutorată, ca să-ţi aminteşti că această convingere a ta nu
prea stă în picioare. Doar că, de obicei îţi aduci aminte mai uşor
lucrurile mai puţin bune, decât cele reuşite.
4. Restructurare cognitivă a gândurilor automate prin pie
chart: „Mă plictisesc, sunt inutilă, nefolositoare”.
190
 – Ce-ai făcut săptămâna trecută?
„Nimic!”
– Chiar nimic?, îmi aduc aminte că ai fost la şedinţa de
terapie, da?
„Da, am fost!”
– Ok, şi înainte să ajungi la terapie ce-ai făcut?
„M-am trezit, am făcut cafeaua soţului, am gătit, am făcut
un pic de curăţenie.......”
......................................................................
De la „Nu am făcut nimic folositor”, am ajuns la „Zilnic
fac ceva util pentru mine şi familia mea”.
5. Teme pentru acasă:
– jurnalul gândurilor automate (situaţie, gânduri automate,
emoţii, senzaţii)
Intervenţii comportamentale:
Joc de rol pe diferite situaţii de interacţiune socială, cu
modelare comportamentală:
– solicit o informaţie/am greşit ceva/cineva mă jigneşte/la
restaurant găsesc un vierme în salată/la hotel nu am prosoape în
cameră/vreau să mi se dea o altă cameră.
Teme pentru acasă: activare comportamentală: să scrie
o listă cu activităţi care înainte îi făceau plăcere şi pe care acum
nu le mai face, după care să încerce să realizeze câte o activitate
din listă în fiecare zi, cu aprecierea plăcerii (pe o scală de la 1 la
10). A venit cu următoarele activităţi:
2.1. sun pe cineva: sora, o prietenă – 7;
2.2. merg în vizită la sora mea – 8;
2.3. îmi iau abonament la sală/înot, merg împreună cu
soţul – 9;
191
 2.4. fac plimbări în parc cu soţul – 10;
2.5. mă înscriu la un curs de limba engleză – 6.
Şedinţele 10-11-12:
Intervenţii cognitive:
1. Evocarea achiziţiilor şi exersarea lor:
– dezvoltarea abilităţilor sociale: card de autoajutor
(pentru posibile situaţii care apar la serviciu)
Scăderea frecvenţei ruminaţiilor:
– recunoaşterea gândurilor distorsionate cu ajutorul
listingului de erori în gândire;
– restructurare cognitivă, cu ajutorul jurnalului gândurilor
automate şi construirea unor interpretări alternative sănătoase;
– activare comportamentală.
2. Creşterea autonomiei personale, scăderea intensităţii
sentimentului de inutilitate prin activare comportamentală:
– jurnalul activităţilor zilnice;
– practicarea zilnică a activităţilor recompensatorii din
listă.
Evoluţie: se prezintă la comisia de expertiză
medico-militară, care o clasează APT CONDIŢIONAT, dându-i
posibilitatea de a se întoarce la serviciu. Din nefericire, comisia
de expertiză medico-militară de la Bucureşti face contestaţie la
decizia comisiei locale, o clasează INAPT, şi o pensionează
medical.
A urmat un regres în evoluţia stării de sănătate a
pacientei, întrucât la momentul aflării veştii că este clasată
INAPT, nu erau fixate foarte bine toate achiziţiile. Clasarea ca
INAPT i-a evocat din nou toate gândurile disfuncţionale pe care
lucrasem, dar nu suficient. A fost necesară schimbarea
192
tratamentului psihiatric. Pacienta a plecat într-o vacanţă şi s-a
întors la terapie după o pauză de 2 luni.

Partea a II-a
Şedinţele 13-18: se prezintă din nou la cabinet, cu atacuri
de panică şi dezamăgită că nu i s-a dat voie să lucreze, în
continuare. Are sentimentul că nu se mai poate bucura ca înainte
(anhedonie), că nu mai simte plăcerea lucrurilor pe care le făcea
în trecut, iar membrii familiei observă şi îi întăresc convingerea
că aşa este.
Şedinţele 13-14: redefinirea obiectivelor:
O1: scăderea frecvenţei atacurilor de panică de la 7 la 1 pe
săptămână;
O2: dezvoltarea abilităţilor de comunicare;
O3: reducerea anhedoniei de la 9 unități subiective de
disconfort la 4.
Evaluare:
Chestionar Beck: 3 puncte (media pacienţilor depresivi:
27,01).
Chestionarul simptomelor corporale BSQ: 20 puncte faţă
de 25 puncte, la prima evaluare.
Scala PDE – distres emoţional (International Institute
for the Advanced Study of Psychoterapy and Applied
Mental Health): 35 puncte/clasa II – scăzut, faţă de
61 puncte/clasa IV/nivel ridicat de distres, la începutul terapiei;
Emoţii negative disfuncţionale: 16 puncte/clasa II, faţă de
30 puncte/clasa IV/nivel ridicat, la începutul terapiei;
Emoţii negative funcţionale: 19 puncte/clasa II, faţă de
31 puncte/clasa III/nivel mediu, la începutul terapiei.
193
 Intervenție cognitivă:
Normalizare: i s-a explicat că anhedonia poate fi o reacţie
secundară la tratament, că e normal să se întâmple aşa, că şi alte
persoane care fac tratament parcurg o asemenea etapă.
Reluarea unor activităţi de acomodare cu tratamentul,
din care să înţeleagă că gândurile mediază emoţiile şi
comportamentul.
Explicarea curbei anxietăţii din atacul de panică.
Exerciţii de recunoaştere a stărilor emoţionale de bază,
după imagini, în cabinet: furie, dispreţ, zâmbet real, zâmbet
politicos, teamă, tristeţe, surpriză, ruşine, dezgust.
Evaluarea capacităţii de decodificare a stărilor emoţionale
prin intermediul unui test interactiv pe internet intitulat
FACEORAMA: obţine 18 puncte din 25 la prima încercare şi 24
de puncte din 25 la a doua încercare.
Gratificarea succesului obţinut în cadrul exerciţiului.
Intervenţie comportamentală:
Exerciţii de relaxare musculară progresivă, cu evaluarea
nivelului de relaxare pe o scală de la 1 la 10.
Exerciţii de distragere a atenţiei când apare atacul de
panică.
Card de autoajutor cu mai multe activităţi, exersat în
cabinet: „Ce pot face când fac atac de panică!”
– să numere obiectele de culoare crem, apoi cele de
culoare maro, apoi cele de culoare verde din încăpere;
– practicarea exerciţiului de relaxare cu respiraţie
abdominală;
– să privească graficul de evoluţie a intensităţii anxietăţii
în atacul de panica (A.P.), pe o planşă oferită de psiholog, pentru
194
a-şi aduce aminte, că nu durează mult, şi că încetul cu încetul,
intensitatea anxietăţii scade, până la dispariţie;
– privitul la TV;
– cusut goblen/croşetat.
Mimarea în cabinet a expresiilor emoţionale bazale: furie,
dispreţ, zâmbet real, zâmbet politicos, teamă, tristeţe, surpriza,
ruşinea, dezgustul.
Tema pentru acasă:
– de citit fişa-ghid pentru pacient despre A.P.
– jurnalul A.P.: ora la care începe, ora la care se termină,
contextul, data.
– de citit lista cu asumpţii disfuncţionale (nucleul
nebuniei) şi lista cu asumpţii funcţionale (nucleul sănătăţii).
Şedinţele 15-16:
Intervenție cognitivă:
Restructurare cognitivă: „Sunt inutilă, nefolositoare” –
gând alternativ: „În sfârşit am timp să fac ce-mi place, ce am
chef!”
Pie chart: Hai să vedem ce ai făcut săptămâna trecută!
A făcut o listă cu 6 activităţi pe care le-am inclus în
diagrama-plăcintă. I-a mai rămas foarte puţin spaţiu gol (20%),
restul de 80% fiind ocupat cu activităţi. Am conştientizat
diferenţa dintre percepţia subiectivă (judecata emoţională) şi
realitate.
Studierea fişei cu frecvența A.P. și conceptualizare pe una
din situaţiile expuse, în scopul conştientizării autoprogramării pe
care şi-o face în fiecare seară: „Mâine voi fi singură din nou
toată ziua – iarăşi o să mi se facă rău!”

195
 SITUAŢIE: Sunt singură acasă.
CE GÂNDESC: „Dacă mi se întâmplă ceva, n-are cine să
mă ajute”.
CE SIMT: frică, agitaţie, fluturi în stomac, inima bate
puternic, respir des şi insuficient.
CE FAC: mă întind pe pat, o sun pe sora mea.
CUM POT GÂNDI ALTERNATIV: am o stare de
agitaţie, care în câteva minute va dispărea. Intensitatea anxietății
va scădea încetul cu încetul.
CE POT FACE?:
– privesc curba anxietății şi văd cum se întâmplă, cum
scade treptat, până dispare;
– consult memory-cardul de distragere a atenţiei şi fac una
dintre activităţi: număr obiectele de culoare crem din cameră, mă
apuc de croşetat/cusut;
– stau relaxată, fac respirație abdominală, îmi aduc în
memorie imaginea unei bucăţi de unt care se topeşte încet, şi
repet: „sunt o bucată de unt, care se topeşte sub razele soarelui de
amiază”.
În cabinet am făcut împreună un listing intitulat: „Ce
mi-ar plăcea să fac cu libertatea mea câştigată!” A găsit
12 activităţi, pe care ar putea să le facă: curs de croitorie, goblen,
de mers la teatru, de ieşit la un ceai, cu cineva, de făcut curat,
gătit, vizitarea muzeului satului, grădinii zoologice, mănăstiri,
cascada Bigăr.
Intervenție comportamentală:
Invitaţia unei persoane la „Cărtureşti” la un ceai (a decis
să invite psihologul), în scopul evaluării autonomiei personale şi
abilităţilor de comunicare. S-a descurcat foarte bine, a făcut
196
comanda, a avut un dialog cu persoana de la bar, a solicitat să
plătească consumaţia. Practic, şedinţa nr. 16 am desfăşurat-o la
un ceai. I-a plăcut foarte mult.
FACEORAMA: Recunoaşterea emoţiilor de bază pe faţa
persoanelor: surpriza, dezgustul, dispreţul, zâmbetul real,
zâmbetul politicos, tristeţea, furia, teama, ruşinea.
Tema pentru acasă:
– de citit fişa cu şedinţa de relaxare şi de exersat acasă, în
pat sau în fotoliu o dată pe zi,
– de completat în continuare jurnalul A.P.,
– de citit fişa cu „sfaturi pentru o viață fericită”.
Şedinţele 17-18:
Nu a mai făcut atacuri de panică, decât unul foarte
uşor; la sfârşit de săptămână a fost cu familia la cascada Bigăr, iar
la o zi după aceea, a făcut din nou un A.P., dar de intensitate
redusă.
Intervenție comportamentală:
– exerciţiu de respiraţie abdominală şi relaxare musculară
cu imagerie mentală „bucata de unt”.
Intervenţie cognitivă:
– reluarea şi discutarea fişei care a avut-o de citit, „sfaturi
pentru o viață fericită“, cu discutarea învăţămintelor care se pot
trage, am făcut conexiuni cu evenimente din viaţa sa personală;
– reluarea memory-cardului în caz că mai apar A.P.;
– reluarea listingului cu erori în gândire şi explicarea
lor.
Temă pentru acasă:
– de citit materialul despre A.P. împreună cu soţul;
– jurnalul A.P., în continuare;
197
 – de citit zilnic şi afişat pe frigider, fişele cu activităţi de
distragere a atenţiei şi respectiv activităţi recompensatorii, de
înlăturare a plictiselii şi anhedoniei; practicarea cel puţin a unei
activităţi pe zi;
– jurnalul gândurilor automate.
Şedinţele 19-20:
Intervenție comportamentală:
– exerciții de respiraţie abdominală şi relaxare musculară
cu imagerie mentală „bucata de unt”,
– joc de rol pe diferite situaţii de viaţă cu modelare
comportamentală, în vederea dezvoltării asertivităţii (planşă cu
diferite situaţii de viaţă, cu grad diferit de dificultate, aşezate în
cerc, răsuceşte un creion şi jucăm situaţia la care se opreşte vârful
creionului).
Intervenţie cognitivă:
– analizarea jurnalului cu gânduri automate;
– conceptualizarea A.P., luând ca exemplu o situaţie din
jurnal;
– restructurare cognitivă/gândire alternativă.
Temă pentru acasă:
– jurnalul A.P., în continuare;
– jurnalul gândurilor automate;
– exerciţiu de relaxare cu respiraţie abdominală 1/zi.
Şedinţele 21-22: prevenirea recăderilor
Intervenție comportamentală:
– exerciții de respiraţie abdominală şi relaxare musculară
cu imagerie mentală, „bucata de unt”.
Intervenţie cognitivă:
– evocarea situaţiei în care s-a declanşat simptomatologia,
în vederea identificării semnelor timpurii, în cazul unei recăderi.

198
SEMNE DE DETECŢIE TIMPURIE A RECĂDERILOR ÎN
PSIHOZA DELIRANTĂ DE TIP PARANOID
PERCEPŢIA SLĂBICIUNII EULUI

„Sunt slabă, fără putere”

„Singură nu mă descurc”
„Ceilalţi mă evită”

GÂNDURI AUTOMATE, CONVINGERI RIGIDE

PE TEMATICĂ SENZITIVĂ DE RELAŢIE

Ceilalţi îmi acordă o atenţie deosebită, mă privesc într-un

mod special, de obicei nefavorabil, vorbesc în spatele meu despre
mine, vor să-mi facă rău, mă urmăresc, mă supraveghează cu
aparate de la distanţă, mi-au făcut vrăji, farmece, vor să mă
otrăvească, mă contaminez dacă mănânc din mâncarea pe care ei
o ating.
EMOŢII:
Teamă exagerată că ceva rău SENZAŢII FIZIOLOGICE:
o să mi se întâmple Insomnie
Frică de oameni, suspiciune, Presiune în ceafă
neîncredere, tensiune, Vibraţii în corp
nelinişte
COMPORTAMENTE:
Refuz alimentar, agitaţie psihomotorie
Certuri frecvente cu fond acuzator
Energie crescută, dezinhibiţie, agresivitate
Practici religioase exagerate

PERCEPŢIA DELIRANTĂ

199
 ATRIBUIRE DE SEMNIFICAŢII „SPECIALE”,
„MISTERIOASE”, UNOR LUCRURI, EVENIMENTE
BANALE

Se întâmplă ceva special cu mine, eu mă schimb, nu mai

sunt eu, lumea se schimbă...., ceilalţi se schimbă, copiii mei, soţul
meu, nu mai sunt cei dinainte, cineva mi-a schimbat soţul şi
copiii, au lucrul rău în ei.

HALUCINAŢII AUDITIVE, KINESTEZICE, VIZUALE

Aud, văd, simt lucruri pe care ceilalţi nu le percep

Văd pe stradă persoane care au intenţia să-mi facă rău, nişte
arabi cu cuţite, simt vibraţii, simt cum mă iradiază aparatele
electrice.

Mulţi psihologi evită discutarea simptomelor delirante cu

pacienţii, de teamă că le pot evoca amintiri neplăcute şi pot
determina reapariţia simptomelor. De fapt, această clarificare de
sfârşit de terapie este esenţială şi poate fi considerată ca o
evaluare a rezultatului psihoterapiei. În funcţie de răspunsurile
date de pacient, ne dăm seama dacă pacientul a înţeles ce trebuie
sau dacă este apt să facă faţă unei recăderi.

REFULAREA IDEAŢIEI DELIRANTE ŞI VERIFICAREA

MODULUI ÎN CARE PACIENTA O RESTRUCTUREAZĂ
COGNITIV

„Dacă mănânc din alimentele atinse de ei mă contaminez,

deci, nu mai mănânc!”
Psihologul: Ce beneficiu ai dacă crezi în această ipoteză?
Pacienta: Îmi protejez viaţa, trăiesc, mă feresc de moarte!
200
 Psihologul: Cum te protejezi?
Pacienta: Evit alimentele gătite care pot fi contaminate şi
mănânc numai fructe şi conserve.
Psihologul: Ce se întâmplă dacă mănânci numai fructe şi
conserve pentru o perioadă mai lungă de timp?
Pacienta: Slăbesc, mă pot îmbolnăvi.
Psihologul: Cât te costă această concluzie pripită, că e mai
bine să nu mănânci mâncare gătită, că ar putea fi contaminată?
Pacienta: Destul de mult, poate chiar viaţa.
Psihologul: Deci, această strategie de evitare a alimentelor
gătite este potrivită?
Pacienta: Nu.
Psihologul: Cum ai putea să ştii dacă este adevărată
convingerea că ceilalţi îţi contaminează mâncarea?
Pacienta: Să gust puţin şi să văd dacă mi se face rău.
Psihologul: Alt mod?
Pacienta: Să o rog pe sora mea să mănânce?
Psihologul: Da, şi altceva, ce ai mai putea face?
Pacienta: Să duc mostre de mâncare la laborator?
Psihologul: Foarte bine! ok!

„Mă simt rău, deci mi-au făcut vrăji colegele cu care

m-am certat”
Psihologul: Pe ce te bazezi când spui că ţi s-au făcut vrăji?
Pacienta: Mă simt prost, iar ele mă evită, se uită urât la
mine.
Psihologul: Când te cerţi cu cineva te aştepţi ca persoana
în cauză să se uite frumos la tine?
Pacienta: Nu!
201
 Psihologul: De obicei, când ne certăm cu cineva, persoana
cu care ne-am certat ne evită, se poate uita urât la noi, deci, e o
situaţie obişnuită. E obligatoriu ca toate persoanele care se ceartă
cu noi să ne facă vrăji?
Pacienta: Nu!
Psihologul: Oare ce procent din persoanele care se ceartă,
se răzbună apoi fac vrăji?
Pacienta: Unul foarte mic, 1-2% cred.
Psihologul: Atunci cum ai ajuns la concluzia că cele două
colege fac parte din acel procent mic şi ţi-au făcut vrăji?
Pacienta: Un coleg a văzut o păpuşă voodoo la una
dintre ele.
Psihologul: Cum ţi-ai dat seama că păpuşa voodoo era
pentru tine?
Pacienta: ... Mă simţeam prost, simţeam vibraţii în ceafă.
Psihologul: Ce argumente poţi aduce că această credinţă a
ta, că ţi-au făcut vrăji este adevărată, cu certitudine?
Psihologul: Cum ai putea să demonstrezi ipoteza asta?
Pacienta: Nu pot să o demonstrez.
Psihologul: Să-înţeleg că nu poţi susţine cu certitudine
100% că ţi-au făcut vrăji.
Pacienta: Mda...
Psihologul: Cu alte cuvinte, starea de rău putea fi cauzată
şi de altceva?
Pacienta: Da
Psihologul: De ce anume?
Pacienta: Eram obosită, poate am mâncat ceva care nu
mi-a căzut bine... (Aşa credeam atunci, acum nu mai cred asta).
Psihologul: Când ai auzit prima dată de vrăji?
202
 Pacienta: În copilărie, povesteau în sat.
Psihologul: Deci, este o credinţă foarte veche, care ai
luat-o ca atare în copilărie, din lumea satului.
Pacienta: Da.
Psihologul: Cum îţi explici că dintre toţi locuitorii de la
sate, care cred în vrăji, doar un procent foarte mic ajung să creadă
cu tărie că li s-au făcut vrăji, încep să-şi suspicioneze vecinii,
membrii familiei, să se certe cu ei, să nu mai doarmă, şi apoi
ajung să facă tratament pentru boli psihice?
Pacienta: Majoritatea ştiu că există aceste lucruri, dar la
fel de bine ştiu că sunt rare astfel de cazuri... poţi ajunge să acuzi
pe cineva, fără să fie real şi e păcat.
Psihologul: Ce consecinţe ar fi dacă ai lua de bună această
credinţă extrem de bine înrădăcinată în lumea satului?
Pacienta: Aş putea să ajung în situaţia de boală în care am
fost, aş putea să mă înşel, să mă cert, să mă feresc de oamenii
apropiaţi.
Psihologul: Cum ar trebui să procedezi dacă ţi-ar mai veni
în minte astfel de gânduri?
Pacienta: Ar trebui să le pun la îndoială, să le dezbat, să le
analizez.
Temă pentru acasă: de analizat fişa cu semnele de detecţie
timpurie împreună cu soţul, plus implicare în activităţi care îi
provoacă satisfacţie (curăţenie la noua casă achiziţionată la 30 km
de oraş).
Şedinţele 23-24:
Intervenţie cognitivă:
Exerciţiu demonstrativ: scop: demonstrarea modului în
care simţurile noastre ne pot juca feste: sunt arătate pacientei
203
fotografii cu mai multe posibilităţi de interpretare, care pot fi
văzute din diferite unghiuri, în funcţie de subiect. I se solicită să
descrie ce vede, apoi i se lărgeşte perspectiva, pentru a înţelege că
alte persoane pot să vadă altceva, dacă sunt atente la alte detalii.
Concluzia la care trebuie să ajungă pacienta este că
simţurile noastre ne pot înşela, de aceea este bine să nu sărim
imediat la concluzii, ci să privim o situaţie din mai multe unghiuri
(de exemplu, o fotografie poate fi văzută ca o vază de flori cu doi
delfini sau ca o doamnă cu o vază de flori, îmbrăcată în rochie
lungă, o altă fotografie poate fi interpretată că este un bărbat în
vârstă sau doi tineri care se ţin de mână etc.).
La sfârşitul exerciţiului, i se dă un card cu un enunţ:
„Simţurile noastre ne pot înşela, de aceea este bine să privim o
situaţie din mai multe unghiuri, să nu sărim imediat la
concluzii”.
Kit de prim ajutor pentru recăderi:
1. Citesc fişa cu semnele de detecţie timpurie şi încerc să
identific în ce fază mă găsesc.
2. Sun persoana cea mai apropiată – soţul, fiul, fiica.
3. Îmi fac programare la medicul curant.
4. Citesc enunţul: „Simţurile noastre ne pot înşela, de
aceea este bine să privim o situaţie din mai multe unghiuri, să nu
sărim imediat la concluzii”. Enunţul îmi aduce aminte de
demonstraţia din cabinet cu iluziile perceptive şi că e bine să nu
sar imediat la concluzii pripite, la acuzaţii, fără să analizez bine
situaţia, argumente, contraargumente.
5. Sun şi mă programez la psiholog.
6. În caz de simptome de atac de panică: am card de
autoajutor cu mai multe activităţi, exersat în cabinet: să
204
număr obiectele de culoare crem, apoi cele de culoare maro,
apoi cele de culoare verde din încăpere; fac exerciţiul de
relaxare; privesc fişa curbei anxietăţii în A.P., pentru a-mi aduce
aminte, că nu durează mult şi că, încetul cu încetul, intensitatea
anxietăţii scade, până la dispariţie; privitul la TV; cusut
goblen/croşetat.
Evaluare de final de terapie:
Nu mai face atacuri de panică.
Chestionarul simptomelor corporale BSQ: valori normale.
Scala PDE: valori normale.

