TIPOLOGII TEMPERAMENTALE

CURS 4
Temperamentul este acel aspect al personalităţii noastre care are o bază genetică, este
înăscut.

• Acest lucru nu înseamnă însă că teoriile temeramentului spun că noi nu avem

aspecte ale personalităţii care sunt învăţate!
• Pur şi simplu, ele se centrează pe aspectele înăscute ale personalităţii, lăsând
aspectele învăţate pe seama altor teoreticieni.
Problema tipurilor de personalitate, inclusiv cele de temperament, este la fel de veche ca
şi psihologia însăşi.

• De fapt, este chiar mult mai veche.

• Spre exemplu, vechii greci vorbeau despre două dimensiuni ale personalităţii care
duceau la patru “tipuri” bazate pe tipul de fluid (sau humoare) de care aveau prea mult
sau prea puţin.
• Această teorie devenise foarte populară în Evul Mediu.
VECHII GRECI
• Tipul sangvin este vesel şi optimist, o persoană plăcută şi care se simte
confortabil în munca sa. El are o abundenţă de sânge şi se caracterizează printr-o
înfăţişare sănătoasă.
• Tipul coleric se caracterizează printr-un temperament rapid, adesea de natură
agresivă. Numele se referă la bilă. Trăsăturile fizice ale persoanei colerice include o
culoare mai galbenă a pielii şi muşchi puternici.
• Tipul flegmatic este încet, leneş şi monoton. Numele vine de la flegmă. Fizic,
aceşti oameni au tendinţa de a fi foarte reci.
• Tipul melancolic se caracterizează prin tristeţe, depresie. Au o viziune persimistă
asupra lumii. Numele vine de la bila neagră. Cum această secreţie nu există, nu se ştie la
ce anume se refereau vechii greci. Ei spuneau că persoanele melancolice au prea mult din
această secreţie.
Aceste patru tipuri sunt de fapt colţurile unui pătrat definit de două axe: temperatura şi
umiditatea:

• sangvinii sunt calzi şi umezi;

• colericii sunt calzi şi uscaţi;
• flegmaticii sunt reci şi umezi;
• melancolicii sunt reci şi uscaţi.
De-a lungul timpului au existat char teorii care sugerau că aceste patru tipuri
temperamentale s-ar relaţiona cu climatul geografic. Astfel:
• italienii (calzi şi umezi) ar fi sangvini;
• arabii (calzi şi uscaţi) ar fi colerci;
• englezii (reci şi umezi) ar fi flegmatici;
• ruşii (reci şi uscaţi) ar fi melancolici.
Teoria lui Hans Eysenck

1916-1997
DATE BIOGRAFICE
• Hans Eysenck s-a născut în Germanina în 4 martie 1916. Părinţii săi erau actori şi
au divorţat când el avea 2 ani. A fost cerscut de bunica sa. La 18 ani, când naziştii au
venit la putere, Hans fiind un simpatizant activ al evreilor a părăsit ţara, stabilindu-se în
Anglia. În 1940 şi-a luat doctoratul în psihologie la Universitatea din Londra. În timpul
celui de-al Doilea Război Mondial a fost psiholog într-un spital de urgenţă, unde a făcut
cercetări legate de fidelitatea diagnosticului psihistric. Rezultatele l-au dus la un puternic
antagonism cu psihologia clinică a vremurilor.
• După război a predat la Universitatea din Londra şi a fost director al
departamentului de psihologie al Institutului de Psihiatrie asociat cu Bethlehem Royal
Hospital. A scris 75 de cărţi şi 700 de articole, fiind unul dintre cei mai prolifici
teoreticieni din domeniul psihologiei. S-a pensionat în 1983, dar a continuat să scrie până
la moartea sa, în 4 septembrie 1997.
TEORIA
• Teoria lui Eysenck se bazează în primul rând pe fiziologie şi genetică. Deşi este
un behaviorist şi dă o foarte mare importanţă obiceiurilor învăţate, el consideră că
diferenţele de personalitate îşi au rădăcinile în moştenirea genetică. A fost în special
interesat de temperament.
• Eysenck a fost de asemenea un mare cercetător în domeniul psihologiei. De
numele său este legată o tehnică statistică foarte cunoscută astăzi, numită analiză
factorială. Această tehnică extrage un număr de dimensiuni dintr-o masă mare de date.
Prima cercetare realizată de el folosind această tehnică a descoperit două mari
dimensiuni ale temperamentului:

• neuroticismul
• extraversie-introversie

Neuroticismul

• Neuroticism este numele pe care Eysenck l-a dat unei dimensiuni de la calm,
liniştit la “nervos”. Cercetările lui au arătat că oamenii nervoşi au tendinţa să sufere de
nevroză[1], de aici numele dimensiunii. Dar el nu spunea că oamenii care au scoruri mari
pe scala de nevroticism sunt neapărat nevrotici, ci doar că sunt mai sensibili la acest gen
de probleme.
• Eysenck era convins că, de vreme ce fiecare individ îşi are un loc pe axa
normalitate-neuroticism, atunci această dimensiune a personalităţii este una cu bază
genetică şi suport fiziologic. Din acest motiv, şi-a îndreptat atenţia spre cercetarea
fiziologică pentru a găsi un suport pentru această ipoteză.
•
[1] Nevroza = tulburare mintală minoră care nu atinge funcţiile esenţiale ale personalităţii
şi de care persoana este conştientă în parte. Nevroticul este neliniştit, nesigur în statutul şi
rolul său social, agresiv faţă de alţii, prezintă insomnie, tulburări gastro-intestinale,
oboseală, lipsă de energie şi elan, teamă de eşec, disconfort general biologic, tulb. De
sexualitate, etc. Starea este întreţinută de un conflict interior.
În primul rând şi-a îndreptat cercetările spre sistemul nervos simpatic.
• Acesta este o parte a sistemului nervos care funcţionează separat de sistemul
nervos central şi controlează răspunsurile noastre emoţionale la situaţiile de urgenţă.
• Spre exemplu, atunci când semnalele de la nivelul creierului îi spun să facă acest
lucru, sistemul nervos simpatic instrucţionează ficatul să elibereze zahăr pentru energie,
determină sistemul digestiv să-şi încetinească activitatea, deschide pupilele, creaza starea
de “piele de găină”, etc.
• Modul tradiţional de a descrie funcţia sistemului nervos simpatic este de a spune
că ne pregăteşte pentru “fugă sau luptă”.
Eysenck a lansat ipoteza că unii oameni au un sistem nervos simpatic mult mai
responsiv decât alţii.
• Unii oameni rămân foarte calmi în timpul situaţiilor de urgenţă, alţii simt o teamă
considerabilă sau alte emoţii, în timp ce alţii sunt terifiaţi chiar şi de cele mai minore
incidente.
• El a sugerat că acest din urmă grup au o problemă de “hiperactivitate
simpatetică”, care îi face principali candidaţi la nevroze.
Cel mai “arhetipal” simptom nevrotic este atacul de panică
• Patternul urmat aici este următorul: persoana este speriată puţin de ceva. Acest
fapt declanşează sistemul nervos simpatic. Persoana devine mai nervoasă, deci mai
susceptibilă la stimulare, ceea ce măreşte activitatea sistemului nervos simpatic, şi aşa
mai departe.
• Cu alte cuvinte, persoana nevrotică răspunde mai mult la propria panică decât la
obiectul original al fricii.
Extraversie – introversie

• Definiţia celor doi termeni este asemănătoare cu cea dată de Jung, precum şi cu
cea cunoscută la nivelul simţului comun.
• Eysenck spune că şi această dimensiune se regăseşte în orice individ.
• Explicaţia fiziologică pe care el o dă este însă mai complexă.
Eysenck a plecat de la ipoteza că extraversia-introversia ţine de balanţa dintre inhibiţie
şi excitaţie
la nivelul creierului.