VIII. Modalităţi de progres. Observaţii privind

atingerea obiectivelor terapeutice, evoluţie, factori de
influenţă favorabili sau de complicaţie:

Consider că obiectivele cuprinse în planul terapeutic au

fost atinse:
Evaluarea terapiei din partea I:
O1: Creşterea autonomiei personale: face singură
cumpărături, se programează la coafor, relaţionează, poate
rămâne singură acasă, fără să se simtă nesigură.
O2: Scăderea frecvenţei ruminaţiilor (nu o să mă descurc,
sunt slabă, neajutorată, sunt nefolositoare): nu au mai fost
întâlnite ruminaţii cu tematică de slăbiciune a Eu-lui, inutilitate,
incompetenţă.
O3: Dezvoltarea abilităților sociale: au fost dezvoltate
abilităţile sociale, a evoluat de la a sta la televizor în casă, la a
face singură cumpărături, a face vizite, la început însoţită, apoi
singură, la vecini, la sora din aceeaşi localitate, rude etc.

205
 Evaluarea terapiei partea a II-a:
O1: scăderea frecvenţei atacurilor de panică de la 7 la 0 pe
săptămână: are trei luni de când nu mai făcut atacuri de panică.
O2: dezvoltarea abilităţilor de comunicare: este mult mai
volubilă, deschisă, curajoasă în relaţionarea cu ceilalţi.
O3: reducerea anhedoniei de la 9 unități subiective de
disconfort la 4: anhedonia în momentul de faţă este evaluată de
către pacientă la 1USD. Familia a dat feedback că starea de
anhedonie s-a redus simţitor.
Factori de influenţă nefavorabili/factori de complicaţie:
Un prim factor de complicaţie a fost reprezentat de refuzul
pacientei şi familiei de a face un consult psihiatric de urgenţă,
ceea ce a agravat simptomatologia pacientei. După aproximativ
trei-patru săptămâni, soţul a înţeles gravitatea simptomelor, a
sunat la 112, după ce a fost agresat, a sosit salvarea, dar pacienta
refuzând să urce, salvarea a plecat goală. A doua zi s-a prezentat
la psiholog şi a intrat însoţită de psiholog la medicul de familie.
Un alt factor de complicaţie a fost în partea I a terapiei
când comisia de expertiză medico-militară locală a clasat-o ca
APT condiţionat, pentru reinserţie la locul de muncă;
acest rezultat i-a dat încredere pacientei, însă comisia de expertiză
de la Bucureşti a făcut contestaţie şi a clasat-o INAPT,
pensionând-o medical. Acest eveniment neaşteptat a făcut
pacienta să regreseze, să i se accentueze ruminaţiile cu tematică
de incompetenţă, insatisfacţie, au apărut atacuri de panică,
determinând psihologul să schimbe uşor obiectivele terapiei.
Factorii de influenţă favorabili au fost reprezentaţi de
nivelul de inteligenţă al pacientei care i-a permis să înţeleagă cum
funcţionează terapia cognitiv-comportamentală, să lucreze uşor
restructurarea cognitivă; soţul pacientei, extrem de volubil,
206
comunicativ, activ, care a implicat-o în toate temele de acasă în
vederea câştigării autonomiei; faptul că pacienta şi psihologul de
unitate se cunoşteau de mult timp a făcut ca relaţia terapeutică
psiholog-pacient să funcţioneze foarte bine.

Bibliografie:
1) American Psychiatric Association (2013), DSM-5,
Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders,
fifth edition, New School Library Washington, DC
London, England.
2) Beck T. Aaron, Freeman Arthur, Davis Denise D. şi
colab. (2011), Terapia cognitivă a tulburărilor de
personalitate, ASCR, Cluj-Napoca.
3) Beck T. Aaron, Davis Denise D., Freeman Arthur, (2015),
Cognitive Therapy of Personality Disorders, The Guilford
Press, New York London.
4) David D., (2006), Tratat de psihoterapii cognitive şi
comportamentale, Polirom, Iaşi.
5) Young Jeffrei E., Klosko Janet S., Weishaar Marjorie E.,
(2015), Terapia centrată pe scheme, ASCR, Cluj-Napoca.
6) Lăzărescu Mircea, (2016), Psihopatologia psihozelor în
perspectiva sinelui. Abordare evoluţionist-fenomenologică,
Academia Română, Bucureşti.
7) Leahy R., Stephen J. Holland, (2012), Planuri de
tratament şi intervenţii pentru depresie şi anxietate,
ASCR, Cluj-Napoca.
8) Leahy R., Tirch Dennis, Napolitano Lisa A. (2011),
Emotion Regulation în Psychotherapy. A Practitioner’s
Guide, The Guilford Press, New York London.

207
 TERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ
PENTRU ABUZUL DE SUBSTANŢE
LA PACIENŢII CU DIAGNOSTIC DUAL
– Studiu de caz –

Mihaela CHIVU*

Rezumat:
Principiul de bază al terapiei cognitiv-comportamentale în cazul
abuzului-dependenţei de substanţe este următorul: consumul de
substanţe oferă întăriri imediate şi puternice. Prin urmare, scopurile
intervenţiei sunt creşterea întăririlor asociate abstinenţei şi
dezvoltarea unor abilităţi prin care să fie menţinută abstinenţa şi să
crească probabilitatea întăririlor pentru alte comportamente în
afară de consum.

1. INFORMAȚII DESPRE CLIENT

Date demografice: subiect de sex masculin, vârsta 28 de

ani, niciodată căsătorit, fără copii, locuiește în apartamentul
familiei sale împreună cu mama sa (care are afecțiuni psihiatrice
și uneori este revendicativă, alteori îl susține) și cu fratele mai
mic diagnosticat cu sindrom Down (care necesită supraveghere
permanentă, deoarece nu comunică și nu își controlează
reflexele).
*
Psiholog, I.G.P.R.
208
 Istoric educațional: 13 clase cu bacalaureat; când avea
16 ani a fost încarcerat pentru trafic de droguri de mare risc.
După executarea pedepsei și-a continuat studiile la seral și a dat
examenul de bacalaureat.
Istoric profesional: nu a fost niciodată angajat cu forme
legale, a încercat mici afaceri pe cont propriu, dar nu a avut
nimic stabil.
Tratament curent: pentru dependența de opiacee:
tratament substitutiv cu medatonă (40 mg/zi) de un an și 2 luni;
pentru dependența de alcool: tritico 150 mg 2cp/zi, depakine
500 mg 1cp/zi, tiapridal 100 mg 1/4cp/zi, diazepam 10 mg 2 și
1/2 cp/zi. În urmă cu 5 ani a mai fost în tratament pentru
dependența de alcool.

2. DESCRIEREA SUCCINTĂ A COMPONENTELOR

PSIHOLOGICE

Nivel subiectiv/emoțional (inclusiv Satisfacția/Calitatea

vieții)
Probe aplicate: PDA: nivel foarte ridicat al distresului
emoțional (151), cu un nivel foarte ridicat de emoții
disfuncționale negative (54) și un nivel foarte ridicat de emoții
funcționale negative (53); HRSD: depresie de nivel moderat
(21); SCID I: 291.89 tulburare afectivă curentă indusă de
consumul de alcool – tip depresiv.

Nivel cognitiv
Probe aplicate: ABS 2: există un nivel ridicat de
iraționalitate (153), exprimat printr-o toleranță scăzută la
209
frustrare (41), un nivel ridicat al catastrofării (40), un nivel
ridicat al devalorizării și evaluării globale personale (30) și un
nivel ridicat al cerințelor absolutiste (42); SCID I: 291.5
Tulburare psihotică indusă de alcool, cu halucinații.

Nivel comportamental
Probe aplicate: Indexul severității adicțiilor EuropAsi,
interviu clinic semistructurat, SCID I: 303.90 dependență de
alcool curentă, 304.00 dependență de opiacee în decursul vieții
și 304.30 dependență de canabis în decursul vieții (afirmativ
itemii E23 până la E29).

Nivel de personalitate și mecanisme defensive/adaptare

Probe aplicate: interviu clinic semistructurat; imagerie
dirijată; SCID II: sunt îndeplinite criteriile pentru tulburarea de
personalitate antisocială; criterii la limită pentru tulburarea de
personalitate evitantă (3 criterii cotate la nivel de prag,
minimum necesar fiind de 4 criterii), însă ele se pot datora și
abuzului îndelungat de alcool și droguri; YSQ-L2: la data
evaluării existau scheme cognitive active pe domeniul separare
și respingere (scor foarte ridicat pe schemele de
neîncredere/abuz, deprivare emoțională și scor ridicat pe
schemele de abandon, deficiență/rușine), pe domeniul slabă
autonomie și performanță (scoruri ridicate pe schema
vulnerabilitate în fața pericolelor potențiale), domeniul limite
defectuoase (scoruri foarte ridicate pe schema lipsa de
autocontrol și autodisciplină), domeniul dependență de ceilalți
(scor foarte ridicat pe schemele sacrificiu de sine și
indezirabilitate socială/nevoia de aprobare).
210
 Nivel de relaționare interpersonală
Relații în general tensionate cu mama. Aceasta îi arată
grijă și susținere doar atunci când este bolnav. Mama nu îi
tolerează consumul de alcool și droguri și este nemulțumită de
sprijinul pe care el i-l acordă fratelui său; adesea îi reproșează că
nu își iubește fratele și că îl ajută „în scârbă”, de parcă l-ar urî
(deși uneori se trezește din somn pentru a-și ajuta fratele
la baie). Mama nu concepe să îl interneze într-o instituție
medico-socială pentru persoanele cu dizabilități.
Ultima relație de cuplu a durat mai puțin de un an. Deși
nu era ceea ce își dorea (considera că prietena sa este sub nivelul
lui de pregătire și nu îi erau îndeplinite nevoile emoționale) a
continuat relația de teama de a nu fi singur. A considerat că dacă
își va alege o parteneră mai tânără, dintr-un mediu social
defavorizat, de care va avea grijă, o va putea modela cum
dorește el și nu va fi părăsit. Relația s-a încheiat pe fondul
abuzului său de alcool. Adesea relațiile sale au urmat un pattern
de despărțire-reîmpăcare, până la încheierea definitivă a relației.

3. DIAGNOSTIC

Axa I – Tulburări legate de consumul de substanțe și

dependențe:
1. 304.00 (F11.20) Tulburarea consumului de opioide –
severă, în terapie de menținere
2. 304.30 (F12.20) Tulburarea consumului de canabis –
moderată
3. 303.90 (F10.20) Tulburarea consumului de alcool –
severă
211
 Axa II –Tulburare de personalitate antisocială 301.7
(F60.2)
Axa III – Condiții medicale generale 401.9*
Hipertensiune esențială, 070.51* Hepatită virală C, disfuncție
erectilă.
Axa IV – Alte afecțiuni care pot justifica abordarea
clinică – factori psihosociali și de mediu: probleme legate de
educația în familie (în antecedente): V61.20 (Z62.820) problemă
relațională părinte-copil; probleme de maltratare și neglijare a
copilului (în antecedente): V15.41 (Z62.810); probleme
profesionale: nu are calificare profesională, nu este angajat,
niciodată nu a avut un loc de muncă stabil; probleme
economice: nu are o sursă de venit constantă, veniturile sunt
obținute din pariuri sportive; probleme cu accesul la serviciile de
asistență medicală: nu are asigurare medicală; probleme în
legătură cu interacţiunea cu sistemul legal/penal: cazier judiciar
nereabilitat pentru furt și trafic de droguri de mare risc.
Axa V – indice EGF – 63.

4. CONCEPTUALIZARE LA NIVEL DE CAZ

Problemele curente: solicită consiliere psihologică

pentru dispoziția depresivă care a apărut după inițierea
tratamentului medicamentos pentru tratarea abuzului de alcool.
Consuma de mult timp alcool, deși știa că își pune în pericol
menținerea tratamentului substitutiv cu metadonă, nu a acceptat
să inițieze un tratament și nici ședințe de consiliere psihologică
pentru consum, considerând că alcoolul este prietenul lui cel mai
bun. A accesat serviciile de asistență după ce problemele de
212
sănătate generate de consum s-au intensificat, necesitând
intervenții medicale de urgență. Chiar și așa nu a acceptat
internarea pentru inițierea tratamentului (detox), ci a preferat
tratament ambulator. Tratamentul prescris inițial de medicul
psihiatru interfera cu tratamentul substitutiv cu metadonă și timp
de 10 zile s-a prezentat la centru având o dispoziție depresivă
marcantă – plângea aparent fără motiv, culpabilizarea pentru
greșelile din trecut era intensă (10+) și îi reveneau în minte
evenimentele din copilărie când tatăl său îl abuza.
Evenimente stresante recente: s-a despărțit de prietena
lui, a picat iarăși examenul pentru obținerea permisului auto.
Factori predispozanți: Tulburare de personalitate
antisocială.
Factori favorizanți:
 locuiește cu mama sa și cu fratele mai mic şi
atmosfera din casă este constant tensionată;
 autoizolare socială deoarece se percepe inadecvat
social și nu are încredere în ceilalți (din cauza consumului
excesiv de droguri are episoade cu manifestări paranoide privind
rele intenții ale persoanelor necunoscute).
Factori de menținere: condițiile economice – lipsa unui
loc de muncă stabil și atenția pe care i-o acordă mama atunci
când nu se simte bine îl fac să rămână în continuare în aceeași
locuință.
Declanșatori ai schemelor cognitive:
1. Alegerea unei partenere. 2. Cunoașterea unor persoane
noi. 3. Sentimentul de singurătate. 4. Despărțirea de partenera de

213
cuplu sau de orice alte persoane apropiate (decesul unor
rude/prieteni, încarcerarea unor persoane cunoscute). 5. Situații
în care i se cere să facă ceva de rutină sau plictisitor. 6. Situațiile
în care trebuie să aleagă între dorințele personale (aceea de a
locui separat cu partenera sa) și nevoile familiei sale (mama
bolnavă care trebuie să aibă grijă de fratele cu dizabilități,
deoarece aceasta nu este de acord să îl interneze într-o instituție
socială/medicală). 7. Numeroasele situații în care nu a reușit să
obțină permisul auto.
Severitatea schemelor cognitive, a reacțiilor de coping și
a modurilor; risc de decompensare.
Schemele cognitive au o intensitate ridicată și foarte
ridicată. Reacțiile de coping și modurile sunt foarte puternice.
Nu există ideație suicidară. Risc ridicat de decompensare.
Origini în dezvoltare
1. Tatăl în abuza fizic (îl lovea) frecvent atunci când era
mic, iar mama nu intervenea. Începând cu vârsta adolescenței,
când tatăl nu îi mai făcea față fizic și el începuse consumul de
droguri, tatăl l-a ignorat.
2. Când era mic a fost disciplinat prin violență, iar de la
vârsta adolescenței nimeni nu i-a mai impus nicio restricție.
3. Când lovea alți copii la școală, mama se scuza mereu
în fața cadrelor didactice, a părinților și a copiilor, spunând că
așa este familia lor, diferită de celelalte familii (că ei sunt
bolnavi).
4. Când era copil, tatăl îl lua cu el la întâlnirile pe care le
avea cu amantele sale.
5. Niciunul dintre părinți nu a îndeplinit nevoile sale
emoționale în copilărie.
214
 6. Fiecare membru al familiei părea să aibă preocupări
separate, nu împărtășeau sentimente.
7. Părinții nu vorbeau despre probleme personale fără a
izbucni certuri violente.
Amintiri sau imagini centrale din copilărie
În copilărie tatăl său îl lovea adesea și își amintește cum
se ruga de mama lui să îl bată ea deoarece ea îl bătea mai ușor.
În adolescență, când a început să consume droguri, tatăl său nu
s-a mai preocupat deloc de el; comportamentul tatălui îi indica
faptul că nu îi pasă de el. De asemenea, tatăl avea numeroase
legături extraconjugale la care copilul era martor. Își amintește
cum a mers cu acesta la gară să aștepte una din acele femei, o
subalternă a tatălui. Era împreună cu soțul său, iar tatăl i-a luat
pe toți în mașină și i-a condus în altă parte a orașului. Copilul se
simțea vinovat că asistă la așa ceva (știa care este legătura dintre
cei doi, chiar dacă în momentul respectiv toți își jucau rolurile
sociale dezirabile), dar știa că dacă va povesti mamei acasă ceea
ce văzuse, totul va degenera în scandaluri și mai mari.
Atitudinea tatălui îi transmite mesajul că nu este iubit, generând
deprimare (aceeași stare o resimte și în prezent când se trezește
noaptea și este singur, fără prietena lui).
Distorsiuni cognitive centrale:
1. Sunt neiubit, sunt condamnat să fiu singur.
2. Sunt un inutil.
3. Sunt inadecvat social.
Comportamente de capitulare
1. Își alege partenere critice care încearcă să îl schimbe,
iar el nu reușește să se ridice la nivelul așteptărilor lor (consideră
215
că doar în acest fel poate evolua) sau își alege partenere fete
mult mai mici sau sub nivelul său intelectual ori social, față de
care are pretenții exagerate, pentru a fi sigur că ele nu îl
părăsesc.
2. Este atras de persoanele care nu îi arată inițial
afecțiune, deoarece consideră că el trebuie să o câștige. Când
fata este afectuoasă de la început, i se pare ciudat și se retrage.
3. Are prieteni nedemni de încredere (care i-au furat
bani etc.).
4. Când cunoaște alte persoane evită să interacționeze cu
ele pentru a nu părea inferior.
5. Când persoanele străine sunt prietenoase, devine
suspicios în privința intențiilor lor.
6. Pune nevoile familiei pe prim plan pentru a remedia
greșelile sale din trecut.
7. Oferă sprijin emoțional și financiar partenerelor fără
să ceară nimic pentru sine.
Comportamente de evitare
1. Evitarea emoțiilor negative prin abuzul de alcool și
droguri.
2. Nu muncește, nu își stabilește scopuri profesionale pe
termen lung.
Comportamente de supracompensare
1. Se înfurie pe partenere pentru că nu răspund în același
fel sau nu îi arată aprecierea.
2. Evitarea abandonului în relațiile de cuplu: se agață și
își sufocă partenera până o îndepărtează (nu îi permite să iasă în
oraș fără el) sau o atacă virulent din cauza unor separări minore.

216
 Moduri de schemă relevante
1. Copilul vulnerabil se simte singur, izolat, trist.
2. Copilul furios, frustrare când nevoile fundamentale nu
sunt îndeplinite.
3. Capitulare compliantă – submisiv, caută aprobare, se
autodenigrează, nu își exprimă nevoile.
4. Protecție detașată – evitant, detașat, absent, atitudine
pesimistă; caută activități de auto-distragere în mod compulsiv
(consum de substanțe).
5. Supracompensare – dominant, caută să dețină
controlul – toate ca răspuns la nevoi fundamentale negratificate.
6. Părintele punitiv – învinovățire.

5. PLAN DE INTERVENȚIE

A. Lista de probleme:
1. Simptome depresive
2. Lipsa încrederii în sine și stimă de sine redusă
3. Abuz de alcool și droguri în lipsa unui tratament
psihiatric/de substituție

B. Scopul (obiectivele) tratamentului

1. Reducerea simptomatologiei depresive
2. Creșterea încrederii în sine (acceptarea propriei
persoane)
3. Prevenirea recăderilor în abuzul de substanțe

C. Planificarea terapiei
C1. Pentru reducerea simptomatologiei depresive
1. Explicarea relației stoparea consumului de alcool –
deprimare.
217
 2. Activare comportamentală: conștientizarea
comportamentelor care alimentează depresia. Înțelegerea
modului în care comportamentele influențează emoțiile,
monitorizarea activităților zilnice plăcute, planificarea
creșterii/reducerii unor activități pe domenii de viață.
3. Identificarea şi disputarea cognițiilor disfuncționale.
Înlocuirea lor cu o variantă funcţională.
4. Schimbarea patternurilor de comportament (definirea
comportamentelor-țintă și din ce categorie de strategii de coping
fac parte, alegerea celor mai importante și schimbarea lor).

C2. Creșterea încrederii și a stimei de sine

1. Identificarea şi disputarea cognițiilor disfuncționale.
Înlocuirea lor cu o variantă funcţională.
2. Schimbarea patternurilor de comportament (definirea
comportamentelor-țintă și din ce categorie de strategii
de coping fac parte, alegerea celor mai importante și
schimbarea lor).

C3. Prevenirea recăderilor

Exercițiul 1. Semnale de avertizare ale recăderilor. Acest
exercițiu va ajuta clientul să îți examineze gândurile,
sentimentele și comportamentul de dinainte de recădere.
Exercițiul 2. Lista inițială de semnale de avertizare.
Scop: exercițiul va învăța clientul să identifice care din
semnalele de avertizare sunt importante pentru el și îl va ajuta să
le înțeleagă mai bine.
Exercițiul 3. Gestionarea semnalelor de avertizare. Scop:
acest exercițiu va ajuta clientul să vadă ce semnale de avertizare
poate începe să schimbe atunci când apar.
218
 Exercițiul 4. Scop: acest exercițiu va ajuta clientul să
învețe cum să acționeze la apariția semnalelor de avertizare. Îl
va ajuta, de asemenea, să identifice obstacolele și modul în care
le poate schimba.

Bibliografie:
1) Beck, A., Freeman, A., Davis, D., Terapia cognitivă a
tulburărilor de personalitate, Editura ASCR,
Cluj-Napoca, 2011.
2) McHugh, K., Hearon B, Otto M., Cognitive-Behavioral
Therapy for Substance Use Disorders, Author
Manuscript published on NIH Public Access, Published
in final edited form as: Psychiatr Clin North Am. 2010
September.
3) Young, J., Klosko, J., Cum să-ţi reinventezi viaţa,
Editura Trei, Bucureşti, 2017.
4) DSM 5, Manual de diagnostic şi clasificare statistică a
tulburărilor mintale, Editura Medicală Callisto,
Bucureşti, 2016.

219
 SUFLETUL NU ARE C.N.P.
– Studiu de caz –

Paraschiva CONSTANTIN*

„Dă-i jalei glas,

Durerea când nu plânge,
Rămâne-n suflet șoapta care-l frânge”
(Shakespeare)

CLIENT: C.M., femeie 48 de ani, căsătorită de 7 ani, are

o fetiță de 6 ani;
STUDII: superioare, absolventă a Academiei de Studii
Economice;
ISTORIC: Clienta este patroana unui magazin cu
15 angajați. S-a căsătorit în urmă cu 7 ani, când pentru prima
dată în viața ei a simțit și a înțeles ce este cu adevărat IUBIREA.
Când avea vârsta de 6 ani a fost abandonată la un cămin de
copii. În acel cămin s-a simțit foarte, foarte, foarte fericită, că
are un acoperiș deasupra capului, că are ce mânca, că este curată
și că are copii cu care se poate juca, lucru necunoscut ei până
atunci. S-a născut într-o familie de alcoolici, unde băutura
curgea în valuri, locuia într-o COLIBĂ-CORT confecționată din
TABLĂ – CARTON – CÂRPE și PLASTIC, în interiorul căreia
se afla un godin, unde se încălzea când era anotimpul rece și
umed, singurele mâncăruri pe care și le amintește sunt:

*
Psiholog specialist în psihoterapie, C.I.P.
220
CARTOFI COPȚI, DOVLEAC COPT și foarte rar mâncare de
FASOLE.
Lângă casa ei foarte aproape era o BISERICĂ de unde
pentru prima dată în viața ei a mâncat primul DULCE,
„COLIVĂ”. Acolo mânca ce i se oferea de mâncare, dar nu știa
cum se numesc mâncărurile respective.
De părinți, NU a fost iubită, mângâiată, îmbrățișată,
decât știa că îi sunt părinți.
În casa în care locuia nu a văzut și auzit decât
ÎNJURĂTURI, BĂTĂI la care a asistat fără voia ei, până într-o
zi când cei doi alcoolici și-au măsurat forțele, nu s-au lăsat
niciunul mai prejos și au sfârșit, SFÂRȘIT DEFINITIV,
lăsând-o îngrozită de ce s-a petrecut sub privirea ei.
Totul s-a încheiat cu mare durere, pentru acel îngeraș
de numai 6 ani care avea un CERTIFICAT DE NAȘTERE
cu un C.N.P. și atât. Ajunsă la Casa de copii, au îndrăgit-o
toți aflându-i povestea, în special bucătăresele care din
prima zi au luat-o în BUCĂTĂRIE, unde mirosea foarte bine a
cremă de zahăr ars, iar bucătăresele i-au promis o porție în plus.
O porție în bucătărie, și alta când s-a servit masa tuturor
copiilor.
ALTE INFORMAȚII UTILE: Pentru că era iubită de
personal, și-a făcut și dușmani printre colegii mai mari. La
vârsta de 12 ani a fost violată de către un coleg de cămin, care
i-a produs pe lângă durerea sufletească și una foarte mare
pentru ea: FIZICĂ. Asta a făcut-o să simtă ce credea ea că a
uitat: o teamă foarte mare, durere, frică, neliniște, nesiguranță și
în plus sentimente de silă și scârbă. Ea considera până la acel
eveniment nefericit că acolo era casa ei, asta a simțit și totul
221
s-a năruit. Conducerea orfelinatului a mușamalizat totul, însă
după o lună i-a cerut o probă de urină pentru analize, aflând mai
târziu că scopul a fost altul, doar să se asigure că nu-i
însărcinată.
Din momentul în care a simțit că nu i se face dreptate, a
devenit o răzvrătită, s-a gândit că viața este mizerabilă și și-a
pus întrebarea:
– De ce se mai nasc oamenii dacă trebuie să treacă prin
așa o mocirlă?
Într-o zi a simțit că nu mai poate sta acolo, că totul o
„ÎNĂBUȘA”, așa că a fugit din orfelinat, aflase că cei ce
părăsesc orfelinatele sigur găsesc un loc în „CANALE” unde și
acolo există șefi, nu intri oricum.
Ce a urmat să facă? A experimentat: alcool, furat, înșelat,
păduchi, râie, boală venerică, droguri. Anotimp după anotimp
asta era viața ei, fără să-și imagineze că are totuși un înger
păzitor.
Într-o zi printr-unul din parcurile pe care le bântuia
singură fiind, a văzut că pe o bancă stătea un om în etate, care la
un moment dat s-a prăbușit. Cu cea mai mare viteză s-a dus la el
și i-a spus că o să cheme SALVAREA. Cunoscând foarte bine
zona, s-a dus la un telefon public, a sunat la salvare care a sosit
destul de repede și a așteptat salvarea la intrarea în parc pentru a
conduce doctorul până la banca cu pricina. A mers împreună cu
domnul „X” până la SPITAL, acolo a fost întrebată ca fiind
însoțitor, cine este?, iar ea a răspuns C.M., DOMICILIUL
„CANAL”.
După ce și-a revenit, omul a aflat că C.M. cu domiciliul
în „CANAL” i-a salvat viața prin curajul ei de adolescentă, iar
222
după ce DOMNUL „X” s-a recuperat, a căutat-o aproape o
jumătate de an până a găsit-o pe „fata din canal”. Au vorbit mult
timp, i-a povestit viața ei, iar el foarte foarte impresionat i-a
propus, dacă dorește, el având foarte mari posibilități materiale,
s-o ajute, dar cu niște condiții: să meargă la medici, să-și facă
analizele, tratamentele și să-și continue studiile. Dacă este de
acord cu aceste condiții, el este dispus să-i ofere tot sprijinul
pentru a deveni „CINEVA”. El i-a povestit, că în ziua când i s-a
făcut rău pe bancă aflase că fiul lui și nora muriseră într-un
accident în ELVEȚIA, unde locuiau și nu mai avea pe nimeni,
nici măcar nepoți.
C.M. a acceptat, curios pentru ea cât de ușor s-a desprins
de grupul de aurolaci, și a urmat întocmai toții pașii propuși.
A început liceul la seral, iar apoi a făcut A.S.E.-ul.
După vârsta de 18 ani, a aranjat cu avocatul lui și i-a
făcut act de vânzare-cumpărare fără nicio clauză.
Pe C.M. a impresionat-o foarte tare și l-a întrebat:
– Nu vă este teamă, că eu un fost om al străzii, pot aduce
aici aurolaci sau să vând și să vă las pe drumuri?
Domnul „X” i-a răspuns:
– Când m-ai cunoscut, pe acea bancă puteam fi și eu un
om al străzii, îmbrăcat frumos, dar sufletul tău curat a fost acela
care te-a îndrumat să procedezi așa cum ai făcut; vezi, el nu are
C.N.P.
ATENȚIE: După ce a terminat A.S.E.-ul a ieșit
economistă și Domnul „X” a ajutat-o să-și deschidă o afacere
unde avea 15 salariați.
CE NU ȘTIE C.M. – la 41 de ani, când era un om cu
independență financiară, care avea tot ce și-ar dori orice om,
223
întâlnește marea dragoste, pentru prima dată în viața ei, află ce
este IUBIREA.
Jumătatea ei era un salariat al ei, care avea numai 28 de
ani, în urma discuțiilor cu el, află ca acesta a crescut la
ORFELINAT, dar fiind un ambițios reușise până la acea vârstă,
să lucreze, să-și închirieze o casă, să studieze, că altfel spunea el
că nu ai cum să răzbești în viață.
Domnul „X” este de acord cu căsătoria lor, iar la 42 de
ani devine mamă. Domnul „X” îi lasă o moștenire pe care o
primește de la fiul lui, care avea o situație foarte bună în Elveția,
până să se producă accidentul, cu rugămintea să o păstreze
pentru fetița lor.
Înainte de a face fetița ei 6 ani, Domnul „X” moare, iar
ea este complet șocată. Lucrurile care până atunci erau într-o
armonie, au început să-i devină indiferente, să facă atac de
panică, anxietate generalizată cu alunecare spre depresie.
În creierul nostru există o rețea a FRICII, care este
conectată cu: văzul, auzul, cu corpul și cu starea noastră de
sănătate. În interiorul creierului nostru există anumite zone care
creează o stare de frică, cea mai importantă fiind
„AMIGDALA”.
Tot ceea ce vedem, auzim, mirosim și gustăm este filtrat
de amigdală, dar îndeosebi amintirile din trecut. Există și alte
zone în creier care sunt asociate cu tiparele mentale, care ne fac
să ne simțim mai mult sau mai puțin anxioși. Prin repartizarea
fricii în mai multe zone cerebrale, noi dispunem practic de mai
multe pârghii de rezolvare a anxietății din creierul și corpul
nostru.
Soluțiile pentru ANXIETATE nu sunt UNIVERSALE,
ele depind de fiecare în parte. Starea prelungită de teamă sau

224
anxietate cerebrală conduce la o stare de anxietate corporală.
Oamenii au etichetat nervozitate, anxietatea și panica prin
conceptul comun de STRES.
Procesele de resetare a tiparelor mentale durează și
trebuie cultivate. Afirmațiile pot avea un efect decisiv asupra
schimbării gândurilor și grijilor care generează stare de
anxietate. Atunci când repeți la infinit aceleași gânduri de
îngrijorare pe care le-ai învățat în copilărie, anxietatea devine
foarte profund ancorată în creier și în corp.
Printr-o cunoștință, C.M. a venit la mine împreună cu
soțul ei, fetița lor împlinise 6 ani, starea lui C.M. se deteriorase.
Corpul ei se contractase în așa mod că atunci când am văzut-o se
prezenta ca și cum era într-un aparat gipsat „INVIZIBIL” care o
ținea imobilizată, de sus până jos. Mâna dreaptă o ținea aproape
întinsă, ca și cum ar fi avut în ea un dispozitiv de „detectat”
metale.
Ne-am prezentat, iar primul meu impuls a fost să o
îndrum către un serviciu de PSIHIATRIE, dar m-am gândit să
văd ce informații pot primi din partea ei:
Ce s-a consemnat de la prima întâlnire:
MI-A SPUS:
 Am momente de ceață mentală;
 Amețeli;
 Tensiune instabilă;
 Îi cade părul foarte mult;
 Tulburări de somn;
 Grețuri, arsuri la stomac;
 Sindromul colonului iritabil;

225
  Lipsa încrederii în ea;
 Epuizare cu ușurință;
 Puls accelerat.
C.M. are 48 de ani și are și tulburări de premenopauză,
asta a fost explicația când am întrebat-o de ce a stat așa de mult,
până a adunat un „buchet” de probleme?
Mi-a spus că s-a gândit că au început „HORMONII”
să-și bată joc de ea, că a fost îndrumată către psihiatrie, dar că
nu s-a dus, că sigur ea se rezolvă și fără doctor psihiatru.
Am făcut exerciții de respirație, împreună pentru că
intrase în „HIPERVENTILAȚIE”, dar constatând că nu obținem
ce trebuie i-am întins o PUNGĂ de hârtie să respire în ea, după
puțin timp a izbucnit în râs.
Întinsă în pat am rugat-o să respire și prin expirație să
elimine toate tensiunile de la nivelul capului, și ca să-i atrag
atenția, atingeam cu mâna zona respectivă după mai multe
respirații, unde ne concentram pe expirație și eliminarea
tensiunilor am parcurs întregul corp pe grupe de mușchi: ai feței,
pieptului, abdomenului, femurului (mușchi picior drept, apoi
stâng) până la degete. Apoi spate, cervicală, torace, lombară,
sacrală, fesieri și până la degete. Starea lui C.M. s-a îmbunătățit
spectaculos (S-A DECONTRACTURAT).
PRESCRIPȚIE: Să meargă de două ori pe săptămână la
masaj de relaxare. Starea lui C.M. este vizibil îmbunătățită și
asta datorită dorinței ei de a-și ajuta fetița să nu treacă prin ce a
trecut ea, un adevărat „PURGATORIU”.
Altă ședință, alt exercițiu.
Exercițiu: RESETAREA CIRCUITELOR: văzului,
auzului, memoriei din creierul nostru, prin resetarea circuitelor

226
amigdalei de la nivelul creierului, ghidând-o de-a lungul unei
meditații cu copilul interior.
Astfel se produce un proces de „Remodelare a relației
părinte-copil”, cu ea însăși.
Vizualizează-ți copilul interior. Observă cum arată și
cum se simte acesta. MÂNGÂIE-L. Cere-i iertare pentru că l-ai
neglijat atât de mult timp, iar în trecut l-ai certat și ți-ai bătut joc
de el. Promite-i că de acum înainte vei fi întotdeauna alături de
el, că nu îl vei mai lăsa niciodată singur, și că îl vei asista ori
de câte ori își va dori un sfat sau să se joace cu tine. Spune-i că
relația ta cu el este una dintre cele mai importante din viața ta,
că îl prețuiești enorm. Laudă-l și ajută-l astfel să își construiască
prețuirea și respectul de sine.
Vizualizează-l într-o stare de relaxare, de siguranță, de
pace, de bucurie, râzând fericit, jucându-se cu prietenii, alergând
liber bucurându-se de tot ceea ce face, de școală, de studii, de
creativitatea sa, de împărtășirea cu ceilalți, de atingerea unei
flori, de îmbrățișarea unui copac, de culegerea unui fruct, de
mâncarea care îi place, de joaca cu un cățel sau pisicuță, de un
leagăn, alergând către tine și îmbrățișându-te.
Imaginează-ți că sunteți amândoi sănătoși, că locuiți
într-un loc frumos, că sunteți în siguranță, că aveți o relație
minunată cu prietenii și colegii, care vă salută cu bucurie
oriunde v-ați duce.
Vizualizează faptul că aveți o relație specială cu cineva
drag (de iubire).
În continuare, vizualizează adolescentul din interiorul
tău. Mângâie-l pe măsură ce trece prin diferite etape ale
pubertății, făcând tranziția de la copilărie la stare de adult.

227
Ajută-l să își construiască prețuirea și respectul de sine.
Vizualizează apoi altul din interiorul tău cu aceeași iubire, și
felicită-l pentru că a ajuns atât de departe. Ai făcut întotdeauna
tot ce ai știut mai bine, în toate momentele din viață.
Amplificându-ți astfel și mai mult prețuirea și respectul
de sine. Această iubire și această acceptare de sine, te vor ajuta
să avansezi către următorul nivel al IUBIRII DE SINE.
 Ești foarte puternică!
 Tu ai în interiorul tău puterea de a crea lumea în care
dorești să trăim cu toții!
P.S.: De menționat faptul că C.M. mi-a spus că pentru
ea apa (GÂRLA) a reprezentat două lucruri când era copilul
străzii:
a) când intra în gârlă să facă baie, se spăla și-i făcea bine
corpului, să stea cât mai mult și să înoate;
b) când era foarte tristă, obosită, nemulțumită dorea să
meargă la aceeași gârlă ce-i producea binele, gândindu-se să-și
încheie socotelile cu viața.
De ce am făcut această menționare, pentru că mai avea în
minte niște „codițe” din trecut am procedat la următorul
EXERCIȚIU, poveste construită cu INFORMAȚIILE adunate
de la ea și folosind terapia cu ajutorul metaforei.
Mai întâi i-am desenat o JUMĂTATE DE CERC, care să
reprezinte marginea unui braț al unui pod, peste gârlă, urmând
ca apoi ea să-l poată vizualiza, ca pe un POD, deci cu două brațe
cu o lățime de 1 m, și pe care se află construit de pe o parte până
pe cealaltă a gârlei.
I-am spus să vizualizeze pe celălalt mal pe fiica ei care o
așteaptă împreună cu soțul și când o vede să-mi semnalizeze cu
un deget.
228
 Pe tot timpul exercițiului într-o cățuie pe un cărbune am
pus o linguriță de zahăr, am aprins cărbunele și am avut grijă ca
zahărul să ardă.
Zahărul ars pentru ea reprezintă ANCORA ei de la vârsta
de 6 ani, în bucătăria orfelinatului, așa am dorit să o securizez.
I-am spus să ia într-o mână o damigeană cu vin, iar în cealaltă să
țină un rucsac.
Cu toate durerile ei de la vârsta de 12 ani și până când a
plecat din cămin, trebuie să privească de pe un pod, pe care
trebuia să urce, și pe măsură ce urca, era tot mai greu. Privind
GÂRLA să-și IMAGINEZE că în partea stângă face baie, se
relaxează, iar acum această apă era curată și cristalină, se vede
albia gârlei; dacă ar intra în ea s-ar purifica, în partea dreaptă
apa este și mai strălucitoare, precum un cristal și aici se vede
fundul gârlei. Urcarea pe pod este foarte foarte grea. Dincolo de
pod o așteaptă sufletul ei care știe că este o mamă puternică. Să
urce podul și să-l coboare pentru fetiță, pentru că-i este foarte
dor de ea.
Mirosul zahărului i-a ținut proaspătă în minte ancora
bucuriei, fericirii, chipul i s-a luminat și la puțin timp a ieșit din
transă complet îmbrățișată de propriile mâini.

FEEDBACKUL CLIENTEI
În exercițiul de HIPERVENTILAȚIE, când i-am dat
punga, după puțin timp când a început să respire normal, a
izbucnit în acel râs isteric, pentru că s-a vizualizat când trăgea
din pungă, și a empatizat puternic cu mine, considerându-mă ca
pe cineva de-al ei, care o înțelege.

229
 În cadrul exercițiului de respirație controlată, prin
expirație a reușit să elimine tensiunile din mușchi, de la nivelul
întregului corp. S-a simțit atât de bine, că a regretat că nu a mai
putut să sta încă o oră, fiindu-i extrem de somn.
În povestea cu trecerea podului peste gârlă MI-A SPUS:
Când aproape am ajuns sus pe pod un înger mi-a dat un
mare cerc ca o roată cu două mânere în interior să mă țin de ele
și suport pentru picioare și mi-a zis așa:
Ca să pot intra în acea roată (cerc) care era lată, a trebuit
să-mi eliberez mâinile și am aruncat ce aveam în mâini în apă.
Podul era jumătate din cerc, iar împreună cu cealaltă jumătate ce
se află dedesubt, (deci în apă) au format acea ROATĂ care m-a
ajutat să ajung foarte rapid la copil și la soț, pe care i-am
îmbrățișat și am simțit o mare, foarte mare eliberare.

Bibliografie:
1) Dr. Mona Lisa Schultz, Louise Hay, Totul este bine,
Editura Adevăr Divin, 2013.

230
 DILEMELE SINUCIDERII

Dr. Cristian DOBRE*

Rezumat:
Tema suicidului continuă să provoace un impact emoțional masiv nu
numai opiniei publice, în general, dar, în mod special
microgrupurilor din care cei ce au încercat să-și ia singuri viața, cu
sau fără succes, au făcut/fac parte.
În acest context, prevenirea suicidului continuă să rămână un
imperativ major nu numai pentru societate, în general, dar și pentru
instituțiile și organizațiile guvernamentale sau neguvernamentale.
Articolul propune câteva întrebări, de actualitate, cu privire la tema
suicidului și caută să ofere o serie de răspunsuri, unele dintre
acestea cu adevărat tulburătoare.

I. Ce este suicidul?
Suicidul reprezintă un act deliberat de suprimare a
propriei vieți, inițiat și dus la îndeplinire de o persoană, în
deplină cunoștință de cauză. (OMS, 2018)
De regulă, în cazul în care tentativa de suicid reușește,
iar persoana moare, acest lucru ar trebui notificat, în mod
explicit, pe certificatul de deces, la cauza morții. Pe baza acestor
documente se realizează și statisticile naționale și internaționale
cu privire la rata suicidului în diferite țări/grupuri umane.

*
Psiholog principal, Ministerul Apărării Naționale.
231
 Autosuprimarea propriei vieți, însă, nu reprezintă
întotdeauna suicid, chiar și în cadrul generos oferit de definiția
de mai sus. De exemplu, în situații deosebite (război, calamități
naturale, accidente etc.) sunt frecvent întâlnite persoane, care
iau, în perfectă cunoștință de cauză, decizia de a-și sacrifica
propria viață, pentru a o salva pe a altora. În aceste situații, de
regulă, nu se discută de suicid, ci de eroism.
În alte contexte sociale (grupuri fundamentaliste sau
radicale), anumite persoane, puternic contaminate religios sau
ideologic, pot decide să-și suprime propria viață, producând, în
schimb, victime umane cât mai multe, în rândul opozanților, în
special în rândul populației civile. În aceste situații, se discută în
primul rând de terorism și apoi de suicid.
O altă categorie de persoane, din ce în ce mai vizibilă în
ultimii ani, într-un număr din ce în ce mai mare de țări, este
reprezentată de acei subiecți ce decid, perfect conștient, să treacă
în neființă, pentru a-și curma, în mod asistat, suferințele fizice și
chiar morale prin care aceștia trec, urmare a unor boli grave, de
multe ori, aflate în stadii terminale. În acest context, nu se
discută de sinucidere, ci de eutanasie.
Deși foarte puțin mediatizată și descrisă în literatura
de specialitate, mai poate fi catalogată o formă de suprimare a
propriei vieți, în deplină cunoștință de cauză. Ea se referă
la acele persoane, care, din motive diverse (sărăcie,
lipsa asigurărilor de sănătate, ignoranță etc.) nu sunt în
măsură să urmeze un tratament medical ori renunță la
medicamentație, pentru că nu și-o pot permite. În aceste cazuri,
care nici măcar nu au un nume, nu se discută, în mod cert, de
sinucidere.
232
 Așadar, din enumerarea situațiilor de mai sus, se poate
observa faptul că, deși suprimarea propriei vieți, în deplină
cunoștință de cauză, poate avea loc în contexte diferite, în mod
clasic, despre sinucidere se discută numai dintr-o perspectivă
relativ îngustă.