• Excitaţia este atunci când creierul “se trezeşte”, intră în alertă, starea de învăţare.
• Inhibiţia este atunci când creierul se “calmează” singur, fie în sensul relaxării sau
somnului, fie cu scopul autoprotejării în caz de suprastimulare.
Ipoteza lui Eysenck a fost următoarea:
...
Extravertul
are o inhibiţie foarte puternică.
• Când o persoană extravertă se confruntă cu o situaţie traumatizantă (ex: un
accident de maşină), creierul său se inhibă, adică devine imun la traumă, şi îşi va aminti
foarte puţin legat de ceea ce s-a întâmplat.
• După accident, va uita evenimentul şi îi va întreba pe ceilalţi ce s-a întâmplat.
• Datorită faptului că nu simte impactul mental complet al accidentului, el va putea
să se urce la volan fără probleme imediat după accident.
Introvertul
are o inhibiţie foarte slabă.
• Când este lovit de o astfel de traumă, creierul său nu se protejează suficient de
repede şi nu se inhibă.
• În schimb, devine mai alertat şi învaţă foarte bine în acele momente, amintindu-şi
tot ce s-a întâmplat. Persoana poate afirma chiar că a văzut accidentul “în mişcare lentă”.
• De regulă el nu va mai conduce prea curând maşina, unii chiar deloc.
Cum duc însă toate acestea la timiditatea introvertului şi dragostea pentru petreceri a
extravertului?

• Ei bine, imaginaţi-vă un extravert şi un introvert care merg împreună la o

petrecere, se îmbată amândoi, se dezbracă şi dansează în pielea goală pe o masă din
restaurant. A doua zi dimineaţa extravertul vă va întreba ce s-a întâmplat şi unde îi sunt
hainele. Atunci când îi veţi spune, se va amuza copios şi va începe pregătirile pentru
următoarea petrecere. Introvertul însă îşi va aminti fiecate moment semnificativ pentru
umilirea sa şi pentru o perioadă importantă nu va mai merge la petreceri.
Interacţiunea dintre neuroticism şi introversie-extraversie

• Un alt aspect care l-a interesat pe Eysenck a fost interacţiunea dintre cele două
dimensiuni descrise de el şi ce rol are această interacţiune în privinţa problemelor
psihologice.
• A observat de exemplu că oamenii cu fobii şi cu tulburare obsesiv-compulsivă au
tendinţa să fie introvertiţi, în timp ce oamenii cu tulburări disociative (ex: amnezie) au
tendinţa să fie extraverţi.
Explicaţia dată de el este următoarea:
• persoanele cu neuroticism ridicat răspund excesiv la stimuli ce produc teamă.
• Astfel, dacă sunt introvertiţi, ei învaţă să evite situaţiile care cauzează panică,
ajungând până la a intra în panică la cele mai mici semne ale acestor situaţii şi a dezvolta
astfel fobii.
• Alţi introverţi vor învăţa foarte repede comportamente care le opresc panica: cum
ar fi să verifice lucrurile de nenumărate ori, să se spele pe mâini foarte frecvent, etc.
• Extraverţii cu un grad ridicat de neuroticism sunt foarte buni la a ignora şi a unita
foarte uşor lucrurile care îi copleşesc. Ei se angajează în mecanisme clasice de apărare, cu
sunt negarea şi reprimarea.
Psihoticismul
• În urma realizării acestor studii, Eysenck a observat că, deşi şi-a realizat
cercetările pe eşantioane reprezentative la nivelul populaţiei, el a uitat să ia în
consideraţie bolnavii internaţi în clinicile de psihiatrie. Atunci când a cules date şi de la
acest nivel şi a aplicat analiza factorială pentru a le prelucra, el a extras un al treilea
factor: psihoticismul.
• La fel ca în cazul neuroticismului, un scor mare la psihoticism nu înseamnă că
persoana este psihotică sau pe cale să devină astfel, ci doar că manifestă anumite trăsături
frecvente la psihotici şi că este mai susceptibil să devină psihotic dacă condiţiile de mediu
sunt prielnice.
• Principalele trăsături ale unei persoane psihotice sunt: nepăsarea, neluarea în
consideraţie a simţului comun şi a convenienţelor, precum şi un grad nepotrivit de
expresivitate emoţională.