II. Din ce perspective poate fi abordată sinuciderea?

Dezbaterile cu privire la sinucidere sunt deosebit de
complexe, fapt ce favorizează apariția unor perspective diverse
de abordare a fenomenului suicidar, la nivelul societății.
Astfel, fără pretenția de a epuiza perspectivele de
abordare ale sinuciderii, vom pune accentul pe cele mai comune
abordări, după cum urmează:
Abordarea etică. Aceasta surprinde sinuciderea din
perspectiva balanței dintre moral și imoral, punând în discuție
noțiuni bipolare, precum: act etic/neetic, act eroic/laș, act de
înțeles/condamnabil, act egoist/altruist etc. Exemplele din viața
reală pot fi foarte diverse, așa cum am ilustrat și în primul capitol
al acestui articol. În plus, le mai adăugăm pe următoarele:
 un militar, căzut prizonier se sinucide, pentru a nu
permite inamicului să-i smulgă prin tortură secretele pe care le
deține. Astfel de situații au fost extrem de frecvente în cel de-al
Doilea Război Mondial și nu numai;
 un lider politico-militar, care pierde o bătălie decisivă,
se sinucide, pentru a nu fi umilit în fața lumii întregi. Exemplul
regelui dac, Decebal, poate fi cel mai ilustrativ pentru această
situație;
 un disident își dă foc în piața publică, pentru a
protesta împotriva abuzurilor pe care autoritățile le fac împotriva
drepturilor omului;

233
  un comandant militar se omoară, pentru că a realizat
că din cauza unei decizii pe care a luat-o au fost uciși, de către
inamic, mii de camarazi de-ai săi, în mod inutil;
 un lider militar își curmă propria viață, deoarece
realizează că nu a reușit să se ridice la înălțimea așteptărilor
superiorilor săi, ori se consideră dezonorat. Exemplul oferit de
gestul seppuku/harachiri al ofițerilor japonezi din armata
imperială poate fi ilustrativ în acest caz;
 un soldat decide să se prăbușească cu propriul său
avion, asupra unei ținte inamice, asumându-și, conștient că va
muri. Exemplele din războaie sunt multiple în acest sens, dar,
cel al piloților kamikaze poate fi cel mai elocvent;
 un om de afaceri ce a realizat că a pierdut totul la
bursă, de exemplu, se sinucide, deoarece realizează că nu va
putea supraviețui umilinței ce va urma și datoriilor pe care le are
la debitori;
 un polițist se împușcă cu arma din dotare, după ce, în
prealabil și-a ucis iubita care l-a părăsit;
 un tânăr, aflat într-o stare de depresie profundă, se
sinucide pentru că a pierdut dorința de a mai trăi;
 un militar revenit dintr-o misiune de luptă se sinucide,
deoarece nu poate suporta gândul că a ucis, fie și din eroare,
copii, femei și bătrâni neînarmați;
 un bătrân, aflat într-o fază terminală a unei boli, ce-i
provoacă dureri aprige, decide să-și curme viața, pentru a scăpa
de cumplita suferință;
 un criminal feroce se spânzură în celulă pentru a nu da
satisfacție autorităților să-l judece;

234
  un adolescent se sinucide, ca semn de protest față de
părinții săi, care-i impun standarde de performanță prea înalte, în
accepțiunea sa;
 un pilot decide să se prăbușească împreună cu cei 300
de pasageri de la bordul avionului pe care îl conduce, în semn de
protest pentru că l-a părăsit iubita;
 un ministru, pus să gestioneze o situație de criză
extremă, se sinucide, deoarece nu poate găsi o soluție la dilema:
să deschid focul împotriva propriului popor sau să-mi trădez
comandantul suprem? Exemplul generalului Vasile Milea, din
anul 1989, este grăitor în acest sens;
 un enoriaș își pune capăt zilelor deoarece discipolul
său i-a promis un loc în Rai. Exemplele oferite de sectele
sinucigașe sunt suficient de ilustrative pentru acest context;
 un părinte, aflat într-o situație disperată, oferă
copilului său șansa să supraviețuiască, în timp ce el își sacrifică
propria sa viață, în mod conștient;
 o persoană cu o dizabilitate gravă decide să se
sinucidă, pentru a-și elibera familia de suferința ce le-o
provoacă;
 un politician se sinucide, deoarece nu suportă gândul
că a primit o condamnare cu executare, într-o pușcărie;
 un comandant militar de (aero)navă decide să ia
măsuri de salvare a întregului echipaj, în timp ce el își asumă,
conștient, că va muri, împreună cu (aero)nava sa, atunci când
aceasta va exploda;
 un adolescent intră într-un campus universitar și
deschide focul la întâmplare împotriva celor pe care-i întâlnește
în drumul său. Înainte de a-și epuiza muniția, după ce a omorât
235
sau rănit zeci de persoane, se sinucide. Nu lasă nicio explicație
cu privire la gestul său;
 un tânăr afgan își pune capăt zilelor într-o piață
populată, detonând bomba pe care o are acroșată la corpul său…
Evident, astfel de exemple, inspirate din realitate, ar
putea continua la nesfârșit, viața fiind deosebit de cinică și
creativă, deopotrivă, în felul ei.
Soluția la fenomenul suicidar, în fapt, este reprezentată de
răspunsurile la întrebări de genul: „Care dintre sinuciderile mai
sus exemplificate este etică și care nu?”, „Care dintre actele de
finalizare a propriei vieți, în mod conștient, este mai puțin moral
decât celelalte?”, „Care dintre aceste sinucideri poate reprezenta o
pildă pentru generațiile viitoare și care nu?”, „Care dintre
sinuciderile descrise mai sus este condamnabilă de către opinia
publică și care nu?”, „Poate fi obligată o persoană să trăiască o
viață pe care o detestă din diferite motive personale (suferințe
fizice, dezonoare, eșec profesional etc.)?”, „Cine este, de fapt,
stăpânul absolut al vieții fiecăruia – Divinitatea, societatea,
anumiți lideri, familia respectivului, persoana însăși?”, „Este
sinuciderea un act de curaj, sau de lașitate?”, „Este etic ca
societatea să-l ajute pe sinucigaș, împotriva voinței sale?”, „Este
normal ca societatea să venereze unele forme de sinucidere și să
le condamne pe altele?”, „De ce nu există o abordare unică a
sinuciderii, în toate societățile din zilele noastre?”, „De ce unii
văd, în același gest de sinucidere un atac terorist, iar alții un act de
eroism?”, „De ce sinuciderea nu este considerată unul dintre
drepturile fundamentale ale omului?” etc.
Abordarea legală. Aceasta privește sinuciderea prin
prisma literei legii. Deși ar părea o chestiune mult mai simplă
236
decât abordarea etică, în realitate, a separa sinuciderea, după
natura sa, și a oferi sau nu diferite drepturi legale urmașilor sau a
tranșa o chestiune de natură economică, de exemplu, poate fi la
fel de complicat ca perspectiva etică a sinuciderii. În multe
cazuri, abordarea legală se focalizează pe cauzele care au permis
actul sinucigaș și pe persoanele în viață ce se fac responsabile
pentru ceea ce s-a întâmplat. Diferite societăți au legi aspre de
pedepsire a celor ce au încercat să se sinucidă. Astfel, deși, în
prezent, în sistemele legislative occidentale nu mai sunt legi
explicite pe această temă, în multe legislații islamice și nu
numai, tentativa de suicid este aspru pedepsită, uneori chiar
cu… moartea.
Abordarea culturală. Aceasta privește sinuciderea prin
prisma tradițiilor și cutumelor unei anume societăți sau grup
uman. Diferențele de abordare pot fi extrem de mari de la
cultură la cultură și de la grup la grup. Astfel, în timp ce cultura
europeană, de exemplu, valorizează viața foarte mult, alte culturi
nu o valorizează în aceeași măsură. Pe de altă parte, în cadrul
unor grupuri ale societății, cum ar fi cel militar, se cultivă și se
slăvește spiritul de sacrificiu, ca valoare supremă a organizației,
în timp ce în altele nu se permite nici măcar atingerea armelor
de foc. Curmarea conștientă a propriei vieți poate fi aplaudată
ori criticată vehement în funcție de: contextul social, economic,
politic etc., motivul, modul în care s-a produs evenimentul,
persoana care s-a sinucis, grupul de apartenență al persoanei,
consecințele pe care le-a implicat sinuciderea și nu numai. Presa
poate amplifica sau diminua impactul emoțional al unei
sinucideri. Diferite grupuri de oameni/societăți pot avea
perspective diametral opuse cu privire la același act de suicid.
237
Istoria oferă și ea o mulțime de exemple în care sinuciderea este
acceptată și chiar încurajată, cum ar fi, de exemplu,
ceremonialul „Suttee”, din India antică, potrivit căruia o soție
credincioasă trebuie să-și urmeze soțul în viața de apoi, prin
practicarea sinuciderii, în cadrul unui anume ritual social sau
concepția din Egiptul Antic, potrivit căreia, sinuciderea era
calea de a-l scăpa pe om de suferințele permanente ale vieții
cotidiene etc.
Abordarea religioasă. Aceasta tratează sinuciderea
dintr-o perspectivă mistică, guvernată de dogma religioasă.
Deși, în cele mai multe religii ale lumii, viața este venerată, fiind
considerată darul cel mai de preț pe care Divinitatea l-a dat
omenirii, moartea fiindu-i rezervată tot acesteia, există și culte
ori secte religioase, care privesc diferit viața și moartea, inclusiv
sinuciderea. Urmare a faptului că viața și moartea sunt rezervate
Creatorului, unele tipuri de sinucidere sunt blamate, iar
sinucigașul este „pedepsit”, în cele mai multe situații. De
exemplu, religia creștin-ortodoxă nu permite accesul în biserică
al trupului sinucigașului. În alte confesiuni/secte religioase,
sinuciderea reprezintă calea spre mântuire. Exemplul tragic al
Sectei Popoarelor, condusă de Jim Jones a dus la o sinucidere în
masă, soldată cu 900 de morți, în anul 1978.
Abordarea militară. În zilele noastre toate armatele
moderne descurajează, prin toate mijloacele „sinuciderea
egoistă”, dar, tolerează și venerează eroismul. Chiar conținutul
unor acte normative prezintă texte specifice în acest sens (de
exemplu, Jurământul militar stipulează – „Jur să-mi apăr țara
chiar cu prețul vieții”). Istoria este și ea plină de dovezi și
exemple elocvente de „sinucideri onorabile”. Astfel, doar pentru
238
exemplificare, putem aminti: ideea „morții onorabile”, reflectată
în obiceiurile de luptă ale spartanilor, care preferau să moară pe
câmpul de luptă, decât să revină acasă învinși, artistic ilustrată
prin sintagma „pe scut ori sub scut” și demonstrată de istoria de
la Termopile a regelui spartan Leonida (480 î.H.), care a rămas
pe câmpul de bătălie, cu cei 300 de luptători ai săi, convins că
nu va putea supraviețui armatei inamice persane, ori bătălia de la
Masada (960 î.H.), în care regele zelot Eleazar ben Jair a luptat
eroic aproximativ doi ani cu romanii, iar înainte ca cetatea să fie
invadată de aceștia, ultimii supraviețuitori s-au sinucis și multe
altele, unele dintre situații fiind, însă de dată mult mai recentă,
contemporane chiar cu noi. Filozofia din spatele Codului
Bushido japonez, al samurailor, de a nu se preda, sub nicio
formă viu inamicului și de a nu fi astfel, dezonorat, s-a menținut
până târziu după cel de-al Doilea Război Mondial. Astfel,
exemplele date de militarii „kamikaze” (piloții-torpilă) și
„kaiten” (marinarii-torpilă), pe timpul luptelor cu americanii, din
Pacific, au provocat daune considerabile inamicilor lor. La
aceste exemple se pot adăuga detașamentele naziste sinucigașe –
„Wehrwolf” și actele de eroism sinucigaș ale militarilor sovietici
și nu numai, care au demonstrat că nu aveau nicio teamă de a
muri, disprețuind moartea, în timpul luptei.
Abordarea politică. Aceasta privește sinuciderea dintr-o
perspectivă ideologică, dictată de interesul politic, precum și de
o serie de valori enunțate într-un mod mai mult sau mai puțin
explicit. De multe ori, abordarea politică a suicidului urmărește
lupta/confruntarea politică dintre putere și opoziție, utilizând
sinuciderea doar ca pe o armă ori mijloc de atingere a propriilor
scopuri. Atunci când este utilizată în cazul confruntărilor
239
militare se declanșează adevărate campanii ideologice de
îndoctrinare, cu scopul obținerii victoriei, chiar cu prețul vieții
multor oameni.
Abordarea socială. Aceasta tratează sinuciderea mai
mult sau mai puțin diferit, în funcție de suferința resimțită de cei
care au rămas în urma victimei și de implicarea lor emoțională.
Cu siguranță, în cele mai multe cazuri, familia sinucigașului
suferă cel mai mult, membrii acesteia putând fi devastați
emoțional pentru mult timp. Organizația ori prietenii
sinucigașului pot fi afectați în proporții diferite, în funcție
de nivelul de relaționare anterior cu acesta. Aici pot apărea,
de asemenea, sentimente de autoculpabilizare, de
supraresponsabilizare și chiar de autocondamnare profunde, din
cauza lipsei de acțiune ori a lipsei de promptitudine în a-l salva
pe sinucigaș de la moarte. Unele segmente ale societății civile,
fie ele guvernamentale ori neguvernamentale întreprind acțiuni
de prevenire a suicidului, la nivel regional, național sau chiar
internațional: institute de cercetare a suicidului, centre/ONG-uri
de prevenire a suicidului, asociații de tratare a victimelor
post-suicid, conferințe, workshopuri, schimburi de experiență pe
problematica prevenirii suicidului, programe naționale de
combatere a suicidului și de creștere a rezilienței, campanii de
presă de descurajare a sinuciderii etc.
Abordarea medicală. Aceasta tratează sinuciderea
dintr-o perspectivă preponderent clinică, dorind să înțeleagă
mecanismele fiziologice ale declanșării ideilor suicidare,
precum și bolile ce pot favoriza suicidul, cu scopul de a
interveni la timp, cu medicamentație corespunzătoare pentru
prevenirea sa.
240
 Abordarea organizațională. Aceasta privește actul
sinuciderii prin prisma intereselor organizației însăși. Uneori,
aceeași organizație poate susține unele forme de suicid, în timp
ce le poate detesta pe altele, așa cum se poate deduce și din
exemplele mai sus menționate. De pildă, eroismul este încurajat,
în anumite limite, de la organizație la organizație, în timp ce
suicidul egoist este condamnat vehement. Totodată, majoritatea
organizațiilor caută soluții de prevenire a suicidului și
acționează pentru reducerea cauzelor ce l-ar putea produce (de
exemplu, umilirea persoanei), precum și pentru limitarea
accesului la mijloacele de suicid pe care le dețin (arme de foc,
substanțe chimice toxice ori explozive, accesul la spații înalte
etc.). Impactul sinuciderii unor membrii ai organizației, la adresa
sa poate fi, uneori, devastator, urmare a responsabilității sociale
pe care respectiva organizație și-a asumat-o, implicit, în
fața societății, încălcării unor norme legale sau moral-etice
și nu numai. De cele mai multe ori, societatea civilă, încurajată
de mass-media ia o atitudine puternică atunci când suicidul are
loc în organizații cu structură militară: armată, poliție,
jandarmerie etc.
Abordarea personală a sinucigașului. Aceasta este, fără
îndoială, cea mai cuprinzătoare dintre toate, deoarece îl are în
prim-plan chiar pe sinucigașul însuși. Complexitatea gândurilor
persoanei ce dorește să-și curme propria viață, este accentuată de
presiunea contextuală (boală, suferință morală, răzbunare,
disperare, depresie, gest de eroism ori de altruism suprem etc.),
de hotărârea de a-și duce la finalitate gândurile, de alegerea
metodei și locului de sinucidere, de ținerea secretului cu privire
la gestul pe care îl planifică, de scrierea sau nu a biletului de
241
adio, de implicarea unor terți în acțiunea sa etc. Prevenirea
suicidului poate interveni, practic, deși tardiv, în cele mai multe
situații, în orice moment în care subiectul a inițiat ideația
suicidală, cu condiția ca această ideație să fie observată. Deși
descoperite, în timp util, intențiile subiectului de a-și pune capăt
zilelor, și deși se întreprind măsuri de urgență și ferme de
descurajare a acestora, uneori, unele persoane, deși par
recuperate, continuă să-și întrețină gândurile autodistructive, în
secret și să utilizeze o proximă ocazie, în viitor, pentru a-și
finaliza planul sinucigaș, în pofida oricăror măsuri de prevenire
luate de familie, organizație, medici, psihologi, prieteni,
societate etc.
Abordarea psihologică. Aceasta dorește să înțeleagă
mecanismele psihice care stau la baza generării ideilor
suicidare și evident, să le prevină, prin mijloace de natură
psihologică. Întărirea încrederii subiectului în forțele sale,
creșterea capacității de adaptare a acestuia la diferite medii de
viață, oferirea unui scop pentru care viața merită a fi trăită,
reducerea tulburărilor emoționale, sensibilizarea factorilor
de decizie și ai celorlalți membrii ai comunității/organizației
cu privire la elementele ce pot favoriza suicidul – reprezintă
doar câteva dintre modalitățile psihologice de abordare a
suicidului.
După cum se observă, analiza problematicii suicidare
poate fi extrem de diversă, în funcție de perspectiva din care
acest gest extrem este privit. Uneori, diverse perspective pot fi
convergente ori divergente, pe anumite segmente ale actului
suicidar, în funcție de context, sporind și mai mult natura
dilematică a suicidului.
242
 III. Cine se ocupă de gestionarea fenomenului
suicidar în România?
Deși un simplu click, pe un motor de căutare de pe
internet, al cuvântului „sinucidere” relevă aproape un milion de
articole pe această temă, fapt ce demonstrează preocuparea
societății românești pentru prevenirea fenomenului, atunci când
se încearcă inventarierea organizațiilor de prevenire a suicidului
în România, numărul acestora nu depășește 60, incluzându-le
atât pe cele guvernamentale, cât și pe cele neguvernamentale. În
schimb, s-a putut remarca faptul că, la nivel național, există
numeroase preocupări personale, ale unor psihologi, medici,
lucrători sociali, profesori, militari și nu numai, de studiere a
suicidului, în cadrul unor lucrări de doctorat, de disertație, de
licență sau studii finanțate de diverse instituții/fonduri europene,
precum și cercetări secvențiale ale unor instituții cu structură
militară și academică. Totodată, unele numere de telefon, gen
„TelVerde Sinucidere” nu funcționează corespunzător, dintr-o
mulțime de cauze, cum ar fi: nu mai sunt active, persoanele de la
celălalt capăt al firului nu prea știu ce să spună, nu există tehnici
și metodologii clare, standardizate, de a aborda un potențial
sinucigaș, sunt greu de reținut – ca și configurație de cifre etc.
Este important de remarcat, de asemenea, faptul că, la
nivel național, nu există o instituție, care să dețină o evidență
clară a sinuciderilor și cu atât mai puțin a tentativelor de suicid,
pe criterii standardizate și să coordoneze atât cercetarea în acest
domeniu, cât și acțiunea sincronizată a tuturor resurselor la
dispoziție.
Așadar, se apreciază că, deși s-au făcut pași uriași pe
linia prevenirii suicidului în România, mai sunt multe probleme
243
de rezolvat, în special în direcția coagulării eforturilor naționale
disparate, într-o structură puternică, cu putere și vizibilitate
națională, fie ea guvernamentală ori neguvernamentală. În
același timp, studiile întreprinse de instituțiile de putere ale
statului, în domeniul suicidului, poate ar trebui să fie mai
transparente pentru societatea civilă – pentru a fi înțelese
obiectiv, într-o manieră științifică, la adevărata lor valoare, iar
mass-media să caute să găsească soluții la această problemă
dramatică și nu neapărat articole vandabile.

IV. Poate fi sinuciderea prevenită?

După cum s-a remarcat din capitolele anterioare, cauzele
sinuciderii pot fi extrem de diverse, oscilând de la motivele cele
mai egoiste, până la cele mai altruiste și nobile motivații.
Totodată, modalitățile de sinucidere sunt și ele extrem de
diverse, deși, în topul acestora, de la țară la țară pot alterna:
spânzurarea, armele de foc, aruncarea în gol sau înaintea unui
vehicul (tren, mașină etc.), consumarea de substanțe otrăvitoare,
tăierea venelor etc.
Sinuciderea, ca act, se poate produce atât într-un mod
secret și individual, cunoscut numai de victimă, cât și într-unul
public și demonstrativ.
Sinucigașul poate decide, în unele cazuri, să treacă
singur în neființă sau, în alte situații, să atragă cu el cât mai
mulți semeni și să determine cât mai multe daune materiale cu
putință.
Având în vedere această mare diversitate de manifestare
a suicidului, se pune întrebarea: „Este posibilă prevenirea
suicidului?”.
244
 Noi susținem că DA, suicidul poate fi prevenit, dar, din
păcate, numai într-un număr foarte limitat de situații.
Dintre metodele de prevenire a suicidului enumerăm,
spre exemplificare câteva, ce pot fi aplicate, fără probleme, și
pentru personalul din structurile militare sau polițienești, fără
pretenția de a le trece în revistă pe cele mai importante. În acest
sens, distingem: metode care țin de persoana care are ideație
suicidară, pe de o parte și metode care țin de alții (familie,
prieteni, colegi, comandanți/șefi, organizație, structurile de
psihologie, structurile medicale – în general și cele psihiatrice –
în mod special, societate, în ansamblul său, mass-media și nu
numai), pe de altă parte.
Astfel, referindu-ne la metodele ce țin de persoană, ni se
pare util să prezentăm:
 împărtășirea gândurilor sinucigașe cu cei apropiați sau
cu specialiști în domeniu (psihologi, medici, preoți etc.);
 consultarea unui specialist, atunci când se constată
alterări ale propriei stări de sănătate mentală (apariția unor stări
de tristețe profundă și recurentă, coșmaruri, remușcări, pierderea
interesului pentru ce se întâmplă în viața de zi cu zi, doliu
prelungit, insomnii, o boală psihică, teama de o pedeapsă legală,
spirituală, morală sau de altă natură etc.);
 consultarea unui specialist, atunci subiectul se
confruntă cu probleme urgente și majore de viață (pierderea unei
persoane dragi, un eșec profesional fundamental, stres
posttraumatic, faliment, o boală incurabilă etc.);
 consultarea cu cei apropiați, în situații-limită, cu miză
majoră (o situație conflictuală, un accident major, un act de
eroism, setea de răzbunare etc.).
245
 Dintre metodele de prevenire a suicidului, care țin de
„alții” enumerăm, pentru exemplificare câteva, astfel:
 organizațiile ar trebui să dețină planuri clare de
creștere a rezilienței personalului propriu și să limiteze accesul
neautorizat la potențiale mijloace de sinucidere (arme de foc,
substanțe periculoase etc.);
 societatea ar trebui să comunice valorile sale cu
privire la suicid și să ofere sprijin necondiționat, gratuit și
imediat oricărei persoane ce se confruntă cu gânduri suicidare;
 mass-media ar trebui să descurajeze toate formele de
sinucidere egoistă;
 instituțiile de bază ale societății ar trebui să ofere
speranță, optimism, motivație și un scop în viață cetățenilor pe
care îi reprezintă;
 sistemul de sănătate mentală ar trebui să trateze cu
maximă atenție afecțiunile clinice ce favorizează actul suicidar
(depresia, tulburările bipolare, tulburările de personalitate
bordeline etc.);
 structurile de psihologie ar trebui să acorde o atenție
specială persoanelor instabile emoțional și să aplice cele mai
adecvate psihoterapii, pentru eliminarea ideației suicidare și
recuperarea subiecților respectivi;
 familia ar trebui să fie atentă la modificările de
comportament ale unui membru al său și să-i acorde o atenție
specială, fără a ezita să-l trimită la spital, dacă este nevoie;
 sistemele legislative ar trebui să descurajeze actele
individuale de refuz a unui tratament medical, în situația în care
pacientul, din motive religioase, de pildă, l-ar refuza, iar acest
lucru i-ar pune viața în primejdie. Totodată, ar trebui ca
246
autoritățile abilitate să primească competențe pentru a interveni
imediat, în situații de urgență, în care o persoană este suspectată
că și-ar pune viața proprie în pericol, indiferent de motiv;
 organizațiile religioase ar putea predica mai mult pe
tema valorii vieții.
Totodată, se cere a se preciza că atunci când se discută
despre sinucidere, prevenția reprezintă doar o fază din ciclul:
prevenția – acțiune – post-acțiune în cazul sinuciderii/tentativei
de sinucidere. Fiecare dintre cele trei faze poate juca un rol
fundamental pentru salvarea unei anume vieți sau/și pentru
evitarea unor situații similare, în viitor.
Din păcate, așa cum am afirmat și anterior, unele acte de
sinucidere nu vor putea fi prevenite niciodată, sinuciderea
rămânând, în cele din urmă, o decizie suverană a fiecărei
persoane, ce gravitează într-o logică ambiguă și misterioasă, în
care confruntările și dilemele de natură etică și morală nu vor
înceta să se manifeste.

Bibliografie selectivă:
1) Bongar Bruce, Sullivan Glenn, James Larry (2017) –
Handbook of Military and Veteran Suicide:
Assessment, Treatment, and Prevention, Oxford
University Press.
2) Dobre Cristian (2012, 2013) – Psihologie
diplomatică, Editura Universității Naționale de
Apărare „Carol I”, București.
3) Dobre Cristian (2016) – Psihologie operațională,
Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”,
București.

247
 4) Earl A. Grollman (1988) – Suicide: Prevention,
Intervention, Postvention, Beacon Press.
5) Hawton K, van Heeringen K (2009) – Suicide,
Lancet.
6) Joiner Thomas (2005) – Why People Die by Suicide,
Harvard University Press.
7) Krug, Etienne (2002) – World Report on Violence
and Health (Vol. 1). Genève: World Health
Organization.
8) Kennedy, H. Carrie, Zillmer, A. Eric (2012) –
Military Psychology, Second Edition: Clinical and
Operational Applications, Guilford Press.
9) Leenaars, A. Antoon (2013) – Suicide Among the
Armed Forces: Understanding the Cost of Service,
Routledge.
10) Leo Sher, Alexander Vilens (2009) – Suicide and the
Military, Nova Biomedical.
11) Marshall, B. Meier, Robert, F. Clinard (2008) –
Sociology of Deviant Behavior (14th ed.). Belmont,
CA: Wadsworth Cengage Learning.
12) Retterstøl Nils (1990) – Suicide: A European
Perspective, Cambridge University.
13) Ramchand Rajeev, Acosta Joie, Burns, M. Rachel
(2011) – The War Within: Preventing Suicide in the
U.S. Military, RAND.

248
14) Skaine Rosemarie (2013) – Suicide Warfare:
Culture, the Military, and the Individual as a
Weapon, PRAGER.
15) Rubin Allen, Weiss, L. Eugenia, Coll, E. Jose (2013)
– Handbook of Military Social Work, Wiley.
16) Sanchez Federico (2010) – Understanding Suicide
and Its Prevention: A Neuropsychological
Approach, Xlibris Corporation.
17) Weaver C. John, Wright David (2009) – Histories
of Suicide: International Perspectives on
Self-destruction in the Modern World, University of
Toronto Press.

249
 DIMINUAREA RISCULUI SUICIDAR
ÎN CAZUL DEPRESIEI PRIN TERAPIE
COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ

Luminiţa DOBRIN*

Rezumat:
Tulburările depresive sunt un fenomen atât de răspândit, încât a fost
numit „guturaiul psihiatriei”(Seligman, 1975), fiind recunoscute şi
descrise de medici şi de pacienţi, timp de mai bine de două mii de ani.
Un procent de 15-20% din populaţia adultă a suferit de o formă de
depresie şi peste 12%, a trăit o depresie suficient de puternică pentru
a necesita un tratament (Fennell, 1989). În ţările vestice, rata
depresiei este de 2/1 în favoarea femeilor, fără a se putea spune dacă
diferenţa de gen apare datorită diferenţelor biologice sau a stilului de
viaţă diferit.
Din păcate recăderile sunt frecvente, depresia se cronicizează în
15-20% din cazuri şi aproximativ 15% dintre pacienţi reuşesc să ducă
până la capăt actul suicidar.
Suicidul este reacţia obişnuită la ideea că situaţia nu poate fi
suportată şi că nu se poate face nimic pentru a o schimba.
Autodistrugerea apare ca o unică rezolvare a problemei.
Psihoterapia în general şi psihoterapia cognitiv-comportamentală în
special are un mare avantaj faţă de medicaţia antidepresivă, deoarece
reduce riscul de recădere şi nu provoacă dependenţă, fenomen
înregistrat în cazul tratamentului medicamentos. Fundamentul
depresiei este puternic zdruncinat, de o serie de deprinderi pe care

*
Psiholog
250
 pacientul le dobândeşte în cadrul psihoterapiei şi care îl vor ajuta, în
confruntarea cu episoade depresive ce pot apărea în viitor.
În cadrul acestei lucrări am încercat să dezvolt câteva din
aspectele teoretice ale depresiei, să descriu strategiile
cognitiv-comportamentale de psihoterapie ce pot fi folosite în
tratarea acestei tulburări psihice (partea I), cât şi aplicaţiile practice
ale terapiei cognitiv-comportamentale în prezentarea unui studiu de
caz (partea a-II-a).

PARTEA I

1. Depresia

1.1. Noţiuni generale. Cadrul clinic

Depresia este o tulburare de personalitate, caracterizată
printr-un model pervaziv cognitiv (model de cunoaştere,
percepţie, interpretare a mediului încojurator, a lumii reale) şi
comportamental depresiv, care apare la începutul vieţii adulte şi
se manifestă într-o varietate de contexte, având la bază un
sentiment persistent de descurajare, lipsă de bucurie şi nefericire
(DSM-IV, 1994). Diagnosticarea depresiei se realizează
conform noului DSM(5) pe o descriere complexă, amănunţită,
etiologică a afecţiunii, cuprinzând tablouri clinice foarte variate.
Deşi se spune că această tulburare apare la „începutul
vieţii adulte”, nu există studii valide care să ateste afirmaţia. În
ultimii ani, vârsta la care poate apărea depresia a scăzut, fiind
înregistrate cazuri de depresie în rândul adolescenţilor şi chiar al
copiilor.
Depresia reprezintă, în primul rând, o consecinţă a
acţiunii unor variabile intra- şi interpersonale.

251
 Studiile genetice au arătat o creştere a prevalenţei
tulburărilor depresive în familiile pacienţilor cu depresie,
precum şi prezenţa acestei tulburări de personalitate la rudele de
gradul I, cu o probabilitate de două până la trei ori mai mare,
faţă de cei care nu au în familie persoane depresive.

1.2. Cauzele depresiei

Depresia este un fenomen atât de complex încât nu poate
avea o singură cauză.
Un episod depresiv este provocat de o multitudine de
evenimente stresante, ce acţionează asupra oamenilor cu
predispoziţie pentru această boală.
Cauzele pot fi:
 tulburări la nivelul neurotransmiţătorilor;
 tulburări depresive sau alcoolism în familie;
 pierderea unui părinte;
 neglijarea în copilăria timpurie;
 evenimente de viaţă negative;
 un partener ostil şi/sau critic;
 lipsa unei relaţii apropiate;
 absenţa unui suport social;
 lipsa stimei de sine pe termen lung (Holdevici, 2005).

1.3. Tipuri de depresie

a) Episod depresiv
Caracteristici:
 prevalenţa este de 7% la femei şi 2,5 – 3% la bărbaţi;
 debutează la adultul tânăr brusc sau insiduos;
 evoluează minim 6 luni după care intră în remisie
completă sau parţială.
252
 Simptome:
 dispoziţie depresivă sau iritabilitate;
 tristeţe, suferinţă la o intensitate ridicată ce nu poate fi
înţeleasă;
 pierderea interesului pentru activităţile care înainte îi
făceau plăcere, pierderea elanului vital;
 pierderea interesului, retragere socială;
 tulburări ale instinctului alimentar (inapetenţă sau
bulimie);
 tulburări de somn (insomnie sau hipersomnie);
 agitaţie sau lentoare psihomotorie;
 sentimente de inutilitate, culpabilitate, autodevalorizare;
 hipoprosexie, hipomnezie;
 dificultăţi de concentrare a atenţiei;
 idei de moarte sau suicid.

Comorbidităţi:
 abuzul de substanţe, alcoolism;
 anxietate, atacuri de panică;
 suicid.

Episod depresiv uşor:

 dispoziţie depresivă minim 2 săptămâni;
 pierderea elanului vital, a interesului şi a plăcerii;
 dificultăţi în îndeplinirea activităţilor profesionale;
 apariţia unor manifestări somatice.

Episod depresiv mediu:

 intensificarea simptomelor şi creşterea gradului de
severitate;

253
  evoluţie minim 2 săptămâni;
 invalidare socială şi familială;
 manifestări somatice mai intense.

Episod depresiv sever:

 simptome depresive elocvente;
 invalidare profesională, socială şi familială;
 sentimente de autodevalorizare şi culpabilizare;
 risc suicidar.

b) Tulburare distimică – depresie accentuată conform

DSM5
Simptome:
 nefericire cronică (aproape întreaga lor viaţă);
 pesimism.
Nefericirea şi pesimismul fac parte din structura psihică
şi din concepţia despre viaţă a individului. Debutează, de regulă,
în adolescenţă şi este mai răspândită în rândul femeilor.

c) Tulburare bipolară
Caracterizată prin alternanţă între depresie şi manie
(expansivitate extremă).
Episoadele maniacale debutează brusc şi se
caracterizează prin:
 veselie şi exuberanţă extremă, nejustificată;
 creşterea patologică a autostimei;
 sentimentul de omnipotenţă;
 comportament absurd, adesea periculos;
 idei delirante de grandoare;

254
  nivel foarte ridicat de energie fizică şi psihică;
 fugă de idei;
 logoree;
 treceri uneori bruşte de la euforie extremă la furie
extremă; subiecţii pot fi foarte periculoşi.
Tulburarea bipolară este egal răspândită în rândul
femeilor şi al bărbaţilor, poate dura în jur de doi ani sau chiar
mai mult.

d) Tulburare ciclotimică:
Simptome:
 oscilaţie între perioade de exuberanţă (hipomanie) şi
perioade de depresie uşoară.
Hipomania este prima fază a episodului maniacal şi se
caracterizează prin:
 simptome persistente ale dispoziţiei expansive;
 comportament modificat;
 sentimente de forţă, putere, bine, eficienţă mentală
crescută;
 sociabilitate crescută;
 familiaritate crescută;
 instinct sexual crescut;
 iritabilitate;
 afectarea capacităţii de concentrare a atenţiei.

1.4. Criterii de diagnostic:

 dispoziţie depresivă;
 scăderea interesului şi a plăcerii;
 modificări de greutate (de obicei scădere în greutate);
255
  tulburări ale somnului (de obicei insomnie şi nu
hipersomnie);
 agitaţie sau inhibiţie psihomotorie (frecvent lentoare
psihomotorie);
 scăderea gradului de rezistenţă la oboseală;
 sentimente de inutilitate sau de culpă excesivă ori
inadecvată;
 scăderea capacităţii de concentrare sau indecizie;
 gânduri recurente de moarte, ideaţie recurentă de
suicid fără un plan anume, ori tentativă de suicid, ori un plan
pentru comiterea suicidului.
Simptomele cauzează o deteriorare semnificativă în
domeniul social, profesional; nu se datorează unei alte afecţiuni
medicale sau efectelor unei substanţe şi nu sunt mai bine
explicate de o psihotraumă.
Pentru diagnosticarea unei tulburări depresive, este
necesară prezenţa a minim cinci criterii de diagnostic şi
obligatoriu, prezenţa fie a dispoziţiei depresive, fie pierderea
interesului şi a plăcerii. Criteriile de diagnostic trebuie să fie
prezente minim două săptămâni şi să prezinte o modificare
faţă de nivelul anterior de funcţionare. În acest caz putem
vorbi de o depresie nevrotică ce se poate trata prin psihoterapie,
împreună sau fără medicaţie.
În cazul în care apar elemente psihotice (frecvent în
concordanţă cu dispoziţia depresivă) discutăm de o depresie
psihotică, ce necesită obligatoriu tratament medicamentos.
Elementele psihotice sunt:
 idei delirante:
 de culpă (de exemplu, de a fi responsabil de maladia
unei fiinţe iubite);
256
  idei delirante de pedeapsă meritată (de a fi pedepsit
din cauza unui păcat moral sau a unei insuficienţe
personale);
 idei delirante nihilistice (de distrugere personală sau
a lumii);
 idei delirante somatice (că ar avea cancer sau că
propriul corp a dispărut);
 de ruină (în special morală).
 halucinaţii:
Când sunt prezente, sunt, de regulă, tranzitorii şi
neelaborate şi pot implica voci care acuză, ceartă, defăimează, îl
condamnă, îl ceartă pentru lipsuri sau păcate. Halucinaţiile
olfactive sunt sub formă de mirosuri de murdărie, putrefacţie sau
de carne în descompunere.
 bradikinezie până la stupoare
În majoritatea cazurilor, episodul depresiv este limitat în
timp şi se remite în 3-6 luni.

1.4. Instrumente de evaluare

a) Interviul clinic
Interviul clinic de evaluare specific terapiei
cognitiv-comportamentale este un interviu semistructurat,
flexibil, fără a-şi propune să stabilească un diagnostic, ci mai
degrabă să identifice, să ajute la formularea problemei
terapeutice.
b) Scalele clinice din Sistemul de Evaluare Clinică
relevante sunt:
 scala distresului afectiv;
 scala de atitudini disfuncţionale;
257
  chestionarul gândurilor automate;
 chestionarul de acceptare necondiţionată a propriei
persoane;

2. Suicidul
Din perspectivă cognitivistă, suicidul reprezintă un
rezultat al unui mod iraţional, distorsionat, de a gândi care
conduce la depresie, la interpretări dihotomice ale realităţii, la
imposibilitatea de a întrevedea soluţii alternative de rezolvare a
problemelor, la trăiri afective negative intense.
Iminenţa suicidului reprezintă o situaţie de criză
psihologică atât pentru pacient, cât şi pentru familie şi terapeut,
intervenţia terapeutică fiind o urgenţă majoră în astfel de situaţii.
Gândurile şi convingerile iraţionale, ideile cu conţinut suicidar
sunt prezente un interval mai lung de timp faţă de crizele
suicidare care apar în anumite momente, situaţiile fiind limitate
în timp.

2.1. Trăsăturile indivizilor suicidari

 tind să evalueze evenimentele în culori extreme
(„alb-negru”);
 dificultăţi în perceperea nuanţelor, subtilităţilor şi a
relativităţii lucrurilor;
 prezintă un număr mare de gânduri şi convingeri
iraţionale;
 comportament impulsiv;
 dificultăţi în evaluarea pozitivă a viitorului;
 abilităţi sociale scăzute (tendinţe de izolare);

258
  abilităţi de rezolvare a problemelor scăzute;
 familiile din care provin nu sunt suportive şi coezive.

2.2. Factori de risc pentru comportament suicidar

(Buglass şi Horton, 1974)
 consum abuziv de alcool;
 tulburare de personalitate sociopatică;
 tratament psihiatric specializat;
 tratament psihiatric ambulatoriu;
 tentative anterioare de suicid pentru care pacientul a
fost spitalizat;
 pacientul locuieşte singur.
Sentimentul acut al lipsei de speranţă se manifestă ca un
set de aşteptări negative faţă de propria persoană şi viitor, fiind
prezent alături de depresie. Reprezintă un predictor al suicidului
la pacienţii diagnosticaţi cu tulburare afectivă majoră,
schizofrenie şi abuz de alcool (Holdevici, 2006).

2.3. Tipuri de pacienţi suicidari:

a) Suicidul pacienţilor lipsiţi de speranţă
 consideră intolerabilă situaţia lor şi nu întrevăd nicio
speranţă de schimbare;
 sunt pesimişti şi apreciază suicidul ca singura soluţie
pentru problema lor;
 trăiesc furie, culpabilitate, ruşine, teamă, sentimentul
de izolare şi singurătate;
 privesc suicidul ca o modalitate de adaptare și
eliberare de problemele lor.

259
 b) Suicidul psihotic
 specific pacienţilor cu idei delirante şi halucinaţii;
 cronicitatea afecţiunii determină conştientizarea
deteriorării comportamentului şi duce la apariţia pesimismului.
c) Suicidul raţional
 specific pacienţilor care se află în stadiul terminal al
unei boli cronice sau suferă de o afecţiune invalidantă;
 majoritatea celor care au tentative suicidare suferă şi
de depresie.
d) Suicidul histrionic sau impulsiv
 au intenţia de a-i manipula pe cei din jur;
 doresc să atragă atenţia asupra lor, să se răzbune;
 tentativele au un caracter impulsiv şi demonstrativ.
În funcţie de motivaţia care stă la baza gestului
suicidar, pacienţii suicidari pot fi împărţiţi în două categorii
(Beck şi Rush, 1979):
 pacienţi motivaţi de dorinţa de a scăpa de suferinţă;
 pacienţi motivaţi de dorinţa de a comunica (de a
atrage atenţia celorlalţi asupra faptului că au probleme).
Deşi riscul suicidar trebuie luat în considerare la orice
persoană depresivă, ar fi bine să i se acorde o importanţă
deosebită mai ales în două situaţii:
 când persoana exprimă idei cu conţinut suicidar;
 când există tentative de suicid în antecedente.

3. Psihoterapia cognitiv-comportamentală
Terapia cognitiv-comportamentală în depresii a fost
dezvoltată de Beck şi colaboratorii (Beck, Rush, Shaw şi Emery,
1979) şi are un rol important în tratamentul şi prevenirea
260
recăderilor în cazul episoadelor depresive. De asemenea, această
terapie este indicată pentru următoarele categorii de pacienţi,
unde se asociază cu tratament medicamentos (Holdevici 2005):
 pacienţi cu tulburări afective cronice (cei distimici)
dintre care doar 50% răspund la tratament medicamentos
(Markowitz, 1994);
 pacienţi cu tulburări de personalitate sau care
abuzează de alcool ori droguri;
 pacienţi cu tulburare depresivă şi cu simptome
somatice sau psihice asociate.

3.1. Caracteristicile psihoterapiei cognitiv-comportamentale

a) Se bazează pe modelul cognitiv al depresiei descris de
Beck (1967, 1976);
b) Utilizează tehnica descoperirii dirijate, pentru a
determina clientul să înţeleagă esenţa modelului cognitiv al
depresiei;
c) Este o terapie structurată, directivă şi foloseşte metode
inductive, ce contribuie la reconsiderarea gândurilor şi
convingerilor dobândite în timp.
d) Se focusează cu prioritate pe probleme, pe cauzele
apariţiei lor şi secundar pe originea acestora.
e) Are un caracter educaţional deoarece cu ajutorul
tehnicilor cognitiv-comportamentale, clientul dobândeşte
deprinderi, ce vor sta la baza unui nou stil de viaţă.

3.2. Scopul terapiei

Susţinerea, îndrumarea clientului spre identificarea
soluţiilor problemelor sale, spre dezvoltarea unei gândiri
261
raţionale, pozitive. Scopurile se pot modifica pe parcursul
terapiei în funcţie de evoluţia clientului.

3.3. Obiectivele terapiei

Obiectivele imediate al terapiei sunt:
 menţinerea pacientului în viaţă (evaluare atentă a
factorilor de risc suicidar în cadrul interviului clinic);
 stabilirea relaţiei psihoterapeutice;
 eliberarea de simptome (stimă de sine scăzută, stilul
evitant de relaţionare, incapacitatea de rezolvare a unor
probleme de viaţă, lipsa de speranţă, ideaţie cu conţinut
suicidar etc.)
Obiectivele pe termen lung sunt:
 abordarea problematicii depresiei;
 rezolvarea problemelor de viaţă;
 prevenirea apariţiei unor episoade depresive în viitor.

3.4. Structura demersului terapeutic

a) Interviu de evaluare – stabileşte prezenţa ideilor
suicidare şi dacă pacientul este potrivit pentru psihoterapie.
b) Interviu iniţial (1 – 1,5 ore) se poate desfăşura pe
parcursul a 2-3 şedinţe în funcţie de dispoziţia şi colaborarea
clientului.
Urmăreşte în principal următoarele:
 debutul, evoluţia şi contextul în care a apărut
tulburarea depresivă;
 identificarea şi evaluarea dificultăţilor curente:
 simptomele: cognitive, afective, comportamentale,
somatice, motivaţionale;
262
  problemele de viaţă: probleme practice, probleme
interpersonale, probleme intrapersonale;
Simptomele şi problemele vor alcătui lista de probleme.
 incidentul critic;
 gândurile negative automate şi convingerile
disfuncţionale;
 experienţe timpurii traumatizante.
 stabilirea scopurilor terapiei;
 prezentarea programului de terapie (detalii practice,
prezentarea terapiei cognitive-comportamentale, a primelor sarcini
şi a temelor pentru acasă, a posibilităţilor de schimbare etc.).

3.5. Strategii cognitiv-comportamentale de psihoterapie

a) Strategii cognitive:
 Explicarea naturii modelului cognitiv al depresiei
(Beck, 1967, 1976) şi al tulburărilor de dispoziţie;
Terapeutul va explica rolul experienţelor timpurii, al
gândurilor negative automate, a convingerilor disfuncţionale şi a
incidentului critic în apariţia simptomelor tulburării depresive.
Se va insista pe înţelegerea cercului vicios care se formează între
gândurile negative şi dispoziţia neplăcută trăită de client, acest
mecanism determinând apariţia şi evoluţia depresiei.
 Tehnici de distragere a atenţiei: concentrarea pe un
obiect, exerciţii mentale, numărarea gândurilor, conştientizarea
senzorială, amintiri şi imagini plăcute.
b) Strategii comportamentale:
 Planificarea activităţilor, stabilirea sarcinilor
gradual în funcţie de complexitatea lor;
 Monitorizarea activităţilor, stărilor emoţionale şi a
reacţiilor comportamentale.
263
 c) Strategii cognitive-comportamentale:
 Identificarea gândurilor automate negative, a
emoţiilor neplăcute şi a situaţiilor în care apar;
 Abordarea convingerilor negative de bază;
 Tehnici de restructurare a convingerilor şi a
gândurilor negative (tehnici de reatribuire verbală);
 Gândurile negative şi autoevaluările cu conţinut
negativ trebuie provocate prin întrebări (dialogul socratic)
pentru a se infirma gradul lor de veridicitate. Strategia de
combatere constă în strângerea de dovezi împotriva acestora;
 Tehnica definirii precise a temerilor, a îngrijorărilor şi
a metaîngrijorărilor. Terapeutul îl va ajuta pe client să-şi
definească natura fricii, pentru că temerile precis formulate vor
fi mai uşor de combătut prin intermediul metodelor de
contraargumentare;
 Modificarea procesării interioare referitoare la
imaginea de sine:
 formule sugestive de autoîncurajare pentru a preveni
activarea concentrării atenţiei spre interior, precum şi a
ruminaţiilor cu conţinut negativ legate de propria persoană;
 formule sugestive în stare de relaxare, menite să
destructureze convingerile negative pe care le are clientul în
legătură cu propria persoană.
Modificarea conţinutului ruminaţiilor interioare legate de
concepţia şi imaginea de sine au un rol important în terapie,
pentru că în funcţie de gânduri, clientul trage concluzii despre
modul în care este evaluat de către alte persoane.
 Utilizarea experimentărilor în sfera comportamentală:
 Abordarea ruminaţiilor negative care au avut loc
înaintea şi după expunerea la situaţiile sociale;
264
  Ruminaţiile şi îngrijorările care apar înainte şi după
expunerea subiectului la situaţie se referă la posibilele
consecinţe negative ale acestei expuneri. Se discută avantajele şi
dezavantajele acestui tip de procesare psihologică;
 Dezvoltarea unor modalităţi mai eficiente de a
reacţiona în anumite situaţii (comportamentul asertiv, abilităţi de
comunicare şi relaţionare, rezolvare de probleme etc.).
 Modificarea convingerilor şi supoziţiilor negative cu
caracter condiţional. Convingerile pacienţilor care suferă de
tulburare depresivă reprezintă o combinaţie de distorsionări
cognitive în cadrul cărora predomină „citirea gândurilor” şi
„prevederea viitorului”.
 Modificarea convingerilor negative necondiţionate.
Se realizează prin: jurnalul elementelor pozitive,
formarea şi dezvoltarea unor strategii interpersonale.

d) Strategii preventive
 Consolidarea deprinderilor dobândite de client în
cadrul şedinţelor de terapie, în vederea diminuării frecvenţei
recăderilor ce pot apărea în cazul depresiei.
 Elaborarea unui jurnal care să conţină toate gândurile,
trăirile, comportamentele, problemele iniţiale ale clientului şi
tehnicile, modalităţile cu ajutorul cărora a găsit rezolvarea lor.
În cazurile cu depresie moderată, terapeutul, încă din
prima parte a terapiei, se va concentra pe dezvoltarea strategiilor
de restructurare cognitivă, atitudinală. În depresiile severe
terapeutul va fi interesat să dezvolte în primul rând abilităţile
sociale, relaţionarea interpersonală şi după aceea se va centra
pe restructurarea cognitivă. Pacienţii cu tulburare depresivă
265
cronică ce răspund bine la tratament, continuă să aibă
probleme de integrare socială, familială sau profesională,
psihoterapia cognitiv-comportamentală fiind indicată în acest
caz (Holdevici, 2005).

II. STUDIU DE CAZ

Subiect: Andreea C.

Motivele demersului terapeutic:

Pacientă în vârstă de 37 de ani, necăsătorită, cu
domiciliul stabil în Bucureşti, se prezintă la cabinet cu
diagnosticul „episod depresiv”. A fost diagnosticată de medicul
psihiatru din cadrul Cabinetului de psihiatrie din Ambulatoriul
Spitalului Universitar Bucureşti. I s-a prescris tratament
medicamentos şi psihoterapie. Pacienta refuză tratamentul
medicamentos dar este de acord cu psihoterapia.
Debutul, evoluţia şi contextul în care a apărut
depresia
Clienta are o soră mai mare, în vârstă de 40 de ani, faţă
de care s-a simţit într-o permanentă competiţie, atât în plan
personal, cât şi profesional. Sora ei, Ioana, are o personalitate
puternică, a fost întotdeauna apreciată la şcoală, unde a obţinut
rezultate foarte bune, a reuşit să-şi găsească un serviciu bun, are
o familie frumoasă cu doi copii, se poate spune că a reuşit atât
din punct de vedere personal cât şi profesional.
Andreea a avut rezultate mediocre la şcoală, a fost o fire
timidă, retrasă, a schimbat până acum trei locuri de muncă, a
avut câteva relaţii personale eşuate şi acum crede că nu a reuşit
să facă nimic în viaţă.
266
 Andreea a fost întotdeauna comparată cu sora ei, atât în
familie cât şi în cercul de prieteni, comparaţie din cauza căreia s-a
simţit întotdeauna inferioară Ioanei. Tatăl ei a suferit un atac de
cord în urma căruia a decedat. Andreea a simţit în acel moment că
a pierdut singurul sprijin pe care-l avea. Clienta crede că
insuccesele ei pe plan profesional şi personal l-au supărat pe tatăl
ei atât de tare, încât au contribuit la decesul acestuia.
Tatăl era foarte apropiat de Andreea, pe când mama era
mai apropiată de Ioana.
Incidentul critic este reprezentat de moartea tatălui.
Stare psihică generală
 ţinută neglijentă dar curată;
 ţine capul plecat şi are un facies foarte trist;
 este conştientă că „ceva nu e în regulă” cu ea şi
doreşte să facă ceva, să schimbe situaţia deşi afirmă că nu crede
că mai poate să-i redea cineva cheful de viaţă.

Structura intervenţiei terapeutice

Şedinţele 1 – 3
Obiective:
a) Stabilirea relaţiei terapeutice;
b) Identificarea gândurilor suicidare şi abordarea lor;
c) Evaluarea dificultăţilor curente şi stabilirea
priorităţilor;
d) Stabilirea scopurilor terapiei;
e) Prezentarea programului terapeutic.

1. Evaluarea dificultăţilor curente:

a) Simptome:
 Simptome comportamentale: neglijarea aspectului
fizic, izolare socială, diminuarea activităţilor cotidiene.
267
  Simptome afective: depresie, anxietate, lipsă de
speranţă, culpabilitate, dispoziţie iritabilă, griji în legătură cu
viitorul ei.
 Simptome motivaţionale: lipsa interesului şi a plăcerii
în exercitarea oricărei activităţi, lipseşte puterea de decizie, orice
activitate implică un efort mare.
 Simptome cognitive: stimă de sine scăzută,
autocritică, capacitate de concentrare scăzută, imagine de sine
slabă, gânduri suicidare.
 Simptome fiziologice: insomnie, inapetenţă, lipsa de
energie.
b) Probleme de viaţă:
 Probleme intrapersonale: lipsa încrederii în sine,
sentimente de inferioritate, ruminează gânduri negative legate de
pierderea tatălui şi de situaţia în care se află.
 Probleme interpersonale: izolare socială, nu are
încredere, îi este teamă că va fi din nou părăsită dacă intră într-o
relaţie cu un bărbat, anxioasă în relaţiile cu oamenii.
 Probleme legate de activităţile cotidiene şi
profesionale: se simte depăşită de activităţile pe care trebuie să
le facă atât la serviciu cât şi acasă, nu se poate concentra, nu are
nicio satisfacţie în legătură cu vreo activitate, oboseală, consum
abuziv de somnifere pentru a se putea odihni.
c) Gânduri negative asociate:
 „a fost numai vina mea în moartea tatălui meu” –
personalizare, învinovăţire;
 „nu sunt în stare de nimic” – etichetare;
 „totdeauna mi se întâmplă ceva rău” –
suprageneralizare;
268
  „dacă nu am o familie este numai vina mea, pentru că
nu sunt în stare” – gândire dihotomică;
 „sunt o ratată, cum ar putea să mă iubească cineva?” –
etichetare;
 „nimeni nu doreşte să vorbească cu mine” –
generalizare;
 „nu mai este nimic de făcut” – gânduri recurente de
moarte.
d) Lipsă de speranţă:
Din cauza gândurilor negative automate şi a
convingerilor disfuncţionale apărute în urma acestora, clienta nu
mai întrevede nicio posibilitate de a realiza ceva, care să-i aducă
satisfacţii atât pe plan personal cât şi profesional şi social.
Gânduri negative automate:
 „nu-mi pot controla viaţa”
 „nu sunt în stare de nimic”
 „este vina mea pentru ce se întâmplă”
Convingeri disfuncţionale:
 „sunt inferioară celorlalţi”;
 „voi fi valorizată în funcţie de modul în care mă văd
oamenii”;
 „sunt o ratată şi atunci oamenii nu mă vor iubi”.
e) Idei suicidare
Temporar îi trec prin minte idei suicidare, dar nu se crede
în stare să ducă până la capăt un plan de suicid.

2. Stabilirea scopurilor terapiei:

a) ierarhizarea problemelor identificate sub forma unei
liste de probleme şi prezentarea avantajelor existente, în
momentul schimbării modului de abordare şi rezolvare a lor;
269
 b) reducerea riscului suicidar prin diminuarea
sentimentului de inutilitate şi a stărilor de tristeţe.
c) dezvoltarea gândirii raţionale, pozitive şi implicit
destructurarea schemelor dezadaptative prezente.
d) prevenirea recăderilor.

3. Prezentarea programului de terapie

S-a explicat pacientei ce înseamnă, în ce constă terapia
cognitiv-comportamentală şi modul în care se vor desfăşura
şedinţele terapeutice. Am stabilit un număr de 20 de şedinţe cu o
frecvenţă de două ori pe săptămână, timp de o lună, ulterior
urmând să ne vedem o dată pe săptămână. Şedinţa de terapie va
avea durata de o oră.
Am comunicat clientei că în urma fiecărei şedinţe va
avea o temă pentru acasă, pe care o va nota şi o va rezolva
pentru şedinţa următoare. Şedinţele se încheie cu 15 minute de
relaxare autogenă Schultz, în cadrul căreia se induc idei de
creştere a încrederii în sine, prin folosirea modelului de sugestii
utilizate pentru întărirea Eului. (Hartland – 1971).
I-am explicat pacientei modelul cognitiv al tulburării
afective, accentuând rolul celor 4 componente (cognitivă,
emoţională, comportamentală, fiziologică) în apariţia depresiei.
Am subliniat faptul că datorită interacţiunii dintre aceste planuri
şi evenimentele atât trecute, cât şi prezente, orice schimbare
realizată la un anumit nivel va determina modificări şi în
celelalte structuri.
Am discutat cercul vicios care se formează între
gândurile negative şi dispoziţia resimţită, modul în care se
influenţează şi se determină reciproc. Am folosit tehnica de
270
relaxare autogenă Schultz, prin tehnica imaginaţiei dirijate şi
transmiterea mesajelor sugestive pozitive în stare de relaxare.
Starea psihoemoţională a pacientei s-a ameliorat, fapt ce a
contribuit la creşterea încrederii în beneficiile terapiei.

Se recomandă următoarele teme pentru acasă:

 discuţie şi împăcare cu Ego-ul interior;
 completarea unei liste cu activităţile pe care le
desfăşoară cu plăcere şi unei liste cu activităţile a căror
desfăşurare îi creează neplăcere. Fiecare activitate va fi evaluată
pe o scală de la 1 la 10;
 să se gândească la schimbările pe care doreşte să le
facă, la avantajele obţinute în urma acestor schimbări;
 să asculte relaxarea Schultz seara înainte de culcare.

Şedinţele 4 – 6
Obiective:
a) trezirea interesului pentru aspectul fizic;
b) realizarea unui număr minim de activităţi zilnice;
c) respectarea unui program zilnic;
d) învăţarea tehnicilor de respiraţie, a relaxării Schultz.
Iniţial au fost incluse în program activităţi pe care
Andreea le desfăşura cu plăcere şi eficienţă, activităţi care nu
necesitau un efort deosebit. Cu cât nivelul de eficienţă este mai
mare, cu atât nivelul depresiei scade. Pe măsură ce aceste
activităţi au fost îndeplinite, am introdus treptat şi activităţi mai
puţin plăcute.
Se recomandă următoarele teme pentru acasă:
 să respecte programul zilnic;
271
  să încerce să şi facă o programare la coafor;
 să stea de vorbă zilnic cu o prietenă, un coleg de
serviciu, cu orice persoană cu care i-ar face plăcere să
socializeze;
 să asculte relaxarea Schultz seara, înainte de culcare.

Şedinţele 7– 10
Obiective:
a) identificarea, conştientizarea gândurilor automate
negative;
b) explorarea gândurilor negative legate de moartea
tatălui;
c) întărirea Eu-lui, creşterea încrederii în sine.
Am discutat despre evenimentele care au avut loc de
când nu ne-am văzut, despre respectarea programului zilnic pe
care şi l-a propus. Pacienta şi-a făcut programare la coafor dar
nu a reuşit să ajungă la prima programare, ci la cea de a doua.
Am discutat motivele care au împiedicat-o să ajungă la prima
programare şi am felicitat-o pentru rezultatul final. A sunat o
prietenă veche, au stat de vorbă şi au stabilit să meargă la un
film împreună.
I-am prezentat pacientei modelul ABC i-am explicat
relaţia dintre gânduri, emoţii şi comportament, am subliniat
relaţia dintre gândurile negative automate şi emoţiile negative
precum şi relaţia dintre gândurile pozitive şi emoţiile pozitive.
În urma acestor discuţii şi analizării listei cu cele
10 tipuri de gândire iraţională, negativă, pacienta a învăţat
să identifice gândurile negative. De asemenea, prin adresarea
de întrebări provocative, prin metoda verificării dovezilor
272
şi contraargumentare, a reuşit să-şi reevalueze modul de
gândire.
I-am explicat pacientei că efectul paradoxal prin care
gândul respectiv devine și mai obsedant apare, cu cât va încerca
mai mult să nu se gândească la un lucru (tehnica blocării
gândurilor Wells, 1999). Pacienta nu dorea să mai vorbească
despre moartea tatălui, deşi gândurile în legătură cu acest
subiect nu-i dădeau pace. Am încercat, în cadrul dialogului
stabilit, o redistribuire a responsabilităţilor, pentru acea situaţie
cu un conţinut negativ intens. În cele din urmă a înţeles că
responsabilitatea îi aparţinea tatălui care, deşi ştia că suferă de o
boală de inimă complicată, nu respecta indicaţiile medicului.
În cadrul relaxării Schultz s-au transmis sugestii de
întărire a Eu-lui, de creştere a încrederii în sine.
Se recomandă următoarele teme pentru acasă:
 să respecte programul şi să diversifice activităţile
propuse; să meargă la cumpărături;
 să redacteze o scrisoare tatălui ei;
 să noteze într-un jurnal zilnic cum s-a simţit,
gândurile disfuncţionale şi reacţiile comportamentale;
 să practice relaxarea ori de câte ori simte nevoia (cel
puţin de două ori pe săptămână).

Şedinţele 11 – 14
Obiective:
a) identificarea, conştientizarea convingerilor negative;
b) abordarea îngrijorării;
c) întărirea Eu-lui, creşterea încrederii în sine;
d) îmbunătăţirea imaginii de sine.
273
 Se discută tema pentru acasă. Clienta este bucuroasă că
reuşit să scrie scrisoarea către tatăl său şi să meargă până la
piaţă, fără să obosească.
Pacienta este felicitată şi este încurajată să diversifice
activităţile din programul zilnic.
Am discutat Decalogul Raţionalităţii şi Decalogul
Iraţionalităţii, relevante pentru înţelegerea convingerilor
dezadaptative.
Am explicat pacientei modul de formare a convingerilor
negative şi prin întrebări provocative, pe baza erorilor de logică
identificate, a verificării dovezilor ce ar susţine aceste
convingeri, pacienta a conştientizat iraţionalitatea lor şi a învăţat
să le înlocuiască cu unele raţionale, realiste.
În continuare, prin metoda disonanţei cognitive clienta a
înţeles că nu are argumente care să ateste efectul dăunător al
îngrijorării.
În şedinţele următoare am stabilit împreună cu
pacienta că va învăţa să controleze îngrijorarea cu privire la
viitorul său.
Până în momentul de faţă, clienta a făcut următoarele
progrese:
 a reuşit să desfăşoare o serie de activităţi zilnice cu
plăcere, fără să mai resimtă oboseală;
 a înţeles că nu este responsabilă de moartea
tatălui ei;
 a învăţat să descopere gândurile negative automate şi
convingerile negative şi să le înlocuiască cu altele raţionale,
pozitive;
 şi-a îmbunătăţit încrederea în sine şi imaginea de sine.
274
 Se recomandă următoarele teme pentru acasă:
 pentru fiecare convingere negativă identificată să
identifice avantajele şi dezavantajele menţinerii ei;
 să testeze în practică noile convingeri;
 să noteze în continuare în jurnal;
 practicarea relaxării ori de câte ori simte nevoia (cel
puţin de două ori pe săptămână).

Şedinţele 15 – 18
Obiective:
a) exersarea tehnicilor de identificare a gândurilor
iraţionale şi a schemelor dezadaptative;
b) întărirea convingerilor funcţionale dobândite;
c) dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi a asertivităţii.
Am analizat împreună însemnările din jurnal şi am
observat că stările neplăcute s-au diminuat atât ca frecvenţă cât
şi ca intensitate. Pacienta socializează mai bine şi are un
program zilnic pe care-l respectă aproape în totalitate.
În continuare am lucrat pe identificarea gândurilor
negative, clienta a învăţat să adreseze întrebări şi să testeze
autenticitatea acestor gânduri. De asemenea, s-a lucrat pe
identificarea emoţiilor neplăcute determinate de aceste gânduri
precum şi situaţiile în care apar.
Pacienta a înţeles originea şi modul disfuncțional de
formare a convingerilor şi a reuşit să conştientizeze că aceste
convingeri negative, iraţionale, generează stări afective negative,
comportamente dezadaptative,
Mai departe ne-am ocupat de întărirea convingerilor
funcţionale dobândite, care să o ajute la o adaptare mai bună la
viaţa reală.
275
 În aceste şedinţe pacienta a învăţat să controleze
îngrijorarea. A înţeles că îngrijorarea menţinută în limite
normale nu reprezintă un pericol şi gândurile legate de
îngrijorare pot fi controlate, prin interpretări raţionale ale
situaţiilor. De asemenea, am lucrat pentru îmbunătăţirea relaţiei
cu sora ei, prin reinterpretarea experienţelor din copilărie pentru
o mai bună înţelegere şi acceptare a lor.
Am folosit tehnica jocului de rol pentru dezvoltarea
abilităţilor sociale şi asertive care să-i servească în viitor pentru
o reintegrare socială optimă.
În continuare am lucrat tehnici de consolidare a noilor
scheme cognitive adaptative, prin metoda jurnalului
experienţelor pozitive şi metoda predicţiilor pentru viitor.
În stare de relaxare s-a lucrat pentru întărirea Eu-lui şi
îmbunătăţirea imaginea de sine, prin transmiterea de sugestii şi
antrenament în plan imaginativ.
Se recomandă următoarele teme pentru acasă:
 realizarea programului zilnic;
 activităţi desfăşurate împreună cu sora ei;
 găsirea a cât mai multor dovezi în infirmarea
convingerilor negative;
 să noteze argumente, dovezi care să sprijine noile
scheme cognitive adaptative;
 relaxare ori de câte ori simte nevoia.

Şedinţele 18 – 20
Obiectiv – consolidarea strategiilor învăţate în cursul
terapiei şi prevenirea recăderilor.
În ultimele şedinţe am recapitulat împreună cu pacienta
tehnicile cognitiv-comportamentale învăţate, metodele de
276
întărire a noilor scheme cognitive cu ajutorul cărora clienta se va
adapta la cerinţele vieţii actuale.
Am discutat posibilitatea apariţiei unor stări depresive
de o intensitate variabilă, în funcţie de factori situaţionali
(stres, oboseală, boală) sau de experienţe personale mai puţin
plăcute. Pacienta a înţeles că aceste recăderi sunt normale,
temporare şi nu mai pot reprezenta un pericol, deoarece a
învăţat şi dezvoltat modalităţi şi tehnici clare de abordare şi
gestionare a lor.
Am stabilit să mă contacteze telefonic ori de câte ori va
simţi nevoia. Timp de 2-3 luni pacienta m-a sunat de câteva ori
să-mi comunice lucrurile bune care se întâmplau în viaţa ei (a
găsit un job mai bun, un bărbat alături de care simte bine).

Am elaborat împreună următorul plan pentru viitor:

 întocmirea unui program zilnic de activităţi, care să
includă cu preponderenţă activităţi plăcute precum şi integrarea
surorii ei şi a familiei acesteia în aceste activităţi;
 să noteze argumente, dovezi care să sprijine noile
scheme cognitive adaptative;
 să citească din când în când Decalogul Raţionalităţii şi
Decalogul Iraţionalităţii;
 realizarea de activităţi sociale (înscrierea la un curs de
limba engleză, de dans);
 rememorarea experienţelor pozitive din viaţa sa;
 practicarea tehnicii de relaxare Schultz, în cadrul
căreia clienta se va vizualiza pe sine făcând faţă cu bine unor
situaţii, administrarea unor autosugestii pozitive de întărire a
imaginii de sine şi a încrederii în sine.
277
 Am elaborat împreună o listă cu câteva sfaturi pentru
viitor:
 nu te lăsa copleşită de situaţie, adu-ţi aminte de
progresele realizate şi de planurile tale de viitor;
 notează fiecare lucru bun sau rău făcut şi acolo unde
nu ai reuşit, analizează situaţia cu calm, descoperă cauzele reale
şi mijloacele de rezolvare;
 acţionează în cazul situaţiilor dificile rapid, înainte de
a începe să te îngrijorezi din cauza lor;
 fă exerciţii de relaxare ori de câte ori simţi nevoia;
 nu poţi fi perfect, este normal să ai şi perioade mai
puţin bune;
 când ai probleme, discută-le cu persoanele apropiate
ţie;
 fiecare situaţie se depăşeşte pas cu pas, bucură-te de
fiecare pas, fie că este uşor sau greu, fie că este o împlinire sau o
dezamăgire, pentru că numai astfel poţi trăi cu adevărat fiecare
moment din viaţa ta.

Bibliografie:
1) American Psychiatric Association, DSM-IV, Editura
Pegasus, Bucureşti, 2000.
2) Cottraux, Jean, Terapiile cognitive, Editura Polirom,
Iaşi, 2003.
3) Dafinoiu, Ion, Elemente de psihoterapie integrativă,
Editura Polirom, Iaşi, 2005.
4) Dafinoiu, Ion, Varga, Jeno-Laszlo, Psihoterapii
scurte, Editurs Polirom, Iaşi, 2005.

278
5) Holdevici, Irina, Psihoterapia – un tratament fără
medicamente, Editura Ceres, Bucureşti, 1993.
6) Holdevici, Irina, Autosugestie şi relaxare, Editura
Ceres, Bucureşti,1995.
7) Holdevici, Irina, Elemente de psihoterapie, Editura
All, Bucureşti, 1997.
8) Holdevici, Irina, Gândirea pozitivă – ghid
practic de psihoterapie raţional emotivă şi
cognitiv-comportamentală, Editura Dual Tech,
Bucureşti, 2000.
9) Holdevici, Irina, Psihoterapia tulburărilor anxioase,
Editura Ceres, Bucureşti, 2000.
10) Holdevici, Irina, Psihoterapii de scurtă durată,
Editura Dual Tech, Bucureşti, 2004.
11) Holdevici, Irina, Hipnoterapia – teorie și practică,
Editura Dual Tech,Bucureşti, 2004.
12) Holdevici, Irina, Psihoterapia cognitiv-comportamentală;
Managementul stresului pentru un stil de viață optim,
Editura Ştiinţelor medicale, Bucureşti, 2005.
13) Tudose, Florin, Tudose, Cătălina, Dobranici, Letiţia,
Psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologi, Editura
InfoMedica, Bucureşti, 2002.

279
 SENTIMENTUL EȘECULUI: CLINIC,
NONCLINIC ȘI TRANSDIAGNOSTIC

Virginia Claudia NEACȘU*

Rezumat:
În studiul de față, realizat pe 51 de subiecți, s-a urmărit identificarea
diferențelor la nivelul schemelor dezadaptative profunde, în funcție de
trei categorii diagnostice: tulburări de tip depresiv, tulburări de tip
anxios și simptome anxios/depresive subclinice. Unica schemă
dezadaptativă timpurie cu nivelurile semnificative diferite în funcție
de cele trei categorii diagnostic a fost FA-Eșec. Aceasta s-a dovedit
semnificativ mai crescută la cei cu simptome mixte subclinice, față de
cei cu tulburări de tip anxios sau de tip depresiv, și, de asemenea,
semnificativ mai crescută la cei cu tulburări de tip depresiv, decât la
cei cu tulburări de tip anxios. Explicația poate rezida în modelul
transdiagnostic al tulburărilor mentale.

I. Introducere
Conform lui Clark și Beck (Clark & Beck, 1999),
schemele sunt „structuri interne, relative durabile alcătuite din
stimuli, idei sau experiențe generice sau prototipice folosite
pentru a organiza informația în maniere noi și cu sens, astfel
încât determină modul în care fenomenele sunt percepute și
conceptualizate” (p. 79). Cu alte cuvinte, schemele nu
*
Psiholog C.I.P.
280
influențează numai ceea ce procesăm, ci și felul în care
procesăm informațiile pe care le întâlnim zilnic.
Schemele dezadaptative timpurii (EMS) reprezintă
patternuri emoționale și cognitive disfuncționale, pervazive,
privitoare la sine și la relațiile cu ceilalți, care debutează
devreme în viață, se dezvoltă pe perioada copilăriei și se
elaborează pe parcursul întregii vieți. Ele includ atât componente
cognitive, cât și emoționale și se formează ca rezultat al frustrării
sau suprasatisfacerii nevoilor umane bazale sau al unor experiențe
traumatice.
EMS au anumite caracteristici distinctive: se dezvoltă în
copilărie, ca rezultat al interacţiunii dintre temperamentul
înnăscut şi experienţele negative de zi cu zi ce apar în relaţia
copilului cu persoanele apropiate; sunt responsabile pentru
generarea unui distres emoţional puternic, conducând la
consecinţe defavorabile persoanei sau celor din jurul său;
împiedică dezvoltarea autonomiei, exprimării proprii, acceptării
şi a bunei interrelaţionări; sunt convingeri bazale, patternuri
adânc înrădăcinate, teme centrale ale sinelui şi autoperpetuate;
sunt activate de evenimentele cotidiene congruente cu scheme
(sic) sau de o stare biologică” (David, 2009).
S-au descoperit optsprezece scheme organizate în cinci
domenii: Separare și respingere (Deprivare Emoţională-ED,
Abandon/Instabilitate-AB, Neîncredere/Abuz-MA, Izolare
socială-SI, Deficiență/Rușine-DS); Autonomie și performanță
deficitare (Eșec-FA, Dependență/Incompetență-DI,
Vulnerabilitate la rău sau boală-VH), Interependență-EM);
Limite deficitare (Îndreptățire/Grandiozitate-ET, Autocontrol
redus-IS); Orientare către celălalt (Subjugare-SB,
281
Autosacrificiu-SS, Nevoia de aprobare/recunoaștere-AS);
Hipervigilență și inhibiție: (Negativitate/Pasivitate-NP,
Inhibiție emoțională-EI, Standarde nerealiste/Hipercriticism-US,
Punitivitate-PU) (David, 2009).
Young a afirmat că schemele pot fi permanent activate la
persoanele cu nivel crescut al acestora (Calvete, Orue, &
Hankin, 2015), astfel încât ar putea prezice simptomele
patologice independent de existența unor stresori, mai degrabă
în acord cu un model al tulburărilor, fiind declanșate mai curând
de vulnerabilități decât de un model de tip vulnerabilitate-stres
(Cámara & Calvete, 2012). De obicei, în timp, persoanele își
mențin un nivel crescut al acelorași scheme. EMS sunt, parțial
inconștiente, prin definiție. De exemplu, conform Young et al.
(2003), schema Deprivare Emoțională se întâlnește des printre
pacienți, însă mulți nu știu că o au la un nivel înalt. Mai mult,
strategiile de coping folosite de subiecți atunci când se activează
schemele (de exemplu, evitarea) ar putea influența modul în care
aceștia completează instrumentele prin care acestea se evaluează
(Thimm, 2010).

II. EMS în cazul subiecților cu simptome subclinice

de anxietate și depresie
Simptomele de anxietate/fobie socială corelează
semnificativ cu domeniile de Separare și respingere,
Autonomie și performanță deficitare, Orientare către celălalt
(Calvete et al., 2015) și cu următoarele scheme dezadaptative:
Negativism/Pasivitate, Inhibiție emoțională, Autosacrificiu,
Subjugare, Interdependență (Gonzalez Diez, Calvete, Zumalde
& Orue Sola, 2012). Vulnerabilitate la rău sau boală și
282
Negativitate/Pasivitate, Neîncredere/Abuz, Eșec, Izolare socială,
Deficiență/Rușine și Dependență/Incompetență, Deprivare
Emoţională (ED) și Nevoia de aprobare/recunoaștere (David,
2009). În cazul subiecților cu intensitate crescută a anxietății ca
trăsătură, toate schemele dezadaptative au prezentat scoruri
crescute (posibil ca a rezultat al covarianței anxietății ca
trăsătură cu nevrotismul), în timp ce subiecții cu nivel
crescut al anxietății ca stare au prezentat un nivel crescut al
schemelor Standarde nerealiste/Hipercriticism și Punitivitate
(David, 2009).
Alte EMSs asociate cu simptome de anxietate, în
eșantioane nonclinice au fost: Vulnerabilitate la rău sau boală,
(Schmidt, Joiner, Young, & Telch, 1995), Dependență și o
versiune mai veche a factorului Dependență –
Dependență/Incompetență/Inferioritate (Schmidt, Joiner,
Young, & Telch, 1995; Cámara & Calvete, 2012),
Incompetență/Inferioritate, Inhibiție emoțională (Schmidt et al.,
1995); Abandon/Instabilitate (Cámara & Calvete, 2012),
Eșec, Subjugare (Calvete et al., 2005), Standarde
nerealiste/Hipercriticism, Punitivitate (Trip, 2006).
EMSs asociate cu simptome de depresie în eșantioane
nonclinice au fost: Deficiență/Rușine, Autocontrol redus,
Incompetență, Vulnerabilitate la rău sau boală (Harris & Curtin,
2002); Dependență, Deficiență/Rușine (Schmidt et al., 1995);
Deficiență/Rușine, Autosacrificiu (Calvete et al., 2005),
Hipervigilență și inhibiție și Orientare către celălalt (Balsamo,
2015). Pe de altă parte, în alt studiu realizat pe un eșantion
comunitar, (Anmuth, 2011), niciuna dintre EMS nu a contribuit
semnificativ la predicția simptomelor anxioase, nici singure, nici
283
în interacțiune cu evenimentele de viață negative, în timp ce
toate EMS au prezis simptomele depresive.

III. EMS în cazul subiecților cu simptomatologie

clinică de tip anxios sau depresiv
EMSs asociate cu simptome de anxietate în eșantioane
clinice au fost: Abandon/Instabilitate, Vulnerabilitate la rău
sau boală, Eșec, Autosacrificiu, Inhibiție emoțională,
Deficiență/Rușine (Welburn et al., 2002); Abandon/Instabilitate,
Vulnerabilitate la rău sau boală (Glaser et al., 2002);
Hipervigilență, Orientare către celălalt, Autonomie și
performanță deficitare (McGinn et al., 2005).
EMSs asociate cu tulburări de tip anxios
au fost: Vulnerabilitate la rău sau boală (Hedley et al., 2001);
Inhibiție emoțională, Standarde nerealiste/Hipercriticism,
Neîncredere/Abuz; Impaired Limits domain
(Îndreptățire/Grandiozitate, Autocontrol redus) (Edworthy et al.,
2008); Deficiență/Rușine, Dependență/Incompetență,
Interdependență, Eșec (Price, 2007); Vulnerabilitate la rău sau
boală, Inhibiție emoțională (Cockram et al., 2010).
EMSs asociate cu simptome de depresie în eșantioane
clinice au fost: Abandon/Instabilitate, Autocontrol redus
(Welburn et al.2002); Abandon/Instabilitate, Deficiență/Rușine,
Subjugare, Autosacrificiu (Stopa et al. 2000);
Abandon/Instabilitate, Izolare socială (Glaser et al.2002); toate
domeniile (McGinn et al., 2005).
EMSs asociate cu tulburarea depresivă majoră au fost:
Deficiență/Rușine, Autosacrificiu, Autocontrol redus
(Shah & Waller, 2000); Autonomie și performanță deficitare,
284
Hipervigilență, Separare și respingere (Riso et al, 2003);
Deprivare Emoţională (ED), Abandon/Instabilitate,
Neîncredere/Abuz, Deficiență/Rușine, Izolare socială
(Halvorsen et al., 2009).
Ipoteză
1. Există diferențe semnificative la nivelul schemelor
dezadaptative timpurii în funcție de diagnostic (simptome
anxios/depresive subclinice, tulburări de tip anxios, tulburări de
tip depresiv).

IV. Metoda
4.1. Participanți
Cercetarea s-a realizat pe un eșantion de 51 subiecți,
39 de sex feminin și 12 de sex masculin, cu vârsta între
16 și 65 de ani, (M = 32.37, SD = 11.26). Fie pe baza interviului
psihiatric, fie pe baza screeningului cu PDSQ, aceștia au fost
distribuiți în trei grupuri: tulburare de tip depresiv (tulburare
depresivă majoră fără simptome psihotice /distimică), (N = 13;
26%), tulburare de tip anxios (N = 28; 55%) sau non-clinic
(simptome tip anxios și/sau depresiv care nu îndeplineau
criteriul pentru vreo tulburare) (N = 10; 19%) (ANEXA 1,
fig. nr. 1).
4.2. Instrumente
EMS au fost măsurate folosind Chestionarul
schemelor cognitive Young – forma scurtă 3 (YSQ-S3) și
PDSQ-Chestionarul de screening şi diagnostic psihiatric.
Chestionarul schemelor cognitive Young – forma
scurtă 3 (YSQ-S3) are 114 itemi şi măsoară 18 scheme
cognitive disfuncţionale: Deprivare Emoţională (ED),
285
Abandon/Instabilitate (AB), Neîncredere/Abuz (MA),
Izolare Socială/Înstrăinare Defect/Ruşine (DS), Eşec,
Dependenţă/Incompetenţă (DI), Vulnerabilitate la rău şi
boală (VH), Protecţionism/Ego infantil (EM),
Revendicare/Grandomanie (ET), Autocontrol/Auto-disciplină
insuficientă (IS), Subjugare (SB), Auto-sacrificiu (SS), Căutarea
Aprobării/Recunoaşterii (AS), Negativism/Pasivitate (NP),
Inhibiţie Emoţională (EI), Standarde nerealiste/Hipercriticism
(US), Punitivitate (PU). Respondenţii evaluează fiecare item pe
o scală Lickert de 6 puncte unde: 1 = total neadevărat în ceea ce
mă priveşte, 2 = de cele mai multe ori neadevărat în ceea ce mă
priveşte, 3 = mai degrabă fals decât adevărat, 4 = mai degrabă
adevărat decât fals, 5 = de cele mai multe ori adevărat în ce mă
priveşte, 6 = mă descrie perfect.
Pornind de la cutoff-urile din manualul chestionarului
adaptat pe populaţia românească, toate schemele pot avea un
nivel scăzut, mediu, ridicat sau foarte ridicat. Chestionarul are o
fidelitate foarte bună, cu un α Cronbach = .96. Au fost, de
asemenea, calculaţi coeficienţii α Cronbach pentru subscale
(între 0.68 – 0.90) aceştia susţinând o bună fidelitate a
subscalelor (David, 2009).
PDSQ-Chestionarul de screening şi diagnostic psihiatric
are 125 de itemi, cu răspuns dihotomic (DA/NU). Oferă un
scor general al psihopatologiei, scoruri la subscale
specifice (Tulburare depresivă majoră, Stres posttraumatic,
Bulimie/Alimentaţie compulsivă, Tulburare obsesiv-compulsivă,
Tulburare de panică, Tulburări psihotice, Agorafobie, Fobie
socială, Abuz de alcool, Abuz de medicamente, Anxietate
generalizată, Somatizare, Ipohondrie) şi un scor pentru riscul de
286
suicid. Prezintă o bună consistenţă internă (0.68-0.94) şi
fidelitate test-retest (0.67-0.93) şi o validitate concurentă şi de
criteriu (discriminează între lot clinic şi lot nonclinic, între cei
cu un anumit diagnostic şi cei fără acel diagnostic).
(Zimmerman, 2010).
Datele au fost procesate statistic cu SPSS.23. Întrucât
fiecare dintre grupurile diagnostice conține mai puțin de 50 de
subiecți, s-a aplicat testul Shapiro-Wilks de evaluare a
normalității distribuției scorurilor pentru fiecare dintre scheme.
Schemele cu scoruri anormal distribuite au fost: ED, AB, SI,
DS, FA, VH, DI, EM, EI, US, SB. Cele cu scoruri normal
distribuite au fost: MA, SS, ET, IS, AS, NP, PU (Anexa 1,
tabelul nr. 1). Astfel, pentru validarea primei ipoteze, în cazul
schemelor normal distribuite s-a utilizat testul ANOVA
unifactorial, iar, în cazul celor anormal distribuite-testul
Kruskal-Wallis.

V. Rezultate
S-au descoperit următoarele rezultate demne de
menționat:
1. S-a depistat o diferență semnificativă numai la nivelul
schemei FA (eșec), în funcție de diagnostic (simptome
subclinice, tulburări de tip anxios, tulburări de tip depresiv)
(N = 60, Kruskal-Wallis H=7.96; p< .05), cu o medie a
rangurilor de 33,30 pentru grupul cu simptome
anxioase/depresive subclinice, 30,69 pentru grupul cu tulburări
tip depresiv și 21,21 pentru grupul cu tulburări tip anxios.
Diferența observată are o mărime medie a efectului (Cohen
d=0,68) (Anexa 1, tabelul nr. 2).

287
 S-au rulat analize post-hoc, pe baza testului
Mann-Whitney, pentru identificarea diagnosticului responsabil
de semnificația acestei diferențe. S-a constatat o diferență
semnificativă între grupul cu tulburări de tip depresiv și cel cu
tulburări de tip anxios (N1 = 12, N2 = 28, U = 111, p < .05).
Persoanele cu tulburări de tip depresiv au un nivel semnificativ
mai mare al acestei scheme decât cele cu tulburări de tip anxios.
Diferența observată are o mărime medie a efectului (Cohen
d=0,55) (Anexa 1, tabelul nr. 3).
S-a constatat o diferență semnificativă între grupul cu
tulburări de tip depresiv și cel cu simptome subclinice (N1 = 13,
N2 = 10, U = 55.50, p< .05). Persoanele cu tulburări de tip
depresiv au un nivel semnificativ mai mic al acestei scheme
decât cele cu simptome subclinice (N1 = 12, N2 = 10, p < .05).
Diferența observată are o mărime mică a efectului (Cohen
d=0,24) (Anexa 1, tabelul nr. 3).
S-a constatat o diferență semnificativă între grupul cu
tulburări de tip anxios și cel cu simptome subclinice (N1 = 28,
N2 = 10, U = 76.50, p< .05). Persoanele cu tulburări
de tip anxios au un nivel semnificativ mai mic al acestei scheme
decât cele cu simptome subclinice. Diferența observată
are o mărime medie a efectului (Cohen d=0,072) (Anexa 1,
tabelul nr. 3).
2. În ceea ce privește celelalte EMS, cu distribuție
normală, în urma aplicării testului ANOVA unifactorial, nu s-a
depistat nicio diferență semnificativă a nivelului schemelor în
funcție de diagnostic (Anexa 1, tabelul nr. 4).

288
 VI. Discuții și concluzii
Într-o cercetare anterioară, în care s-a folosit o parte
dintre subiecții eșantionului actual, FA s-a dovedit singura
schemă care diferenția semnificativ subiecții cu tulburări
depresive de cei cu tulburări anxioase, ceea ce s-a confirmat și
în lucrarea de față. Și de data aceasta, cei cu tulburări depresive
au un nivel mai mare al acestei scheme. Interesant este că
aceeași schemă diferențiază semnificativ și între cele trei grupuri
diagnostice (subclinic/depresiv/anxios). Întrucât diferența
observată are o mărime medie a efectului, se poate considera că
probabilitatea obținerii acestui rezultat prin șansă este
nesemnificativă iar acest rezultat este suficient de robust încât să
aibă impact în practica clinică.
Surprinzătoare sunt: imposibilitatea dovedirii unei
diferențe semnificative la nivelul celorlalte scheme și nivelul
schemei FA semnificativ mai mare pentru cei din grupul
subclinic comparativ cu cei din grupurile cu tulburări de tip
depresiv, respectiv, de tip anxios. O explicație ar putea consta în
aceea că în fiecare grup există simptome specifice celorlalte
două, doar că pentru distribuirea subiecților s-a utilizat criteriul
îndeplinirii numărului de simptome caracteristice unei tulburări.
De exemplu, cei cu tulburări anxioase au și simptome depresive,
însă nu întrunesc criteriul pentru o tulburare depresivă, cei din
grupul subclinic au simptome anxioase și/sau depresive, însă nu
întrunesc criteriul pentru niciuna dintre aceste tipuri de tulburări.
E posibil ca acest rezultat să contribuie la confirmarea viziunii
dimensionale din psihologie/psihiatrie. Conform acesteia,
diagnosticele nu mai reprezintă categorii distincte,
comorbiditatea acestora fiind mai degrabă regulă decât excepție
289
iar diferențierea între „normalitate” și „tulburare” o fac distresul
și afectarea funcționalității cotidiene.
De aceea, o persoană cu un melanj de simptome care,
considerate separat, nu îndeplinesc criteriile pentru niciun
diagnostic, poate avea un nivel al sentimentului eșecului mai
mare decât o alta diagnosticată cu o tulburare depresivă sau
anxioasă. Această explicație poate fi cu atât mai validă pentru
rezultatele obținute, cu cât grupurile folosite au fost deja
agregate categorial.
Studii recente au arătat că strategiile de reglare
emoțională folosite de persoane (evitare, ruminare,
supracompensare, negare și judecată afectivă) mediază relația
dintre scheme sau domeniile schemelor și simptomele depresive
și/sau anxioase. (Camara & Calvete, 2012; Gonzalez Diez et al.,
2012; Orue, Calvete, & Padilla, 2014; Calvete et al., 2015).
Astfel, este posibil ca diferențierea în funcție de diagnostic să
apară la nivelul strategiilor alese, mai degrabă decât la nivelul
schemelor dezadaptative activate. Testarea acestei ipoteze poate
face obiectul unei cercetări viitoare.

ANEXA 1

Fig. nr. 1 – Distribuția eșantionului în funcție de diagnostic

290
 Tests of Normality
Kolmogorov-Smirnova Shapiro-Wilk
Statistic df Sig. Statistic df Sig.
ED ,184 48 ,000 ,906 48 ,001
AB ,141 48 ,018 ,941 48 ,018
MA ,114 48 ,151 ,957 48 ,076
SI ,129 48 ,044 ,952 48 ,048
DS ,201 48 ,000 ,889 48 ,000
FA ,157 48 ,005 ,927 48 ,005
DI ,140 48 ,020 ,950 48 ,040
EM ,094 48 ,200* ,955 48 ,064
VH ,127 48 ,050 ,956 48 ,070
SS ,105 48 ,200* ,982 48 ,678
EI ,174 48 ,001 ,926 48 ,005
US ,115 48 ,135 ,966 48 ,183
ET ,132 48 ,036 ,953 48 ,054
IS ,131 48 ,038 ,955 48 ,062
AS ,097 48 ,200* ,983 48 ,725
NP ,104 48 ,200* ,976 48 ,415
PU ,086 48 ,200* ,980 48 ,582
SB ,116 48 ,104 ,935 48 ,010

Tabelul nr. 1 Evaluarea normalității distribuției scorurilor pe scheme

Test Statisticsa,b
nivelEM
nivVH
nivAB
nivED

nivFA
nivDS

nivUS

nivSB
nivDI

nivEI
nivSI

Kruskal- 3,985 1,126 2,831 ,912 7,967 1,813 1,118 ,659 2,914 1,768 ,238
Wallis H
df 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2
Asymp. ,136 ,569 ,243 ,634 ,019 ,404 ,572 ,719 ,233 ,413 ,888
Sig.

Tabelul nr. 2 Testul Kruskal-Wallis pentru diferențele în funcție de

diagnostic la nivelul EMS

291
 Test Statisticsa
nivFA
nivFA tulburări nivFA
tulburări depresive/ tulburări
depresive/anxioase subclinic anxioase/subclinic
Mann-Whitney U 111,500 55,500 76,500
Wilcoxon W 517,500 146,500 482,500
Z -2,142 -,728 -2,255
Asymp. Sig. (2- ,032 ,466 ,024
tailed)
Exact Sig. [2*(1- ,047b ,563b ,034b
tailed Sig.)]
Tabelul nr. 3 – Testul post-hoc Mann-Whitney pentru nivelul FA
în funcție de tipul tulburărilor

df Mean Square F Sig.

MA 3 30,102 ,888 ,454
1 18,701 ,552 ,461
1 72,859 2,150 ,149
2 8,723 ,257 ,774
48 33,885
SS 3 17,728 ,419 ,740
1 2,445 ,058 ,811
1 9,922 ,234 ,630
2 21,631 ,511 ,603
48 42,315
ET 3 14,026 ,476 ,700
1 38,962 1,323 ,256
1 19,684 ,668 ,418
2 11,197 ,380 ,686
48 29,458
IS 3 24,401 1,015 ,394
1 ,555 ,023 ,880

292
 1 4,129 ,172 ,680
2 34,537 1,437 ,248
48 24,034
AS 3 174,689 ,624 ,603
1 57,003 ,204 ,654
1 21,469 ,077 ,783
2 251,300 ,898 ,414
48 279,987
NP 3 81,782 ,794 ,503
1 137,732 1,337 ,253
1 57,876 ,562 ,457
2 93,735 ,910 ,409
48 102,994
PU 3 48,391 ,403 ,751
1 56,169 ,468 ,497
1 127,667 1,064 ,307
2 8,753 ,073 ,930
48 119,945

Tabelul nr. 4 – Testul ANOVA un factorial pentru diferențele în

funcție de diagnostic la nivelul EMS normal distribuite

Bibliografie:
1) Anmuth, Lindsay, Early Maladaptive Schemas and
Negative Life Events in the Prediction of Depression
and Anxiety, (2011). Theses and Dissertations. 69.
2) Camara, M. & Calvete, E. (2012). P-122 – Cognitive
Schemas Predicting Anxiety and Depressive
Symptoms: the Role of Dysfunctional Coping
Strategies. European Psychiatry, 27, 1.

293
 3) Calvete, E., Orue, I. & Hankin, B.L. (2015).
A Longitudinal Test of the Vulnerability – Stress
Model with Early Maladaptive Schemas for
Depressive and Social Anxiety Symptoms in
Adolescents. Journal of Psychopathology and
Behavioral Assessment, 37(1), 85-99.
4) Cámara, M. & Calvete, E. (2012). Early Maladaptive
Schemas as Moderators of the Impact of Stressful
Events on Anxiety and Depression in University
Students. Journal of Psychopathology and Behavioral
Assessment, 34(1), 58-68
5) Calvete, E., Estévez, A., López de Arroyabe, E. &
Ruiz, P. (2005). The Schema Questionnaire – Short
Form: Structure and Relationship with Automatic
Thoughts and Symptoms of Affective Disorders.
European Journal of Psychological Assessment,
21(2), 90-99.
6) Clark, D.A. & Beck, A.T. (1999). Scientific
Foundations of Cognitive Theory and Therapy of
Depression. New York, NY: Wiley.
7) Cockram, D.M., Drummond, P.D. & Lee, C.W.
(2010). Role and Treatment of Early Maladaptive
Schemas in Vietnam Veterans with PTSD. Clinical
Psychology & Psychotherapy, 17(3), 165-182.
8) David, D. (2006). Tratat de Psihoterapii Cognitive şi
Comportamentale [Handobook of Cognitive
and Behavioral Psycotherapy]. Iaşi: Polirom.
David, D. (2006-2009). Chestionarul Schemelor
294
 Cognitive Young – Forma Scurtă (YSQSF) [Young
Cognitive Schema Questionnaire – Short Form
(YSQ-SF)]. Cluj: COGNITROM.
9) David, D. (2009), Young Schema Questionnaire –
Short Form 3, Cognitrom Assessment System ++,
Cluj-Napoca: ASCR.
10) Edworthy, Z., Chasey, R. & Williams, H. (2008). The
Role of Schema and Appraisals in the Development of
Post-traumatic Stress Symptoms Following Birth.
Journal of Reproductive and Infant Psychology, 26(2),
123-138.
11) Glaser, B.A., Campbell, L.F., Calhoun, G.B., Bates,
J.M. & Petrocelli, J.V. (2002). The Early Maladaptive
Schema Questionnaire – Short Form: A Construct
Validity Study. Measurement and Evaluation in
Counseling and Development, 35(1), 2-13.
12) Halvorsen, M., Wang, C.E., Eisemann, M. &
Waterloo, K. (2010). Dysfunctional Attitudes and
Early Maladaptive Schemas as Predictors of
Depression: A 9-year follow-up study. Cognitive
Therapy and Research, 34(4), 368-379.
13) Hedley, L.M., Hoffart, A. & Sexton, H. (2001). Early
Maladaptive Schemas in Patients with Panic Disorder
with Agoraphobia. Journal of Cognitive
Psychotherapy, 15(2), 131-142.
14) Price, J. (2007). Cognitive Schemas, Defence
Mechanisms and Post-traumatic Stress
Symptomatology. Psychology and Psychotherapy, 80,
343-353.
295
 15) Riso, L.P., du Toit, P.L., Blandino, J.A., Penna, S.,
Dacey, S., Duin, J. S., et al. (2003). Cognitive Aspects
of Chronic Depression. Journal of Abnormal
Psychology, 112(1), 72–80.
16) Schmidt, N.B., Joiner, T.E., Jr., Young, J.E, & Telch,
M.J. (1995). The Schema Questionnaire: Investigation
of Psychometric Properties and the Hierarchical
Structure of a Measure of Maladaptive Schemas.
Cognitive Therapy and Research, 19(3), 295-321.
17) Stopa, L., Thorne, P., Waters, A, & Preston, J. (2001).
Are the Short and Long Forms of the
Young Schema Questionnaire Comparable and How
Well Does Each Version Predict Psychopathology
Scores? Journal of Cognitive Psychotherapy, 15(3),
253-272.
18) Thimm, J.C. (2010). Personality and Early
Maladaptive Schemas: A Five-Factor Model
Perspective. Journal of Behavior Therapy and
Experimental Psychiatry, 41(4), 373-380.
19) Trip, S. (2006). The Romanian Version of Young
Schema Questionnaire-short form 3 (YSQ-S3). Journal
of Cognitive and Behavioral Psychotherapies, 6(2),
173-181.
20) Young, J.E., Janet, K.S. & Weishaar, M. (2003).
Schema Therapy: a Practitioner's Guide. New York:
Guilford Press.
21) Welburn, K.R., Dagg, P., Coristine, M. & Pontefract,
A. (2000). Schematic Change as a Result of an

296
 Intensive Group – Therapy Day – Treatment
Programs. Psychotherapy: Theory, Research,
Practice, Training, 37(2), 189195.
22) Zimmerman, M. (2010). PDSQ: Chestionarul de
screening şi diagnostic psihiatric [PDSQ:Psychiatric
Diagnostic Screening Questionnaire]. Cluj-Napoca:
Editura ASCR.

297
 STUDIU PRIVIND ANXIETATEA
ÎN MEDIUL PENITENCIAR

Larisa Florina TURNEA*

Miruna Bianca HENDRE*
*
Nicoleta BARAITARU

Rezumat:
Universul penitenciar reprezintă un domeniu vast de cercetare
datorită modului în care privarea de libertate afectează
personalitatea deținuților și relațiile dintre aceștia prin apariția unor
fenomene specifice. Lucrul direct cu această categorie de persoane
ne-a facilitat o mai bună înțelegere a fenomenologiei penitenciare.
Prezentul studiu își propune să facă o analiză a două dintre cele mai
comune patologii de personalitate întâlnită la nivelul populației
carcerale, și anume tulburarea anxioasă și tulburarea depresivă.
Datorită faptului că una dintre principalele funcții ale privării de
libertate este reprezentată de componenta educativ-terapeutică,
scopul acestui studiu este de a utiliza abordări terapeutice specifice
tulburărilor investigate în lucrul cu persoanele private de libertate.

CAPITOLUL I. Constructe teoretice

Privarea de libertate reprezintă, pentru orice ființă

umană, o situație cu un puternic impact asupra modului de viață,
atât în timpul detenției, cât și după liberarea sa. Astfel, în cazul

*
Psiholog, Penitenciarul Constanța – Poarta Albă.
298
populației carcerale au loc schimbări majore în dinamica
personalității în sensul apariției unor conduite și fenomene
inexistente anterior.
În mediul penitenciar incidența oricărei tulburări
psihopatologice este mai mare decât în afara sa, ceea ce face mai
dificilă misiunea personalului. Pe de o parte personalul angajat
pentru paza și ordinea din interiorul instituției aplică reguli
generale necesare pentru menținerea disciplinei indiferent de
caracteristicile psihoindividuale ale deținuților. Pe de altă parte,
personalul responsabil cu starea mintală a deținuților este nevoit
să abordeze fiecare deținut ca individualitate distinctă și să ofere
un tratament diferențiat celor afectați, în vederea îmbunătățirii
stării acestora. În mediul penitenciar se regăsesc toate tulburările
descrise în manualele de specialitate (DSM). Unele dintre
acestea preexistă încarcerării, altele sunt declanșate de intrarea
în mediul penitenciar și necesită resurse suplimentare în vederea
adaptării, atât din partea celor afectați, cât și din partea celor
aflați în apropierea lor. Spectrul tulburărilor anxioase face parte,
în principal, din cea de-a doua categorie și trebuie luat în
discuție din cauza incidenței mari pe durata detenției, în special
în perioada de început a acesteia.
Observațiile profesionale ale psihologilor și medicilor
din penitenciare pot fi sintetizate astfel:
 mediul penitenciar este un cadru propice de apariție
sau manifestare a unor tulburări de factură psihiatrică sau
psihologică preexistente;
 debutul perioadei de încarcerare, ce determină
schimbări dramatice ale calității vieții și ale stilului de viață,
poate declanșa apariția unor perturbări în sfera emoțională,
cognitivă și relațională;
299
  manifestarea perturbărilor de mai sus poate fi
încadrată în sfera tulburărilor anxioase sau a tulburărilor
asociate cu stresul și adaptarea;
 intensitatea manifestărilor se diminuează treptat pe
măsură ce deținutul se acomodează cu noul mediu și cu cerințele
sale;
 prezența mai multor tulburări concomitent este un
factor agravant, ce îngreunează eforturile deținuților de a-și
îmbunătăți capacitatea de adaptare.

Aspecte generale ale tulburării anxioase

Conform APA (2013) tulburarea anxioasă cuprinde
un set de afecțiuni care au în comun frica excesivă și
starea anxioasă, împreună cu comportamentele asociate
acestora.
Frica reprezintă un răspuns emoțional și fiziologic la o
amenințare iminentă, reală sau percepută ca fiind reală, în vreme
ce starea anxioasă reprezintă anticiparea unei amenințări
viitoare. În vreme ce frica este mai des asociată cu activări
ale sistemului vegetativ necesare pentru fugă sau luptă
(„fight-or-flight response”), starea anxioasă este asociată cu
tensiune musculară și vigilență, necesare pregătirii pentru
viitorul pericol, precum și comportamente de precauție sau de
evitare (DSM V, 2013).
Tulburările anxioase luate împreună au o prevalență mai
mare în populația generală (în jur de 25%) decât tulburările
depresive (17%), lucru care contravine părerii generale precum
că depresia este liderul necontestat al tulburărilor psihice de care
populația suferă (Kessler și colab.,1994).
300
 CAPITOLUL II. Metodologia cercetării

1. Obiective și ipoteze de cercetare

Acest studiu are caracter constatativ-descriptiv și a fost

realizat în urma observațiilor clinice profesionale datorate
lucrului direct cu populația carcerală. Prezentul demers are ca și
scop principal identificarea unei relații de interdependență între
perioada executată anterior și nivelul de anxietate în perioada de
debut a încarcerării.
Datorită faptului că în perioada de depunere în
penitenciar se manifestă așa-numitul șoc al încarcerării
(Butoi, 2004), am considerat că este utilă o viziune asupra
anxietății cauzate de privarea de libertate. Modul în care
restrângerea spațiului personal, relațiile cu ceilalți, regimul
autoritar și sancționarea în cazul nerespectării regulilor îi
afectează pe deținuți din punct de vedere al funcționării bio-
psiho-sociale reprezintă un punct de plecare în realizarea
studiilor în acest domeniu.
În realizarea acestui studiu am pornit de la următoarele
obiective:
 demonstrarea existenței unei relații invers
proporționale între nivelul de anxietate, nivelul depresiei și
istoricul infracțional;
 demonstrarea existenței unei relații între gradul de
școlarizare al deținuților și nivelul de anxietate.
Astfel, ipotezele de la care am pornit sunt:
1) se prezumă că deținuții nerecidiviști sunt mai anxioși
decât deținuții recidiviști;
301
 2) se prezumă că există o corelație pozitivă între gradul
de școlarizare și nivelul de anxietate al deținuților;
3) se prezumă că există o corelație pozitivă între nivelul
anxietății și simptomele depresive.

2. Instrumente de cercetare

Pentru acest studiu s-au folosit două instrumente de

cercetare, și anume: Inventarul de Anxietate Beck (Beck Anxiety
Inventory – BAI) și Inventarul de depresie Beck (Beck's
Depression Inventory – BDI).
a) Inventarul de Anxietate Beck – BAI: Beck și
colab. (1988) au dezvoltat acest inventar pornind de la faptul că
scalele existente până la acel moment nu reușeau să deosebească
anxietatea de depresie, respectiv prezentau o slabă validitate
discriminativă. Această situație se datora mai ales faptului că
scalele de anxietate conțineau itemi corespunzători simptomelor
caracteristice depresiei. Beck și echipa lui au întreprins o analiză
secvențială a itemilor posibil să fie incluși în acest instrument și
astfel 21 itemi alcătuiesc versiunea finală a Inventarului de
Anxietate Beck. Fiecare item descrie un simptom caracteristic
anxietății și subiectul trebuie să evalueze cât de tare este
deranjat de aceste simptome pe o scală de la 0 (deloc)
la 3 (foarte tare).
Scorul total al scalei se poate întinde de la 0 la 63, iar
autorii furnizează anumite praguri pentru a evalua severitatea
anxietății (Beck și colab., 2000): 0-9 normal sau lipsa anxietății;
10-18 anxietate ușoară spre moderată; 19-29 anxietate moderată
spre severă, 30-63 anxietate severă.
302
 Trebuie să se aibă în vedere că în corpul scalei sunt
prezente simptome care sunt caracteristice tulburării de panică,
iar scala acoperă unele criterii de diagnostic pentru agorafobie,
fobie socială, tulburare de panică și anxietate generalizată
(Vrasti, 2008).
b) Inventarul de depresie Beck – BDI: a fost dezvoltată
de Beck și colab. (1961) ca un chestionar care este destinat să
evalueze severitatea simptomelor depresive. Este compus din
21 simptome (itemi) care fiecare este evaluat în patru grade
de severitate, de la 0 absent la 3 foarte sever, fiecărui grad
corespunzându-i o întrebare, iar subiectul este invitat să
aleagă acea întrebare al cărui răspuns i se potrivește cel mai
bine. Aceasta înseamnă că inventarul Beck conține un total de
84 întrebări. Scorul total al scalei se poate întinde de la 0 la 63.
Cele 21 simptome au fost alese din simptomatologia comună a
tulburărilor depresive și din literatura psihiatrică: dispoziția
depresivă, pesimism, sentimentul eșecului, lipsa de satisfacție,
sentimente de vinovăție, sentimentul pedepsei, autodezgust,
autoacuzare, dorințe autopunitive, plâns, iritabilitate, retragere
socială, nehotărâre, modificarea imaginii de sine, dificultăți în
muncă, tulburări de somn, fatigabilitate, pierderea apetitului,
pierderea în greutate, preocupări somatice, pierderea libidoului.
Beck și colab. (1981) au demonstrat scoruri înalte ale
consistenței interne prin corelațiile dintre scorul fiecărui item și
scorul total sau corelația dintre scorurile jumătăților scalei sau
prin metoda test-retest. Scala BDI rămâne una din cele mai
utilizate scale de autoevaluare în depresie și scala de predilecție
din evaluarea rezultatelor terapiilor cognitive din tulburările
depresive.
303
 3. Eșantionul

Pentru acest studiu au fost selectați aleatoriu 60 de

subiecți încarcerați la Penitenciarul Poarta Albă, nou depuși.
Criteriile de includere au fost opțiunea lor fermă de a răspunde
la întrebările și cerințele scalelor utilizate, precum și abilități
minime de înțelegere a conceptelor utilizate. Astfel, am ales
60 de persoane private de libertate de sex masculin, dintre care
30 fără antecedente penale și 30 recidiviști. În ceea ce privește
vârsta, aceștia au vârste cuprinse între 21 și 48 de ani.
În funcție de ocupație, aproximativ 55% nu aveau o
ocupație stabilă anterior încarcerării spre deosebire de restul. În
funcție de gradul de școlarizare eșantionul cuprinde subiecți cu
studii sub medie (maxim 8 clase absolvite), subiecți cu studii
medii (studii liceale) și subiecți cu studii peste medie (studii
superioare).
Astfel, ca și variabile independente am identificat:
istoricul infracțional – fără antecedente penale și recidiviști
(variabilă dihotomică), vârsta – între 21-30 de ani, între
31-40 de ani, între 41-48 de ani (variabilă trihotomică), ocupația
– cu ocupație stabilă sau fără ocupație (variabilă dihotomică),
gradul de școlarizare: studii sub medie (maxim 8 clase), studii
medii (maxim 12 clase) și studii peste medie (peste 13 clase)
(variabilă trihotomică).

4. Procedura de lucru

În ceea ce privește procedura de lucru, au fost selectate

cele două instrumente de cercetare care au fost aplicate în luna
august 2017 celor 60 de persoane încarcerate. După aplicare

304
s-au scorat chestionarele, au fost calculate nivelurile la
care se află fiecare din participanți și s-a creat baza de date în
programul S.P.S.S.
Pentru a vedea dacă respectă proprietățile
distribuției normale și omogenitatea varianțelor, s-a aplicat
Testul normalității. Pe baza valorilor acestuia s-a decis
ce tip de metodă de analiză trebuie folosită, adică o metodă
parametrică sau o metodă neparametrică. Pentru corelația
unde variabilele au avut o valoare mai mare de 0.05 s-a
utilizat corelația Pearson, pentru corelația unde variabilele au
avut valoare mai mică de 0.05 s-a utilizat corelația Spearman,
iar pentru a testa dacă există diferențe semnificative din
punct de vedere statistic s-a aplicat testul T pentru eșantioane
independente. În plus, pentru ipotezele care verificau dacă
există corelații între două variabile a fost interpretat și norul de
puncte.

CAPITOLUL III. Analiza și interpretarea datelor

Ipoteza nr. 1: Se prezumă că deținuții nerecidiviști sunt

mai anxioși decât deținuții recidiviști.

Am folosit testul normalității distribuției pentru a afla

dacă distribuția este una normală. Analizând valoarea lui Sig am
dedus că este mai mare de 0.05 pentru toate cele patru
variabile, respectiv 0.200 pentru ambele variabile analizate.
Datorită faptului că distribuția este normală s-a utilizat o
metodă parametrică, și anume testul T pentru eșantioane
independente.
305
 Independent Samples Test
Levene's
Test for
Equality t-test for Equality of Means
of
Variances

Std. Error Difference

95%

Mean Difference
Confidence

Sig. (2-tailed)
Interval of the
Sig.
Difference

df
F

Lower

Upper
Equal
variances 3.293 .075 6.773 58 .000 17.300 2.554 12.187 22.413
anxietate

assumed
Equal
variances
6.773 51.874 .000 17.300 2.554 12.174 22.426
not
assumed

Conform testului T pentru eșantioane independente,

valoarea lui t este de 6.77, ceea ce corespunde unui prag de
semnificație mai mic de 0.05. Astfel se pare că ipoteza conform
căreia deținuții nerecidiviști manifestă niveluri mai ridicate de
anxietate față de cei recidiviști a fost confirmată. Acest lucru se
datorează fenomenului numit în literatura de specialitate „șocul
încarcerării” ce are loc în prima perioadă a contactului cu mediul
carceral. În cazul deținuților fără istoric infracțional, contactul
primar cu acest mediu are efecte atât din punct de vedere
comportamental, cât și afectiv. Astfel, frica de necunoscut,
îngrijorarea, stările de panică, devin stări de fapt cu care
deținuții primari se confruntă. În schimb, deținuții recidiviști,

306
cunoscând mediul cu tot ceea ce presupune, de la reguli și
norme de respectat până la programul zilnic, utilizează metode
și tehnici de coping care îi ajută să se adapteze mai rapid și mai
ușor la mediul carceral. În acest caz, ipoteza testată pare să
confirme prezumția de la care am plecat.

Ipoteza nr. 2: Se prezumă că există o corelație pozitivă

între gradul de școlarizare și nivelul de anxietate.

Pentru a vedea dacă distribuția este normală s-a utilizat

testul normalității distribuției Kolmogorv-Smirnov. Datorită
faptului că valoarea pentru variabila studii este mai mică de 0.05
s-a folosit corelația Spearman.

Correlations
anxietate studii
Correlation
1.000 .513**
Coefficient
anxietate
Sig. (2-tailed) . .000
N 60 60
Spearman's rho
Correlation
.513** 1.000
Coefficient
studii
Sig. (2-tailed) .000 .
N 60 60

**. Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed)

Tabelul de mai sus redă corelația dintre nivelul de

anxietate și cel de studii, unde valoarea lui r este de 0.51 la un
prag de semnificație p = 0.01, ceea ce semnifică faptul că
307
ipoteza se confirmă. În formularea acestei ipoteze am
pornit de la premiza că persoanele cu un nivel mai mare de
studii au o viziune diferită asupra modului de raportare la
valorile personale, iar pierderea libertății în cazul încarcerării
agravează simptomele anxioase. De cele mai multe ori
anxietatea în cazul acestora se datorează probabilității de a fi
judecat și criticat de cei din jur, de deținerea unei funcții
respectate în societate anterior încarcerării, precum și de șocul
datorat subculturii carcerale (anumite reguli existente între
deținuți, ritualuri).

În cadrul norului de puncte se observă împrăștierea

scorurilor pentru variabila anxietate în funcție de nivelul de
studii. Conform ipotezei, cei cu nivelul cel mai ridicat de studii
au obținut scoruri relativ mai ridicate față de cei cu studii sub
medie.
308
 Ipoteza nr. 3: Se prezumă că există o corelație pozitivă
între nivelul anxietății și simptomele depresive.

După cum reiese din tabelul normalității distribuției,

valorile pentru anxietate și depresie au valori mai mari de 0.05,
deci a fost folosită corelația Pearson.

Correlations
anxietate depresie
Pearson Correlation 1 .815**
anxietate Sig. (2-tailed) .000
N 60 60
Pearson Correlation .815** 1
depresie Sig. (2-tailed) .000
N 60 60

**. Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Conform tabelului de mai sus coeficientul de corelație

dintre variabila anxietate și variabila depresie are valoarea r 0.81
la un prag de semnificație p = 0.01, ceea ce arată existența unei
relații între cele două variabile. În formularea acestei ipoteze am
pornit de la premisa că indivizii cu simptome anxioase au
tendința de a manifesta și simptome specifice depresiei, cum ar
fi lipsa de interes pentru activitățile care înainte îi produceau
plăcere. În cazul mediului carceral este de așteptat ca frica de
necunoscut să exacerbeze și retragerea socială, tristețea.
Conform studiilor în domeniu, cea mai comună comorbiditate a
tulburărilor anxioase este depresia. Rapiditatea schimbărilor cu
care indivizii se confruntă și nevoia de a dezvolta mecanisme de
309
coping adecvate pot duce la schimbări asociate cu aceste
simptomatologii. Cu atât mai mult, caracteristicile mediului
penitenciar duc la o accentuare a simptomatologiei de acest gen,
mai ales în cazul celor cu predispoziții în acest sens.

Conform figurii de mai sus se poate observa distribuția

scorurilor celor două variabile, cu tendință ascendentă spre
partea dreaptă, liniar.

CAPITOLUL IV. Limite și perspective

Acest studiu a fost realizat în scop științific, având un

caracter descriptiv-aplicativ. Datorită faptului că studiile
realizate pe astfel de populații sunt mai puține, am considerat că
prezentul demers aduce o contribuție semnificativă la
cunoașterea mai aprofundată a caracteristicilor psihologice ale
persoanelor private de libertate.
310
 Premisele de la care am pornit în realizarea acestui studiu
s-au bazat pe observațiile sistematizate de către lucrătorii în
domeniu, dar și pe propriile observații în urma lucrului direct cu
această categorie. Datele obținute în urma interpretării statistice
au confirmat ipotezele acestui studiu.
În cazul acestui studiu limitele au fost date de faptul că
mediul penitenciar este unul mai restrictiv, ceea ce duce la
anumite rețineri din partea subiecților în momentul aplicării
instrumentelor. În general, deținuții sunt reticenți cu privire la
scopul unui astfel de studiu, posibilitatea divulgării informațiilor
personale unor terți, precum și probabilitatea ca acest lucru să-i
afecteze în cursul procesului penal (pentru arestații preventiv).
Pot spune că rezultatele obținute recomandă ca pe viitor
să se realizeze și alte studii în acest sens, cu implicații mai
aprofundate din punct de vedere aplicativ. În acest caz, efectele
privării de libertate asupra subiecților au fost semnificative și
resimțite, într-o măsură mai mică sau mai mare, de către aceștia.
Deși mediul penitenciar este aparte prin caracterul său
restrictiv și puțin cunoscut de către cei din jur, acesta are
posibilități imense ce așteaptă să fie studiate.

Bibliografie:
1) A.P.A, Diagnostic and Statistical Manual of Mental
Disorders, V edition, 2013.
2) Beck A.T., Epstein N, Brown G, Steer R.A., Beck
Anxiety Inventory, Handbook of Psychiatric
Measures, AJ Rush (Ed.), American Psychiatric
Association, 2000.

311
 3) Beck A.T., Ward C.H., Mendelson M. et al., An
Inventory for Measuring Depression, Arch. Gen.
Psychiatry, 1961.
4) Beck AT, Ward CH, Mendelson M et al., An
invbentory for measuring depression, Arch. Gen.
Psychiatry, 1981.
5) Butoi T., I-T., Psihologie judiciară – curs universitar,
ediția a II-a, București, Editura Fundației „România
de Mâine”, 2004.
6) Enns M.W., Cox B.J., Parker J.D.A., Gurertin J.E.,
Confirmatory Factor Analysis of the Beck Anxiety and
Depression Inventories in Patients with Major
Depression, Journal of Affective Disorders, 1998.
7) Kessler R.C., McGonagle K.A., Zhao S, et al.,
Lifetime and 12-month Prevalence of DSM-III-R
Psychiatric Disorders in the United States: Results
from the National Comorbidity Survey. Archives of
General Psychiatry, 1994.
8) Spielberger C.D., Gorsuch R.R., Luchene R.E.,
Manual for the State-Trait Anxiety Inventory, Palo
Alto, CA, Consulting Psychologist Press, 1970.
9) Vrasti R., Măsurarea sănătății mentale, carte în
format electronic, 2008.

312
313